1.2 - Câmp electric.

Tensiune electrică 11

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND TEORIA

CIRCUITELOR ELECTRICE

1.1. Circuite electrice. Clasificări. Ipoteze de calcul. Scheme electrice

Ansamblul mediilor parcurse de curenţi electrici se numeşte circuit electric.
Elementele constitutive ale acestuia, interconectate în diverse moduri, pot fi active sau
pasive. Conversia diferitelor forme de energie în energie electromagnetică, cedată pe la
borne, are loc în elementele active, numite şi surse. Acumulatoarele, generatoarele
electrice ş.a. aparţin acestei categorii. Elementele de circuit pasive, în principal
rezistoarele, bobinele şi condensatoarele, transformă energia electromagnetică primită
pe la borne în alte forme de energie.
În automatizări, electronică şi telecomunicaţii mărimile caracteristice surselor
(tensiuni electromotoare şi curenţi generaţi) aplicate circuitelor electrice se numesc şi
mărimi de excitaţie sau semnale; comportarea circuitelor se studiază observând
semnalele de ieşire, numite şi răspunsuri. După caracterul variaţiei în timp a
semnalelor generate sau procesate, circuitele electrice se clasifică în: circuite în regim
staţionar sau de curent continuu şi circuite în regim variabil. În categoria a doua se
încadrează sistemele electrice, de mare interes practic, care operează cu semnale
periodice: sinusoidale (de curent alternativ) şi nesinusoidale. În funcţie de modificarea
formei de variaţie în timp a mărimilor, circuitele pot fi în regimuri permanente şi
regimuri tranzitorii. Se studiază regimuri permanente atât la circuitele de curent
continuu, cât şi la cele de curent alternativ. Regimurile tranzitorii fac trecerea de la
unele regimuri permanente la altele.
Analiza circuitelor electrice constă în stabilirea şi rezolvarea ecuaţiilor care
descriu funcţionarea acestora. Prin particularizarea legilor şi teoremelor din teoria
câmpului electromagnetic se elaborează, în anumite condiţii de aproximare, metode
specifice rezolvării circuitelor electrice.
O ipoteză de calcul în teoria circuitelor electrice se referă la posibilitatea modelării
componentelor fizice ale unui sistem electromagnetic prin elemente de circuit ideale, la care
prevalează doar unul dintre parametri. Principalele elemente ideale introduse în studiul
circuitelor electrice cu parametrii concentraţi sunt reprezentate în figura 1.1: rezistorul ideal
(caracterizat prin rezistenţa R ), bobina ideală (caracterizată prin inductivitatea L ),
condensatorul ideal (caracterizat prin capacitatea C ), sursa ideală de tensiune (caracterizată
prin tensiunea electromotoare
R ue ue ), sursa ideală de curent
(caracterizată prin curentul de
L is
scurtcircuit is ).
În studiul undelor
C electromagnetice (în regim
sinusoidal) se stabileşte un
Fig. 1.1 criteriu  33  , pe baza
12 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1
căruia, un circuit poate fi tratat în aproximaţia parametrilor concentraţi dacă
dimensiunea liniară cea mai mare a circuitului  l  şi lungimea de undă minimă    ,
corespunzătoare frecvenţei maxime  f  din circuit, satisfac inegalitatea
vu
l    , (1.1)
f

în care vu este viteza de propagare a undelor electromagnetice în mediul respectiv.

Observaţie: Dacă l şi  sunt mărimi comparabile (în cazul frecvenţelor înalte sau
pentru linii electrice lungi) circuitele se consideră cu parametrii repartizaţi (distribuiţi).
Caracterul cvasistaţionar al desfăşurării proceselor într-un circuit electric
presupune neglijarea curenţilor de deplasare (rezultaţi din variaţia în raport cu timpul a
câmpului electric) peste tot, cu excepţia dielectricului condensatoarelor. Asumarea
regimului cvasistaţionar depinde doar de frecvenţa semnalelor din circuit; ea este
satisfăcătoare pentru numeroase aplicaţii, dacă este îndeplinită condiţia exprimată în
relaţia (1.1).
Caracterul filiform al conductoarelor unui circuit presupune repartizarea, practic
uniformă , a curenţilor în secţiunile acestor conductoare. Realizarea acestei condiţii în
regim variabil depinde de frecvenţa semnalelor şi de natura conductoarelor. De
exemplu, notând cu a dimensiunea liniară minimă a secţiunii conductorului şi cu 
adâncimea de pătrundere a undelor electromagnetice în mediul caracterizat de
conductivitatea  şi permeabilitatea  , condiţia ca un conductor să poată fi
considerat filiform în regimul sinusoidal de frecvenţă f se scrie sub forma  28  :

1
a    . (1.2)
 f 

Clasificarea circuitelor electrice se poate face după mai multe criterii, dintre
care unele au fost deja menţionate. Se disting circuite liniare, neliniare sau
parametrice după cum parametrii elementelor de circuit ideale sunt constanţi, funcţii
de mărimile de excitaţie (tensiuni, curenţi) sau funcţii de timp. După numărul bornelor
de legătură cu exteriorul  n  , circuitele pot fi: dipolare  n  2  sau multipolare
 n  2  . Un caz particular, de mare importanţă practică, îl reprezintă circuitele
cuadripolare  n  4  . Perechea de borne de acces, la care curenţii sunt egali şi de
sensuri opuse, formează o poartă.
Circuitele electrice în care sunt prezente surse de energie se numesc circuite active; în
absenţa surselor, circuitele formate numai din elemente de circuit pasive se numesc
circuite electrice pasive.
Reprezentarea grafică, prin simboluri convenţionale, a componentelor de
circuit şi a modului lor de interconectare constituie schema electrică a circuitului.
Aceasta se realizează astfel încât ecuaţiile stabilite pe baza ei să descrie comportarea
circuitului real la care se referă. În general, aceluiaşi circuit electric îi corespund
scheme electrice distincte, pentru condiţii de funcţionare diferite. Pentru a facilita
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 13
calculul, se obişnuieşte ca o schemă electrică sau o parte din aceasta să fie substituită
cu o schemă echivalentă, mai simplă, astfel încât curenţii şi tensiunile în exteriorul
acesteia să nu se modifice prin înlocuirea făcută.

1.2. Câmp electric. Tensiune electrică

În cadrul teoriei macroscopice a fenomenelor electromagnetice, câmpul electric
este abordat ca un sistem fizic ce mijloceşte exercitarea acţiunilor ponderomotoare
(forţe şi cupluri) între corpuri electrizate situate în regiunea din spaţiu unde el există.
În general, intensitatea câmpului electric are expresia
E  E p  Es , (1.3)
în care E p reprezintă componenta potenţială şi se datorează sarcinilor electrice
invariabile în timp, iar E s este componenta solenoidală, rezultată prin variaţia în timp
a unui flux magnetic (fenomenul inducţiei electromagnetice).
În interiorul surselor de energie, forţe de natură neelectrică (datorate unor
neomogenităţi fizico-chimice) F neel . asigură deplasarea purtătorilor de sarcină
electrică q şi determină, astfel, efecte conductive. Aceste forţe se echivalează cu
acţiunea unui câmp electric, numit câmp electric imprimat şi definit de relaţia
F neel .
Ei  . (1.4)
q

În prezenţa simultană a unui câmp electric exterior E şi a celui imprimat E i ,

mişcarea ordonată a purtătorilor mobili de sarcină are loc sub acţiunea forţei rezultante


F  q E  Ei 0 .  (1.5)

Relaţia (1.5) exprimă de fapt condiţia

de existenţă a stării electrocinetice,
E adică de stabilire a unor curenţi
electrici în medii conductoare.
Tensiunea electrică între două puncte
A şi B , de-a lungul unei curbe
A dl Et
(C) B C , se defineşte prin integrala de
linie a câmpului electric între
Fig. 1.2 punctele respective (fig. 1.2)
B B
u AB  
A C
E  dl  E
AC
t dl .

(1.6)
14 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1
Sensul de efectuare a integralei, numit sens de referinţă, este precizat de elementul de
linie dl sau de sensul de parcurgere a curbei C . Este evident faptul că la schimbarea
sensului de integrare, respectiv a sensului elementului de linie dl , valoarea tensiunii
rămâne neschimbată, modificându-se semnul ei

A B
u BA   E  dl  
B C

AC
E dl   u AB . (1.7)

Dacă integrala de linie a intensităţii câmpului electric se efectuează pe o curbă care

trece prin dielectricul dintre bornele de acces ale unui circuit, tensiunea electrică se
numeşte şi tensiune la borne  ub  .
În regim staţionar, caracterizat prin mărimi invariabile în timp, există numai
componenta potenţială a câmpului electric; tensiunea între două puncte este
independentă de curba de integrare ce le uneşte şi egală cu diferenţa potenţialelor
electrice din punctele considerate:
B
u AB  ub   E  dl  V A  VB . (1.8)
A

Relaţia (1.8) scrisă în forma:

B
VA  VB   E  dl (1.9)
A

relevă faptul că potenţialul electric în punctul A se poate determina numai în raport

cu potenţialul din punctul B , considerat ca potenţial de referinţă. Uzual, în circuitele
electrice se alege un punct de referinţă (punct de masă) de potenţial nul, faţă de care se
determină potenţialele celorlalte puncte.
În regimul variabil al câmpului electric, datorită componentei solenoidale a
acestuia, tensiunea electrică între două puncte depinde, în general, de curba de
integrare şi nu mai este egală (doar) cu diferenţa de potenţiale dintre punctele
respective. În domeniul frecvenţelor înalte sau în cazul curenţilor foarte intenşi,
componenta solenoidală a câmpului electric nu poate fi neglijată.
În regim variabil, se consideră că tensiunea la borne ub corespunde numai
componentei potenţiale a câmpului electric şi este egală cu diferenţa de potenţial dintre
bornele respective; curba în lungul căreia E s  dl  0 se numeşte curba (linia)
tensiunii la borne.
Prin definiţie, integrala de linie a câmpului electric imprimat, localizat într-o
sursă situată între bornele A şi B ale curbei C , se numeşte tensiune imprimată sau
tensiune electromotoare a sursei
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 15
B
ui  u e  E
A C
i  dl . (1.10)

Tensiunea electromotoare de contur, definită prin integrala de linie a

intensităţii câmpului electric în sens larg efectuată pe o curbă închisă

ue    E  E   dl

i
, (1.11)

are două componente: tensiunea electromotoare indusă  E  dl


şi tensiunea

electromotoare imprimată E

i  dl . În regim staţionar, prima componentă este nulă

datorită caracterului potenţial al câmpului electric E şi, în consecinţă, tensiunea

electromotoare de contur este egală cu tensiunea electromotoare imprimată. În regim
variabil, tensiunea electromotoare de contur este determinată şi de componenta
solenoidală a câmpului electric E .
Se precizează că unităţile de măsură pentru câmpul electric şi tensiunea
electrică se numesc respectiv volt/metru [V/m] şi volt [V].

1.3. Curentul electric şi densitatea de curent

Caracterizarea globală a stării electrocinetice a corpurilor se face cu ajutorul
mărimii fizice scalare numită curent electric de conducţie  i  . În SI unitatea de
măsură se numeşte amper  A şi este o unitate fundamentală. În cadrul teoriei
macroscopice, curentul electric este o mărime fizică primitivă şi se introduce pe baza
forţei exercitate de un câmp magnetic asupra unui conductor parcurs de curent (forţa
lui Laplace). În interpretarea microscopică, curentul electric se defineşte ca mărime
fizică derivată, egală cu sarcina purtătorilor mobili care străbat o suprafaţă considerată,
în unitatea de timp:
Q dQ
i  lim  . (1.12)
 t 0  t dt

Pentru caracterizarea locală a stării electrocinetice a corpurilor se utilizează o

mărime fizică vectorială, derivată, numită densitatea curentului de conducţie  J  ,
definită astfel încât fluxul ei printr-o suprafaţă oarecare S (fig.1.3) să fie egal cu
curentul i :

i   J  ds   J ds cos  . (1.13)
S S

Sensul curentului este determinat de sensul vectorului ds (sensul efectiv pozitiv este

cel pentru care i  � ds  0 ).

J�
S
16 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1

i dsJ i

S Fig. 1.3
Dacă se consideră J =const. în toate punctele suprafeţei S , normală la axa
conductorului, relaţia (1.13) devine i  J S . Circuitele electrice la care densitatea de
curent poate fi considerată ca fiind uniform repartizată în secţiunile conductoarelor se
numesc circuite filiforme. Deoarece unitatea de măsură în S I a densităţii de curent –
amper/metru pătrat � �A / m2 �
�- este prea mică pentru necesităţile practice, uzual se
foloseşte multiplul ei �
A / mm 2 �
� ��
1.4. Legea conducţiei electrice
Această lege de material stabileşte dependenţa locală şi instantanee între
densitatea curentului electric de conducţie J şi câmpul electric în sens larg E  E i
(forma locală), respectiv între curentul electric i şi tensiunea electrică u în lungul
unui conductor (forma integrală).
a) Forma locală. Pentru mediile conductoare izotrope şi liniare, legea conducţiei
electrice se exprimă sub forma:


J   E  Ei ,  (1.14)
respectiv
E  Ei   J , (1.15)
în care intervin două constante de material: conductivitatea electrică  , a cărei
unitate de măsură este siemens/metru  S / m  şi rezistivitatea electrică   1 /  , cu
unitatea de măsură ohm.metru  W m  .
 
În absenţa oricărei acţiuni de natură neelectrică cu efect conductiv E i  0 ,
relaţiile (1.14) şi (1.15) devin
J  E, (1.16)
respectiv
E  J . (1.17)
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 17
Din punctul de vedere al conducţiei electrice, se disting următoarele trei
categorii de materiale: conductoare, semiconductoare şi electroizolante.
Materialele conductoare se caracterizează prin rezistivitate electrică foarte
8
 7
mică, de ordinul de mărime 10 ...10 W m. 
Chiar dacă Fizica solidului oferă, pe baza conceptelor teoriei cuantice, modele
adecvate proceselor fizice din materiale, nu trebuie totuşi neglijate, mai ales în
electronică, rezultatele obţinute cu modelul microscopic al conducţiei electrice.
Conductibilitatea de natură electronică, specifică metalelor şi aliajelor acestora
(conductoare de ordinul I) este mai mare decât cea de natură ionică, specifică
electroliţilor (conductoare de ordinul II).
Rezistivitatea electrică a mediilor conductoare este influenţată de: conţinutul şi
natura impurităţilor, solicitările mecanice şi termice, starea de agregare, factori
ambientali. Peste o anumită valoare a temperaturii, numită temperatură Debye ,
rezistivitatea unui metal se aproximează prin funcţia liniară

  0  1      0   , (1.18)

în care  şi  0 sunt rezistivităţile la temperaturile  şi  0 , iar  este

coeficientul termic al rezistivităţii. Pentru majoritatea metalelor şi aliajelor acestora
coeficientul  este pozitiv şi, în consecinţă, rezistivitatea creşte cu temperatura
(materiale PTC-Positive Thermal Coefficient).

La temperaturi foarte joase, situate sub anumite valori critice T  Tc r şi în 
 
câmpuri magnetice nu prea intense H  H c r , rezistivitatea electrică se anulează
brusc şi defineşte cazul conductoarelor perfecte (supraconductoarele). Posibilitatea
măririi densităţii de curent, urmată de miniaturizarea circuitelor electrice, relevă
importanţa practică a fenomenului de supraconductibilitate.
Materialele semiconductoare au rezistivitatea electrică cuprinsă în intervalul
 
de valori 10 5 ....10 8 W m . Dependenţa rezistivităţii de temperatură este sensibil
influenţată de natura şi numărul purtătorilor de sarcină (semiconductoare intrinseci şi
extrinseci).
Rezistivitatea materialelor electroizolante (dielectrici) are valori situate în
 
domeniul 10 6 ....10 16 W m şi este influenţată de structura mediului, conţinutul şi
natura impurităţilor, factori atmosferici (temperatură, umiditate, presiune).
Electroizolantul perfect (dielectricul ideal) reprezintă un caz limită, idealizat şi
corespunde situaţiei când rezistivitatea electrică a materialului tinde către infinit
    .
b.) Forma integrală. Integrând relaţia (1.15) de-a lungul liniei medii de curent
între bornele 1 şi 2 ale unei porţiuni neramificate de circuit filiform (fig. 1.4), se
obţine:
18 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1

  E  E   dl    J  dl .
2 2

i (1.19)
1 1

Folosind definiţiile şi notaţiile promovate în paragraful 1.2, membrul stâng al relaţiei

(1.19) se poate scrie sub forma:

  E  E   dl  u
2

i 12  ue . (1.20)
1

Pentru membrul drept al relaţiei (1.19)

2 i rezultă succesiv
2 2
i  dl
2

1  J  dl  1  S dl  i 1 S  i R ,
ue
J (1.21)

E unde s-a ţinut seama de paralelismul

dl 1 u12 vectorilor J şi dl (implicat de caracterul

filiform al conductorului) şi s-a introdus
i S mărimea R  
2
 dl
, numită rezistenţă
1
S
Fig. 1.4 electrică, ce caracterizează comportarea
globală a circuitului între bornele 1 şi 2.
Unitatea de măsură în SI a rezistenţei se numeşte ohm  W  . Mărimea reciprocă,
numită conductanţă  G  1 / R  , are unitatea de măsură siemens  S  .
Ţinând seama de relaţiile stabilite, se obţine expresia:
u12  ue  R i , (1.22)
care constituie forma integrală a legii conducţiei, cu următorul enunţ: suma dintre
tensiunea electrică în lungul porţiunii neramificate a unui circuit filiform şi tensiunea
electromotoare a sursei ce acţionează în această porţiune de circuit, este egală cu
produsul dintre rezistenţa electrică şi curent, numit cădere de tensiune.
Cu precizările făcute în paragraful 1.2 în legătură cu regimul staţionar (vezi rel. 1.8),
legea conducţiei se poate scrie şi sub forma
ub  u e  R i (1.23)

În stabilirea relaţiei (1.23 ) tensiunea la borne ub are sensul identic cu cel al

curentului i faţă de aceeaşi bornă [regula de la receptoare, fig. 1.5, a ]. Dacă se
modifică sensul
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 19
de referinţă al tensiunii la borne,
menţinând sensul curentului
i i [regula de la generatoare,
fig.1.5, b , legea conducţiei
R R electrice se scrie sub forma:
ub ub  ub  u e  R i . (1.24)
ue ue Prin particularizarea relaţiei
(1.23) în cazul unei laturi pasive
de circuit  ue  0  , rezultă
a
Fig. 1.5
b expresia
ub  R i , (1.25)
care reprezintă legea lui Ohm.

1.5. Teoremele lui Kirchhoff

Teoremele lui Kirchhoff sunt relaţii fundamentale pentru analiza circuitelor
electrice, independente de modul de variaţie în timp a tensiunilor şi curenţilor. Ele sunt
consecinţe ale legilor conservării sarcinii electrice şi inducţiei electromagnetice,
stabilite în următoarele ipoteze simplificatoare: sarcina electrică este acumulată doar în
condensatoare şi câmpul magnetic este localizat numai în bobine.
Conform legii conservării sarcinii electrice, curentul de conducţie total care
străbate o suprafaţă închisă  este egal cu derivata în raport cu timpul, luată cu
semn schimbat, a sarcinii electrice Q din domeniul mărginit de această suprafaţă

dQ
i  �.
J ds  
dt
 . (1.26)

În regim cvasistaţionar, legea conservării sarcinii electrice aplicată pentru suprafaţa

închisă  (fig. 1.6) care intersectează sistemul de conductoare filiforme
concurente într-un nod şi nu trece prin dielectricul vreunui condensator, conduce la

i  �J �ds  0 ,

(1.27)

respectiv


S1
J 1  ds  
S2
J 2  ds  
S3
J 3  ds  
S4
J 4  ds  i1  i2  i3  i4  0  (1.28)
20 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1

În general, pentru k laturi incidente

în nodul  , relaţia
S1 d s
i1 i4 i
k 
k 0
,

S4 (1.29)
exprimă prima teoremă a lui Kirchhoff şi
 se enunţă astfel: suma algebrică a
S 2
curenţilor din laturile incidente într-un
nod este nulă. Se atribuie semnul (+)
S3
i
2 3 i curenţilor care ies din nod şi semnul (-)
celor care intră.
Fig.1.6 Legea inducţiei electromagnetice
stabileşte că tensiunea electromotoare
indusă de-a lungul unui contur închis Γ este egală cu derivata în raport cu timpul, luată
cu semn schimbat, a fluxului magnetic prin orice suprafaţă SΓ mărginită de acest contur
d S 
 E  dl  
dt
 (1.30)

În figura 1.7 curbele (liniile) tensiunilor la borne sunt asociate curenţilor din
laturi după regula de la receptoare. Integrala de linie a componentei potenţiale a
intensităţii câmpului electric se efectuează pe conturul închis Γ, care urmăreşte curbele
tensiunilor la bornele laturilor unei bucle de circuit. În ipoteza absenţei câmpului
magnetic în afara elementelor de circuit, fluxul magnetic prin orice suprafaţă sprijinită
de conturul Γ precizat anterior este nul şi relaţia (1.30) devine

 E p  d l   V a  Vb   V b  Vc   V c  Vd   V d  Va  0 ,
(1.31)
respectiv
u b1  u b2  u b3  u b4  0 (1.32)

În general, pentru o buclă oarecare

ν de circuit relaţia

 u
k  
bk 0
(1.33)
reprezintă teorema a doua a lui
Kirchhoff: suma algebrică a tensiunilor
la bornele laturilor unui ochi (buclă) de
circuit (reţea) este nulă. Tensiunile la
borne ale căror sensuri de referinţă
coincid cu sensul de integrare (sensul de
parcurs al ochiului) sunt pozitive, iar
cele de sens contrar sunt negative.
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 21
Ţinând seama de legea conducţiei electrice exprimată cu (1.23), relaţia (1.33)
poate fi scrisă sub forma

k  
uek  R
k  
k ik ,
(1.34, a)
care constituie un alt mod de prezentare a teoremei a doua a lui Kirchhoff, având
următorul enunţ: suma algebrică a tensiunilor electromotoare ale surselor dintr-un
ochi de reţea este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune din laturile
ochiului. Se consideră pozitivi termenii u e k şi R k i k , dacă sensurile tensiunilor
electromotoare, respectiv ale curenţilor coincid cu sensul convenţional de parcurgere a
ochiului. Expresia (1.34, a) corespunde situaţiei în care în ochiul de reţea intervin doar
tensiuni imprimate şi rezistoare.
Cu un raţionament analog aceluia care a condus la stabilirea relaţiei (1.33), se
poate obţine o formă nouă de prezentare a teoremei a doua a lui Kirchhoff. Aplicând
legea inducţiei electromagnetice pe conturul închis realizat din suma curbelor
tensiunilor la bornele elementelor de circuit din laturile unei bucle, se poate scrie
relaţia
 uk  0 ,
k   
(1.34, b)

care reprezintă forma extinsă a teoremei a doua a lui Kirchhoff. Potrivit relaţiei
(1.34,b), suma algebrică a tensiunilor la bornelor elementelor de circuit din laturile
unui ochi de reţea este nulă. Pentru însumarea algebrică a tensiunilor la borne se
stabileşte, arbitrar, un sens de referinţă în ochi (buclă).

1.6. Legea transformării energiei în conductoare

Experienţa demonstrează că într-un conductor aflat în stare de conducţie
electrică are loc generare de căldură. Efectul electrocaloric determină pierderi pe liniile
de transport al energiei electromagnetice şi contribuie la degradarea izolaţiei
conductoarelor.
Rezultatele experimentale şi consideraţiile teoretice, constituite în forma locală a
legii, stabilesc că puterea (energia în unitatea de timp) transferată de câmpul
electromagnetic unităţii de volum dintr-un conductor în stare electrocinetică este egală
cu produsul scalar dintre intensitatea câmpului electric şi densitatea curentului
electric de conducţie

pEJ  (1.35)

Unitatea de măsură pentru densitatea de volum a puterii electromagnetice p este

watt/metru cub [W/m3].
Ţinând seama de legea conducţiei electrice (rel.1.15), expresia (1.35) se poate
scrie sub forma:


p J E J J E J 
i 2
i (1.36)
22 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1

Termenul p J   J este strict pozitiv şi reprezintă densitatea de volum a

2

puterii cedată ireversibil de câmpul electromagnetic conductorului parcurs de curent

(efectul Joule). Cel de-al doilea termen, p G  E i  J , numit densitatea de putere
corespunzătoare câmpului electric imprimat, poate fi pozitiv sau negativ, în funcţie de
orientarea vectorilor implicaţi.
Forma integrală. Puterea totală transmisă de câmpul electromagnetic în procesul
de conducţie electrică se obţine integrând relaţia (1.35) pe tot volumul conductorului:

P   pd v  (1.37)
v

În particular, pentru o porţiune dintr-un conductor filiform (fig.1.8) elementul de

volum poate fi scris sub forma d v  d l  d s . Vectorii E , J , d l , d s sunt paraleli,
astfel că relaţia (1.37) devine

P
v
 E  J    dl  d s    2

1
E  d l  J  d s  u 12 i 
s
(1.38)

Aşadar, forma integrală a legii arată că puterea totală P cedată de câmpul

electromagnetic unei porţiuni de conductor filiform, în procesul conducţiei electrice,
este egală cu produsul dintre tensiunea în lungul conductorului u 12 şi curentul i.
Considerând regimul staţionar, în care tensiunea în lungul conductorului u12 este egală
cu tensiunea la borne ub (vezi paragr. 1.2) şi legea lui Ohm pentru o latură pasivă de
circuit (rel.1.25), expresia (1.38) poate fi scrisă şi sub forma

i
2

J
dl E
ds
dv dl
i1
Fig. 1.8
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 23

u b2
P  u b i  Ri  2
 (1.39)
R
Unitatea de măsură pentru putere se numeşte watt [W]. Energia cedată
conductorului parcurs de curent într-un interval de timp  t  t 2  t 1 se exprimă
sub forma
t2
P P dt  (1.40)
t1

Unitatea de măsură pentru energie se numeşte joule [1J = 1Ws]. În

electrotehnică se foloseşte frecvent kilowattora [1 kWh = 3,6 . 106J].
În cazul în care intervine şi un câmp electric imprimat, după integrarea relaţiei
(1.36) sau asocierea formei integrale a legii conducţiei (rel.1.22) relaţiei (1.38), rezultă:
P  Ri 2  u e i  (1.41)

Primul termen, PJ  R i  0 , reprezintă puterea disipată sub formă de

2

căldură pe rezistenţa R a conductorului parcurs de curentul i (efectul Joule). Al doilea

termen, PG  u e i , se numeşte putere generată şi corespunde sursei de câmp electric
imprimat. Dacă PG  0 (adică ue şi i au acelaşi sens), atunci sursa produce putere,
respectiv energie electrică; dacă PG  0 (adică ue şi i au sensuri opuse), atunci sursa
primeşte putere, respectiv energie (de exemplu, cazul unui acumulator care se încarcă).

1.7. Elemente ideale de circuit

1.7.1. Elemente ideale dipolare

Rezistorul ideal este un element pasiv de circuit caracterizat prin parametrul
numit rezistenţă electrică R. Relaţia dintre tensiunea şi curentul la bornele sale (ale
căror sensuri de referinţă sunt asociate după regula

i
de la receptoare) se determină admiţând următoarele
ipoteze:
- rezistorul este un mediu conductor în care
are loc disiparea integrală a energiei electrice sub
formă de căldură (efect Joule);
- câmpurile electric şi magnetic în exteriorul
u R său sunt nule;
- nu conţine surse de câmp electric imprimat.
Aplicând legea inducţiei electromagnetice
(rel.1.30) pe conturul Γ (fig.1.9), legea conducţiei
(rel.1.22) şi ţinând seama de ipotezele
Fig. 1.9 simplificatoare formulate anterior, se obţin relaţiile
24 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1
d s 
 E  d l  u cond uc t or  u  
dt
0 (1.42)

u cond uct or  R i , (1.43)

din care rezultă ecuaţia caracteristică a rezistorului ideal sub una dintre următoarele forme:
u  uR  Ri (1.44)
sau
i  Gu  GuR  (1.45)
Tensiunea la bornele rezistorului ideal, notată cu uR , se numeşte cădere de
tensiune rezistivă.
Pentru un rezistor ideal liniar, reprezentat simbolic în figura 1.10, a, relaţiile
(1.44) şi (1.45) sunt de proporţionalitate între mărimile la borne (R = const., G =
const.). Puterea primită pe la borne se poate scrie sub formele
p  u i  Ri 2 Gu 2  0 . (1.46)
Se disting următoarele cazuri particulare:
a) scurtcircuitul corespunde situaţiei când R = 0 (G → ∞), astfel încât u = 0
pentru orice i;
b) întreruperea corespunde situaţiei când G = 0 (R → ∞), astfel încât i = 0
pentru orice u.
În cazul particular al unui rezistor liniar variabil în timp, reprezentat simbolic în
figura 1.10, b, în relaţiile (1.44) şi (1.45) intervin rezistenţa parametrică R (t),
respectiv conductanţa parametrică G (t).

R R t R i

a b c
Fig. 1.10

Rezistenţa elementelor de circuit neliniare depinde de valorile tensiunii aplicate,

respectiv ale curentului ce le străbate. Există un număr mare de rezistoare neliniare ale
căror caracteristici tensiune-curent sunt dintre cele mai variate. Pentru rezistoarele
neliniare controlate în tensiune (varistorul, dioda Zener, dioda tunel etc.), caracterizate
prin variaţii relativ mici ale curentului corespunzătoare unor variaţii semnificative ale
tensiunii la borne, ecuaţia caracteristică are forma

i  G u u  (1.47)
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 25
Pentru rezistoarele neliniare controlate în curent (ex.: dioda cu gaz), la care
variaţiile relativ mici ale tensiunii la borne corespund unor variaţii în limite largi ale
curentului, ecuaţia caracteristică are forma

u  R i i  (1.48)

Din categoria elementelor neliniare a căror rezistenţă variază sub acţiunea unei
mărimi neelectrice fac parte: lampa cu incandescenţă, termistorul, fotorezistorul,
fotodioda ş.a.. Simbolul unui rezistor neliniar este prezentat în figura 1.10, c.
Bobina ideală este un element pasiv de circuit caracterizat prin parametrul
inductivitate (inductanţă) L. În scopul definirii acestuia, se consideră bobina
reprezentată în figura 1.11 având N spire filiforme parcurse de curentul i.

Curba Γ urmăreşte conturul conductorului şi se închide prin aer între bornele

bobinei. Fluxul magnetic prin
suprafaţa unei spire se numeşte flux
fascicular. Fluxul care înlănţuie toate
spirele bobinei constituie fluxul
ds
magnetic total
  S   Bd s
B
S
i
(1.49)
Câmpul magnetic din exteriorul u 
bobinei fiind nesemnificativ faţă de
cel din interiorul acesteia, alegerea
porţiunii de curbă dintre borne nu
S
influenţează practic valoarea fluxului Fig.1.11
prin suprafaţa SΓ. Înlănţuirea
magnetică a bobinei este egală cu suma fluxurilor fasciculare prin cele N spire
N
    k  N  (1.50)
k 1

În relaţia (1.50) Ф reprezintă valoarea medie a fluxului fascicular prin bobină şi

corespunde situaţiei în care dispersia magnetică este neglijabilă.
Inductivitatea proprie a bobinei este definită de relaţia

L (1.51)
i
şi se măsoară în henry [H].
Relaţia dintre tensiunea şi curentul la bornele bobinei ideale (cu sensurile de
referinţă asociate după regula de la receptoare) se stabileşte admiţând următoarele
ipoteze simplificatoare:
26 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1
- curentul ce parcurge mediul conductor al bobinei produce câmp magnetic;
 
- rezistenţa electrică a conductorului este nulă R L  0 şi, în consecinţă, nu
are loc degajare de căldură prin efect Joule;
- câmpul electric din exteriorul bobinei este nul (capacitatea electrică între
spirele bobinei este neglijabilă);
- bobina nu conţine surse de câmp electric imprimat.
Aplicând legea inducţiei electromagnetice (rel.1.30) pe curba Γ (fig.1.11) şi
legea conducţiei (rel.1.22), în ipotezele enunţate, se obţin relaţiile
d
 E  d l  u co n d u ct o r  u  
dt
(1.52)
u cond uct or  R L i  0 , (1.53)
din care rezultă ecuaţia de evoluţie a bobinei ideale:

d
u  uL   (1.54)
dt
Tensiunea la bornele bobinei ideale se notează cu uL şi se numeşte cădere de
tensiune inductivă.
Precizare. Expresia tensiunii la bornele bobinei ideale, cuplată magnetic cu alte bobine
parcurse de curenţi, se va stabili în paragraful 3.5.1.
În cazul particular al bobinei ideale liniare (L= const.), reprezentată simbolic în
figura 1.12, a, ecuaţia (1.54) se poate scrie sub forma
di
uL  L , (1.55)
dt

care exprimă proporţionalitatea între tensiunea la bornele bobinei şi derivata în raport

cu timpul a curentului. Este evident că în regim staţionar i = const., di/dt = 0, uL = 0 şi,
în consecinţă, bobina ideală este echivalentă unui scurtcircuit.
Prin integrarea corespunzătoare a relaţiei (1.55) pe intervalul (0, t), se obţine
expresia
1
u L dt  i  0  ,
t
i
L  0
(1.56)

în care i (0) este curentul la momentul iniţial (t = 0).

Puterea primită pe la borne este:
d di d  Li 2  d Wm
p  ui  i iL     , (1.57)
dt dt dt  2  dt

în care s-a notat cu Wm energia câmpului magnetic din bobină.

L L t L  i
a b c
Fig. 1.12
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 27

Pentru bobina liniară cu inductivitatea variabilă în timp L (t), reprezentată

simbolic în figura 1.12, b, relaţiile (1.51) şi (1.54) conduc la o ecuaţie liniară
parametrică:

di d L t 
u  L t  i  (1.58)
dt dt
În cazul bobinei ideale neliniare, simbolizată în figura 1.12, c, inductivitatea
depinde de curentul prin bobină L (i) şi relaţia (1.54) devine o ecuaţie diferenţială
neliniară:

d d d i d di  d L i   d i
u    L i  i    L i   i  (1.59)
dt di dt di dt  d i  d t
Condensatorul ideal este un element
i  ds

pasiv de circuit caracterizat prin parametrul
numit capacitate electrică C. Sistemul fizic este
format din două armături conductoare, separate Q
printr-un dielectric şi încărcate cu sarcini
electrice egale şi de semne contrare (fig.1.13).
u uc
Raportul pozitiv dintre sarcina electrică a uneia
dintre armături şi tensiunea faţă de cealaltă
Q
armătură se numeşte capacitate electrică a
condensatorului Fig. 1.13

Q
C 0 (1.60)
u
Unitatea de măsură în SI este faradul [F].
Relaţia dintre mărimile la borne (tensiune, curent), cu sensurile de referinţă
asociate după regula de la receptoare, se determină acceptând următoarele ipoteze:
- rezistenţa armăturilor şi a firelor conductoare de legătură cu bornele de
alimentare este nulă (R = 0);
- curentul i nu produce câmp magnetic;
- condensatorul nu conţine surse de câmp electric imprimat.
Aplicând legea inducţiei electromagnetice (rel.1.30) pe curba Γ (fig.1.13) şi legea
conducţiei electrice (rel.1.22) conductoarelor, în ipotezele admise, se obţin relaţiile
28 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1
d S 
 E  d l  u cond u ct or  u c  u  
dt
0 (1.61)

u co nd u ct or  R i  0 , (1.62)
din care rezultă
u  uc  (1.63)

Tensiunea la bornele condensatorului ideal, notată cu uc , se numeşte cădere de

tensiune capacitivă.
Aplicând legea conservării sarcinii electrice (rel.1.26) pe suprafaţa închisă Σ
care trece prin dielectricul perfect dintre armături (fig.1.13), rezultă i    i şi cum
Q   Q , se obţine ecuaţia de evoluţie a condensatorului ideal:
dQ
i  (1.64)
dt
În cazul particular al condensatorului liniar (cu simbolul din figura 1.14, a), la
care capacitatea este independentă de sarcina electrică, respectiv de diferenţa de
potenţial (C = const.), relaţia (1.64) poate fi scrisă sub forma

i
d
 Cu c   C du c
, (1.65)
dt dt

care evidenţiază proporţionalitatea dintre curent şi derivata în raport cu timpul a

tensiunii pe condensator. Este evident faptul că în regim staţionar Q = const., u = uc =
const., i = 0 şi, ca urmare, condensatorul este echivalent cu o întrerupere a laturii de
circuit pe care este situat.
Prin integrarea corespunzătoare a relaţiei (1.65) în intervalul (0, t), se obţine
căderea de tensiune capacitivă sub forma
1
i dt  uc  0  ,
t
uc 
C  0
(1.66)

în care uc (0) reprezintă tensiunea pe condensator la momentul t = 0.

Puterea primită pe la borne este:
du d  Cu 2  dW e
p  ui  uC     , (1.67)
dt d t  2  dt

în care s-a notat cu We energia câmpului electric dintre armăturile condensatorului.

 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 29

C
C t  C u
a b c

Fig. 1.14

Pentru condensatorul liniar cu capacitatea variabilă în timp C (t), simbolizat în

figura 1.14, b, relaţiile (1.60) şi (1.64) conduc la o ecuaţie liniară parametrică:

du d C t 
i C t  u  (1.68)
dt dt
În cazul condensatorului ideal neliniar, reprezentat simbolic în figura 1.14, c,
capacitatea depinde de tensiunea la borne C (u) şi relaţia (1.64) devine o ecuaţie
diferenţială neliniară:

i
dQ dQ du d
   C  u  u  d u   C  u   u d C  u   d u 
dt du dt du dt  du  dt
(1.69)
Sursa ideală de tensiune (fig.1.15) este un element activ
de circuit caracterizat prin tensiune imprimată, numită uzual
i
tensiune electromotoare a sursei (rel.1.10).
Curentul ce străbate sursa nu determină transformarea
energiei prin efect electrocaloric (rezistenţa internă este nulă). ue u
Cu sensurile de referinţă ale tensiunii la borne u şi curentului i
asociate după regula de la generatoare, se aplică legea
conducţiei (rel.1.22) şi se obţine relaţia
 u  ue  Ri  0 ,
(1.70) Fig. 1.15

respectiv ecuaţia caracteristică

u  ue  (1.71)

Tensiunea la bornele sursei ideale este egală cu tensiunea electromotoare (t.e.m.)

a acesteia şi independentă de curentul debitat. Valoarea curentului este determinată de
circuitul conectat la bornele sursei.
Puterea cedată pe la borne este egală cu puterea generată:

p b  ui  u e i  p G  (1.72)
30 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1

Sursa ideală de curent (fig.1.16) este un element activ de

circuit caracterizat prin curentul generat is, a cărui valoare este i
independentă de alte mărimi electrice din acelaşi circuit
i  is 
(1.73)
is u
Sensurile de referinţă ale mărimilor la borne (u, i) sunt
asociate după regula de la generatoare (fig.1.16). Valoarea
tensiunii este determinată de circuitul conectat la bornele sursei.
Puterea cedată pe la borne este egală cu puterea generată: Fig. 1.16

p b  ui  ui s  p G 
(1.74)

1.7.2. Elemente ideale cuadripolare

Sursele ideale comandate sau controlate sunt elemente cuadripolare active de
circuit în care mărimea caracteristică manifestată la poarta de ieşire (u2 sau i2) este
dependentă de mărimea de comandă aplicată la poarta de intrare ( u1 sau i1). Pentru
scrierea ecuaţiilor se adoptă la bornele de intrare regula de asociere a sensurilor de
referinţă de la receptoare şi la bornele de ieşire regula de asociere a sensurilor de
referinţă de la generatoare.
Dacă mărimile comandate sunt proporţionale cu mărimile de comandă sursele
sunt liniare; în caz contrar, ele sunt neliniare. Se disting patru tipuri de surse
comandate liniare:
 sursă de tensiune comandată în tensiune (fig.1.17, a), ale cărei ecuaţii scrise
în formă matriceală sunt

 i1   0 0   u1 
u    A 
0   i 2 
, (1.75)
 2  U
în care AU este factorul de amplificare în tensiune.
sursă de tensiune comandată în curent (fig.1.17, b), pentru care se pot scrie
ecuaţiile

 u1   0 0   i1 
u     , (1.76)
 2  r 0   i 2 

în care r reprezintă rezistenţa de transfer.

 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 31

i1  0 i2 i1 i2

u1 u2 u1  0 u2

a b

i1  0 i2 i1 i2

u1 u2 u1  0 u2

c Fig. 1.17
d
 sursă de curent comandată în tensiune (fig.1.17,c) caracterizată de ecuaţiile

 i1   0 0   u1 
i     , (1.77)
 2  g 0   u 2 

în care g semnifică conductanţa de transfer.

 sursă de curent comandată în curent (fig.1.17, d), ale cărei ecuaţii se pot scrie
sub forma
 u1  0 0   i1 
i    A 
0   i 2 
, (1.78)
 2  I
unde AI este factorul de amplificare în curent.
Întrucât poarta de intrare constituie o întrerupere în cazul surselor comandate în
tensiune ( i1 = 0, fig. 1.17, a şi c), respectiv un scurtcircuit în cazul surselor controlate
în curent ( u1 = 0, fig.1.17, b şi d), schimbul de putere electromagnetică pe la bornele
acestei porţi este inexistent.
32 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1
1.8. Elemente de topologie a circuitelor electrice
O porţiune mărginită şi neramificată de circuit electric, constituită din elemente
conectate în serie (parcurse de acelaşi curent), se numeşte latură. Nodul este punctul de
concurenţă a cel puţin trei laturi. Ochiul (bucla) reprezintă o succesiune de laturi care
alcătuiesc un contur închis.
Graful este o schemă simplificată a unui circuit electric în care laturile sunt
reprezentate prin linii drepte (sau curbe), fără specificarea elementelor componente
(fig.1.18, b). Graful se numeşte orientat dacă fiecărei laturi i se asociază un sens de
referinţă (sensul curentului), reprezentat uzual cu ajutorul unei săgeţi (fig.1.18, c).

R3 I4
R4
I6
I3 R6
R5
I 1 R2 I5

R1 Ue
a b c
Fig.1.18
Reţeaua este conexă (respectiv graful este conex) dacă oricare două noduri ale
sale pot fi unite printr-o curbă ce trece numai prin laturi ale reţelei (grafului). Reţeaua
neconexă (căreia i se asociază un graf neconex) este formată din mai multe reţele
conexe, numite subreţele, fără legătură galvanică (izolate electric) între ele (cazul
bobinelor cuplate magnetic între ele, aparţinând unor subreţele distincte sau al surselor
comandate, cu porţile de intrare şi de ieşire în subreţele diferite).
Laturile care unesc toate nodurile unui graf conex, astfel încât să nu formeze nici
o buclă, se numesc ramuri şi alcătuiesc arborele grafului. Celelalte laturi, care nu
aparţin arborelui, se numesc coarde. Subgraful constituit din coardele unui graf se
numeşte coarbore şi este complementar arborelui considerat. Teorema lui Euler
stabileşte că un graf conex cu N noduri şi L laturi are N – 1 ramuri şi L – (N - 1) coarde.
Unui graf i se pot asocia mai mulţi arbori, având însă acelaşi număr de ramuri. În
figura 1.19 s-au reprezentat (fără a epuiza toate posibilităţile) cu linii îngroşate laturile
unor arbori ai grafului asociat schemei electrice din figura 1.18, a.
 1.2 - Câmp electric. Tensiune electrică 33

a b c

d e f
Fig.1.19

Un ochi este independent dacă cel puţin o latură îi aparţine exclusiv (celelalte
laturi pot fi comune cu alte ochiuri ale reţelei). Stabilirea ochiurilor independente într-
un circuit se face pornind de la un arbore al grafului, căruia i se adaugă, pe rând, câte o
coardă; aşadar, fiecare ochi independent conţine o latură a coarborelui. Sistemul
fundamental de ochiuri reprezintă totalitatea ochiurilor independente între ele, formate
cu toate laturile grafului conex considerat; oricare alt ochi al grafului, care nu aparţine
sistemului fundamental, nu este independent faţă de acesta.
Într-o reţea conexă, numărul ochiurilor independente este egal cu numărul de
coarde
O  L  N  1 (1.79)

Pentru un circuit format din

S subreţele, numărul de ochiuri
independente este
34 Noţiuni introductive privind teoria circuitelor electrice - 1

OLN S (1.80)

Totalitatea laturilor intersectate de o suprafaţă închisă , care include cel puţin un nod
al reţelei, formează un subgraf numit secţiune (fig.1.20, a). Prin eliminarea laturilor
intersectate, graful se descompune în două subgrafuri conexe. Este posibil ca una din
părţile distincte rezultate în urma secţionării să se reducă la un nod (fig.1.20, b).
O secţiune este independentă dacă cel puţin o latură a grafului conex îi aparţine
Fig. 1.20
exclusiv. Sistemul fundamental de secţiuni reprezintă mulţimea secţiunilor
independente între ele, formate cu toate laturile grafului conex considerat. O
posibilitate de stabilire a
secţiunilor independente ale
unui graf conex constă în
intersectarea succesivă, cu
suprafeţe închise, a fiecărei
laturi a unui arbore
neramificat împreună cu
laturi ale coarborelui
(fig.1.21, a). În mod evident,
numărul secţiunilor
independente este egal cu
Fig. 1.21 numărul ramurilor, adică N –
1.
O altă modalitate de realizare a secţiunilor independente presupune înconjurarea
succesivă, cu suprafeţe închise, a N – 1 noduri, astfel încât fiecare secţiune să includă o
latură care să fie numai a ei (fig.1.21, b).
În cazul unui graf neconex, asociat unei scheme electrice formată din S
subscheme independente, sistemul fundamental are N – S secţiuni independente.