MESERIA DE DASCĂL – CONSIDERAŢII

Profesor Oana Alexe

G.P.P. nr. 15, Focşani

A fi educator este fără îndoială, meseria cea mai importantă şi nobilă a omenirii, pentru
că are acces direct la sufletul copiilor, iar de eforturile depuse de educatori depinde întreaga
evoluţie umană. Pentru acestă meserie nu este suficient să studiezi trei ani la facultate, ci este
nevoie de multă dăruire pentru întreaga viaţă. „Trebuie să posezi un element pedagogic înăuntru,
în inimă, în suflet, iar acest element este acela care vibrează, care emană, care îi influenţează pe
alţii: chiar fără să deschideţi gura, ceilalţi simt nevoia să vă imite.

Considerându-şi rolul său de facilitator al cunoaşterii, scopul educatorului este să-şi

înveţe elevii cum să gândească nu ce să gândească. El trebuie să le “descătuşeze gândurile”, să
le trezească curiozitatea şi “să le aprindă minţile”. (Pushkin, D., 2001). Important este nu doar
a-i antrena pe elevi în formularea de răspunsuri la întrebările şi problemele enunţate, ci mai mult,
de a-i ajuta să descopere căile de a pune întrebări şi de a critica problemele. Astfel, educaţia
trebuie să fie cea care să-l determine pe individ să fie într-o continuă stare problematizantă, o
stare în care permanent să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri, considerând faptul că
“imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea.” (Einstein) Educatorul bun cunoaşte şi
apreciează/valorifică punctele de vedere ale elevilor. Opiniile acestora reprezintă nişte ferestre
deschise spre propriile lor raţionamente, ilustrative pentru felul cum gândesc şi înţeleg lumea.
Acordându-le şansa de a-şi exprima părerile, profesorul stimulează încrederea în propriile forţe
ale elevilor.

Preocuparea profesorului faţă de elev este nu doar de a-l face să înţeleagă ştiinţa ci şi de
a simţi emoţia de a o studia.

Într-o şcoală dezirabilă, atât elevii cât şi profesorii îşi doresc ca activităţile să fie plăcute,
învăţarea să fie utilă, cunoştinţele interesante, iar lecţiile să fie organizate folosind un evantai
metodologic bogat şi distractiv.

Şcoala actuală pregăteşte adulţii de peste 20 de ani, iar aşa cum timpurile se schimbă, aşa
şi învătământul (cu tot ce implică el: curriculum, deziderate, cadre didactice, dotări etc.) trebuie să
ţină pasul, să evolueze, anticipând vremurile ce vor veni. De felul în care educaţia şi instruirea
desfăşurate în şcoală şi în familie ajută la dezvoltarea forţelor latente ale oamenilor în devenire,
depinde viitorul omenirii. Educatorul de azi al generaţiilor de mâine trebuie să fie înainte de toate
un doctor de suflete, în condiţiile în care conştientizăm tot mai mult că ceea ce facem în apropierea
unui copil are influenţă asupra spiritului, sufletului şi trupului său. Educaţia şcolară, ca terapie,
devine astfel un deziderat tot mai căutat de părinţi pentru copiii lor şi reflectă concepţia conform
căreia educatorii îşi ajută elevii să-şi construiască identităţile, să fie încrezători şi să-şi preia
răspunderea pentru propria lor dezvoltare. Sănătatea întregii vieţi depinde de felul cum reacţionăm,
vorbim şi ne purtăm în jurul celui care se pregăteşte să devină adult. Răbdarea, încrederea, iubirea
sunt elemente care aduc lumină în sufletele copiilor, iar copiii îşi vor aminti întreaga viaţă de cei
care au contribuit la desăvârşirea lor personală. A fi educator este fără îndoială, meseria cea mai
importantă şi nobilă a omenirii, pentru că are acces direct la sufletul copiilor, iar de eforturile
depuse de educatori depinde întreaga evoluţie umană. Pentru acestă meserie nu este suficient să
studiezi trei ani la facultate, ci este nevoie de multă dăruire pentru întreaga viaţă. „Trebuie să
posezi un element pedagogic înăuntru, în inimă, în suflet, iar acest element este acela care vibrează,
care emană, care îi influenţează pe alţii: chiar fără să deschideţi gura, ceilalţi simt nevoia să vă
imite.” (Omraam M. Aïvanhov, 1990, p.158)

Considerându-şi rolul său de facilitator al cunoaşterii, scopul educatorului este să-şi înveţe
elevii cum să gândească nu ce să gândească. El trebuie să le “descătuşeze gândurile”, să le
trezească curiozitatea şi “să le aprindă minţile”. (Pushkin, D., 2001). Important este nu doar a-i
antrena pe eleviîn formularea de răspunsuri la întrebările şi problemele enunţate, ci mai mult, de
a-i ajuta să descopere căile de a pune întrebări şi de a critica problemele. Astfel, educaţia trebuie
să fie cea care să-l determine pe individ să fie într-o continuă stare problematizantă, o stare în care
permanent să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri, considerând faptul că “imaginaţia este mai
importantă decât cunoaşterea.” (Einstein) Educatorul bun cunoaşte şi apreciează/valorifică
punctele de vedere ale elevilor. Opiniile acestora reprezintă nişte ferestre deschise spre propriile
lor raţionamente, ilustrative pentru felul cum gândesc şi înţeleg lumea. Acordându-le şansa de a-
şi exprima părerile, profesorul stimulează încrederea în propriile forţe ale elevilor.

Preocuparea profesorului faţă de elev este nu doar de a-l face să înţeleagă ştiinţa ci şi de a
simţi emoţia de a o studia. Importantă în învăţare, devine “semnificaţia” pe care o acordă subiectul
situaţiei, experienţei cu care vine în contact. Acest fapt argumentează necesitatea şi valoarea
conştientizării de către elevi a utilităţii însuşirii unei teme anume, prin cunoaşterea obiectivelor,
prin captarea atenţiei şi menţinerea interesului. Important este “dacă elevul te mai caută, dacă avem
cui provoca, întreţine şi dezvolta curiozitatea şi bucuria descoperirii.” (Horst Siebert, 2001)

Învăţaţi-i deci, pe copiii d-voastră să se bucure şi să trăiască bucuria de a descoperi lucruri

care să-i desăvârşească, participând cu entuziasm alături de ei şi gândind că numai aşa vor găsi
esenţialul vieţii.

Consideraţi elevul o persoană activă, implicată în educaţia sa şi dornic de a-şi spune

părerea şi de a schimba opinii. În acest sens, este necesar să întăriţi încrederea educatului în el
însuşi, conştienţi fiind de faptul că dezvoltarea intelectuală implică stimularea capacităţii acestuia
de a-şi exprima sieşi şi altora ceea ce ştie, face şi/sau va face. Valorizaţi greşeala ca pe un pas
înainte către o reuşită viitoare şi astfel, daţi-i posibilitatea educatului de a greşi, conştientizând
faptul că şi din greşeli se învaţă. Nu sancţionarea ci corectarea imediată este eficientă şi stimulativă
pentru învăţare.

Promovaţi concepţia conform căreia, dezvoltarea intelectuală se caracterizează prin

sporirea capacităţii subiectului de a opera simultan cu mai multe alternative. Stimulaţi şi susţineţi
emiterea de puncte de vedere diferite şi chiar divergente.

Veniţi în întâmpinarea dorinţelor elevilor d-voastră a colabora şi comunica. În acelaşi timp,

acordaţi atenţie în cadul muncii în grup/microgrup, la împărţirea şi realizarea responsabilităţilor în
mod echitabil între membrii acestuia şi la elaborarea în comun a soluţiilor. Ţineţi cont de faptul că
un elev raţionează cu mai multă uşurinţă atunci când este angajat într-o discuţie cu altcineva.
Coordonaţi eforturile discipolilor d-voastră prin schimbul reciproc de mesaje., urmărind
dezvoltarea capacităţilor de autoevaluare individuală şi colectivă.

Stimulaţi capacitatea subiecţilor de a lua deciziile împreună şi de a prezenta şi disemina

informaţiile, ca rezultat al unui efort de grup care se bazează pe însumarea eforturilor individuale.
Încurajaţi soluţionarea conflictelor chiar de către membrii grupului/microgrupului. Promovaţi
respectul faţă de diferenţele, particularităţile, abilităţile şi valorile individuale ale fiecărui
participant în cadrul grupului.

Atitudinea profesorilor contează uneori mai mult decât conţinutul şi, de aceea, este necesar
să participaţi cu entuziasm molipsitor la schimburile de idei, opinii, încurajând spontaneitatea,
creativitatea şi imaginaţia discipolilor d-voastră. Asiguraţi grupul de sprijinul d-voastră, dar
interveniţi cu moderaţie, astfel încât grupul să-şi păstreze autonomia.

A-i învăţa pe copii să comunice înseamnă, înainte de toate, a şti cum să comunicăm cu ei.
A asculta ce spun copiii este o necesitate, a-i ajuta să spună ce vor ori ce gândesc este o artă.
Educaţia făcută cu iubire este forma cea mai înaltă de formare. Ca educator (profesor şi/sau
părinte) este necesar să-i arătăm copilului cum e iubirea adevărată, începând prin a-i transmite
iubire. Nu lipsa comunicării ci provocarea ei duce la rezolvarea problemelor de comportament.
Încercaţi să nu vă impuneţi ci să vă câştigaţi autoritatea, conştientizând faptul că răbdarea şi
toleranţa sunt atributele omului matur. Nu e suficient să le vorbiţi elevilor pentru a fi înţeles.
Trebuie mai întâi să vreţi să vă faceţi înţeleşi, iar copiii să dorească să primească ceea ce vreţi să
le comunicaţi. Comunicarea relaţională non-violentă poate fi sensibil dezvoltată prin ascultare cu
atenţie şi toleranţă faţă de opiniile celuilalt. Aprecierea chiar şi a celui mai mic efort făcut de copil
în realizarea unei sarcini are efecte mai mari decât descalificarea sau reproşul. Şi adulţii au de
învăţat de la copii.

Daţi-i posibilitatea elevilor d-voastă să pună întrebări nu doar să răspundă la ele. Creaţi o
cutie a emoţiilor (şi lăsaţi-i pe elevi s-o decoreze) în care ei să arunce tot ceea ce i-a supărat şi
nemulţumit, fricile, furiile şi emoţiile negative (de la şcoală şi de acasă), eliberându-se astfel de
ele. Menţineţi deschisă poarta către casa sufletului d-voastră şi nu-i pierdeţi niciodată cheia.
Bunăvoinţa, sentimentele pozitive şi vorbele calde sunt ca un balsam pentru un oricare suflet.

Dezvoltaţi-vă calităţile de manager eficient, de mediator şi co-participant la realizarea

sarcinilor, alături de elevii d-voastră, însă, ţineţi cont de faptul că, „dascălul-coleg” nu intră în
întregime în cadrul sistemului de relaţii orizontale elev-elev.

Nu uitaţi că importantă în comunicare e intensitatea, tonul vocii şi intonaţia cu care sunt rostite
cuvintele. Sentimentele ce stau în spatele cuvintelor ajung prin intermediul acestora în
profunzimea sufletului celuilalt şi pot produce transformări.

Efectul cuvintelor este mult prea mare pentru a mai putea fi neglijat.

Bibliografie:

Aïvanhov, Omraam M., O educaţie care începe înainte de naştere, Colecţia Izvor, Nr. 203, Editura
Prosveta,1990;

Gaston, Berger, Omul modern şi educaţia sa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973;

Pushkin, Dave, “Cookbook Classrooms; Cognitive Capitulatio”, în Weaver, J.; Morris, M.;
Appelbaum, P., (Post)modern science (education): propositions and alternative paths, Peter Lang
Publishing, Inc., New York, 2001;

Oprea Crenguţa, Strategii didactice interactive, ed. a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2009

Siebert, Horst, Pedagogie constructivistă. Bilanţ al dezbaterii constructiviste asupra practicii

educative, Iaşi, Institutul European, 2001.