SENZATIILE

1. Excitabilitatea. Sensibilitatea. Motricitatea.

2. Definirea senzatiilor.
3. Clasificarea senzatiilor.
4. Proprietati ale senzatiilor.
5. Legi ale sensibilitatii.
1. Excitabilitatea. Sensibilitatea. Motricitatea
Nevoia de adaptare a organismului a dus la aparitia
unor forme de captare si prelucrare a informatiilor, precum
si la structurarea unor modalitati de raspuns la influentele
externe. Astfel, excitabilitatea este o proprietate biologica
generala care permite fiintelor vii sa receptioneze
influentele externe, sa raspunda selectiv la ele, printr-o stare
de modificare difuza, nediferentiata si nespecializata. Ea se
manifesta numai in contactul direct cu stimulii considerati a
fi biologic necesari.
Pe o treapta superioara apare sensibilitatea, care este
proprietatea organismului de a receptiona anumiti factori
indiferenti, de a stabili un raport cu sens biologic intre
acestia si cei neconditionati. La nivelul sensibilitatii, reactia
organismului este diferentiata si se realizeaza prin
intermediul organelor de simt specializate in receptionarea
anumitor modalitati de energie externa.
Astfel, organele de simt au bine conturate nu doar
segmentul receptor, ci si caile aferente, precum si cele
centrale corticale de prelucrare a informatiei. Astfel,
sensibilitatea orienteaza organismul in mediu, este o forma
superioara de adaptare, indeplinind functii de semnalizare
in raport cu schimbul de substante.
Motricitatea serveste sensibilitatii, jucand rolul unui
servo-mecanism al orientarii senzoriale. Despre rolul
motricitatii in adaptarea senzoriala, psih. fr. H. Wallon
spunea ca "trecerea de la act la gandire se realizeaza prin
exercitii senzorio-motorii", iar J. Piaget consemna ca primul
stadiu in dezvoltarea inteligentei il constituie stadiul
senzorio-motor, fiind considerat un element fundamental
pentru evolutia ulterioara a gandirii si inteligentei copilului.
Miscarea faciliteaza receptionarea semnalelor atat din
mediul extern, cat si din cel intern. De exemplu, reflexul de
orientare, care sta la baza cunoasterii, implica si elemente
de motricitate.
Derivat din notiunile prezentate este conceptul de
senzitivitate, elaborat de psihologul rus Ananiev,, care il
considera o proprietate a personalitatii, care exprima nivelul
general al sensibilitatii, concretizat in: viteza, ritm, forta
reactiilor senzorio-motorii, complexitatea campului
perceptiv, dar si relatia dintre informatia senzoriala si
afectivitate. In acest caz putem vorbi de sensibilitate
emotionala.
2. Definirea senzatiilor
Uzual, senzatiile se definesc ca procese psihice de
semnalizare, reflectare prin intermediul unui singur
analizator a proprietatilor simple si separate ale obiectelor si
fenomenelor, in forma unor imagini directe si elementare.
Astfel, senzatiile implica o codificare de ordinul I, de
dispunere a unor semnale pe dimensiuni disociate,
corespunzator proprietatilor de intensitate, durata,
frecventa, tonalitate sau extensiune.
Considerate a fi elemente fundamentale ale oricarui
proces de cunoastere, senzatiile se produc prin intermediul
organelor de simt. La originea senzatiilor se afla procesele
de excitatie senzoriala, care se produc in celulele
specializate, in neuronii si ganglionii spinali. j moderna, sub
influenta ciberneticii, considera ca functionarea normala a
senzatiilor presupune parcurgerea proceselor:
Ø codarea primara - are loc la nivelul receptorilor
si transformarea semnalului exterior in influx nervos.
Ø recodarea - se realizeaza in veriga intermediara
de transmisie a analizatorului, la nivelul instantelor
neuronale subcorticale, avand drept scop reorganizarea
informatiilor, astfel incat cele considerate relevante se
transmit la segmentul cortical, iar celelalte raman la nivel
subcortical.
Ø decodarea - se realizeaza la nivel cortical, in
cadrul zonelor de proiectie topica, respectiv fiecarui organ
de simt ii este rezervat o anumita zona in creier, iar
reflecterea se finalizeaza intr-un act-imagine.
3. Clasificarea senzatiilor
Omul, exceptand poate primele zile ale vietii si
starile patologice, dispune de perceptii, de capacitati de a
reflecta obiecte si nu insusiri izolate. Esenta reala a
senzatiilor nu poate fi pusa la indoiala. Pana in sec. al XIX-
lea, senzatiile au fost clasificate dupa organul de simt,
vorbindu-se astfel de cinci categorii de senzatii: vaz, auz,
gust, miros si pipait.
In ultimul secol, criteriile functionaliste sau
morfologice au fost inlocuite cu criterii situationale, care
presupun luarea in considerare a conditiilor si directiilor
receptiei.
Sherringhan a cosiderat ca exista urmatoarea
categorie de senzatii:
Ø senzatii de contact, care se produc la intrarea in
functiune a receptorilor de contact;
Ø senzatii de distanta, care se produc gratie
receptorului de distanta.
Acelasi autor clasifica senzatiile dupa locul unde sunt
amplasati receptorii. El distinge: senzatii
extraceptive: vizuale, auditive, gustative, olfactive si
cutanate; senzatii introceptive, adica cele organice: de
foame, sete si sexuale; senzatii proprioceptive, cele
kinestezice (de miscare).
O alta clasificare dupa natura stimulilor o realizeaza
Uhtomski, distingand stimuli de natura mecanica, fizica,
chimica, la care adauga stimuli de natura fiziologica. In
functie de aceste criterii, senzatiile sunt: cutanate, vizuale,
auditive - natura fizica si mecanica; gustative si olfactive -
natura chimica; senzatii proprioceptive si introceptive -
natura fiziologice.
 4. Proprietatile senzatiilor

In functionalitatea lor, senzatiile capata anumte

proprietati sau calitati, dintre care cele mai importante
sunt:
1) Calitatea senzatiei care, dupa opinia lui Morgan
este data de urmatoarele mecanisme:
Ø selectivitatea receptorilor determinata de
localizarea acestora, de natura structurii lor, de
accesorii sau anumiti constituenti chimici;
Ø energia specifica a organelor de simt, fapt sesizat
de Müler, care considera ca fiecare organ de simt
poseda o energie proprie, astfel ca atunci cand e
stimulat, el transmite la creier acea calitate particulara.
Se considera ca fiecare fibra nervoasa are calitatea sa
proprie.
Ø bazele centrale exprimate in SNC, care determina
calitatea senzatiilor, fapt ilustrat de situatiile cand
creierul e afectat din anumite cauze.
2) Intensitatea senzatiilor este legata de intensitatea
stimulului care le provoaca. Nu exista insa intre aceste
elemente o relatie directa, termen cu termen. Astfel, daca
intre intensitatea unui sunet si senzatia auditiva exista o
relatie directa, nu acelasi lucru se poate spune despre relatia
dintre un stimul termic si calitatile senzatiei. In functie de
marimea intensitatii, stimularea senzoriala poate fi una
termica obisnuita sau una de durere.
Intensitatea senzatiei e legata si de amplitudinea influxului
nervos, iar aceasta depinde de grosimea fibrei nervoase, ca
si de metabolismul lor.
3) Durata senzatiei se refera la intinderea in timp a
senzatiei, stiut fiind faptul ca aceasta persista atata timp cat
actioneaza stimulul. Sunt insa situatii cand senzatia poate
persista si dupa incetarea actiunii stimulului, aparand asa
numitele IMAGINI CONSECUTIVE, care pot fi pozitive si
corespunzatoare senzatiei originare, sau negative, care nu
mai corespund imaginii initiale, ci sunt complementare.
4) Tonul afectiv exprima caracteristica senzatiei de a
produce stari placute sau neplacute, de apropiere sau
respingere a realitatii pe care o reflectam. Aceasta
caracteristica depinde de gradul de satisfacere sau
nesatisfacere a trebuintelor noastre.

5. Legile senzatiei
1) Legea intensitatii

Pentru ca o senzatie sa apara este nevoie ce stimulul sa

aiba o anumita intensitate. Cantitatea minima de intensitate
a stimulului capabila sa produca o senzatie s.n. prag
minimal absolut , care e diferit de la o senzatie la alta: pt.
senzatiile vizuale - 1,2 cuante; pt. senzatiile auditive: 16-20
vibratii/secunda. In masurarea pragurilor se folosesc diferite
metode, intre care: metoda stimulilor constanti, metoda
limitelor sau metoda punctului central.
 Stimulii care nu ating valorile minimale sunt
considerati subliminali: produc efecte fiziologice, dar nu
sunt integrati senzorial decat daca sunt asociati sau
insumati cu stimuli semnificativi.
Cantitatea maxima a unui stimul care produce o
senzatie de acelasi fel, deci in cadrul aceleiasi modalitati
senzoriale, s.n. prag absolut maximal. Depasirea lui
declanseaza fie durerea, fie neutralitatea aparatului in
raport cu stimulul.
Dintre cele doua praguri, cel absolut minimal a fost luat
drept indicator al sensibilitatii absolute, formulandu-se
legea:
S0 = 1/p
S0 este sensibilitatea absoluta a unui analizator, iar p
este pragul minimal absolut. Astfel, intre sensibilitatea
absoluta si pragul minimal exista un raport invers
proportional. Cu cat pragul absolut minimal este mai mic,
cu atat sensibilitatea e mai mare, si invers.
Omul are capacitatea de a sesiza nu numai limitele
minime si maxime, ci si anumite diferente foarte fine,
masurate cu ajutorul pragului diferential. Aceasta
capacitate se numeste sensibilitate diferentiala, iar pragul
diferential este acea cantitate minima a stimulului, care
adaugata la stimularea initiala produce o noua senzatie.
 O asemenea relatie a fost intuita de fizicianul francez
Bouguer, care a observat ca pentru a sesiza diferentele de
iluminatie, era necesara adaugarea unui lux la 64 de lucsi si
a 10 lucsi la 640 de lucsi. Mai tarziu, in 1831, Weber
descopera aceeasi relatie la nivelul, insa, al senzatiei de
greutate.
Weber este cel care va generaliza aceasta lege si pentru
alte categorii de senzatii. Astfel, el postuleaza existenta unei
relatii constante intre intensitatea initiala a stimulului si cea
nou adaugata, sau scazuta. Pentru greutate raportul este de
1/30, la senzatiile auditive 1/10, la senzatiile vizuale 1/100.
Mai tarziu, Th. Fechner, plecand de la obsevatiile
realizate de Weber, formuleaza principiul potrivit caruia
senzatia creste in progresie aritmetica, pe cand intensitatea
stimulului, in progresie geometrica.
2) Legea adaptarii
Exprima faptul ca in anumite conditii, cresterea sau
scaderea sensibilitatii este rezultatul actiunii repetate a
stimulilor asupra analizatorilor. Intrarea in functiune a
fenomenului adaptarii poate fi pusa usor in evidenta prin
trecerea brusca dintr-un mediu in altul: lumina-intuneric,
cald-rece.
Adaptarea este un fenomen relational, intrucat ia in
considerare nivelul initial al sensibilitatii, deci existenta
anumitor valori care capata dimensiuni diferite in functie de
intensitatea si durata stimularii.
Scaderea sensibilitatii este interpretata in doua
moduri:
 Ø diminuarea treptata a sensibilitatii fara a se ajunge
la disparitia ei;
Ø disparitia totala sau cvasitotala a sensibilitatii ca
urmare a obisnuirii cu stimulul.
Analizatorii au fost clasificati din acesta perspectiva,
in usor sau greu adaptabili. Din prima categorie fac parte
analizatorii: tactili, termici, olfactivi, vizuali; din a doua
categorie: analizatorii de durere si cei auditivi.
Pe fondul adaptarii se manifesta fenomenul
contrastului, care consta in accentuarea sensibilitatii,
cresterea ei ca urmare a interventiei unor excitanti de
diferite intensitati si care actioneaza succesiv sau simultan.
Contrastul succesiv reprezinta cresterea sensibilitatii
la stimulul prezent, ca urmare a actiunii indelungate a altui
stimul de aceeasi modalitate senzoriala, dar diferita ca
intensitate sau calitate.
Contrastul simultan presupune accentuarea
reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati in
acelasi timp in campul perceptiv. Adaptarea este
mecanismul de optimizare a fenomenului receptiei, fiind
exploatata sau valorificata la maximum in publicitate sau
reclama.
3) Legea sensibilitatii
Consta in cresterea sensibilitatii datorita unor
fenomene de interactiune, pe care le putem intalni la
diferite nivele:
 Ø la nivelul intai se poate realiza o interactiune
intre receptori, cum ar fi, de exemplu, stimularea
bastonaselor din retina, care duce la cresterea
sensibilitatii conurilor;
Ø la al doilea nivel intalnim o interactiune intre
segmentele aceluiasi analizator, dar care are receptori
perechi;
Ø la nivelul al treilea se realizeaza o interactiune
dintre analizatori diferiti. De exemplu, auzim mai bine la
lumina decat la intuneric, greutatea este mai usoara sub
influenta sunetului, sensibilitatea cutanata se imbunatateste
sub influenta unei lumini albe.
4) Legea depresiei
Reprezinta scaderea sensibilitatii ca urmare a unei
legaturi functionale inter sau intra analizator.
Ø primul nivel exprima faptul ca stimularea
indelungata a ochiului cu o lumina rosie se soldeaza cu
scaderea sensibilitatii pentru alte culori;
Ø nivelul al doilea se refera la functia de localizare
spatiala a sunetelor, care nu ar putea fi explicata fara
considerarea interactiunii dintre cele doua verigi perechi ale
analizatorilor auditivi;
Ø nivelul al treilea se refera la faptul ca stimulii cu
intensitate medie si mare coboara sensibilitatea
bastonaselor; inclinarea capului pe spate duce la scaderea
sensibilitatii auditive si vizuale pentru culoarea verde.
 Aceasta lege, asemeni interactiunii analizatorilor,
este dependenta de o serie de factori/conditii:
§ relatia de intensitate dintre stimuli;
§ anumite procese corticale;
§ SN vegetativ;
§ formarea reflexelor conditionate;
§ formatiunea reticulara a creierului, care poate
favoriza descresterea sensibilitatii pentru anumiti
stimuli.
5) Legea semnificatiei fortei de semnalizare a
stimulului
Aceasta lege exprima faptul ca un stimul slab ca
intensitate, dar semnificativ pentru organism, este mai bine
receptionat decat altul puternic dar nesemnificativ.
Legea a fost descoperita de Pavlov, care a subliniat
ca in studiul activitatii nervoase superioare, trebuie sa se ia
in considerare nu numai valorile absolute ale stimulilor, ci si
intensitatea relativa (medie) a acestuia.
Legatura dintre aceste variabile este mediata de
fenomenul de iradiere, concentrare sau inductie reciproca.
La acestia adaugam factori de natura psihologica: interese,
trebuinte, aspiratii.
6) Legea sinesteziei
Exprima existenta unor efecte de intermodelare
primara informationala sau transpunerea unei forme de
sensibilitate intr-o alta modalitate senzoriala. Exemplu:
stimulii auditivi pot produce efecte de vedere cromatica
(auditie colorata). Stimulii optici produc efecte auditive
(vedere sonora). Culori moi si sunete dulci.
Printre primii psihologi care au abordat problema
auditiei colorate se numara si romanul Eduard Gruber, care
si-a realizat o teza de doctorat in laboratoarele lui Wundt.

7) Legea compensarii
Exprima faptul ca in anumite situatii, insuficienta
dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei, conduce
la perfectionarea alteia, preluand functiile celei dintai.
Exemplu: la orbi si surzi se dezvolta sensibilitatea tactila,
vibratorie si olfactiva. Se citeaza in literatura cazul a doua
femei oarbe, surde si mute care au atins performanta
deosebita de a asculta muzica si de a citi. ("Optimismul sau
cum percep lumea exterioara"). In alte situatii, absenta
mainilor a determinat perfectionarea activitatii picioarelor.
Compensarea exprima capacitatea organismului uman de a
se autoconstrui structural dar si functional.
8) Legea conditionarii social-istorice a senzatiilor
Desi senzatiile sunt comune pentru om si animal, ele
sunt superioare la om datorita faptului ca suporta
conditionarea factorilor socio-istorici si fundamentali. Acest
fapt poate fi pus in evidenta in mai multe planuri:
 Ø perfectionarea unor modalitati senzoriale ca
urmare a exersarii lor in anumite domenii de
activitate;
Ø schimbarea ponderii diferitelor modalitati
senzoriale. Exemplu: senzatii vizuale si auditive
care permit la om dezvoltarea limbajului;
Ø aparitia unor modalitati senzoriale noi, cum ar
fi, de exemplu, forme de auz verbal (fonematic),
muzical sau pipaitul.
Conditionarea social-istorica se poate pune usor in
evidenta prin invocarea diferentelor socio-culturale si
etnice.