TEORIILE NON-CAUZALE

1. Precursori
Una din primele scheme generale ale actului criminal (a omuciderii)
este cea propusă de E. de Greeff. Etapele parcurse de criminal sunt
următoarele: 1. Tendinţele subconştiente spre crimă, susţinute
de numeroase elemente inconştiente, sunt conştientizate spontan
(apare ideea “dispariţiei” victimei).
Acţiunea criminală este inhibată, de regulă, ca urmare a
intervenţiei conştiinţei morale; 2. Viitorul criminal parcurge o a doua
etapă plină de ezitări: el acceptă ideea “dispariţiei” cuiva, dar
alternează între a lăsa ca acest lucru să se producă natural sau ca
urmare a acţiunii sale; 3 Este etapa luării deciziei suprimării vieţii
cuiva. Lupta interioară este acută, acţiunea putând oricând răbufni. E.
de Greeff aprecia că traseul criminal poate fi oricând întrerupt de
acţiunea forţelor inhibitorii interne sau externe. Există unele fluctuaţii
de la această schemă în funcţie de particularităţile psihomorale ale
individului şi ce cele conjucturale. Atunci când aceste nu intră în
funcţiune, putem fi în faţa unora dintre cele mai grave acţiuni
criminale, din moment ce infractorul consideră că ceea ce face este un
act banal.
Teoria rezistenţei la frustrare
Punând sub semnul întrebării conceptul de cauzalitate şi
încercând să depăşească limitele explicaţiilor cauzale, W.C. Reckless
(1963) a conceput un model al delincvenţei care analizează
mecanismele de apărare împotriva devierii indivizilor de la normele
legale sau sociale. În centrul modelului său se află noţiunea de
“structură interioară” a individului, un fel de scut de rezistenţă
împotriva frustrării şi agresivităţii, şi cea a “structurii sociale externe”,
alcătuită din grupurile de apartenenţă ale persoanei, care are aceeaşi
menire: protecţia împotriva demoralizării şi seducţiei.
Reckless a contrazis ideea unei corelaţii pozitive între frustrare şi
agresivitate, susţinând că presiunile sociale (condiţiile economice şi de
locuit, lipsa oportunităţilor), diferiţii factori de atragere (prietenii
delincvenţi), demoralizările (statutul scăzut) sau seducţia chiar dacă
favorizează comportamentul criminal sunt anulate, neutralizate de cele
două structuri de rezistenţă. Structura externă îi asigură individului
accesul la o serie de drepturi şi de obligaţii, alternative de acţiune,
accesul la un anumit statut socio-economic, un grup de prieteni,
sentimentul coeziunii şi apartenenţei, o identitate socială atractivă.
Cea internă îi oferă individului un anumit nivel al toleranţei la
frustrare, un set ierarhic de norme şi valori, un anumit nivel al
conştiinţei morale, o identitate personală pozitivă, satisfacţie de sine,
conştiinţa scopurilor şi aspiraţiilor. Dintre aceste două structuri, cea
interioară este considerată a fi cea mai importantă.
Deşi Reckless şi-a etichetat din start teoria ca non-cauzală,
concluziile lui nu au fost destul de convingătoare în acest sens.
În fine, se cuvine să menţionăm faptul că, teoria acoperă doar o
zonă medie a fenomenului deviant (middle range theory), ea încercând
să ofere mijlocele pentru prevenirea delincvenţei la vârste vulnerabile,
dar neputând fi aplicată la extremele devianţei. Teoria nu este
aplicabilă în cazul infracţiunilor care sunt rezultatul puseurilor interne
anormal de puternice (cărora eul nu le poate face sau comunităţilor
care duc o existenţă în afara legii cum ar fi unele comunităţi de ţigani
sau al familiilor care trăiesc din cerşit.
3. Teoria moralităţii deviantului
În lucrarea sa “Delinquency and drift” (1964), David Matza contesta
tezele teoriei subculturii delincvente arătând că deviantul nu este total
străin ordinii normative pe care o încalcă. Tânărul delincvent oscilează
mai curând între două lumi de valori, cea a grupului de egali şi cea a
părinţilor (care se confundă aici cu conformitatea faţă de lege).
Această alternanţă îi produce tânărului o “anxietate statutară” care îl
face intre în derivă: să alterneze între devianţă şi normalitate.
La întrebarea “cum poate un individ să încalce o normă a cărei
validitate o recunoaşte?”, Gresham Sykes şi David Matza (1957) au
oferit un răspuns, pornind de la interviurile realizate cu tinerii
delincvenţi aflaţi în detenţie:
1. delincvenţii îşi descriu acţiunea pentru care au fost încarceraţi în
termenii ruşinii, culpabilităţii şi conştiinţei prejudiciului produs;
2. delincvenţii juvenili respectă persoanele pe care le consideră
cinstite şi dezaprobă persoanele care comit astfel de fapte fără o
motivaţie acceptabilă (celebrităţile din lumea sportului sau filmului
etc.);
3. persoanele şi tipurile de infracţiuni sunt alese în funcţie de unele
criterii morale: apartenenţa etnică,proximitatea, clasă socială, sex,
facilitate etc.
4. delincvenţii cunosc regulile conformităţii legale şi admit că orice
act delictual, indiferent unde ar fi comis, trebuie pedepsit (sau îşi
merită pedeapsa).
Cu alte cuvinte, cei doi autori sugerează că devianţii recunosc şi
legitimitatea ordinii sociale dominante şi justeţea sa morală, spre
deosebire de Weber care afirmase că delincventul recunoaşte
legitimitatea ordinii sociale, dar nu şi justeţea sa morală.
Deviantul îşi dezvoltă o serie de tehnici de raţionalizare sau
justificare a actelor deviante, numite de Sykes şi Matza “tehnici de
neutralizare”. Aceştia au identificat şi descris cinci astfel de tehnici:
1. Tăgăduirea responsabilităţii: deviantul îşi justifică adesea
actele prin intermediul unor presiuni sau forţe externe care-l determină
să acţioneze împotriva propriei sale voinţe.
2. Tăgăduirea răului făcut: străduindu-se să aprecieze suferinţele
produse de faptele sale, infractorul tinde să-şi redefinească actele:
furtul unui obiect devine un împrumut, vandalismul un fleac din
moment ce resursele materiale ale victimei nu sunt serios afectate,
luptele dintre bandele de cartier apar ca certuri private ce nu
interesează restul colectivităţii etc.;
3. Tăgăduirea victimei: delincvenţii susţin că victima îşi merită soarta.
Furtul de la negustorii necinstiţi sau de la oamenii de afaceri corupţi,
violenţa homosexualilor sau altor grupuri minoritare, agresiunile
asupra profesorilor nedrepţi sunt prezentate ca acte justiţiare.
4. Acuzarea acuzatorilor: devianţii tind să plaseze actele lor
infracţionale în plan secund prin condamnarea celor care condamnă,
mai precis a legitimităţii celor care le denunţă faptele: poliţiştii sunt
corupţi şi violenţi, profesorii subiectivi şi rigizi, părinţii decepţionaţi şi
incapabili să susţină dezvoltarea psihică armonioasă a copiilor lor etc.;
5. Supunerea faţă de legislaţii superioare: valabilitatea unui sistem
normativ poate fi anulată de supunerea faţă de regulile şi valorile
instituite într-un grup particular: grupuri teroriste, religioase,
crimă organizată etc.
4. Teoria strategică (acţională)
Spre deosebire de teoriile medicale care reduc crima, furtul sau
sinuciderea la statutul de simplu simptom, analiza strategică sau
acţională, dezvoltată de M. Cusson (1981), abordează actele deviante
ca soluţie a unei probleme sau ca mijloc de atingere a unui anumit
scop. În această perspectivă, importantă devine căutarea motivaţiei
acţiunii. J. Baechler (1975), de pildă, a demonstrat că oamenii se
sinucid pentru a scăpa de o situaţie insuportabilă, pentru a plăti o
greşeală, pentru a culpabiliza o persoană apropiată sau pentru simpla
plăcere de a se juca cu propria viaţă.
M. Cusson (1981) arăta că tinerii delincvenţi se lasă adesea
antrenaţi în transgresiuni variate de dragul senzaţiilor tari.
Teoria strategică sugerează că activitatea delincventă aduce
autorilor ei mai multe avantaje decât ne imaginăm în mod obişnuit.
Analizând autobiografiile criminalilor, Cusson (1981) conchide
că acţiunile delictuale permit satisfacerea unor numeroase dorinţe,
rezolvarea unor situaţii, trăirile foarte intense şi amuzamentul.
Un alt concept propus de teoria strategică este acela al raţionalităţii
subiective sau limitat -care răspunde nevoilor şi pulsiunilor subiective
ale individului. Delincventul poate lua, ca şi non-delincventul, până la
un punct decizii raţionale.
Analiza strategică este interesată de ceea ce fac oamenii mai
curând decât de ceea ce sunt ei, de comportamentul lor mai mult decât
de personalitatea acestora.