Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Partidele Politice
Partidele Politice
PROBLEMATICĂ
GENERALĂ1
Făcând parte din realităţile obişnuite ale vieţii cotidiene, partidele politice sunt
considerate de multă lume un loc al promovării intereselor private, prin pârghiile puterii
de stat. Activitatea în cadrul partidelor este asociată cu îndrăzneala de a te expune public,
cu oportunismul şi cu voinţa de putere, fără vreo legătură cu o competenţă organizatorică
sau administrativă, pentru a nu mai vorbi de ataşamentul faţă de binele public. Pe scurt, a
face politică de partid înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni, un lucru în
marginea moralei şi a competenţei, dar în miezul tupeului şi al interesului. Cu toate
acestea, adevărata politică de partid nu este (sau măcar nu ar trebui să fie) un exerciţiu
empiric, menit doar să slujească scopurilor personale, sub umbrela discursurilor
demagogice despre binele comun. Politica în cadrul partidelor ar trebui să aibă o mare
doză de profesionalism, să se deruleze după regulile managementului ştiinţific. Iar pentru
ca acest management să poată fi realizat, un prim pas de făcut este cunoaşterea ştiinţifică
a problematicii generale, teoretice, a partidismului.
Dar, înţelegerea fenomenului partidist este relativ dificilă, în pofida faptului că, de
mai bine de două secole, viaţa marilor comunităţi naţionale este gestionată în funcţie de
perspectivele ideologice şi de interesele pe care le promovează partidele politice.
Partidele sunt organizaţii care, căutând să ajungă la putere în cadrul statului, au totodată o
complicată şi tumultuoasă viaţă internă, influenţată de mediul economic şi social, de
contextul relaţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, de calitatea umană a celor care se
angajează în politică. Aflate “la vedere”, graţie presei iscoditoare, dar derulându-se şi
prin culise de nepătruns, acţiunile partidelor politice combină transparenţa cu
secretomania, din dorinţa de a gestiona cât mai abil arta imaginii proprii şi a aparenţelor.
1
Text adaptat după: CURSURILE “D@DALOS”,
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs
1. Ce este partidul politic
La o primă aproximare, un partid politic reprezintă o grupare de cetăţeni care
împărtăşesc aceleaşi idei (idealuri, valori sociale etc.) şi care şi-au propus să-şi impună
viziunile politice comune, prin acţiune publică. Ceva mai detaliate sunt următoarele
două definiţii: “Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care împărtăşesc idei comune, care
contribuie cu propuneri programatice în vederea soluţionării unor probleme de ordin
politic şi care nominalizează candidaţi în vederea ocupării unor locuri în parlament şi
guvern, pentru ca în urma unor rezultate favorabile obţinute în cadrul alegerilor să îşi
poată transpună programul în realitate” 2 . “Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care îşi
exercită permanent sau temporar influenţa asupra sferei politice şi care îşi doresc să
reprezinte poporul, lucru care depinde de situaţia reală generală, de dimensiunile
organizaţiei respective, de numărul membrilor acesteia, de modul în care se prezintă în
faţa opiniei publice şi de seriozitatea ţelurilor propuse” 3 .
2
Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie, Bonn BpB 1990,
apud: http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs.
3
Legea germană a partidelor din 1967, § 2 alin. 1, apud:
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs.
4
Cf. Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, pp.
212-214.
Există şi alte criterii de judecare a caracteristicilor unei organizaţii ca aparţinând
sferei partidiste. Astfel, un partid influenţează procesul politic. El doreşte să aibă efecte
asupra întregii vieţi publice. Influenţarea sferei politicului se petrece pe termen lung şi în
domenii vaste. De asemenea, un partid trebuie să dea dovadă că se implică în mod
regulat în procesul de reprezentare politică a poporului. Acesta este factorul care îl
deosebeşte de simplele asociaţii, care nu se implică în toate domeniile, sau de iniţiativele
civile, care au o influenţă mai degrabă punctuală, dar care nu au ca ţel ocuparea unor
funcţii în sfera politică. Organizaţiile independente îşi dovedesc importanţa atât prin
dimensiuni cât şi prin durabilitate. O organizaţie constituită exclusiv în vederea
alegerilor nu devine în mod automat şi partid, la fel şi grupările care profită de aparatul
organizatoric al unei alte asociaţii. Partidul politic reprezintă o formaţiune în care se
asociază cetăţenii. Principiul statutului unic de membru are ca scop prevenirea infiltrării
în partid a unei asociaţii. O asociaţie politică cu pretenţii de partid trebuie să dorească să
se afirme public. Formaţiunile care se feresc să devină publice, acţionând în subteran, nu
îndeplinesc premisele unui partid politic.
Obiectivul unui partid sau al unei asocieri de partide este de a obţine majoritatea
parlamentară (partide de coaliţie, partide majoritare), câştigând astfel puterea de a
influenţa sfera politicului; adversarii din parlament ai acestuia sunt partidele de opoziţie.
Alternanţa la putere a partidelor este una din premisele fundamentale ale vieţii
constituţionale moderne şi mai ales ale sistemului parlamentar. Atunci când un partid
pretinde a fi singurul care dă glas adevăratelor dorinţe ale poporului sau se consideră a
face el singur parte din elita politică, se poate ajunge la un sistem monopartidist (de
exemplu, în dictaturi).
2. Tipuri de partide
în funcţie de gradul de
partide de cadre partide de mase
organizare
în funcţie de domeniul de
partide populare grupuri de interese
implicare politică
în funcţie de poziţia adoptată partide conforme partide adversare
faţă de sistemul politic sistemului sistemului
după funcţia pe care o ocupă în partide de
partide de opoziţie
cadrul sistemului politic guvernământ
Partide de cadre. Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puţini
membri. Cetăţeni mai de vază au hotărât să se asocieze, activităţile lor fiind mai degrabă
voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin acest lucru
înţelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al
membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştia faţă de partid este de cele mai multe
ori slabă, conjuncturală.
Partid popular. Acest tip de partide încearcă să apere interesele tuturor grupărilor
sociale, nedelimitându-se de nici un segment al populaţiei, integrând, în schimb, în
obiectivele sale cât mai mulţi cetăţeni. Bineînţeles că acest lucru nu înseamnă că partidele
populare nu stabilesc accente specifice pentru membrii şi alegătorii lor. Ideologiile nu
joacă în programele partidelor populare decât un rol secundar.
3. Funcţiile partidelor
Nu poate exista o democraţie modernă fără partide care să medieze între cetăţeni
şi organele constituţionale. Dar cum se produce această mediere? Ce funcţii au partidele
ca parte a sistemului intermediar din cadrul politicului?
Funcţia programului: Partidele îşi integrează interesele în politica lor generală concepută
sub forma unui program politic prin intermediul căruia speră să dobândească acordul
majorităţii populaţiei.
5
Cf. http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs
Funcţia de participare: Partidele reprezintă o punte de legătură între cetăţeni şi sistemul
politic, ele facilitează participarea politică a unor indivizi sau grupări estimate a avea
succes.
Funcţia de legitimare: Şi pentru că partidele reprezintă puntea care face legătura între
cetăţeni, grupările sociale şi sistemul politic, ele contribuie la ancorarea politicului în
conştiinţa cetăţenilor şi a grupărilor sociale.
“Marfa” pe care o vinde orice partid este programul politic, oferit alegătorilor
pentru ca aceştia să poată decide mai bine. Aceste programe ale partidelor îndeplinesc
două funcţii principale. Pe de o parte, acestea articulează interesele populaţiei (partidele
ca “voce” a poporului), pe de cealaltă, sarcina programelor de partid este de a influenţa
procesul de formare a voinţei politice în cadrul populaţiei (partidele ca “formatori” ai
voinţei poporului).
Partidele cumulează, aleg şi exprimă interesele celor mai diverse părţi. Aceste
interese nu sunt prezentate mai departe fără a fi mai înainte “filtrate”. Partidele trebuie să
încerce să creeze un echilibru între grupările sociale, pentru a evita escalarea conflictelor
dintre ele.
4. Teoria democraţiei
şi partidele politice
În democraţie, partidele nu sunt singurii actori din sistemul intermediar. Ele îşi
împart sarcina de mijlocire a intereselor şi de formare a voinţei politice cu asociaţiile,
iniţiativele civile şi mişcările sociale, acestea din urmă fiind mai mult decât simpli agenţi
pasivi de mediere, ele fiind “medii şi factori” în cadrul procesului de comunicare. Totuşi,
numai partidelor le revine un rol dublu, legitimat prin alegeri. În loc să se “'apropie”' de
stat, aşa cum o fac celelalte instituţii intermediare care reprezintă opiniile şi interesele
poporului, partidele duc aceste opinii şi interese “în interiorul” statului, ocupându-se de
formarea voinţei generale în cadrul organismelor constituţionale statale. În acest scop,
partidele politice rezolvă o problemă de comunicare comună tuturor democraţiilor
pluraliste reprezentative, între diversitatea societăţii şi idealul unităţii statului. Acest
statut “colorat”, amestec între libertate şi supunere, care conferă partidelor — în mod
particular, independent de organismele statale — rangul de organ constituţional, este
menit să creeze o situaţie în care ele nu sunt prinse într-atât în instituţia statală încât să-şi
piardă legătura cu societatea, şi în care conducerea partidului nu se izolează de membri
într-atât încât să piardă legătura cu diversitatea de opinii şi interese din societate.
Mulţi cetăţeni nu înţeleg suficient rolul pe care îl joacă partidele, iar acest lucru
îngreunează activitatea acestora. Sentimentul tradiţional de aversiune are diverse cauze.
Pentru o parte din opinia publică, dezbaterile politice legitime dintre partide sunt
considerate a fi simple “scandaluri”, iar faptul că miniştrii trebuie să facă neapărat parte
dintr-un partid sau altul este un fapt foarte disputat. Mulţi sunt de părere că un
“profesionist neutru” ar fi mult mai capabil să soluţioneze problemele care se impun.
Trebuie să avem însă în vedere faptul că nu există o delimitare strictă între
“profesionalism” şi “politicianism”. Pentru că multiplele probleme şi interese, de multe
ori contradictorii şi care nu întotdeauna pot fi soluţionate în întregime necesită luarea
unor decizii politice.
În plus, participarea din interiorul partidelor este doar una din multiplele probleme
cu care ne confruntăm. Partidele vor trebui să îşi impună anumite limite şi să nu mai
încerce să acţioneze la toate nivelele societăţii. Doar astfel poate fi diminuat fenomenul
funcţionarilor cu carnet de partid. Mai mult, partidele vor trebui să sporească calitatea
propriului personalul, acordând şanse mai mari de afirmare oamenilor din afara lor.
Servilismul intrapartinic şi politicianismul de carieră ascund pericolul ca clasa politică să
se distanţeze prea mult de societate şi de problemele specifice ale acesteia.
Multe voci critice susţin că partidele şi-ar fi extins poziţia importantă pe care o
ocupă în cadrul statului, ocupând între timp o poziţie de conducere care nu se potriveşte
cu funcţiile lor. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii s-a susţinut că în multe ţări,
fără carnet de partid nu mai poţi ocupa nici o funcţie în stat sau în societate. Această
problemă patronajului. Problema patronajului şi - conform opiniilor critice - a puterii
exagerate pe care au dobândit-o partidele a condus la o dezbatere cu privire la rolul
acestora, care se învârte în jurul unor concepte precum “democraţie partinică” şi “stat
partinic”.
Încă din 1911, Robert Michels a indicat într-o lucrare devenită clasică “legea de
fier a oligarhiei” (supremaţia unor grupuri mici de persoane). Michels porneşte de la
premisa că fiecare organizaţie va produce, în mod inevitabil, conducători, fără a-i putea
controla pe aceştia într-un mod eficient şi de durată. Bineînţeles că necesitatea existenţei
unor funcţionari de rang superior, gradul ridicat de informare al vârfurilor partidelor şi de
specializare sporită al politicii contribuie în mod decisiv la câştigarea unui anumit grad de
independenţă de către aparatul de partid. Trebuie verificat însă dacă şi în ce măsură
procesul de formare a voinţei politice din cadrul partidului decurge de sus în jos. Cumulul
de funcţii şi (implicit) de putere sunt probleme serioase cu care se confruntă toate
partidele mari. O îmbunătăţire a schimbului de idei din interiorul partidelor este absolut
necesară pentru refacerea unor structuri de partid prea rigide, la fel şi un mai mare grad
de mobilizare al membrilor acestora.
Tendinţele oligarhice din sânul marilor partide democratice sunt în mare parte şi
consecinţa participării deficitare a cetăţenilor. Doar o mică parte din alegătorii şi
simpatizanţii unui partid doresc să şi intre în rândurile acestuia.
Acolo unde o anumită politică şi-a pierdut sensul, nu mai trebuie pierdută vremea
cu dezbateri inutile. Astăzi, partidele nu par a se mai certa decât pe motive de rivalitate
personală. Aripile din cadrul partidelor şi-au pierdut aproape complet importanţa, ele nu
mai reprezintă decât un instrument de cotare a deciziilor luate de anumite persoane, ele
au rămas simple grupări tradiţionale de afinităţi. Ele nu mai sunt forurile de discuţie şi
controversă politică. Pentru că politicianului-mass-media îi este clar următorul lucru:
publicului nu îi plac confruntările; partidul este cel ales, iar partidul trebuie să iasă în
evidenţă prin unitatea sa. Tot ce se poate. Dar acest lucru privează partidele de nucleul lor
politic, golindu-le de substanţă. El slăbeşte capacitatea de reproducere a elitelor. Pentru
că elitele nu vor putea apărea într-o structură lipsită de orice conflicte, într-un partid
omogenizat şi disciplinat de oamenii de la conducere. Politicieni decişi, siguri pe
instinctele lor, capabili să iasă în faţă şi profilaţi pe anumite conţinuturi se socializează pe
câmpul de luptă, în dezbateri libere, în dispute sălbatice şi nu prin intermediul unor
declaraţii de un minut ţinute în faţa camerelor de filmat.