Sunteți pe pagina 1din 36

”Cum să nu fie risipite oile când păstorii

sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică


şi laşitate?”- Parintele Iustin Parvu
”(…)De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la
apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai
avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa
credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei?

Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este
în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi
apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva
turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune
psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot
că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în
convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină.
Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de
pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata
mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care
trăim, se tem să spună un adevăr.

Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi


ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii:
„bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”.

Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi
de propria lor frică şi laşitate?

1
Asta poate şi datorită faptului că unii nu înţeleg pericolul acestor cipuri şi chiar ne
acuză pe noi că facem dezbinare în Biserică pentru o problemă care nu este așa de
semnificativă şi capitală în mântuirea noastră.
– După cum spun și Sfinții Părinți, mai bine o biserică împărţită decât una
rătăcită. Cum să nu fie o problemă majoră lucrarea masoneriei azi în lume, că până
la urmă aici ajungem, aceasta este în spatele acestui sistem? Cipul nu este altceva
decât lucrarea masoneriei și cel mai bun mijloc de a subjuga Biserica şi fiinţa
umană, de a o depărta, uşor, uşor, pe nesimţite de Creatorul său. Dacă noi ne facem
că nu există acest rău luciferic, masoneria, înseamnă că nu avem răspuns la niciuna
din problemele şi necazurile oamenilor de azi. Înseamnă că ne facem că nu vedem
nimic rău. Cipul este propaganda masoneriei şi acceptându-l dăm curs şi putere
acestei organizaţii dubioase care vrea să îl instaleze pe antihrist ca lider mondial.
Dacă oamenii nu conştientizează că sunt societăţi secrete care conduc din umbră, nu
vor înţelege nimic. Răul și fărădelegea nu se mai lucrează la lumină, se lucrează în
ascuns. Nu mai sunt închisori şi prigoană ca pe vremea comunismului, au altă
metodă, de a ne obişnui şi a îndrăgi tehnica şi cipul, care deocamdată par
folositoare, ca ei să ne subjuge şi să ne controleze permanent ca într-o închisoare
invizibilă, dar cu mult mai puternică.” (Interviu cu Părintele Justin Pârvu realizat de
Monahia Fotini, 3 aprilie 2013, fragment)

”Sunt cazuri în care se cere mănăstirilor asigurare obligatorie sau să angajeze


călugării, printr-un card cu cip electronic. Deci este o înregimentare electronică şi la
nivelul monahismului, al Bisericii. Ce ar trebui să facă monahii în cazul în care
starețul e de acord şi episcopul somează?
– Păi ce să facem? Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş. Azi, de multe ori
socotim că ceea ce facem este bine, amestecând şi voia lui Dumnezeu, făcând şi voia
diavolului. Aşa socotim că ne putem mântui şi salva neamul prin aceste două poziții
contradictorii, rămânând astfel pe o poziție de fățărnicie şi lipsă de caracter.

2
Noi am fost dintotdeauna oamenii care am ştiut ce să alegem, dar la un moment dat
n-am avut ce să mai alegem pentru că asistăm la mimarea unui creştinism fals. De
aceea nu ne rămâne decât acoperământul Maicii Domnului, şi al tuturor sfinților şi
mărturisitorilor noştri din veacul XX. Noi am avut ierarhi învățați şi diplomați, dar
aşa cum zice Mitropolitul Nicolae Bălan, nu am prea avut ierarhi care să-şi pună
pielea de martir.

(…)

În cazul în care ți se impune în mănăstire să primeşti astfel de acte, încurajați


călugării să se opună? Cum să mărturisească?
– Călugării să se gândească la faptul că ei sunt oamenii de lumină ai poporului, că
pe lângă rostul pravilei şi al Liturghiei, Vecerniei, Utreniei şi Pavecerniței, mai au şi
rostul de apărători direcți ai acestor valori, de veghetori ai neamului. Noi nu ne
putem prezenta la Dumnezeu numai cu Utreniile şi cu Vecerniile pe care le-am făcut
aici. Vom da răspuns cum am apărat adevărurile unor lucruri ce privesc mântuirea
noastră.Suntem singura țară care a mai rămas pe verticală în mijlocul popoarelor
slave şi martirii noştri din generațiile din ’38 până în ’64 stau ca o strajă puternică
alături de nevoile şi de grijile noastre. Să le cerem ajutorul şi să le urmăm pilda
vieții lor. Noi, chiar dacă nu am avut ierarhi martiri, pe aceştia contăm mai mult
decât orice, nici pe Răsărit nici pe Apus, pentru că toți se scaldă în această baie
întunecoasă a masoneriei.

Avem drept pildă perioada aceasta grea de condamnări de mii şi mii de ani a
martirilor închisorilor comuniste. Azi se pot vedea numele de aur ale celor scrişi pe
lespezile Aiudului şi Gherlei şi putem spune că prin aceste jertfe ne putem şi noi
apăra şi duce înaintea lui Hristos.

Noi trebuie să înțelegem că în creştinism adevărurile le-am menținut mereu cu


prigoană şi cu sânge. Noi n-am avut de spus un nu, atunci când era de spus un

3
da. Acum vin peste noi toate silniciile acestea, pentru că cei mari iau cu uşurință
toate ispitele care vin peste noi şi socotesc ei să împace şi capra şi varza cumva. Eu
aş face mai multe pentru bietul popor, dar sunt nişte ani ai bătrâneților mele şi nu
mai am chip să mă mai ridic, să mă mai opun, să mai stau potrivnic decât numai aşa
cu un glas, cu un cuvânt acolo. Cine îl mai ia în seamă – bine, cine nu – merge
înainte cum a venit.

Dar poate că un sfat din partea sfinției voastre cântăreşte tot la fel de mult.
– Părinții noştri din mănăstiri trebuie să se gândească serios că ei sunt lumina lumii
şi lor li se cere acum un cuvânt de spus, în vremurile în care trăim. Autorități mici
sau mari, cum sunt ei puşi în rânduială, să nu se gândească doar la un pătrişor de
chilie călduroasă, împodobită cu icoane şi cu ramuri de măslin, aduse din toate
părțile lumii. Să se gândească la o viață mult mai aspră, mult mai grea, dacă nu la
cea veşnică unde ne aşteaptă o aspră judecată. Pe lângă aceste obligații călugăreşti,
de ce ai venit frate aici? „Am venit, dorind viață pustnicească”. Viața pustnicească
este a osândei, este viața grea a călugăriei, a tuturor defăimărilor şi a loviturilor. Un
călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele acestea ale
biruinței trebuie să conştientizeze că aceste biruințe nu vin decât prin suferințe,
greutăți, prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci aici jertfa ta, să aduci
suferințele tale, lupta ta şi rănile tale. Aceasta este crucea pe care ne-am luat-o noi la
călugărie, în fața altarului.”(Interviu apărut in revista ATITUDINI, nr. 18)

„Ecumenismul este un mare fals, ei vorbesc în numele unei iubiri înafara lui
Hristos, care te exclude din Adevăr. Dacă ecumeniştii ar iubi cu adevărat lumea nu
ar dezmoşteni adevărul de valoarea şi bogăţia spirituală a tradiției Bisericii, a
Sfinţilor Părinți. Dezmoştenesc creştinismul de frumuseţea harică. De la ei s-a dus
Dumnezeu, rămâne doar egoul lor. Nu, noi nu avem nevoie de Tine, noi conducem
lumea, noi dăm pâinea, noi dăm fericirea pe acest pământ. Iisus trebuie să fie din nou

4
arestat ca să nu deranjeze mersul nostru. Eliminarea lui Dumnezeu din lume şi din
sufletul omului, pe orice cale – acesta este scopul ecumenismului, pe care l-a
combătut şi Sf. Justin Popovici. Ecumenismul şi globalizarea reprezintă avangarda
vremurilor apocaliptice”. (Preluat din Revista Atitudini, Nr. 21)

”Suntem o țară ortodoxă care le stăm ca un os de peşte în gât tuturor. Noi, cu


ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul Sfinților şi al
Mărturisitorilor, nădăjduim să mergem mai departe şi cu nenorocirea aceasta mare,
care s-a abătut acum în țara noastră.”

PR. IUSTIN PARVU

AMIN!

Preot Ciprian Staicu – Influența mentalității ecumeniste


asupra etosului creștin în Biserica Ortodoxă Română
Referat pentru Sinaxa Națională Ortodoxă de la Botoșani (18 iunie 2017)

Motto: Ortodoxia este Trupul unic, dumnezeiesc și omenesc, al lui Iisus Hristos înviat.

(Sfântul Justin Popovici)

Pentru a prezenta această temă trebuie dintru început să definim termenii pe care îi vom folosi:
1. Mentalitate ecumenistă = este o ideologie demonico-masonică, al cărei scop asumat este
nivelarea căii pentru venirea antihristului.
2. Etos creștin = în cazul nostru este vorba de Hristos Cel prezent și viu în inimile noastre, așa cum
L-au iubit și l-au propovăduit generațiile de ortodocși în ultimii 2.000 de ani în spațiul carpato-
danubiano-pontic și nu numai. Este felul nostru de a fi, ghimpele care stă în inima plină de cinism
a vrăjmașilor Ortodoxiei, care acum s-au înmulțit și și-au făcut sălaș în interiorul Bisericii noastre,
mama neamului românesc.
3. Biserica Ortodoxă Română = o parte a ei, deloc neglijabilă, suntem noi, cei prezenți aici, care

5
ne aflăm în unire de credință ortodoxă cu toți ierarhii, preoții, monahii și mireni care vor să fie
următori ai Sfinților Părinți. Nu fac parte din B.O.R. cei care s-au lepădat de ea, adică trădătorii
Ortodoxiei, promotori și agenți ai Noii Ordini Mondiale, care au scuipat în fața lui Hristos prin
semnătura pusă de ei pe documentele eretice din Creta.
Cuvântul meu de astăzi va avea forma unei mărturii de conștiință, lucrurile vor fi spuse simplu,
direct, fără ocolișuri, căci vremea s-a scurtat și judecata este la ușă.
Tema ce mi-a fost propusă spre analiză este una extrem de importantă, care are ca scop a convinge
pe toți cei ce o audiază și o vor citi de pericolul real al ecumenismului în viața de zi cu zi, de faptul
că ecumenismul deja ne-a schimbat radical percepția despre ortodoxia credinței noastre, încă
dinainte de sinodul din Creta și că este imperios necesar să îl condamnăm și să ne întoarcem la
ortodoxia practicată de strămoșii noștri înainte de apariția acestui cumplit flagel spiritual. Așadar,
îmi propun azi să surprind cât mai multe dintre aspectele vieții bisericești în care ecumenismul
deja ne prezintă Ortodoxia așa cum vrea el să o înțelegem și care nu este deloc ortodoxie, ci un
sincretism eretic care ne poate duce la osânda veșnică. Mă voi limita la un număr de șapte, ca
număr ce simbolizează desăvârșirea, la care suntem chemați cu toții (”Fiți desăvârșiți, precum
Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” – Matei 5, 48)
Mai întâi avem însă nevoie să înțelegem care este situația per ansamblu, adică în ce punct al
evoluției ecumenismului ne aflăm, ca să înțelegem câte capete are aceasta fiară antihristică.
Părintele Sava Lavriotul a afirmat încă de anul trecut că începutul ecumenismului ar fi legat
de Enciclica patriarhului ecumenic Ieremia al Constantinopolului, din anul 1902. Ce cuprinde însă
aceasta?
Enciclica tratează despre relațiile dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și despre alte probleme de
interes general, pe vremea aceea. Ea a fost publicată într-o broșură (80 de pagini), tipărită de
Editura Patriarhiei Ecumenice în anul 1904 (Enciclicele sunt scrisori trimise pretutindeni, ori a
aștepta doi ani spre a publica textul și a-l trimite pare un lucru ciudat, însă el se explică prin faptul
că broșura conține și răspunsurile Bisericilor Ortodoxe autocefale). În introducere se spune care
sunt pe scurt temele tratate:
a) întâlnirea în înțelegere și în iubire și întărirea Bisericilor Ortodoxe autocefale;
b) relația posibilă și abordarea cu iubire creștină a celor două ramuri (αναδενδράδας) creștine,
catolicismul și protestantismul (deja expresia sună neortodox, fiind numiți ereticii – ”ramuri”; apoi
s-a dezvoltat și ”teoria ramurilor”, celebră în erezia ecumenistă; dacă li se spunea ”ramuri uscate,
despărțite de Trupul Bisericii, moarte și lipsite de har” – atunci era o exprimare conformă cu
realitatea).
c) cum vede Biserica Ortodoxă apropierea și unirea cu așa-numiții ”vechii catolici” (care s-au
despărțit de ceilalți catolici-papistași);
d) păstrarea sau schimbarea calendarului aflat în uz.
Urmează textul, prin care se arată dorința de unire cu neortodocșii. Partea a doua a broșurii expune

6
răspunsurile patriarhiilor ortodoxe (a Ierusalimului, a Rusiei, a Bisericii Greciei, a Bisericii
Române – care încă nu era patriarhie, a Bisericii Serbiei, a Bisericii din Muntenegru).
Răspunsul românilor este cuprins între paginile 42-53, fiind semnat de ierarhii români, în frunte
cu Iosif, mitropolit primat al României. Răspunsul românesc este foarte echilibrat și extins. La un
moment dat se spune așa: ”Nu acceptăm însă propuneri în ceea ce privește modul de intrare (în
ortodoxie): pentru că există o sin-gură, unică intrare spre Cale, Adevăr și Viață, și aceasta este
credința sinceră, neîntinată și statornică, așa cum noi am primit-o de la Domnul și Mântuitorul
nostru Iisus Hristos și cum au dogmatizat-o Sfinții Lui ucenici prin cele șapte Sinoade Ecumenice,
atât în ceea ce privește învățătura, cât și din punct de vedere al disciplinei canonice bisericești.”
În cazul sârbilor, ei hotărăsc mai multe puncte concrete, din care la punctul 2 (la pagina 61 a
broșurii) se spune așa: ”Această unire (a ortodocșilor cu eterodocșii) este cu putință să se realizeze
dacă dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe sunt păstrate în toată integritatea și în esența lor, așa cum
au fost păstrate în primele secole creștine de către toți creștinii.”
Deci, dacă ar fi fost urmată linia propusă în această Enciclică, azi nu mai existau poate eterodocși,
ci erau convertiți la dreapta credință. Însă scopul ecumenismului era ca, folosind niște pretexte
bune, să înainteze în lucrarea de izolare a celor care mărturisesc Ortodoxia, de racolare a celor
dornici de a o trăda și de folosire a acestora pe post de cozi de topor ale Apusului, pentru a încerca
surparea Bisericii lui Hristos din interior.
Apoi a urmat primul război mondial, a apărut problema cu calendarul, prin care Vaticanul a vrut
să dea o lovitură de moarte Ortodoxiei, distrugând unitatea ei cultică – cea prin care se manifestă
practic și continuu duhul ei de continuatoare a Ortodoxiei Sfinților Părinți. Însă Dumnezeu a ajutat
ca – cu excepția ereticilor stiliști (numiți eretici pentru că rebotează pe ortodocși doar pentru că
aceștia ar fi pe calendarul nou) – Biserica să își poată continua misiunea, chiar dacă problema
calendarului ar trebui să fie rezolvată urgent la nivel sinodal panortodox.
După al doilea război mondial a venit peste noi, românii, ciuma comunistă, care a umplut cerul de
Sfinți Noi Mucenici, pe care îi pomenim astăzi. Și pentru că în ultimii ani mulți ne-am declarat
evlavia și recunoștința față de ei, acum este vremea prigoanei noastre, ca să ne arătăm vrednici sau
nu de înaintașii noștri.

1. În ultimii aproape 30 de ani experimentăm extinderea ciumei ecumeniste în rândul poporului


român. Cred că principala cauză a risipirii turmei în înșelările eretice nu o constituie, așa cum spun
mulți, doar studiile făcute prin Apus de către mulți ierarhi și preoți români, cu toate că nici acest
factor nu trebuie neglijat și vom reveni asupra lui. Este trist că și unii dintre cei ce au aprofundat
tainele teologiei ortodoxe în spații ortodoxe tot ecumeniști sunt, cel puțin deocamdată. Într-o
discuție de acum doi ani cu pr. prof. dr. Emil Jurcan, pe atunci decan al Facultății de Teologie
Ortodoxă din Alba-Iulia (care mi-a fost duhovnic și profesor în anii mei de seminar la Alba-Iulia
– 1992-1997), m-a întrebat cu ce mi-a fost de folos perioada de studii post-universitare în Grecia.
I-am răspuns că mi-a întărit coloana vertebrală ortodoxă. A râs, iar eu i-am răspuns că fără studiul

7
direct al Sfinților Părinți nici un absolvent de studii teologice ortodoxe nu poate gândi și trăi
ortodox. Acest studiu nu se face la noi, căci majoritatea cursurilor din Facultățile de Teologie
Ortodoxă sunt impregnate aproape 90% cu informații în duh papistaș, protestant și păgân. Bine
spunea Nae Ionescu în memoriile sale, că atunci când a ajuns profesor la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din București, s-a mirat că a fost primit cu multă răceală. S-a gândit că atmosfera se
datora faptului că el era mirean și toți ceilalți profesori erau preoți. În scurt timp însă și-a dat seama
care era răspunsul: era prea ciudat să fie un ortodox între atâția protestanți. Așadar, acum teologia
românească ce oferă țării și Bisericii? Și, răspunzând la această întrebare, voi arăta și principala
cauză a răspândirii ecumenismului, de care aminteam mai sus: l-am întrebat pe un coleg de-al meu,
pe când eram în ultimul an de studenție la București (2001), ce are de gând să facă în viitor? Iar el
mi-a răspuns: îmi strâng niște bani, ca să îmi cumpăr o parohie! Era împăcat cu gândul, trecuse de
faza smintelii, știa că așa merg lucrurile.
Deci, într-o țară în care simonia a ajuns lege, ce fel de păstori poate avea acest neam? Un candidat
la preoție care donează câteva zeci de mii de euro în contul centrului eparhial sau al unei mănăstiri
indicate dinainte, se va raporta la noii lui credincioși ca la cei de la care trebuie să își amortizeze
investiția. Și asta îi va otrăvi primii ani ai preoției lui. Când a ieșit la liman deja este prea târziu
spre a se mai gândi la: paște oile Mele. A învățat și a fost continuu amenințat la nivel de protopopiat
și episcopie că trebuie să mulgă oile. Să le călăuzească în adevăr? Cred că glumiți. Are ca exemple
nu pe Sfinții Părinți, ci pe popanii cu care trebuie să ajungă de la chip la asemănare. Așadar, nu
prea are țara noastră multe șanse pastorale pentru înveșnicirea vieții ei în Hristos, prin Duhul Sfânt.
Nu judecăm pe nimeni, ci compătimim acolo unde din preafrumoasa preoție a rămas doar durere,
întristare și suspin.
Așadar, principala cauză a influenței ecumenismului în România este trădarea Bisericii din
interiorul ei și slujirea la sfântul altar nu numai a iubitorilor de Hristos, ci și a vânzătorilor Lui.
Dacă proporția a fost de 1 din 12 în cazul Sfinților Apostoli, astăzi tinde spre 11 la 1, spre surparea
din păcate a acestui neam iubitor de Hristos.

2. A doua cauză a influenței mentalității ecumeniste care pe toate le amestecă, pe toate le


relativizează și nu slujește Dumnezeului adevărat, ci diferiților idoli, este închinarea la idolul
plăcere. Iar una dintre consecințele directe ale acestei închinări este păcatul generalizat al
pruncuciderii. Suntem o națiune criminală, aproape fără seamăn în lume, deci întrebarea nu se
pune: cum vom rezista? ci: cum de ne mai răbdă Dumnezeu? Răspunsul este simplu: pentru astfel
de zile ca cea de astăzi, pentru rugăciunea și umilința celor simpli și neștiuți de noi mai ține încă
Dumnezeu pământul acesta. Ce putem face? Răspunsul îl va da Dumnezeu fiecărei conștiințe treze,
care vrea să facă voia Lui. Important este ce nu trebuie să facem: să nu mai stăm deoparte, să nu
mai calculăm ce și cum ne expunem dacă vrem să fim ai lui Hristos, ci să trăim Ortodoxia, în
fiecare zi, ca și cum acea zi este ultima a vieții noastre și noi, nu altcineva, vom fi chemați să dăm
răspuns de ceea ce am făcut.

8
Doi frați ortodocși români din Viena m-au rugat să inserez în acest referat și următoarele semnale
de alarmă, pentru ca adevărul referitor la pruncucidere să fie spus pe față:
Colosala dramă a poporului român numără 24 de milioane de prunci uciși oficial in clinicile de
stat în anii de la Revoluție încoace, mai ales prin așa-zisele „contraceptive” (pilula și spirala), care
provoacă avort timpuriu, până în 15 zile și cu care, conform unor cercetători ruși, fiecare femeie
care le folosește ucide mai mulți copii pe an. Pilula introdusă în anii 1960 a decimat practic
popoarele Europei, care sunt înlocuite majoritar deja de popu-lații islamice, lucru pe care noi nu îl
trăim încă din plin, dar nici nu mai este mult.
În ceea ce ne privește, „anticoncepționalele” și avorturile (legalizate de masoni în decembrie
1989) re-prezintă arma folosită de aceștia împotriva Bisericii și a neamului, alături de risipirea
printre străini. Apărarea anemică a făcut posibil ca „arma satanei” să nimicească zeci de milioane
de suflete din turma abandonată si manipulată și care astfel a căzut în capcana urâtorului de
oameni.
Metodele „contraceptive” ne fac ucigași de prunci – pe noi bărbații în primul rând și apoi femeile.
Credem că o luptă împotriva ecumenismului fără una împotriva avorturilor nu are șanse de reușită,
căci crima nu face decât să ne adâncească în erezie, cum spunea un preot: „un popor ucigaș de
prunci nu are cum să nu devină și eretic.” L-am avut printre noi pe pr. prof. dr. Ilie Moldovan,
care trăgea semnalul de alarmă: ne piere neamul!
Și pentru ca nimeni să nu spună că acest aspect nu are legătură directă cu ecumenismul, iată ce îmi
spunea acest mare preot al neamului – Dumnezeu să îl odihnească cu sfinții, cu care am avut cinstea
nemărginită de a face o teză de doctorat. Prin anii ΄80, sfinția sa a participat la o Conferință
teologică ecumenistă la Sofia (în Bulgaria), ca unul dintre reprezentanții români, fiind profesor de
teologie morală. În lucrările pe secțiuni, părintele Ilie a insistat ca la discuțiile în plen să se
abordeze și tema: drepturile pruncilor nenăscuți. În ziua plenului, dimineața s-a discutat posibila
ordine de zi. Un grup de preotese suedeze lesbiene s-a opus vehement propunerii părintelui Ilie.
Tulburarea a durat în plen câteva ore, în final refuzându-se abordarea critică a temei. După
încheierea Conferinței s-a editat un volum cu cele discutate, însă nimic din acest episod nu a fost
nici măcar amintit. Atunci părintele Ilie și-a dat seama că ecumenismul nu are de-a face cu
misiunea ortodoxă, cu mărturia cea bună, ci este doar un loc al minciunii, al manipulării și al
sincretismului eretic ateu, adică potrivnic lui Dumnezeu cel adevărat. De atunci a refuzat să mai
facă parte din vreo delegație română în dialogurile ecumeniste. A fost șansa lui pentru a rămâne
vertical, ortodox, român până la sfârșitul vieții pământești, lucru la care ecumeniștii de azi pare că
nu iau seama.

3. Un alt aspect demn de amintit aici este cel legat de împreună-rugăciunile cu ereticii. Ne tot
aruncă în față ecumeniștii argumentul că încă nu s-a ajuns la potirul comun. Pr. prof. dr. Theodoros
Zisis spunea că nici nu se va ajunge acolo pe față atâta vreme cât există opoziție ortodoxă. Însă
ereticii sunt primiți la potirul ortodox, a devenit deja o tradiție (a se vedea cazul eparhiilor

9
românești din Germania și Italia), se numește ecumenism popular. Nu este atât de important când
vor ajunge la potirul comun, ci faptul că deja ortodocșii implicați în ecumenism nu mai sunt deloc
ortodocși. Duhul trădării este adânc înfipt în ei, le ține loc de conștiință sau, mai bine zis, le-o
anulează. L-ar da pe Hristos nu pe 30 de arginți, ci cât mai repede, și gratis, numai să scape de El.
Tot în acest sens a fost întrebat Gheronda Agathon, egumenul mănăstirii Konstamonitu din
Sfântul Munte Athos, de ce aghioriții nu sunt în prima linie a luptei ecumeniste (știm că sunt
aghioriți care deja au întrerupt pomenirea ereziarhului Bartolomeu, îi avem aici pe Gheronda Sava
Lavriotul și pe invitații lui, sunt în aproape toate mănăstirile athonite părinți care luptă cu fiara
ecumenistă, nu este adevărat că doar cei de la chilii nu se supun duhului ecumenist, însă la nivel
de mănăstiri athonite tăcerea este asurzitoare)?
Deci a fost întrebat Gheronda Agathon cum de aghioriții, care fac slujbe tot timpul, citesc zilnic
din viețile sfinților, cum de nu își dau seama că lupta contra panereziei ecumeniste este o datorie
sfântă și imediată a fiecăruia dintre ei? De ce se tem aghioriții să vorbească, de ce le spun
pelerinilor că să nu vorbească deloc despre aceste probleme, ci să facă ascultare de Biserică?
Răspunsul lui este simplu: dacă nu trăiești ceva, nu poți să vorbești despre acel lucru. Cu alte
cuvinte: unii chiar ajung de citesc operele Sfinților Părinți, dar nu trăiesc în duhul lor. Eu aș spune
că aici, în atitudinea fiecăruia, se vede de fapt cât și dacă Îl iubește pe Hristos. Sau se iubește numai
pe sine, bună-starea lui, neimplicarea lui, capul plecat sabia nu îl taie etc?
Ca o continuare a celor de mai sus, pentru că întrebarea respectivă i-a fost pusă starețului Agathon
de către părintele Nicolaos Manolis din Thesalonic (care a întrerupt pomenirea mitropolitului
Antim al Thesalonicului și este prigonit de către acesta), iată ce spune același părinte într-un articol
din data de 14 iunie 2017, numit Sfinții Părinți sunt în ADN-ul ortodocșilor:
”În ADN-ul duhovnicesc al ortodocșilor există Sfinții Părinți, sunt Sfinții Bisericii și Mucenicii
care nu au trădat credința. Așa și noi, orice ne-ar face, oricât ne vor bombarda ecumeniștii mintea
cu diplomația lor și vor zice că lucrurile nu merg în direcția trădării credinței, noi, cei din
colțișorul cu Sfinți Părinți, nu vom fi de acord cu ei.
Mulți mă întrebați cum pot să facă ierarhii ecumeniști acest lucru, să trădeze credința prin
împreună-rugăciunile lor cu ereticii, în vreme ce Sfinții Părinți nu permit acest lucru? De ce se
duc patriarhii și alți episcopi și participă la slujbă împreună cu papa și cu ”biserica” papală?
Dintr-un motiv foarte simplu. Nu au gustat deloc frumusețea Ortodoxiei. Sunt goi, lipsiți de harul
Sfântului Duh, nu au trăit nimic ca și slujitori în fața Sfintei Mese.
Ei săvârșesc un adulter duhovnicesc. Părăsesc Mireasa lui Hristos, pentru că aceasta nu îi face
fericiți, devreme ce ei nu au cunoscut-o, nu au trăit-o. Hristos nu este singurul Mire al sufletului
lor. Ei își aleg alți ”miri”. Însă ceea ce găsesc nu are calitatea dreptei credințe, nu înțeleg că ceea
ce au găsit este un nimic, este ceva întinat. Ei părăsesc frumusețea și se duc spre cele întinate.”
Cu alte cuvinte, ecumeniștii sunt niște adulterini ai Bisericii lui Hristos, care s-au lepădat de
ea, apoi au înnebunit și acum vor să ne tragă și pe noi la pierzanie. Sunt niște teologi ai nimicului

10
și ai slavei deșarte. Nu îl slujesc pe Hristos și nu sunt ai lui Hristos. Iar noi trebuie să îi demascăm,
să îi îndemnăm la pocăință, să răbdăm relele ce ne vin din partea lor, să cerem Domnului să îi ierte,
căci nu știu ce fac și să ne pregătim bagajele pentru plecarea din această vale a plângerii,
nădăjduind în răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.

4. Un alt aspect pe care vreau să îl subliniez este limbajul de lemn din teologia românească,
diplomația de care vorbea mai sus și părintele Nicolae Manolis. Ni se tot spune de ascultare, însă
mai întâi trebuie să ascultăm de Dumnezeu, apoi de oameni. Ori Dumnezeu ne-a vorbit, ne-a dat
teme de ascultare prin Testamentul Vechi și Nou, mai ales prin cel Nou, în duhul căruia au trăit
toți cei pe care azi îi numim și îi recunoaștem ca Sfinți, căci Dumnezeu i-a arătat mai întâi a fi
bineplăcuți Lui. Ceea ce vrea ecumenismul este să uităm datoria noastră de a fi următori ai Sfinților
Părinți, adică a merge pe calea trasată de ei, pe care ei înșiși au mers. Nu vrem să facem mai puțin
ca ei, nu vrem să lăsăm nimic deoparte din tezaurul credinței, nu acceptăm minimalismul dogmatic
care duce de fapt la sinucidere teologică, căci a păși lângă această cale patristică înseamnă pur și
simplu a cădea în prăpastie. Nici nu vrem să facem mai mult ca Sfinții Părinți, nu ne asumăm –
așa cum, în rătăcire fiind, își asumă unii soluții noi, personale, salvatoare, de genul Împărtășaniei
la cutiuță sau de spovedanie prin bipuri, căci iar cădem de pe calea Sfinților Părinți, oprindu-ne pe
cărare și fiind împinși la o parte de cei ce vin după noi. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă așa de
frumos să fim cu ochii țintă la Hristos.
Iată și un exemplu, o analiză a situației descrisă mai sus:
În perioada 9-10 iunie 2017 s-a desfășurat primul Simpozion Inter-Ortodox care a avut un
caracter critic, științifico-teologic și la adresa pseudo-sinodului din Creta. Simpozionul a avut loc
în cadrul Patriarhiei Bulgariei, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Neofit al
Bulgariei. Unul dintre cei prezenți a fost și părintele Mihail Bregvadze, una dintre personalitățile
cheie ale Bisericii Georgiei, un smerit ieromonah și egumen, dar și profesor al Academiei din
Tibilisi, mâna dreaptă a Patriarhului Ilias al Georgiei.
Pseudo-sinodul din Creta a introdus o nouă eclesiologie în Biserică, o eclesiologie neclară, cu
influențe protestante. Nu mai este definită Biserica și cine sunt cei dinafara Bisericii în mod
ortodox, patristic, într-un limbaj înțeles de omul contemporan. Așa cum a observat părintele
Mihail, din dorința de a vorbi omului contemporan din afara Bisericii s-a ajuns la secularizarea
limbajului și nu se mai transmite ethosul Bisericii, ci s-a ajuns la o golire de Duh prin limbajul
amețitor din Creta. Golirea de Duh are ca și bază gândirea varlaamită și lipsa de înțelegere a
propriei identități (conform mărturiei părintelui Matei Vulcănescu, care a participat și el, în calitate
de invitat, din partea Mitropoliei de Pireu, Grecia; tot el ne spune o veste foarte bună, că
„denumirea istorică de Biserici pentru eterodocși” a fost DEJA condamnată, în Sinodul de la
Ierusalim din 16 martie 1672, în vremea Patriarhului Dositei, când a fost anatematizată
Mărturisirea de credință a Patriarhului Kiril Lukaris, mărturisire de influență calvino-reformată).

11
5. Trădarea lui Dumnezeu Cel Unul – este o altă ispită adusă de ecumenismul eretic. În Psalmul
95, 5 se spune: ”toți dumnezeii păgânilor sunt draci.” După atâtea întâlniri ecumeniste inter-
creștine și inter-religioase este de așteptat ca ierarhii noștri, binecuvântați de eretici și de păgâni
prin împreună-rugăciunea cu ei sau prin aprinderea de lumânări în comun, să se întoarcă acasă cu
niște duhuri, iar clerul și poporul sunt ținta acestor duhuri, ca să surpe pe cât mai mulți. Bine spunea
cineva că teologii români care studiază în Apus ar trebui la în-toarcerea acasă să fie supuși la
rânduiala Mirungerii celor care au căzut în erezii. Însă ei nu vor să scape de erezii, ci au fost
susținuți financiar puternic pentru ca acum să facă un singur lucru: să facă ascultare de ”tatăl
minciunii” (Ioan 8, 44), să mintă poporul, cu zâmbetul pe buze, să spună doar adevărurile care nu
dor, să nu supere pe nimeni, să fie corecți politic. Numai așa cariera lor este asigurată.
Pe clădirea reformată din municipiul Sf. Gheorghe, județul Covasna, este o expresie în limba
maghiară, care în traducere ar suna așa: Există un singur Dumnezeu. La prima vedere pare o
mărturie adevărată, însă ea de fapt exprimă învățătura eretică, antitrinitară, a reformaților. Însă și
ethosul românesc a fost alterat puternic de această idee: care este problema, că doar este un singur
Dumnezeu. Într-adevăr, există un singur Dumnezeu, însă Acesta, Cel Unul și Adevărat este cel
mărturisit de Ortodoxie. Restul dumnezeilor – al papistașilor, al protestanților, al neo-
protestanților, al evreilor, al mahomedanilor – sunt DRACI, nimic mai mult.

6. Decapitarea Bisericii de către înșiși ierarhii ei – acum câțiva zeci de ani papa Pius al IX-lea
afirma la Conciliul II Vatican, că ”Io sono la Chiesa” = Eu sunt Biserica” Nici papistașii nu au
fost de acord cu așa ceva. Acum experimentăm și noi același lucru. Unii episcopi se identifică pe
ei înșiși cu Biserica și uzurpă pe Însuși Capul acesteia, Domnul Hristos. Noi nu recunoaștem nici
un cleric, de orice rang ar fi, ca fiind infailibil. Până acum Biserica s-a apărat prin dogme și
canoane, acum se apără cu jandarmeria și cu poliția?
Învățătura Bisericii este că harul se transmite prin succesiune apostolică, însă această succesiune
nu este numai una exterioară, adică faptul că prin punerea mâinilor (act fizic, extern) se transmite
harul arhieriei și al preoției, ci mai ales una profundă de identitate a credinței unui apostol cu
absolut toți urmașii hirotoniți de el și de ierarhii de după el. Cu alte cuvinte, atâta vreme un cleric
este cu adevărat cleric cât el este ortodox în credință și în trăire. Altfel, se caterisește. Iar semnatarii
din Creta au reușit acolo un lucru cu adevărat istoric (că tot voiau să facă istorie): și-au semnat
propria lor caterisire, recunoscând ca biserică toate ereziile, condamnate de Sfinții Părinți și
combătute, cu prețul vieții lor, de Sfinții Mucenici ai Bisericii.
Pentru a fi mai bine înțeles voi relata – din sursă directă (din spusele ieromonahului Grigorie
Sanda) – cele petrecute la Mănăstirea Lacul Frumos acum câteva luni. După adunarea din Creta
șocul românilor ortodocși a fost mare: toți ierarhii români prezenți acolo au făcut pactul cu erezia.
Din documentele sinodale – apărute după luni de zile – se vede că doar un singur episcop din toți
cei 165 prezenți acolo a semnat la un moment dat, pe documentul nr. 6, altfel decât a-și trece
numele: mitropolitul Olteniei a scris că crede ”într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolică

12
Biserică.” Oare această licărire de conștiință fusese suficientă? Monahii de la Lacul Frumos l-au
primit, la câteva zile după întoarcerea în țară, pe mitropolitul Irineu la mănăstire și, neștiind
gravitatea celor petrecute în Creta, au luat, cum era și normal, binecuvântare de la el. După plecarea
mitropolitului au urmat trei zile de mari tulburări între părinți, inedite pentru viața lor de până
atunci și care se vădeau a fi ca niște atacuri demonice. După ce s-au liniștit, reflectând la cele
întâmplate, și-au dat seama de unde a venit tulburarea cea mare: din binecuvântarea mitropolitului.
Noi vrem să avem ierarhi sfinți, mărturisitori, ortodocși. Acesta este și scopul acestei sinaxe.
Nu vrem și nu vom ieși din Biserică, noi suntem în Biserică și Hristos ne va ajuta să rămânem
în ea. Cel prigonit nu este fiecare dintre noi, ci este Hristos, iar noii farisei și cărturari ucigași de
Hristos sunt ecumeniștii de astăzi. Însă mai este nădejde. Dar nu ne culcăm pe-o ureche, ci ducem
lupta, cât ne va ajuta Dumnezeu. Iar după noi vor urma alții, mai buni și mai sfinți ca noi. Biserica
– adică cei ortodocși în credințâ și în trăire – nu va pieri, iar porțile iadului vor birui numai pe cei
ce, ecumeniști fiind până la capăt, se vor rupe ei singuri de Trupul cel viu, sfânt și sfințitor, plin de
har și de adevăr al lui Hristos.

7. Cea mai gravă problemă am lăsat-o spre analiză la urmă: sunt mulți care înțeleg că situația de
azi este dezastruoasă însă, atunci când văd că nu au deloc argumente, apelează la acesta: nu ne
pasă, aceasta nu este lupta noastră, să iasă alții în față, noi mai așteptăm.
Să spunem lucrurilor pe nume: lașitatea românească este deja proverbială. Însă ea nu face parte
din ethosul românesc ortodox, ci este mai degrabă o tumoră ecumenisto-masonico-comunisto-
consumistă. Avem milioane de strămoși care au dat totul, fără să ezite, pentru credința curată
primită de la Sfântul Apostol Andrei. Acest cuvânt: mai aștept folosit de mulți azi nu are nici o
legătură cu verbul aștept din finalul Simbolului de credință ortodox (aștept învierea morților), ci
este o expresie a propriei neputințe, a lașității paralizante și a fricii de propria umbră. Ne temem
de unii oameni? Facem ascultare de astfel de oameni și credem că ne vom mântui așa? Răspunsul
este simplu: cei ce așteaptă nu au în vedere perspectiva vieții veșnice, ci așteaptă doar să fie lăsați
în pace, în traiul lor de huzur, de auto-suficiență, de trăiește clipa, de fii stăpân la tine în eparhie
sau parohie, vorbește despre Hristos, dar nu Îl iubi pe Hristos, pentru că a-L iubi înseamnă să Îl iei
în brațe, ori aceasta presupune să te răstignești împreună cu El, pentru ca brațele Lui deschise și
întinse pe cruce să le întâlnească pe ale tale. Dar, dacă nu Îl iubim pe Hristos, cum vom putea să
ne înfățișăm în fața Lui la judecată? Sau, mai trist, cum să ne dorim să fim o veșnicie cu Cel pe
care nu L-am iubit deloc și ne-am rușinat a-L mărturisi? Eu mă cutremur de răspuns și las la
conștiința fiecăruia să Îl ofere, așa cum dorește, iubirii răstignite, dar și înviate, a lui Hristos.

Deci, ce este de făcut acum, în continuarea firească a ceea ce am făcut deja în ultimele luni, fiecare
după măsura lui, după cum l-a luminat Dumnezeu? Răspunsul îl voi lua dintr-un studiu prezentat
la Simpozionul din Sofia (Bulgaria) de care am amintit mai sus, de părintele Anghelos
Anghelakopulos, cu titlul: Cum a depășit Ortodoxia momentul Sinodului de la Ferrara-Florența?

13
Părintele Anghelos afirmă că momentul Creta seamănă cu cel de la Ferrara-Florența. Trădare a
fost și acolo, generalizată, cu excepția Sfântului Marcu Eugenicul, care nu a semnat unirea cu
Roma, trădare a fost însă și aici, în Creta, prin recunoașterea ca biserici a tuturor ereziilor și prin
celelalte hotărâri inacceptabile pentru poporul ortodox. Trădarea din Creta a fost mai adâncă și
mai gravă.
Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența a fost impus de sus și a avut motive politice, străine de
țelul duhovnicesc al păcii reale și al unirii adevărate. De aceea el a fost respins de cei simpli și e
deja, așa cum observă prof. Κarl Heussi, doar o simplă hârtie.
Ceea ce erezia papismului a urmărit vreme de secole, prin falsificarea sistematică a textelor
patristice, a fost oferit de latino-cugetătorii și papofilii ortodocși la sinodul de la Florența. Însă
acest lucru a fost anulat de apărătorul credinței ortodoxe, poporul credincios, de Sfântul Marcu
Eugenicul și de patriarhul Ghenadie Scolarios .
În Constantinopol, poporul ortodox nu a acceptat falsa unire, pentru că voia unirea cea bună cu
papistașii, pe baza credinței ortodoxe și a Sfintei Tradiții . Mulțimea a fost entuziasmată de
atitudinea fermă a Sfântului Marcu Eugenicul de-a lungul desfășurării sinodului. Ea îl vedea pe
Sfântul Marcu ca fiind unicul ierarh, care a avut curajul și capacitatea de a apăra învățătura
dogmatică dreaptă a Bisericii.
Poporul grec a vrut atunci să afle dacă la Florența a biruit Ortodoxia. Trădătorii Ortodoxiei, simțind
mânia poporului, răspundeau cu căință: ”ne-am vândut credința, am schimbat evlavia cu
impietatea, trădând jertfa cea curată, am devenit azimiți (adică papistași).” Ziceau că sunt vrednici
să li se taie mâna care a semnat, să li se smulgă limba care a mărturisit erezia. Noi, astăzi, nu cerem
așa ceva ierarhilor români apostați, nu avem vreo pornire violentă contra lor (așa cum au ei, datorită
conștiinței vinovate care îi mustră), ci vrem ca ei să se lepede de hotărârile din Creta și să redevină
păstori ortodocși.
Deja poporul auzise din gura Sfântului Marcu Eugenicul că sinodul tâlhăresc de la Florența va fi
respins și falsa unire va fi anulată . Chiar și împăratul bizantin Ioan, temându-se de revolta
poporului, nu a vorbit despre hotărârea semnată la Florența. Având în minte îndemnurile Sfântului
Marcu Eugenicul, poporul nu se temea nici de patriarh, nici de împărat.
Revolta poporului ortodox împotriva trădării de la Florennța a fost așa de mare încât în scurt timp
aproape toți episcopii greci care au semnat falsa unire s-au simțit obligați să își retragă
semnătura prin noi declarații pe care le-au făcut. ”Latino-cugetătorii erau ocoliți. Susținătorii
falsei uniri erau din ce în ce mai izolați. În bisericile în care ei slujeau credincioșii nu mergeau.
Chiar și cei care înainte mergeau acolo din curiozitate, acum îi ocoleau”. Poporul ortodox nu voia
să aibă nici o comuniune bisericească cu episcopii și cu clericii latino-cugetători.
Iată care a fost contribuția poporului la repunerea în drepturi a Ortodoxiei: acesta nu numai că își
cunoștea credința, însă știa și care trebuia să fie atitudinea sa atunci când credința era trădată. Iar
această atitudine era întreruperea pomenirii și a comuniunii bisericești cu latino-cugetătorii.

14
Este clar că dacă nu ar fi existat, din bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu Eugenicul în acea
perioadă critică pentru Ortodoxie, tot Răsăritul s-ar fi latinizat și credința adevărată ar fi dispărut
de pe pământ.
Important este că Sfântul Marcu nu a luptat numai împotriva sinodului tâlhăresc de la Ferrara-
Florența, lucru care este cunoscut de mulți, ci a luptat și după semnarea unirii și după întoarcerea
la Constantinopol. Aceste ultimele lupte ale lui sunt necunoscute de majoritatea, însă au probabil
o importanță mai mare decât cele din timpul sinodului de la Ferrara-Florența. După întoarcerea la
Constantinopol, Sfântul Marcu a avut un singur scop: să lupte împotriva sinodului tâlhăresc,
anticanonic, antiortodox și fals de la Florența și împotriva textului falsei uniri a Ortodoxiei cu
papismul.
De asemenea, Sfântul Marcu a întrerupt comuniunea bisericească cu toți cei care au semnat unirea
și cu cei care îi urmau pe aceștia. Silvestru Siropoulos spune că Sfântul Marcu nu era în
comuniune bisericească nici cu Sinodul grec. Însă el a mai avut în problema întreruperii pomenirii
ceva unic: a vrut să păstreze această întrerupere a pomenirii nu numai cât trăia, ci și după moarte.
Înaintea morții a dat ultimele indicații celor aflați în jurul lui. El a arătat cât de bine înțelesese
valoarea întreruperii pomenirii și siguranța pe care o simțea făcând aceasta, căci plecând din viața
aceasta avea credința curată și nefalsificată ca fiind cea mai mare zestre a sa pentru întâlnirea cu
Iisus Hristos.
Sfântul Marcu avea conștiința că, întrerupând pomenirea aici, îi va întâlni dincolo pe sfinții
care au întrerupt pomenirea ereticilor sau filo-ereticilor din vremea lor, pe toți cei prigoniți
pentru credință, pe Mucenicii adevărului și pe toți cei care au iubit puritatea și integritatea
credinței și au suferit pentru aceasta.
A spus că era convins că cu cât se îndepărta bisericește mai mult de latino-cugetători, cu atât se
apropia de Dumnezeu, se unea cu adevărul și cu sfinții. Dimpotrivă, dacă s-ar fi apropiat de latino-
cugetători s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu voia să aibă nici o
comuniune bisericească cu ereticii, pentru a nu se amesteca în credință cele cu neputință de
amestecat.
De partea Sfântului Marcu Eugenicul a fost patriarhul Ghenadie Scolarios, nu însă numai ca un
simplu adept al lui. El a fost imaginea fidelă a Sfântului Marcu, asemenea unei noi întrupări a lui.
De aceea Sfântul Marcu l-a ales în mod oficial, înainte de a muri, drept continuator al luptelor lui.
Luptele celor doi – Marcu și Ghenadie, precum și ale întregului cler și popor ortodox, au dus la
rezultatul dorit. Biserica Ortodoxă, prin hotărâri sinodale panortodoxe, a respins și a condamnat
documentul de unire al așa-numitului sinod de la Florența ca fiind ”tâlhăresc, mârșav, ilicit, fals
etc.” Aceasta s-a făcut prin Sinodul de la Moscova (1441), cel de la Ierusalim (1443), prin apologia
clerului Constantinopolului către împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1443), prin Sinoadele
Bisericilor Ungrovlahiei, Serbiei și Georgiei, prin Sinoadele de la Constantinopol (1450, 1484 și
1727) etc.

15
Nu ar fi deloc îndrăzneț și exagerat să susținem că în zilele noastre trăim o reînviere a duhului de
la Ferrara-Florența. Adunarea tâlhărească din Creta este o nouă Ferrara-Florența. Nu este
nici sfântă, nici mare, nici sinod. Este un pseudo-sinod tâlhăresc, florentin, eretic, ecumenist.
Este clară nevoia ca Bisericile Ortodoxe locale, mai ales cele care nu au luat parte la adunarea din
Creta, dar și un nou Sinod Panortodox:
a) să condamne așa-numitul sinod din Creta ca fiind unul tâlhăresc, eretic și ecumenist;
b) să respingă textele lui ca eretice, mai ales cel despre relațiile cu eterodocșii;
c) să îi condamne pe organizatorii, protagoniștii lui, pe semnatari și pe cei care acceptă textele lui
eretice;
d) să condamne ecumenismul inter-creștin și inter-religios ca panerezie;
e) să hotărască ieșirea Bisericilor Ortodoxe locale din așa-numitul Consiliul Mondial al Bisericilor,
de fapt al ereziilor;
f) să suspende orice apariție publică comună a ortodocșilor cu păgânii și cu ereticii;
g) să renunțe la dialogul lipsit de roade al Ortodoxiei cu orice tip de eretici.
În final, părintele Anghelos a făcut urarea: ”fie ca Dumnezeul nostru, Sfânta Treime, să ne
învrednicească a trăi și momentul condamnării sinodale a sinodului tâlhăresc din Creta, pentru
rugăciunile preasfințiilor, sfințiilor și frățiilor voastre.”

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Preot Claudiu Buză – Considerații teologice cu privire la


caracterul eretic al pseudosinodului din Creta

1. Introducere

Sfințiți părinți și frați întru Hristos Domnul,

Cuvioși monahi și cuvioase monahii,

Frați și surori ai Bisericii lui Hristos,

Distins auditoriu,

Motto: „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor rânduite, chiar dacă este om credincios,
chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca

16
pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor” (Sfântul Ignatie
Teoforul).

Din Sfintele Scripturi, prin jertfa „cu bună mireasmă duhovnicească” adusă de către Abel lui
Dumnezeu, înțelegem ce înseamnă Ortodoxia: ,,Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα)… cuget bun întru
alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce
intenţionează să o facă.”[1] Abel a ales cu inimă bună și responsabilitate duhovnicească ceea ce
.

avea să jertfească Domnului, ,,din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor”(Fac. 4, 4),
mulțumind pe Dumnezeu cu alegerea sa. De aceea, ,,a căutat Domnul spre Abel și spre darurile
sale” (v. 4).

Pe de altă parte, din referatul biblic vechi-testamentar, aflăm că ofranda lui Cain nu a fost primită,
pentru că acesta a ales cu indiferență, la întâmplare, ,,a adus jerfă lui Dumnezeu din roadele
pământului” (Fac. 4, 3). Indiferența, nepăsarea și lipsa dragostei în actul ritualic și relațional față
de Dumnezeul cel Adevărat, i-au adus lui Cain ,,întristarea inimii” și ,,posomorârea chipului”,
conducându-l la fratricid și fugă vinovată de la fața lui Dumnezeu.

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu cerea omului jertfă curată, adusă cu inimă neprihănită, în
lege Harului, în vremea Noului Testament, această cerință va fi cu mult mai înaltă, conformă cu
exigențele unui Ritual în care Hristos – Arhiereul ,,Jertfește și Se Jertfește” pentru mântuirea
dreptcredincioșilor din toate locurile și din toate timpurile. El însuși ne-a poruncit ,,să aducem ca
dar pâine și vin și tot El ne dăruiește, în schimbul acestora, Pâinea cea vie (Ioan 6,51) și Paharul
vieții celei veșnice”[2].

De aceea, în Ortodoxie, nu putem accepta prezența a ceva străin de Biserică, ce poate periclita sau
chiar întina modul Tainic de mântuire a omului, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi Capul
Bisericii, care s-a jertfit pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, ,,neavând întinăciune sau zbârcitură,
ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 27).

Cu toate acestea, deși cunoașteau modul de a se raporta la Dumnezeu, la Biserica lui Hristos și la
Învățăturile Sfinților Părinți, cei care trebuiau să fie liturghisitori și păstori, au ales să aducă jertfă
întinată și să strâmbe Învățăturile Duhului Sfânt, trădând în mod conștient și viclean moștenirea
Sfântă.

Astfel, la Kolimbari, Creta, în iunie 2016, a avut loc un ,,Sinod” numit ,,Mare” și ,,Sfânt” care,
prin hotărârile luate, a cutremurat Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu din întreaga lume. Sfinții Părinți
au fost huliți, Învățăturile batjocorite, Biserica prigonită și Hristos din nou răstignit. Nu au făcut-
o numai cei din afara Bisericii, ci și cei puși să păstorească oile cuvântătoare, care astfel, și-au
încălcat făgăduințele și îndatoririle față de Stăpân, L-au vândut, batjocorit și răstignit în văzul
întregii lumi.

17
Vom arăta în referatul nostru, câteva dintre erorile cele mai importante care definesc așa
numitul Sinod din Creta ca fiind eretic.

1. Pregătirea și desfășurarea „Sinodului din Creta”


2. Pregătirea „Sinodului”

Înainte de ,,Sinod”, studiindu-se actele presinodale și modul în care urma să se desfășoare acest
eveniment, se punea întrebarea : ,,Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”[3]

Se credea ,,că Sinodul va aduce multe foloase Bisericii Ortodoxe, pentru că, pe lângă faptul că va
soluționa subiecte importante ale relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe locale și ale păstoririi
credincioșilor, întâi de toate va consolida unitatea dintre acestea și va arăta că Biserica Ortodoxă,
deși este alcătuită din biserici autocefale și independente, are o unitate puternică și
indisolubilă”[4].

Apoi, urma să se arate ,,că Biserica Ortodoxă nu s-a blocat în trecut, în Tradiție, ca o fosilă de
muzeu, așa cum ne acuză protestanții, ci este un organism viu, care se interesează de prezent, de
subiecte și probleme contemporane și, înainte de toate, că doar ea reprezintă continuitatea
autentică a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, a Bisericii Apostolilor, a
Sfinților Părinți și a Sinoadelor”[5].

Din cele zece subiecte de care s-a ocupt de atâția ani comisia presinodală, doar două aveau caracter
de urgență, întrucât creează probleme legate de unitatea trupului bisericesc, de unitatea liturgică și
euharistică – anume calendarul-pascalia și diaspora. Toate celelalte, ca postul, impedimentele la
căsătorie, idealurile creștine de pace, libertate, discriminări etnice, etc., au fost soluționate cât se
poate de clar și de Sfânta Scriptură, și de Tradiția patristică și sinodală, în timp ce restul, anume
cele legate de autonomie, autocefalie, diptice, etc., vădeau de fapt tendințele de întâietate ale unor
arhierei.

O primă îngrijorare pentru cei care sperau că ,,Sinodul” va fi ,,Mare” și ,,Sfânt” a adus-o declarația
Patriarhului Ecumenic Bartolomeu care a spus că Sinodul nu este convocat ca ecumenic, că nu
poate fi caracterizat ca ecumenic, pentru că nu participă la el și creștinii din Apus. ,,Din această
declarație a Patriarhului Ecumenic – spune Părintele Profesor Theodoros Zissis, la simpozionul
teologic internațional „Sincretismul interreligios”,care a avut loc anul trecut în Chișinău – rezultă
că Biserica Ortodoxă nu este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nu este o
Biserică deplină, ci una deficitară. Nu este în măsură să convoace singură un Sinod Ecumenic,
pentru că reprezintă doar o parte a Bisericii; cealaltă parte lipsește, adică lipsesc creștinii
Apusului, papistașii și protestanții, cărora, în felul acesta, li se recunoaște caracterul de Biserică.
Introduce, de asemenea, o nouă abordare asupra confesiunilor, sugerând că îndepărtarea
ereticilor vatămă unitatea Bisericii și sobornicitatea acesteia, că fără eretici Biserica nu este

18
sobornicească și unitară și că Sfinții Părinți care i-au anatemizat și i-au îndepărtat pe eretici au
greșit. În esență, este vorba de acceptarea teoriei protestante a ramurilor sau a teoriei
eclesiologiei lărgite a Conciliului II Vatican despre caracterul bisericesc deplin și deficitar, care
este o variațiune a celei dintâi. În felul acesta se explică insistența constantă și susținută, pe toată
durata pregătirii Sinodului, asupra subiectelor legate de relațiile noastre cu eterodocșii, pe care
îi recunoaștem și îi numim biserici în afara Bisericii în virtutea unei înșelări eclesiologice foarte
vădite. Nu îi mai numim erezii și eretici, așa cum i-au numit toate Sinoadele locale extinse de la
Constantinopol din secolul al XIX-lea și, cu toate că nu înregistrăm în mod declarat subiectul
acesta pentru dezbatere pe ordinea de zi a Sinodului, îi recunoaștem indirect (pe eretici) ca
Biserici. Din textele Sinodului la care am reușit să avem acces reiese că ne îndreptăm către
recunoașterea Botezului și a caracterului de Biserică a papistașilor și protestanților eretici.”[6].

Alte îngrijorări au fost legate de atitudini sincretiste și ecumeniste care predomină la nivelul
conducerilor bisericești ce pot duce la dezbinări și schisme în Biserică, cât și de cele cu privire
la Regulamentul de organizare și funcționare al ,,Sinodului”.

1. Defășurarea „Sinodului”

Așadar, în iunie 2016, a avut loc în Insula Creta, la Kolimbari, o întrunire de ierarhi și teologi
ortodocși, cunoscută sub numele de „Sinodul din Creta”.

Organizatorii l-au supranumit pe nedrept ,,Sinod Mare și Sfânt”.

Mai întâi de toate, nu a fost,,Sinod”, fiindcă i-a lipsit fundamentul, adică sinodalitatea.
Întâistătătorii fiecărei delegații au semnat doar ei (doar voturile lor au fost luate în considerare)
pentru Bisericile Autocefale pe care le-au reprezentat, anulând practic instituția sinodalității prin
care, fiecare episcop trebuia să exprime, prin vot personal, experiența eparhiei pe care o păstorește.
Astfel, doar zece ierarhi au decis în numele întregii Ortodoxii, unii dintre ei făcând
abuzuri[7] grosolane pe care nu le întâlnim nici printre politicienii avizi de putere. Numai pentru
un astfel de lucru ar fi trebuit condamnat acest pseudosinod.

Nu a fost „Sfânt”, deoarece nu a fost după modelul Sinoadelor ecumenice şi următor Sfinţilor
Părinţi, nici în mod formal, nici în privinţa conţinutului. Nu a fost o continuare firească a celor
nouă Sinoade ecumenice și nici nu a luat hotărâri care să zidească Biserica lui Hristos, ci
dimpotrivă, a contribuit la dezbinare și prăbușire, prin ierarhii ei. Avea dreptate părintele Ciprian
Ioan Staicu într-un articol când spunea, legat de presupusa sfințenie treimică lucrătoare la sinod,
că ,,singura treime prezentă la acest sinod a fost: masoneria, CIA-ul și Vaticanul”[8].

Nu a fost nici „Mare”, nu numai pentru faptul că nu au fost prezente toate Bisericile Autocefale[9],
dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică şi selectivă reprezentare a acestora de către
arhiereii locali. Fiecare Biserică Autocefală a fost reprezentată de douăzeci si patru de delegați

19
plus Întâistătătorul, aleși ,,pe sprânceană, dintre ecumeniști, pentru ca planurile pregătite dinainte
să nu aibă parte de piedici. Toată adunarea cretană a fost o ”piesă de teatru”, după cum o numea,
cu câteva luni înainte de începerea ei, dl. Zorbas, directorul instituției din Creta – Academia
Teologică – unde s-a desfășurat adunarea cretană”[10].

,,Istoria – spune Mitropolitul Ierotheos Vlachos – este cea care îi va conferi și denumirea reală,
deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate ca ecumenice, în cele din urmă
au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost
convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care
le-au luat și acceptării sau nu a acestora de către pliroma Bisericii”[11].

 Erori docrinare.

Hotărârile luate la pseudosinodul din Creta au avut drept scop acceptarea panereziei
ecumenismului, un lucru foarte grav și de neacceptat în Biserica Ortodoxă. Acest lucru se
datorează în mare parte sionismului internațional, care prin intermediul
masoneriei „coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului, desfășurarea și ducerea la
capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii lui Hristos”[12].

Pseudosinodul din Creta, nu a fost un simplu sinod eretic și tâlhăresc, ca cele din trecut, care au
fost condamnate de Sfintele Sinoade Ecumenice și de către Sfinții Părinți, ci a fost o întâlnire
oficială cu pretenția de „Sinod Mare și Sfânt”, pregătitoare pentru instaurarea domniei lui
Antihrist, prin demersul „prorocului mincinos” (Apoc. 13) care luptă, prin toate mijloacele, pentru
unirea Bisericii lui Hristos cu ereziile (ecumenism interconfesional) și a tuturor religiilor într-o
Biserică Mondială (ecumenism interreligios), în care Antihristul, „urâciunea pustiirii stând în
locul cel sfânt” (Mt 24, 15), va cere închinare ca un dumnezeu.

De aici, înțelegem că, prin hotărârile luate, responsabilitatea ierarhilor participanți la adunarea din
Creata a fost una uriașă, fiind în joc atât sufletele tuturor păstoriților din Biserica Ortodoxă cât și
a eterodocșilor care ar fi avut șansa, prin observatorii prezenți, să înțeleagă că doar în Biserica
Ortodoxă există mântuire.

Au existat și încă există ierarhi și teologi care s-au poziţionat în favoarea sinodului din Creta.
Aceștia, plecând de la cel mai controversat document sinodal, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu
ansamblul lumii creştine, ,,încearcă să demonstreze că în Creta s-a urmat o linie mai veche
ortodoxă, ce recunoaşte oarecum un fel de bisericitate papistăşismului şi chiar protestantismului,
iar pe de altă parte, se afirmă răspicat că sinodul nu a recunoscut în niciun fel că acele comunităţi
sunt “biserici”, ci doar a făcut un “act de curtoazie” acceptând realitatea că ele însele se numesc
aşa”[13].

20
Realitatea este cu totul alta. În articolul 19 al documentului sinodalamintit [14], ,,s-a
acceptat Declaraţia de la Toronto, ale cărei premise eclesiologice au fost considerate de
importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al
Bisericilor”[15]. Mergând pe firul acesta pentru a demonstra caracterul eretic al Sinodului din
Creta, domnul Mihai Silviu Chirilă, în editorialul ,,Implicații eclesiologice ale
aprobăriidocumentului eretic Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta”, spune:
cheia descifrării lui ,,este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto. Toate deciziile
pe care sinodul le-a cuprins în documentul Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii
creştine sunt în duhul acestei declaraţii eretice ecumeniste şi trebuie înţelese prin prisma
acesteia.”[16]

Controversatul Document șase, numit ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii


creștine”[17] (în gr. ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”), încă din perioada
pregătitoare „Sinodului” a fost rezultatul compilării a două subiecte ce urmau a fi discutate în
Creta: ,,Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică” și ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul
lumii creștine”. În urma comasării celor două texte, a rezultat documentul ,,Relațiile Bisericii
Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, un text cu multe puncte contradictorii, care a
suferit ,,adaosuri și modificări efectiv până în ultima clipă înainte de semnarea sa, ceea ce
înseamnă pe de o parte că nu era gata, iar pe de altă parte că urma să creeze diferite
probleme.”[18]

Acest document, în întregul său, având multe lipsuri și fiind contradictoriu din punct de vedere
eclesiologic, a făcut pe unii ierarhi și teologi să afirme că nu este ortodox, refuzându-se chiar
semnarea lui de către unii participanți la ,,Sinod”: ,,pentru că nu definește cine face parte și cine
nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească
și Apostolică, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie.”[19]

Principiile eclesiologice invocate în Creta, conținute de documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe


cu ansamblul lumii creștine”, nu sunt de fapt decât reiterări bine camuflate ale
premiselor Declarației de la Toronto din anul 1950[20].

Astfel, în Articolul 1 al documentului se amintește de ,,promovarea unităţii creştine în lumea


contemporană” de către Biserica Ortodoxă. Confuzia este evidentă și întrebările care se nasc de
aici sunt fără răspuns teologic ortodox pentru ecumeniști: ce fel de unitate creștină promovează
Biserica și ce se înțelege prin ,,unitate creștină”? Și, de ce nu se spune cu claritate
că „unitate creștină” pentru Ortodoxie înseamnă lepădarea de învățăturile eretice și
revenirea în Biserică a ereticilor prin Sfânta Taină a Botezului?!

Apoi, în următorul paragraf, în Articolul 2, prin expresia ,,legătura indisolubilă care există între
dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală”, se accentuează și mai mult neclaritatea

21
din primul Articol. Pe bună dreptate, ne punem întrebarea: ,,Dacă legătura dintre dreapta credință
și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod
caută să refacă „unitatea” pierdutăBiserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se
poate diviza, ce unitate să refacă? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem, de ce
trebuie să „o refacem” din moment ce o avem?”[21]

În Articolul 4, întâlnim același limbaj ecumenist, lipsit de claritate și provocator, precum și


rezultatul mult dorit al ,,dialogului ecumenismului lucid”: ,,restaurarea (refacerea)
unității”. „Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, – se arată în
document – a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu
cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a
unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică.”

Afirmația că ,,Biserica a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, nu are niciun
fundament istoric, fiind contrară afirmaţiei biblice a Sfântului Apostol Pavel, care învaţă că: „De
omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10). Din cuvintele Apostolului
neamurilor vedem că mustrarea este maniera de relaţionare cu ereticii, iar nu „dialogul” şi
negocierea teologică. Poate exista dialog, pentru catehizarea celui ce doreşte să revină la
Ortodoxie, însă acesta nu se aseamănă cu tipul de „dialog” purtat în cadrul CMB. Sfântul Vasile
cel Mare interzicea cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu eterodocşii[22], iar avva
Teodor din Fermi spunea că trebuie să îi ajutăm pe eretici să iasă din erezie, dar dacă nu reuşim
acest lucru, să tăiem prieteşugul cu ei, pentru ca să nu fim traşi şi noi spre erezie[23] (ceea ce ar
trebui să se întâmple, după un secol de ecumenism steril); avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă
cu ereticii, ca „să nu ne vatăme otrava lor purtătoare de moarte”[24]; Sfântul Iustin Popovici
atrage atenţia că nu poate exista „dialog al dragostei”, aşa cum îl numeşte Mişcarea Ecumenică,
fără „dialog al adevărului”; altminteri, dialogul este unul în care cele două părţi se înşală una pe
alta[25].

Textul este cât se poate de confuz și generează serioase întrebări. Pentru care „unire” se roagă
Biserica ortodoxă: pentru unirea ortodocșilor de a nu fi dezbinați între ei sau pentru unirea
ortodocșilor cu ereticii nepocăiți și nebotezați?! Se pare că, visul ecumenist al ,,refacerii
unității” pierdute devine o realitate posibilă prin ,,cultivarea dialogului” lucid, sprijinit pe „căi și
mijloace” potrivite scopului urmărit.

Articolul 6, cel mai controversat și criticat dintre cele 24 de articole ale Documentului al șaselea,
susține că: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine
eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine
pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special,
a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.”[26]

22
Trebuie subliniat că, acceptarea „denumirii istorice de biserici şi confesiuni
creștine[27] eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care
membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice
a „bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de
mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta,
prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros (în afara
zidurilor Bisericii) şi chiar ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii), contrazicând
afirmaţia Sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus („în afara Bisericii, nu există
mântuire”)[28]. Prin această premisă se acceptă că nu există nicio graniţă între Ortodoxie şi erezie
şi că toţi ereticii aflaţi în afara zidurilor cetăţii sunt de fapt membrii ai Bisericii[29].

Există însă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni 4,
5), înțelegându-se de către întreaga cugetare patristică „că în lume există o singură credință
nemincinoasă, pe care o ține singura Biserică Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și că există
un singur Botez care curățește și izbăvește de păcate și un singur Domn – Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh. Iar cel ce nu cugetă astfel, rătăcește”[30] (Sfântul Atanasie cel Mare).

Sunt teologi care spun că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus, nu în sensul
propriu de a defini ceea ce înseamnă Biserica, așadar, fără ca să aducă modificări eclesiologice.
Este adevărat că în anumite texte patristice ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica
nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc., iar ,,referitor la creștinismul apusean s-a folosit
denumirea de „Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia
ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu
Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920”[31]. Acest lucru însă, nu lămurește problema de fond,
a întregului Document. În actele oficiale ale unui Sinod, cu pretenția de „Mare” și „Sfânt”,
folosirea unei terminologii confuze este de neacceptat, mai ales că presupusul terminus
tehnicus stă în legătură cu întregul Document șase care se dovedește, în urma unei analize
teologice atente, a fi nu doar confuz, ci neortodox, adică eretic. Prin acest articol se realizează o
recunoaştere oficială a ,,denumirii istorice a bisericilor şi confesiunilor creştine heterodoxe”, cu
care Biserica Ortodoxă nu se află în comuniune.

Așadar, definirea ereziilor drept „biserici” reprezintă o importantă victorie după 115 ani de
ecumenism[32] și un act de mare curaj al ecumeniștilor, deprinși, în urma „dialogului lucid” cu
eterodocșii, cu o terminologie înșelătoare și cu o atitudine ostilă contra tuturor celor ce refuză
iubirismul fățarnic și slugărnicia apostată.

Articolele 16, 17 și 18 subliniază participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit „Consiliul


Mondial al Bisericilor” și alte organisme (neortodoxe) care „promovează unitatea creștină în
lume”. Aceste articole ale Documentului amintesc de prezența Bisericii Ortodoxe[33] într-o

23
organizație eretică din care a ales să facă parte, de faptul că „anumite Biserici Ortodoxe au fost
membre fondatoare ale acestui Consiliu”, că acestea „participă pe deplin şi în mod egal la
organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la
dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări
socio-politice” și că ,,în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis
interconfesional”[34].

Experiența Bisericii Ortodoxe în dialogul cu eterodocșii din cadrul CMB este însă divergentă față
de afirmațiile făcute la Kolimbari. Declaraţia de la Tesalonic a teologilor ortodocşi, din mai 1998,
analizează participarea ortodoxă la CMB prin următoarele cuvinte: „După un secol de participare
ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în
discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi
protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate în cadrul
anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice”. Să se fi schimbat în ultimii douăzeci
de ani ce nu s-a reuşit a se schimba în primul secol de ecumenism?[35]

Mai mult decât atât, CMB-ul a ignorat și ignoră în continuare prigoana asupra ortodocșilor din
întreaga lume, îndeosebi cea din perioada comunismului ateu din Rusia și România, păstrând o
tăcere condamnabilă pentru împlinirea planurilor demonice ale colaborării ecumenismului cu
puterea antihristică. Această tăcere a fost înfierată de Întâistătătorul Sfântului Sinod al Bisericii
Ruse din Diaspora, Mitropolitul Filaret, în epistola trimisă către toți episcopii ortodocși, în iulie
1969. Iată ce spune marele ierarh: „Bune sunt manifestările de împreună-pătimire cu cei ce pier
de foame în Biafra, pentru cei ce suferă de pe urma ciocnirilor armate ale Orientului Mijlociu sau
Vietnam. Însă ele acoperă drama umană din zilele noastre? E posibil ca membrii CMB-ului să
ignore complet persecuțiile religioase din Uniunea Sovietică? Trec cu vederea faptul că acolo
împărățește fărăgelegea; că atâtea mii de biserici se demolează; că mucenicii credinței se numără
cu milioanele și că Sfânta Scriptură nu se mai tipărește, iar împărțirea și difuzarea ei se pedepsește
cu muncă silnică. De ce se fac că nu văd toate astea? De ce tratează cu indiferență faptul că se
interzice copiilor învățăturile de bază religioase și participarea lor la Dumnezeieștile Slujbe? De
ce nu le pasă de milioane de surghiuniți pentru credință precum și de copiii răpiți de lângă părinții
lor ca nu cumva să primească o educație religioasă?

De bună seamă că toate acestea sunt cunoscute celor ce citesc presa. Dar despre ele nu se face
nici cea mai mică aluzie în deciziile CMB-ului.

Preoții și leviții ecumeniști trec pe alături în tăcere și cu indiferență pe lângă creștinii prigoniți
din Uniunea Sovietică, fără ca măcar să le arunce vreo privire. Păstrează tăcerea, fiindcă
reprezentanții oficiali ai Bisericii Rusiei, deși este știut foarte bine, neagă existența unor astfel de
persecuții, spre a-i mulțumi pe conducătorii politici.”[36]

24
Ce să mai spunem de tăcerea și trădarea ierarhilor români care au privit ca la un spectacol jertfa
sfinților mărturisitori din închisorile comuniste ce au dus crucea neamului nostru și s-au jertfit
pentru ca noi să rămânem ortodocși ?!

Astăzi, observăm nu numai tăcere și indiferență din partea ecumeniștilor, ci mai ales aroganță,
samavolnicie și necuviință exprimate practic, prin impunerea unor învățături mincinoase fără
acordul pliromei și prin ,,legalizarea” pedepselor bisericești pentru cei care se opun hotărârilor
eretice (Articolul 22).

„Promovarea unității în lume” de către ecumenism este făcută pe coordonate diversioniste, prin
metoda „calului troian”, prin „momeala progresului” și prin „bombonica dragostei.”[37] Acestea
nu sunt decât inovații ale sioniștilor și masonilor pe care ecumeniștii le folosesc pentru distrugerea
Ortodoxiei. Unirea mincinoasă la care suntem chemați noi ortodocșii, alături de protestanți și
papistași, cer lepădare de credință și acceptarea „ereziei ereziilor” prin formule înșelătoare,
precum: ,,unitate în diversitate”, „teoria ramurilor” sau atribuirea anumitor trepte
de ,,bisericitate” ereziilor.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, prezent activ la „Sinod”, dar refuznic în semnarea hotărârilor
eretice, și-a arătat îngrijorarea în legătură cu prezența Bisericii Ortodoxe în CMB prin următoarele
cuvinte : „Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu
ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Sfântul Athanasie
cel Mare sau pe Sfântul Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor,
al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama
alăturându-se unui consiliu din care făcea parte Varlaam, cu Achindin, Grigoras și acoliții lor,
pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor”[38].

Iar ÎPS Athanasie de Limassol mărturisește, la puțin timp după încheierea „Sinodului”,
următoarele: „Referința textului la Consiliul Mondial al Bisericilor îmi dă prilejul să formulez
poziția contrară la diferitele sincretisme care s-au făcut necanonic în el, dar și la însăși denumirea
lui, după care în el Biserica Ortodoxă este concepută ca „una dintre Biserici” sau ramură a
Bisericii celei una, care caută și se luptă pentru realizarea ei în Consiliul mondial al Bisericilor.
Dar pentru noi una și singură este Biserica lui Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de
credință și nu multe”[39].

În Articolul 19 al Documentului șase, este considerată „o condiţie sine qua non a participării la
CMB” respectarea articolului fundamental al ConstituţieiCMB, care spune că „pot fi membri
numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi
mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Prin acest articol, „Sinodul
din Creta”ratifică principiul minimalismului dogmatic, ca bază
pentru ,,redescoperirea unităţii Bisericii”, pe care o propovăduieşte CMB înDeclaraţia de la

25
Toronto. Minimalismul dogmatic este inacceptabil din punct de vedere ortodox, deoarece nu ţine
seama de necesitatea credinţei de a se baza pe adevărul dogmatic, iar nu pe ataşamente
sentimentaliste la nişte idei pe care fiecare le poate interpreta cum crede. Trebuie făcută precizarea
că în Constituţia CMB nu există amendamentul introdus de către sinodalii cretani „potrivit
simbolului niceo-constantinopolitan”, ceea ce lasă deschisă posibilitatea aderării la CMB
indiferent de viziunea despre Hristos şi Sfânta Treime a participantului respectiv. Toate ereziile
din viaţa Bisericii au avut la bază viziuni greşite despre Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor şi
despre Dumnezeu Cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate Sinoadele ecumenice au avut
ca temă de dezbatere unele dintre aspectele legate de Taina Sfintei Treimi şi Taina Întrupării
Domnului Iisus Hristos. Prevederile Constituţiei CMB nu fac decât să anuleze toate hotărârile
dogmatice ale sinoadelor anterioare, ceea ce din punct de vedere ortodox este erezie. Chiar şi
cu precizarea legată de „simbolul niceo-constantinopolitan”, introdusă de către sinodul din Creta
mai mult pentru ochii credincioşilor ortodocşi, rămâne întrebarea: De ce nu s-a introdus principiul
credinţei în Hristos Domnul şi Mântuitorul, „aşa cum îl propovăduiesc Sinoadele ecumenice”, ci
s-a preferat definiţia protestantă reducţionistă „potrivit Scripturilor”? Câţi dintre partenerii
protestanţi ar mai putea fi membri CMB, dacă doctrina despre Hristos ar fi raportată, pe lângă
Sfânta Scriptură (o acceptare de fapt a principiului protestant sola Scriptura), şi la hotărârile
dogmatice, inspirate din corecta interpretare a Scripturilor, ale sinodului al III-lea ecumenic, care
a decis că Fecioara Maria este Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, sau ale sinodului al VII-lea
ecumenic, care a decis că sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfânta Cruce trebuie cinstite? Cum mai
pot fi parteneri de dialog ecumenic papistaşii, care au introdus o doctrină trinitară diferită de cea a
simbolului niceo-constantinopolitan?[40]

Diavolul, spune Sântul Athanasie din Paros, „aflând pe unii creștini cu numele, vase ale pierzării
fiind și unelte iscusite ale vicleniei sale și ale puterii satanicești, pe aceștia i-a trimis ca pe niște
apostoli, cele potrivnice propovăduind, și în locul grâului bun și ceresc, semănând în chip
meșteșugit neghinele eresurilor, adică dogmele drepte și mântuitoare ale teologiei și iconomiei
denaturându-le și strâmbându-le după sofismele lor satanicești. Pe aceștia Stăpânul Hristos i-a
numit guri ale iadului, deschise împotriva Sfintei Sale Biserici”[41].

În continuarea articolului 19, se spune că ,,Bisericile au convingerea profundă că premisele


eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)… sunt de o importanţă capitală pentru
participarea ortodoxă la acest consiliu”.

Premisele Declaraţiei de la Toronto conţin o eclesiologie eretică, iar prin


ratificarea Declaraţiei devin izvoare de drept bisericesc ortodox. Chiar şi cele două premise
citate în textul sinodal sunt eretice, deoarece prin adoptarea primeia dintre ele, Biserica Ortodoxă
ratifică şi îşi însuşeşte ca obiectiv, scopul Consiliului Mondial al Bisericilor: „Scopul Consiliului
Mondial al Bisericilor… să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi

26
dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (premisa III.2). Ca toate documentele de tip
ecumenist, şi acesta conţine contradicţii interne. Mai întâi, sinodul afirmă, citând tot Declaraţia de
la Toronto, că rolul CMB nu este de a deveni o „super-biserică” (premisa III.1), după care afirmă
că scopul CMB este de a studia şi dezbate probleme ce privesc „unitatea Bisericii”. Despre care
Biserică poate fi vorba în această expresie? Poate fi vorba despre unitatea Bisericii Ortodoxe? Se
poate crede că scopul CMB este realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? De ce ar avea nevoie
Biserica Ortodoxă de realizarea unităţii ei, când ea este unitară deja? Or, dacă nu este vorba despre
Biserica Ortodoxă, atunci textul spune că prin „Sinodul din Creta”, Biserica Ortodoxă este angajată
într-un proces de realizare a unităţii altei „Biserici”, ceea ce este erezie. Biserica despre care este
vorba nu este alta decât „Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile, adevărata
Biserică”, din Declaraţia de la Toronto (premisa IV.4)[42].

Pasajul ,,nicio biserică nu este obligată să-şi modifice propria eclesiologie după accederea în
Consiliu” nu există formulat în această manieră în Declaraţia de la Toronto. Este surprinzător
faptul că, deşi nimeni nu impune schimbarea eclesiologiei, odată cu intrarea în CMB, aşa cum
afirmă documentul sinodal, totuşi sinodul din Creta a acceptat de bunăvoie schimbarea
eclesiologiei ortodoxe, în aşa fel încât aceasta să reflecte eclesiologia Declaraţiei de la Toronto.

În ciuda faptului că există diferenţe dogmatice şi canonice, membrele CMB se acceptă una pe alta
ca slujind singurului Domn, viziune care, din perspectivă ortodoxă, desfiinţează diferenţa dintre
Ortodoxie şi erezie, de vreme ce admite că diferenţele dogmatice şi canonice nu sunt de natură de
a deraia comunităţile eretice de la slujirea reală a lui Dumnezeu. Astfel, diferenţele dogmatice şi
canonice devin doar trăsături confesionale particulare ale acestor „biserici” care nu le
împiedică să-şi manifeste unitatea în Hristos. Această opinie eretică, ratificată de Documentul
șase al sinodului din Creta, a fost reluată de textul de la Porto Alegre, Brazilia, din 2006, sub
următoarea formă: „Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa
comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici.
Aşa sunt, de exemplu, tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului
la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-
Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a
«sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini
contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accentul pus pe anumite chestiuni umbreşte
deplinătatea mesajului Evangheliei”[43]. Din acest citat, vedem că ceea ce în 1950 era un principiu
vag, în 2006 a devenit practică: cele mai multe „biserici” din CMB s-au acceptat unele pe altele
ca „varietăţi ale expresiei evanghelice care îmbogăţesc viaţa comună”; iar în 2016 a devenit lege
pentru Biserica Ortodoxă, prin aprobarea în ,,Sinodul” din Creta[44].

Putem spune că prin ratificarea premiselor eclesiologice ale Declaraţiei de la


Toronto „Sinodul” cretan îşi impropriază o viziune protestantă despre Biserică, ceea ce este

27
părtăşie directă la erezia protestantă.[45] Despre sinceritatea unei atfel de părtășii, monahul
nevoitor Pahomie din Hios spune: „Cei care se dedică luptei pentru unire, ori sunt în înșelare, ori
sunt mânați de pricini personale – lucru de netăgăduit! Cu trecerea timpului, lucrurile tind mai
curând spre dezbinare și orice pledoarie pentru unire îmbracă întotdeauna un pretext politic sau
religios. Când vom auzi că diavolul s-a unit cu cetele îngerești, cumințit, atunci vom crede că și
protestanții se vor uni sincer cu noi!”[46]

1. Erori dogmatice și canonice în practica Bisericii. Căsătoria și Postul.


2. Căsătoria.

Dacă până acum am vorbit de erori doctrinare foarte grave din punct de vedere eclesiologic, adică
de oficializarea panereziei ecumenismului prin acceptarea Premiselor Declaraţiei de la Toronto,
care devin prin ratificare izvoare de drept bisericesc ortodox, vom continua să dovedim
că „Sinodul din Creta” a găsit calea practică de a aplica erezia prin recunoașterea căsătoriilor
mixte în Biserica lui Hristos.

Documentul „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”[47], în prima parte,


definește ortodox principiile de bază ale căsătoriei dintre bărbat și femeie, precizând: „căsătoria
dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul
Testament, „taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos
și Biserică” (cf. Efeseni 5, 32) și „protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță
capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în
întreaga societate”, etc. Mai departe, Documentul amintește de Canonul 72 al Sinodului
Quinisext și stabilește corect din punct de vedere ortodox că, potrivit acriviei, sunt interzise
căsătoriile mixte, ca apoi, prin Articolul II.5.ii[48], să deschidă calea acceptării prin iconomie a
căsătoriilor mixte între ortodocși și eterodocși, anulând practic Canonul amintit.

Această hotărâre desființează un Canon dogmatic și face ca hotărârea unei Biserici Ortodoxe
Autocefale cu privire la căsătoriile mixte, prin aplicarea cu „discernământ pastoral” a iconomiei,
să fie mai presus decât hotărârea unui Sinod Ecumenic. Însă Canonul 72 nu poate fi interpretat și
modificat pe baza principiului iconomiei, fiind un Canon dogmatic, de importanță capitală pentru
păstrarea credinței ortodoxe în viața de familie și, prin familie, în viața Bisericii.

Astfel, „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie” de


către anumite Biserici Ortodoxe Autocefale, provoacă următoarele probleme:

1. Anulează un Canon dogmatic, ceea ce înseamnă erezie;


2. Recunoaște botezului eterodocșilor, adică acceptă și aplică Teoria Baptismală.

28
Tradiția ortodoxă nu permite participarea la Sfintele Taine ale Bisericii a celor care nu au Botezul
Ortodox. Pentru a se căsători ortodox, partea eretică trebuie să se lepede de credința mincinoasă și
să se boteze ortodox.

Precizăm aici și faptul că Dispensa dată de un episcop al unei Biserici Ortodoxe Autocefale pentru
săvârșirea unei căsătorii mixte este nulă, iar tinerii care acceptă o astfel de unire mincinoasă trăiesc
în desfrânare;

3. Introduce ecumenismul și rugăciunea în comun în viața de familie;


4. Anulează scopul căsătoriei care este urcușul duhovnicesc prin iubire, în Adevăr, spre Hristos
și oferă copiilor o educație ecumenistă;
5. Creează neînțelegeri și conflicte între Bisericile Locale care acceptă sau nu căsătoriile mixte
și, totodată, incertitudinea dacă o astfel de căsătorie este recunoscută de o altă Biserică
Autocefală decât cea în care s-a oficiat căsătoria;

În plus, prevederea Documentului potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale
legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii, deschide ,,legal” calea constrângerii
Bisericii de a oficia „căsătorii” homosexuale sau de a accepta existenţa unor astfel de „căsătorii”
la nivel civil.

O altă problemă apărută în urma hotărârilor „Sinodului din Creta” este cea a postului.

La începutul documentului „Importanța postului și respectarea lui astăzi”,[49]este lăudat rolul


postului și sunt menționate texte scripturistice și tâlcuiri ale Sfinților Părinți, ca apoi să se
părăsească învățătura patristică și să se folosească minciuna și compromisul stricător de suflet.
Adică, sub pretextul aplicării iconomiei persoanei, anume „în caz de boală trupească, de extremă
necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor”, textul documentului precizează că „este lăsată
libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi
înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la
post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive
generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și
dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.)”.

Principiul iconomiei există în Biserică și se aplică cu multă grijă pastorală de câte ori este nevoie.
Fiecare duhovnic poate să folosească acest principiu pentru fii săi duhovnicești, mai ales în
problema postului, după practica Bisericii, în funcție de puterile pe care le au, dacă sunt sănătoși
sau nu, în funcție de locul de unde sunt, de meseria pe care o au. Însă canonul nu se schimbă în
sine. Iconomia persoanei nu trebuie să schimbe canoanele Bisericii. Aici, în Creta, s-a
modificat Canonul 69 apostolic[50]cu privire la post, motivându-se iconomia persoanei.

29
Știm că postul reprezintă, de fapt, cugetul ascetic al Bisericii Ortodoxe. Fără post și fără asceză
omul nu poate să ajungă la curățirea sufletului său și nici nu poate să ajungă prin mijlocirea Harului
la iluminarea și la îndumnezeire, care sunt scopurile fiecărui creștin. Este mijlocul prin care
dobândim unirea noastră cu Hristos. Prin această schimbare a învățăturii patristice, sub pretextul
pogorământului, se nimicește principiul postului pentru a fi transformați într-o biserică lumească.
Noi, conform acestei iconomii generalizate, „trebuie să ne apropiem de erezia cea lumească a
papismului și nu să vină aceștia la noi. Noi ne simțim inferiori în fața lor, de aceea ne străduim
să le preluăm teologia, modul în care trăiesc și, în general, tot ceea ce au ei. Această manie
(manieră) de a face (proceda, copia) ca străinul care există în țările noastre ortodoxe, să ne lăsăm,
să abandonăm tradiția noastră ortodoxă și să luăm orice este întinat și vine din afara noastră,
acum o facem și în ceea ce privește credința”[51].

Așadar, prin această atitudine greșită, de a aplica iconomia când nu este permisă sub forma
generalizată de către Biserică, „Sinodul din Creta”anulează prescripțiile canonice legate de
căsătorie și post stabilite de Sfinții Părinți, introducând în practica Bisericii învățături care
pervertesc și periclitează modul de existență autentic prin care ortodocșii dobândesc mântuirea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, continuator și păstrător al Sfintei Predanii a Bisericii celei Una, în
crezul pe care îl mărturisește, spune: ,,Toate cele pe care Sfânta Biserică Sobornicească și
Apostolească a lui Hristos, cea a Răsăritului, Maica noastră de obște și duhovnicească, le
primește și le mărturisește, pe acestea și noi le primim și le mărturisim; iar toate cele pe care le
tăgăduiește și le leapădă, pe acestea și noi asemenea le tăgăduim și le lepădăm, ca fii ai ei sinceri
și adevărați”[52].

1. Hotărârile neortodoxe ale pseudosinodului din Creta.

Acum, pentru că avem cunoștință depre marea apostazie care s-a făcut la Kolimbari, Creta, nu ar
mai trebui să fie pentru nimeni o surpriză faptul că ecumenismul a devenit doctrina oficială a
Bisericii. Chiar dacă încă nu se promovează această victorie a ecumeniștilor, totuși prin aprobare,
tăcere, manipulare și prigoană, aceștia încearcă să introducă în conștiințele preoților, monahilor și
credincioșilor, elemente care definesc panerezia ecumenismului ca pe o normalitate a vieții în
Hristos. Apoi, pas cu pas, se vor implementa hotărârile pseudosinodului la nivelul întregii vieți
bisericești, după cum s-a stabilit în Creta, pentru realizarea unirii mincinoase la care să adere, dacă
e posibil, „chiar și cei aleși”.

O trecere în revistă spre finalul referatului, într-o formă concisă a materialului prezentat, este,
spunem noi, binevenită pentru a evidenția principalele erori ale pseudosinodului din Creta prin
care se definește a fi eretic. Așadar, acesta:

30
1. A anulat instituția sinodalității și a introdus un sistem papist prin care doar Întâistătătorii
Bisericilor Autocefale au puterea de a decide în numele Bisericilor Locale pe care le conduc;
2. A desființat hotarul dintre Biserica lui Hristos și erezie și a recunoscut ereziile drept „Biserici”;
3. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către
Mişcarea Ecumenică, validând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii;
4. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox;
5. A ratificat prin Articolul 19 al Documentului șase toate premisele eclesiologice eretice ale
Declaraţiei de la Toronto (teoria unității pierdute, minimalismul dogmatic, teoria ramurilor, a
„bisericilor depline” și/sau a „bisericilor nedepline”, teoria eclesiologiei lărgite, teoria conform
căreia Hristos este nu numai Cap al Bisericii, ci și al tuturor ereziilor și că Trupul lui Hristos se
realizează în cadrul relației dintre Ortodoxie și erezii);
6. A suspendat toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor anterioare prin acceptarea
prevederile Constituţiei CMB;
7. A anulat un Canon dogmatic și a legiferat căsătoria mixtă;
8. A oficializat teoria baptismală prin desființarea canonului 72 al Sinodului Quinisext;
9. A introdus ecumenismul în viața de familie și în educația copiilor;
10. A anulat postul pentru ca eterodocșii să nu fie obligați să se nevoiască după rânduiala Bisericii
atunci când se va ajunge la „unitatea” mult dorită de ecumeniști;

Prin urmare, un „Sinod” care îi „recunoaște ca Biserici pe eretici, – scriu părinții aghioriți în a
treia scrisoare către Sfânta Chinotită din noiembrie 2016 – potrivit și cu toate textele teologice pe
care le semnează ecumeniști de zeci de ani, încetează să mai fie un Sinod ortodox. Sinodul acesta
este un sinod mincinos, eretic, tâlhăresc și ecumenist, așa cum mulți au atras atenția până acum,
printre care și domnul profesor Dimitrios Tselenghidis. Însă, cel mai important este că hotărârile
acestuia au valabilitate și autoritate sobornicească-universală și consecințe soteriologice asupra
noastră, a tuturor, până când se va întruni un nou Sinod Ortodox care să invalideze hotărârile
acestuia”[53].

Iar „toți cei care continuă să pomenească și să aibă legătură eclesială cu unioniștii ecumeniști de
cuget latin – continuă în aceeași scrisoare părinții aghioriți – înseamnă că acceptă în fapt și
hotărârile acestui Sinod și nu sunt lipsiți de răspundere și nici scutiți de osândă, potrivit învățăturii
de veacuri a Sfinților Părinți ai Bisericii”.

Amintim în finalul expunerii noastre și faptul că ecumenismul oficializat în Creta a fost


condamnat ca erezie în anul 1983 de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar
condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, atunci când s-a realizat
unirea ei cu ROCOR-ul.[54] De asemenea, Biserica Georgiei în 1997 a părăsit CMB-ul, după ce
stareţii a patru mănăstiri au declarat într-o scrisoare deschisă că întrerup comuniunea euharistică
cu Patriarhul Ilia II din cauza ereziei ecumeniste. În textul deciziei Sinodului s-a afirmat că

31
principala cauză a acestei atitudini, o reprezintă „încercările continue a conducerii CMB de a-i
conferi acestei organizaţii funcţii ecleziologice comune”, sau mai simplu spus, de a transforma
această adunătură eretică într-o temelie de creare a unei „Biserici Mondiale”[55].

Totodată, Sfinți canonizați de Biserică precum Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Nectarie de
la Eghina, Ignatie Brancianinov, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob de la Neamț și
mulți părinți duhovnicești între care amintim pe Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian
Prodromitul, Gheorghe Calciu, Dumitru Staniloae, Serafim Rose, Efrem din Arizona, Gheorghios
Kapsanis și mulți alții, au arătat în scrierile și în cuvântările lor înșelăciunea ecumenismului,
condamnându-l fără rezerve.

Condamnat de Sinoade ortodoxe și de Sfinți Părinți, mustrat de Biserică „a doua și a treia


oară”, ecumenistul convins de „apostolatul” său, se aseamănă ateului din opera lui Dostoievski,
„Frații Karamazov” , care poartă un dialog existențial cu un demon. Nefericitul află, din acel
dialog, despre un semen de-al său, tot ateu, care, imediat după moartea sa, a făcut o afirmație ce l-
a amuzat peste măsură pe diavol: „refuz această realitate, este împotriva convingerilor mele!”

Încheiem prin a-I mulțumi bunului Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu această bucurie de a
mărturisi Adevărul în Biserica lui Hristos, de a fi împreună, preoți, monahi și mireni, în lupta de
apărare a credinței ortodoxe și de spune lumii întregi „cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu” (Lc.
8, 39).

Preot Claudiu Buză


Botoșani, 18 iunie 2017

[1] http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/05/03/evlavia-in-ortodoxie-nu-se-exprima-prin-prisma-
lui-cain-de-arhimandrit-paisios-papadopoulos/

[2] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Edit, IBMO, București, 2011, p.
18-19.

[3] Pe data de 21-22 ianuarie 2016, a avut loc simpozionul teologic internațional „Sincretismul
interreligios” organizat cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului
și întregii Moldove de către mișcarea juriștilor ortodocși din Moldova. În cadrul acestuia au fost
invitați și au prezentat rapoarte teologi din diferite țări și regiuni cum ar fi: Grecia, Rusia,
România, Ucraina, Republica Moldova, Abhazia și muntele Athos. Oaspetele de onoare al acestui
simpozion a fost protopresbiterul Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a
Universității Aristoteliene din Tesalonic.

[4] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-
sau-sa-fim-nelinistiti/

32
[5] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-
sau-sa-fim-nelinistiti/

[6] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-
sau-sa-fim-nelinistiti/

[7] a) Din delegația de 24 de episcopi sârbi, 17 dintre episcopii sârbi au votat împotriva tuturor
documentelor din Creta, iar Patriarhul Serbiei a votat afirmativ pentru toate documentele din Creta!
Mai mult, deși cei 17 episcopi nu au semnat documentele din Creta, numele lor apar pe site-ul
oficial al Sinodului din Creta la fiecare dintre documente, ca și cum l-ar fi semnat;

1. b) Schimbarea documentelor „din mers”, chiar și în timpul semnării lor, din lipsă de timp,
menționată de episcopii participanți;
2. c) Arhiepiscopul Hrisostom, Întâistătătorul Bisercii Ciprului a semnat în locul mitropoliților
Atanasie și Neofit, fără acordul lor;

[8] http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/11/18/luare-de-pozitie-fata-de-noi-marturisiri-
ecumeniste-africane/

[9] Au fost invitate 14 Biserici, a 15-a, cea a rușilor din afara Rusiei, numită ROCOR, nu a fost
invitată. Au răspuns invitației doar 10 dintre ele, Patriarhiile Rusiei, Antiohiei, Georgiei și
Bulgariei refuzând participarea din motive de erezie prezentă în documentele ,,Sinodului”.

[10] Pr Ciprian Ioan Staicu, Pr Claudiu Buză și Cristian Bucuroiu, Marea lepădare de ortodoxie
sau ,,Sinodul ”din Creta (iunie 2016) – Broșură apologetică pentru poporul român, argumentul
ortodox 2.

[11] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-
concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-
teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[12] Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, p. 41.

[13] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-
declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[14] http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/

[15] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-
declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[16] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-
declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

33
[17] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-
crestine-document-oficial/

[18] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-
concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-
teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[19] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-
concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-
teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[20] Mihai – Silviu Chirilă în editorialul amintit.

[21] https://graiulortodox.wordpress.com/2016/10/04/observatii-si-obiectii-privind-sinodul-de-
la-creta-preot-oros-emanuel-parohia-ortodoxa-mestesteacan/

[22] Epistola 262

[23] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea
Ortodoxiei, Editura Egumeniţa, 2015, p. 75.

[24] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 75.

[25] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p.
188.

[26] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-
crestine-document-oficial/

[27] Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre „comunități creștine”, iar creștinii
anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană.

[28] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-
aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[29] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-
aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[30] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Edit. Egumenița, 2015, p. 534.

[31] http://lumea-ortodoxa.ro/enciclica-patriarhala-si-sinodala-patriarhiei-ecumenice-din-1920/

[32] Odată cu Enciclica de inspirație eretică a Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea, din 1902.

[33] Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a CMB, începând cu anul 1961.

34
[34] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-
crestine-document-oficial/

[35]http://www.glasulstramosesc.ro/blog/scrisoare_adresata_membrilor_sfantului_sinod_al_bise
ricii_ortodoxe_romane_cu_privire_la_sinodul_din_creta/2016-10-28-196

[36] Ecumenismul fără mască, p. 110-111.

[37] Ecumenismul fără mască, p. 114-115.

[38] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-
concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-
teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[39] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/09/ips-atanasie-de-limassol-nu-exista-
alte-biserici-ci-numai-erezii-si-schisme-nici-sinodul-fara-popor-plinatatea-bisericii-nici-poporul-
fara-sinodul-episcopilor-nu-pot-sa-se-considere-pe-ei/

[40] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-
aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[41] Străjerii Ortodoxiei, p. 499-500.

[42] http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/11/sfantul-sinod-al-bor-ia-act-de.html

[43] Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, Editura
“Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, p. 60.

[44] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-
aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[45] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-
declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[46] Străjerii Ortodoxiei, p. 511.

[47] http://basilica.ro/sfanta-taina-a-cununiei-si-impedimentele-la-aceasta-document-oficial/

[48] „Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie


să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor
stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să
servească mântuirii omului”.

[49] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-importanta-postului-si-respectarea-lui-astazi-
document-oficial/

35
[50] Pidalion – Cârma Bisericii Ortodoxe, Edit. Credința Strămoșească, 2013.

[51] http://romanortodox.info/transcriptul-integral-al-conferintei-sustinute-de-gheron-sava-pe-
14-octombrie-2016-la-brasov/

[52][52] Străjerii Ortodoxiei, p. 502.

[53] http://ortodoxos.ro/2017/06/12/cea-de-3-scrisoare-parintilor-aghioriti-catre-sfanta-chinotita-
noiembrie-2016/

[54] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/11/09/11697/

[55] http://lumea-ortodoxa.ro/lupta-cea-buna-cum-s-a-petrecut-iesirea-bisericii-georgiei-din-
consiliul-mondial-al-bisericilor-in-1997/

36