CAPITOLUL IV

ECHIPAMENTUL MECANIC
AL CONSTRUCŢIILOR HIDROTEHNICE

4.1. Aspecte generale

Echipamentul mecanic al construcţiilor hidrotehnice se referă la dispozitivele
folosite pentru închiderea şi deschiderea orificiilor descărcătoare ale diferitelor
construcţii, cu scopul de a regla debitele şi nivelurile în biefurile amonte şi aval.
Principalele dispozitive (principale şi auxiliare) din componenţa echipamentului
mecanic sunt: stavilele, podurile de serviciu (pasarelele) şi grătarele.
Orificiile descărcătoare sunt la unele tipuri de construcţii hidrotehnice (în special
la cele din domeniul îmbunătăţiri funciare – hidroamelioraţii) delimitate de culei şi pile,
pe care se sprijină de cele mai multe ori podurile de serviciu.
Stavilele, sunt elemente mobile care închid parţial sau complet orificiile
construcţiilor. Ele au mecanisme fixe încastrate în corpul construcţiei sau în culei şi
pile: şine de reazem, dispozitive pentru asigurarea etanşeităţii ş.a. Pentru manevrarea
stavilelor sau ridicarea, fixarea şi curăţarea grătarelor, sunt prevăzute mecanisme cu
cabluri, lanţuri, tije etc.
Podurile de serviciu, se construiesc deasupra deschiderilor orificiilor pentru a
asigura amplasarea mecanismelor fixe, circulaţia mecanismelor mobile (macarale) şi
deplasarea diferitelor obiecte de echipare. În unele cazuri, podurile de serviciu preiau o
parte din împingerea provenită de la stavile.
Grătarele, sunt elemente auxiliare care protejează orificiile de golire împotriva
pătrunderii corpurilor plutitoare.
Stavilele de suprafaţă închid orificiile deversoare, având creasta în poziţia
„închis” deasupra nivelului apei din bieful amonte.
Stavilele (vanele) de adâncime închid golirile de fund (orificiile de adâncime),
aflându-se sub nivelul apei din bieful amonte.
Stavilele pot fi clasificate după diferite criterii.
 După m o d u l d e m i ş c a r e , se disting următoarele tipuri:

 stavile cu mişcare de translaţie;

 stavile cu mişcare de rotaţie;
 stavile cu mişcare de rostogolire;
 stavile plutitoare;
 stavile combinate.
 După modul de transmitere a împingerii apei asupra construcţiei,
stavilele se grupează în modul următor:
 Grupa I. Stavile care transmit împingerea apei pilelor şi culeelor:
  stavilele plane şi batardourile, cu mişcare de translaţie;
 stavilele segment, cu mişcare de rotaţie;
 stavilele cilindrice, cu mişcare de rostogolire.
 Grupa II. Stavile care transmit împingerea apei radierului:
 stavilele sector, cu o mişcare de rotaţie în jurul unui ax
în radier;
 stavilele ferme hidraulice, alcătuite din două panouri care se
rotesc în jurul unor axe orizontale;
 stavilele clapet, alcătuite dintr-un singur panou care se roteşte
în jurul unui ax orizontal;
 stavilele cu ferme rotative;
 stavilele cu contrafişe demontabile.
 Grupa III. Stavile care transmit împingerea apei
atât radierului cât şi pilelor şi culeelor:
 stavilele plane cu panouri;
 stavilele clapete rotative;
 stavilele plutitoare.

4.1.1. Condiţii de funcţionare şi de exploatare a stavilelor

Stavilele sunt elemente auxiliare ale construcţiilor hidrotehnice de importanţă
majoră, deoarece trebuie să asigure funcţionarea ireproşabilă în orice moment, motiv
pentru care este necesar să fie luate măsuri corespunzătoare atât la nivel de proiectare,
cât şi în exploatare.
La proiectare, trebuie să se prevadă instrucţiuni corespunzătoare, detaliate
pentru fiecare tip de stavilă (stăvilar), în Regulamentul de exploatare, avându-se în
vedere toate situaţiile de funcţionare posibile.
În exploatare, este necesar să se facă reviziile periodice, iar în caz de necesitate
să se efectueze reparaţiile fără nici o amânare. În timpul reparaţiei trebuie să existe
posibilitatea de închidere a orificiilor cu ajutorul unor stavile de avarii.
În zonele în care există pericol de îngheţ în timpul iernii, trebuie luate măsuri
speciale de spargere a gheţii sau de încălzire a dispozitivelor ce vin în contact cu apa.
În cazul stavilelor care închid golirile de fund, trebuie prevăzute grătare pentru
reţinerea materialelor antrenate de curentul de apă, evitându-se pericolul de pătrundere
sub stavile a acestor materiale şi de blocare a funcţionării.
Stavilele trebuie să intre uşor în funcţiune în orice situaţie, lucru ce depinde de
fiecare construcţie şi de tipul dispozitivului de acţionare.
În anumite situaţii, de exemplu când construcţia este de mare importanţă şi este
amplasată aproape de centrele populate, se recomandă stavile cu funcţionare automată
şi se exclud stavilele cu manevrare manuală.
4.1.2. Încărcările care acţionează asupra stavilelor
Încărcările care acţionează asupra stavilelor se pot grupa în încărcări statice şi
încărcări dinamice.
 Încărcările statice provin din:
 presiunea hidrostatică;
 presiunea aluviunilor;
 presiunea statică a gheţii;
 greutatea stavilei;
 variaţiile de temperatură.

 Încărcările dinamice provin din:

 presiunea valurilor;
 presiunea seismică a apei;
 presiunea hidrodinamică;
 presiunea dinamică a gheţii;
 presiunea vântului.

Presiunea hidrostatică a apei asupra stavilei constituie o încărcare

fundamentală, care se determină pentru fiecare tip de stavilă prin procedee cunoscute
din hidraulică.
Presiunea aluviunilor în cazul când acestea se depun temporar lângă stavilă, se
determină ca la barajele de beton.
Presiunea statică a gheţii, în cazul în care s-ar lua în considerare ar duce la
mărirea greutăţii stavilei. În mod practic, presiunea statică a gheţii nu se ia în
considerare, deoarece lângă stavilă trebuie menţinută obligatoriu o zonă cu apă
neîngheţată, pentru a se asigura funcţionarea stavilei şi pe timp de iarnă (dacă este
cazul).
Presiunea hidrodinamică se dezvoltă în cazul când stavila înconjurată de apă,
este deschisă parţial. Fenomenele hidrodinamice sunt foarte puternice când apa curge pe
sub stavilă, din cauza vitezelor mari, mai ales la stavilele golirilor de fund (de
adâncime) supuse la presiuni mari. Aceste fenomene se manifestă prin formarea vidului
sub stavilă sau pulsaţia vitezelor şi a presiunilor lamelor de apă (ce provoacă vibrarea
puternică a stavilelor).

4.2. Stavile plane

Stavilele plane sunt construcţii mobile, la care suprafaţa de contact cu apa
este plană şi se manevrează prin ridicare sau coborâre într-un plan vertical.
 Un criteriu de clasificare a stavilelor îl constituie materialul din care
sunt construite, deosebindu-se:
 stavile din lemn;
 stavile din metal (executate prin sudură);
  stavile mixte (cu schelet metalic şi căptuşeală din lemn de pin,
stejar, frasin sau salcâm).
 Avându-se în vedere modul de transmitere a reacţiunilor la reazeme,
stavilele se pot clasifica astfel:
 stavile alunecătoare (care necesită forţe de ridicare mari, motiv
pentru care deschiderea lor este limitată);
 stavile rostogolitoare (necesită forţe mici de manevrare), de tipul:
o stavile pe role;
o stavile pe roţi;
o stavile pe cărucioare.
Stavilele plane cu scop de reglare a nivelului apei, au prevăzută la partea
superioară o piesă mobilă denumită clapetă.

4.2.1. Stavile plane din lemn

4.2.1.1. Alcătuirea stavilei.

Stavilele plane din lemn sunt cele mai simple, fiind folosite pentru închiderea
orificiilor cu lăţimea de 1,0 – 6,0 m şi înălţimea de 0,6 – 3,0 m.
Se realizează sub formă de pereţi din dulapi sau grinzi (Fig.4.1), cu îmbinare în
nut şi feder, ce se leagă prin legături metalice şi pane de lemn de 3 cm grosime care
pătrund în faţa amonte a stavilei circa 2 cm.

4.2.1.2. Calculul stavilei din lemn.

Dulapii din alcătuirea stavilelor se consideră grinzi simplu rezemate. Pentru

dulapul sau grinda de la partea inferioară, care suportă presiunea maximă a apei
p = a.H , se stabileşte grosimea x cu formula următoare:

6 a H
(4.1) x  b 
8  ai

în care:
a = greutatea volumetrică a apei (0,001 kg/cm3);
ai = rezistenţa admisibilă la încovoiere (80 kg/cm3);
b = lăţimea oblonului (cm);
H = presiunea apei în bieful amonte (cm).
 Fig.4.1. Stavila plană din lemn
(a-elevaţie; b-secţiune verticală; c- secţiune orizontală)
Pentru a se ţine seama de slăbirea rezistenţei lemnului prin putrezire şi de unele
slăbiri ale secţiunii (găuri de buloane, chertări etc.), se majorează valoarea obţinută
pentru grosimea x cu 15 – 20 %.
Săgeata maximă admisă este aproximată la (1/400 ÷ 1/750).L.
Capetele dulapilor stavilei se căptuşesc cu platbandă metalică sau profil cornier,
pentru a rezista mai bine la uzură şi pentru a se realiza frecări mai mici pe părţile de
ghidaj.
Stavilele de lemn se tratează cu diferite substanţe, în vederea măririi
durabilităţii.

4.2.2. Stavile plane din metal

Stavilele plane metalice preiau încărcări mai mari şi se realizează pentru
deschideri mai mari.

4.2.2.1. Alcătuirea stavilei.

Sunt alcătuite din următoarele elemente componente (Fig.4.2): tola sau

căptuşeala metalică sau din lemn, grinzile verticale sau montanţii, grinzile
longitudinale sau lonjeroanele şi grinzile principale.
 Avându-se în vedere modul de preluare şi transmitere a încărcărilor, se
deosebesc următoarele tipuri de conlucrare a sistemului de grinzi:
  sistemul transversal, folosit în mod curent;
 sistemul longitudinal, introdus recent în construcţia stavilelor.

- S i s t e m u l t r a n s v e r s a l . Încărcarea este preluată de placă şi predată prin

intermediul prinderilor lonjeroanelor executate întrerupt în dreptul montanţilor.
Montanţii preiau încărcarea transmisă direct lor de către placă, precum şi încărcările
predate de lonjeroane în punctele de reazem.
Grinzile principale preiau încărcările date de montanţi şi de placa aferentă lor şi
le predau reazemelor fie direct, fie prin intermediul unei grinzi de capăt.
În fig.4.3 sunt redate posibilităţile de alcătuire a platelajului stavilei.

Fig.4.2. Stavila plană din metal

(a-elevaţie; b-secţiune verticală; c-secţiune orizontală)
 Fig.4.3. Posibilităţi de alcătuire a platelajului stavilei metalice
(1 – placă; 2 – lonjeron; 3 – antretoaze; 4 – grinzi principale)

- S i s t e m u l l o n g i t u d i n a l . Placa predă încărcarea lonjeroanelor care sunt

continue şi reazemă pe grinzile de capăt. Montanţii reazemă la rândul lor pe lonjeroane,
fiind întrerupţi în dreptul acestora. În acest mod se elimină rolul grinzilor principale care
este preluat de lonjeroanele dispuse astfel ca să fie egal încărcate. Lonjeroanele predau
încărcările grinzilor de capăt, care în acest caz rezultă de dimensiuni mai mari (Fig.4.4).
Sistemul longitudinal are unele avantaje în comparaţie cu sistemul transversal, în
principal constând în faptul că la încovoierea generală a stavilei sub acţiunea sarcinii
hidrostatice, căptuşeala participă ca un element important de construcţie, obţinându-se
astfel economii de metal.

Fig.4.4. Sistemul longitudinal de grinzi al stavilei plane metalice

(b1 – b6 = lonjeroane; a = grindă de capăt)
 4.2.2.2. Calculul elementelor stavilei plane metalice.

Placa stavilei este împărţită într-un caroiaj dreptunghiular de către sistemul de

montanţi şi lonjeroane. Fiecare dreptunghi se consideră rezemat pe contur şi încărcat cu
o presiune p uniformă, egală cu presiunea din centrul de greutate al dreptunghiului
respectiv (Fig.4.5).

Fig.4.5. Schema de încărcare a reţelei de grinzi la o stavilă metalică

Grosimea plăcii δ se poate calcula cu următoarea relaţie (după Bach):

p
  a i
2  1  n 2    a
(4.2)

în care:
ai = lungimea laturii scurte a dreptunghiului, măsurată între axele grinzilor de
reazem;
a
n = raportul dintre laturile dreptunghiului: n  i  1
l
φ = coeficient dependent de modul de rezemare a plăcii pe contur:
φ = 1,13 (pentru placa simplu rezemată);
φ = 1,00 (pentru placa încastrată pe două laturi opuse);
φ = 0,75 (pentru placa încastrată pe întregul contur).
δ = grosimea plăcii, la care se adaugă 1 mm pentru ruginire şi nu se ia mai mică
de 6 mm.

La încovoierea căptuşelii sub acţiunea sarcinii apar în punctele de fixare a şi pe

grinzi, forţe care pot fi determinate cu formula următoare:

(4.3) q = 0,07 . σmax .δ (kg/cm)

în care:
σmax = efortul unitar maxim de încovoiere a căptuşelii cu grosimea δ
 La forţa q se calculează fixarea căptuşelii de grinzi (prin cordoanele
de sudură).
Lonjeroanele se calculează ca grinzi simplu rezemate, cu încărcări distribuite
triunghiular sau trapezoidal. Distribuirea presiunilor se face după regula bisectoarei,
respectiv proporţional cu suprafaţa aferentă fiecărui element.
De exemplu, lonjeronul AB este încărcat trapezoidal cu încărcarea q (Fig.4.6 a).

a) b)

Fig.4.6. Distribuirea presiunilor la grinzi simplu rezemate

În calcule se poate considera o încărcare uniform distribuită, echivalentă celei

trapezoidale.
Lonjeroanele fiind puţin încărcate, se realizează din profile laminate de tip I, U
sau L. Montanţii (antretoazele) preiau încărcarea predată de lonjeroane şi cea aferentă
lor, din placă.
Astfel, montantul CD este considerat grindă simplu rezemată şi încărcată
triunghiular (Fig.4.6 b).
Încărcarea predată de lonjeroane este 2Ri . Pentru montanţi, soluţiile constructive
sunt similare cu cele de la lonjeroane. În cazul în care montanţii reazemă pe grinzile
principale şi sunt continue, se calculează ca grinzi continue, iar când grinzile de capăt
orizontale lipsesc, deschiderile marginale ale montanţilor se consideră în consolă.
Grinzile principale sunt dispuse orizontal, astfel încât să fie aproximativ egal încărcate.
Poziţia lor se determină prin centrele de greutate ale suprafeţelor egale în care se
împarte diagrama de presiune (Fig.4.7 a).

Fig.4.7. Scheme de calcul pentru grinzile principale ale stavilei plane

(a – metoda grafică de amplasare a grinzilor principale; b – schema de calcul)
 Dacă grinzile principale se amplasează pe liniile centrelor de greutate ale ariilor
echivalente obţinute, atunci fiecare din grinzile principale va fi în mod egal încărcată cu
împingerea apei:

1 H2
(4.4) P    (t/m)
2 n
Grinzile principale se consideră simplu rezemate pe grinzile verticale de capăt şi
sunt încărcate cu forţe concentrate, predate de montanţi şi forţe distribuite din
placă (Fig.4.7 b).
Grinzile principale se execută cu inima plină sau cu zăbrele. Săgeata maximă
admisă a grinzii nu trebuie să depăşească 1/750 la stavile definitive şi 1/500 la stavile
provizorii, din deschiderea totală L.

4.2.3. Stavile cu roţi şi cărucioare

Acest tip din categoria stavilelor de rostogolire, se caracterizează printr-o
rezistenţă la mişcare în timpul funcţionării destul de mică, rezultată datorită frecării în
elementele de reazem.

4.2.3.1. Alcătuirea stavilei.

În afară de greutatea proprie, frecarea în elementele de reazem reprezintă

rezistenţa principală care trebuie învinsă la ridicarea şi coborârea stavilei. Grinzile
principale transmit încărcarea datorată împingerii apei, către roţile fixate la capătul lor,
cu ajutorul unei articulaţii fixate pe un cărucior cu două roţi.
În fig.4.8 se prezintă diferite sisteme cu rostogolire pentru manevrarea stavilelor
plane, respectiv cu roţi simple (a), cu cărucior (b) şi cu sprijin intermediar (c).

Fig.4.8. Sisteme de manevrare a stavilelor plane cu rostogolire

(a – roţi simple; b – cu cărucior; c- cu sprijin intermediar)
 4.2.3.2. Calculul elementelor stavilei cu roţi.

Elementele roţii se determină astfel încât întreaga forţă ce-i revine să poată fi
predată la reazem.
Diametrul roţii se determină din condiţia ca forţa P să fie preluată prin secţiunea
D.b a roţii (Fig.4.9), respectiv:

(4.5) P = D.b.σad

în care: σad este efortul unitar admis (55 – 75 kgf/cm2).

Secţiunea necesară rezultă:

(4.6) D.b = P / σad

Lăţimea b de contact a roţii de reazem se determină din condiţia de rezistenţă

la strivire:

(4.7) P = b. σad

unde: σad are valoarea 4 – 6 tf/cm2.

În aceste condiţii rezultă b între 8 –15 cm şi D de la 0,3 la 1,0 m.

Fig.4.9. Schema de dimensionare a roţii

 Forţa de ridicare a stavilei se poate determina dacă se cunosc forţele de frecare
în timpul manevrării şi greutatea stavilei.
Forţele de frecare au următoarele valori:
- pentru stavilele alunecătoare fără role F = f . Σ P; pentru lemn pe metal,
coeficientul de frecare f are valori de la 0,3 până la 0,6.
- pentru stavile cu roţi apar frecări de lunecare între ax şi bucşe şi frecări de
rostogolire la contactul roţii cu reazemul.
Valoarea forţei de frecare se calculează cu relaţia următoare:

r
(4.8) F  f1   P  f 2    P1
R
unde: f1 = coeficient de frecare la alunecare, metal pe metal (0,16);
f2 = coeficient de frecare la rostogolire (0,05 – 0,1);
P = forţa totală din presiunea hidrostatică a apei pe întreaga stavilă.

Frecările etanşărilor sunt în toate cazurile relativ mici şi se evaluează la

25 – 50 kgf/m.

Greutatea stavilei se apreciază iniţial prin formule empirice:

(4.9) G  0,055  A  A tf  (după Berezinski)

în care A este aria orificiului acoperit de stavilă, în m2.

4.2.4. Stavile plane duble şi cu clapetă

Principalele dezavantaje ale stavilelor ridicătoare simple sunt: nu permit
deversarea apei deasupra stavilei, ceea ce reduce precizia în regularizarea nivelului
biefului amonte; nu permit deversarea gheţii şi a altor corpuri plutitoare, decât după
ridicarea totală a stavilei, de unde rezultă mari pierderi de apă; efortul de ridicare este
deosebit de mare la înălţimi şi deschideri mari ale stavilei, ceea ce îngreunează şi
complică mecanismele de manevră; pentru ridicarea completă a stavilei, sunt necesare
pile de înălţime mare sau stâlpi speciali, pe care să se monteze mecanismele de ridicare.
Stavilele duble şi cu clapete înlătură sau atenuează dezavantajele menţionate.

4.2.4.1. Stavilele plane duble.

Sunt alcătuite din două panouri metalice care glisează unul pe lângă altul. În
Fig.4.10 se prezintă principalele tipuri de stavile duble: cu manta amonte la stavila
inferioară (a), cu schelet de rezemare în amonte (b) şi cu schelet de rezemare pe aceeaşi
verticală (c).
 Fig.4.10. Tipuri de stavile plane metalice duble
Panoul superior deversor, se poate coborî sub nivelul apei din bieful amonte.
Panoul inferior, se poate ridica independent de panoul superior, ceea ce permite
curgerea apei pe sub ansamblul stavilelor.
Stavilele duble sunt mai scumpe cu circa 10 – 20 % în comparaţie cu cele
simple, ceea ce reprezintă un dezavantaj important.

4.2.4.2. Stavile cu clapetă.

Sunt alcătuite din panouri prinse cu articulaţii la partea de sus a stavilei şi care
reglează nivelul şi debitul apei prin rotirea în jurul unui ax orizontal (Fig.4.11).
Suprafaţa deversoare a clapetelor are o formă hidrodinamică.

Fig.4.11. Tipuri de stavile cu clapete

Clapetele sunt de mai multe feluri:

- la care axul clapetei constă dintr-un tub rigid fixat în lagărele ce sunt
aşezate pe grinda superioară a stavilei, cu un joc suficient de mare pentru
ca tubul să nu se înţepenească din cauza încovoierii grinzii (Fig.4.11 a);
- la care axul este format dintr-o articulaţie etanşată la partea inferioară
printr-o bandă de cauciuc (Fig.4.11 b);
 - la care rigiditatea mare a stavilei nu permite formarea vidului sub stavilă,
ceea ce reprezintă un mare avantaj (Fig.4.11.c).

4.2.5. Dispozitive de etanşare a stavilelor

Dispozitivele de etanşare au rolul de a reduce infiltraţia apei prin locurile de
contact dintre stavilă şi pereţii pilelor şi culeelor, sau dintre stavilă şi radierul barajului
când stavila este închisă. Etanşările speciale pot fi laterale şi de fund.
E t a n ş ă r i l e l a t e r a l e . Un tip de etanşare foarte răspândit este etanşarea cu
tole. Este alcătuită dintr-o tablă de oţel groasă de 2 – 5 mm fixată pe faţa din amonte a
stavilei şi care are la capăt o grindă de lemn care este presată de apa din amonte pe
suprafaţa pilei sau culeei în care este ancorată o platbandă de oţel (Fig.4.12 a).

Fig.4.12. Tipuri de etanşări speciale laterale la stavile

Un alt tip de etanşare este sub formă de grindă de lemn, cuprinsă între profile
metalice de tip „U”, fixate unul de stavilă şi celălalt de peretele nişei de
ghidare (Fig.4.12 b).
O etanşare similară, dar nu în nişă ci pe faţa aparentă a pilei, foloseşte cauciucul
în locul lemnului (Fig.4.12 c).
În cazul stavilelor mici, etanşarea poate fi realizată cu foi de piele, cu prelată
compactă, fixate pe stavilă şi presate de către apă pe pile sau culee.
Stavilele alunecătoare nu au nevoie de etanşări laterale speciale, deoarece
presarea benzilor de ghidare pe elementele de reazem asigură etanşarea necesară.
E t a n ş a r e a d e f u n d . Se realizează de regulă cu grinzi de lemn de formă
hidrodinamică. Sunt mai multe tipuri de etanşare de fund (Fig.4.13).
În cazul tipului de etanşare de fund prezentat în Fig.4.13 a şi b, pe radier se
aplică o platbandă de oţel sau fier cu profil „U”, fixat în beton cu ajutorul unor ancore.
Prezintă dezavantajul formării vidului, ce conduce la mărirea forţei necesare pentru
ridicarea stavilei.
Tipul de etanşare din Fig.4.13 c este sub formă de cuţit, alcătuit dintr-o piesă de
oţel, ceea ce evită formarea vidului sub stavilă şi vibraţiile.
În Fig.4.13 d se prezintă etanşarea din benzi speciale din cauciuc, prinse cu
buloane de bronz de marginea inferioară a stavilei.

Fig.4.13. Tipuri de etanşări speciale de fund la stavile

4.3. Stavile segment

Stavilele segment se folosesc în cazul deschiderilor mai mari decât la stavilele
plane şi la înălţimi de retenţie mici. Domeniul de folosire în practică a stavilelor
segment, a atins deschideri până la 36 m, pentru o înălţime de 5 –7 m.

4.3.1. Alcătuirea stavilei

Suprafaţa amonte a stavilei are forma cilindrică circulară (Fig.4.14).
Rezultanta presiunii apei trece în mod obişnuit prin axul de rotaţie al stavilei, care
trebuie să coincidă cu axa geometrică a suprafeţei stavilei.
 Fig.4.14. Alcătuirea stavilei segment

Elementele constructive ale stavilei segment sunt (Fig.4.15):

 placa, de formă cilindrică sau plană;
 sistemul de grinzi format din lonjeroane şi antretoaze;
 grinzile principale;
 grinzile de capăt;
 elementele de reazem.

Fig.4.15. Elementele constructive ale stavilei segment

În schema din Fig.4.15 a se prezintă sistemul transversal. Antretoazele fiind

curbilinii, sunt fixate de grinzile principale ca grinzi simplu rezemate, iar lonjeroanele
sunt fixate în mod similar de antretoaze, cu excepţia grinzilor de capăt care acoperă
întreaga deschidere.
În schema din Fig.4.15 b se prezintă sistemul longitudinal, la care toate
lonjeroanele ocupă deschiderea ca grinzi continue, rezemând pe diafragme.
 Grinzile principale pot preda încărcarea fie prin intermediul grinzilor de capăt
executate masiv, fie direct reazemelor (Fig.4.15 c) când sunt executate sub formă de
cadre cu picioare verticale sau oblice, realizate ca grinzi cu zăbrele sau grinzi cu inimă
plină (Fig.4.16).

Fig.4.16. Schema braţelor de sprijin ale stavilelor segment

(a – grinzi cu zăbrele; b – grinzi cu inimă plină)

Există unele construcţii speciale de stavile segment: stavile segment duble şi

stavile segment automate.

4.3.1.1. Stavile segment duble.

Acestea admit deversarea apei peste stavila inferioară, la ridicarea stavilei

superioare care are înălţimea de 1,5 – 2,0 m.
În Fig.4.17 se prezintă o stavilă segment dublă inclusă într-un stăvilar.

Fig.4.17. Stăvilar cu stavilă segment dublă

 4.3.1.2. Stavile segment automate.

Stavilele segment pot fi acţionate şi automat, prin acţiunea apei (Fig.4.18). Forţa
necesară de ridicare se realizează cu ajutorul presiunii apei pe clapete sau plutitori
speciali. În acest scop, stavila este prevăzută cu o contragreutate amplasată pe
prelungirea braţelor de sprijin dincolo de articulaţie, cu ajutorul căreia se reduce la
minim efortul necesar pentru ridicare.

Fig.4.18. Stăvilar cu stavilă segment automată

Astfel, contragreutatea stavilei este legată cu ajutorul tiranţilor ab de clapeta Ob

ce se roteşte în jurul axului O montat în locaşuri speciale create în pile. Când nivelul
apei din bieful amonte se ridică peste nivelul normal de retenţie, apa din bieful amonte
ajunge prin conducte la clapeta Ob şi o forţează să coboare, iar stavila se deschide. Când
s-a restabilit nivelul normal, accesul apei se întrerupe iar apa din locaş se scurge în
bieful aval, forţând astfel stavila să coboare şi să închidă totodată orificiul.

4.3.2. Încărcările care acţionează asupra stavilei segment

Asupra stavilei segment acţionează în principal împingerea apei şi greutatea
proprie a elementelor ce o alcătuiesc (Fig.4.19).
- Împingerea apei se manifestă din amonte, forţa P reprezentând suma
geometrică a celor două componente Po orizontală şi Pv verticală.
 1
(4.10) P0    H 2  L
2

   
 2  sin1  cos 2    sin 21  sin 2 2   L
1 1
(4.11) Pv     R2  
 180 
0
2 2

(4.12) Rezultanta are forma următoare: P P 02  P v2

Fig.4.19. Schema de calcul a încărcărilor asupra stavilei segment

Rezultanta va trece prin punctul O şi prin punctul E de intersecţie a

componentelor Po şi Pv.
Valoarea lui I2 se determină din ecuaţia:

(4.13) Po . I1 – Pv . I2 = 0

Dacă centrul O este situat la nivelul apei dinspre bieful amonte, trebuie schimbat
semnul termenilor formulei ce conţine termenul 1 .
- Greutatea proprie a stavilei segment se determină - în faza preliminară de
proiectare a stavilelor metalice -, cu formule empirice:

(4.14) G  0,15  A  4 A tf 

în care: A este aria deschiderii acoperite de stavilă, în m2.
4.3.3. Eforturile necesare pentru manevrarea stavilei
Pentru ridicarea stavilei segment (Fig.4.20), respectiv pentru rotirea stavilei în
jurul axului de rotaţie O, este necesar să se aplice un moment care să învingă
momentele greutăţii şi frecării în articulaţiile de reazem cu raza r.

Fig.4.20. Schema de calcul a eforturilor pentru manevrarea stavilei

Această condiţie poate fi exprimată astfel:

(4.15) S1  R  cos   G  Rg  cos   f  Pr  0

Rg  cos  Pr
(4.16) S1  G   f
R  cos R  cos

Deoarece r / R este foarte mic, al doilea termen poate fi neglijat. În acest caz
rezultă:
Rg  cos 
(4.17) S1  G 
R  cos

Rg  cos 
(4.18) Deoarece  1 rezultă întotdeauna: S1 < G
R  cos
În aceasta constă unul din avantajele de bază al stavilei segment faţă de stavila
plană, la care efortul de ridicare este întotdeauna mai mare decât greutatea stavilei.
Ambele stavile acoperă aproape aceleaşi arii de orificii şi au aproximativ aceeaşi
greutate. Dacă se compară stavila segment cu stavila plană, rezultă şi alte multe
avantaje, dar şi unele dezavantaje.
Principalele avantaje constau în următoarele:
  forţă de ridicare cu mult mai mică şi simplitate în manevrare;
 posibilitatea introducerii comenzii automate;
 comportare mai bună pe timp rece şi în cazul aluviunilor abundente;
 este necesară o grosime mai mică a pilelor;
 prezintă o rapiditate mai mare a ridicării.

Principalele dezavantaje constau în următoarele:

 imposibilitatea mutării în timpul exploatării a stavilelor segment de la o
deschidere la malta (utilizare ce apare în perioada de construcţie şi de
reparaţie);
 necesitatea unei lungimi mai mari a pilelor;
 împingerea din articulaţie este destul de mare, ceea ce influenţează
asupra stabilităţii laterale a pilelor.

Avantajele stavilelor segment sunt însă foarte importante, ceea ce le recomandă

pentru utilizarea în numeroase situaţii din practică.

4.4. Stavile sector

Stavilele sector au secţiunea transversală sub formă de sector de cerc, care se
fixează de radierul barajului prin intermediul unui ax orizontal.
Stavilele sector se reazemă în mai multe puncte pe coronamentul barajului, prin
intermediul unor ferme plane, spre deosebire de stavilele segment care au două puncte
de reazem pe pile. Stavila poate fi coborâtă într-o nişă amenajată în corpul barajului sub
stavilă, denumită cameră de presiune, ridicarea stavilei făcându-se prin trecerea apei din
bieful amonte în această cameră.

4.4.1. Alcătuirea şi funcţionarea stavilei sector

Elementele de rezistenţă ale stavilei sector sunt următoarele:
 placa, dimensionată la presiunea apei în situaţia cea mai
nefavorabilă fiecărui panou;

 lonjeroanele (longeroanele), construite ca grinzi continue ce preiau

încărcările date de placă;
 antretoazele, construite ca nişte cadre închise sau grinzi cu zăbrele
de formă plană (ferme), care preiau încărcările plăcii aferente lor şi
forţe concentrate de la lonjeroane şi le predau fiecare în parte
articulaţiei fixate în radier.

În Fig.4.21 este redată schema conductelor de apă amplasate în pilă, prin

intermediul cărora se manevrează stavila sector.
 Fig.4.21. Schema conductelor de apă pentru manevrarea stavilei
(1 – vană amonte; 2 – ventil aval; 3 – derivaţie)

Funcţionarea are loc astfel: dacă se închide vana 1 şi se deschide ventilul 2, apa
se scurge prin derivaţia 3 în bieful aval din camera de presiune de sub stavilă şi stavila
va coborî în nişă. Dacă se închide ventilul 2 şi se deschide vana 1, sub presiunea apei
stavila se va ridica. În funcţie de gradul de deschidere a robinetelor 1 şi 2 se pot
comanda stavilei diferite poziţii intermediare.
Stavila sector poate avea axul de rotaţie amplasat în aval sau în amonte şi pot fi
căptuşite pe anumite feţe, rezultând diferite tipuri constructiv-funcţionale (Fig.4.22).

Fig.4.22. Tipuri constructiv-funcţionale de stavile sector

 Astfel, stavilele pot fi căptuşite pe tot conturul, când poartă denumirea de stavile
plutitoare (Fig.4.22 b, d) sau pot fi căptuşite numai pe două feţe, când se denumesc
stavile înecate (Fig.4.22 a, c).
Stavila din Fig.4.22 c are o căptuşeală totală pe faţa din amonte, iar pe faţa din
aval numai una parţială, respectiv este permeabilă la apa deversată peste ea; această
stavilă este semihidraulică şi necesită mecanisme speciale adecvate pentru manevrare.
De asemenea, stavilele din Fig.4.22 a, b şi c au axul de rotaţie situat în aval, iar
stavila din Fig.4.22 d are axul de rotaţie situat în amonte. Cel mai des folosite sunt
stavilele cu axul situat în aval, de tipul stavilelor înecate şi plutitoare.
Stavile cu axul de rotaţie în aval. Asupra stavilelor înecate şi plutitoare
acţionează diferite categorii de forţe, corespunzătoare condiţiilor diferite de echilibru,
care determină pentru fiecare o anumită funcţionare.
- S t a v i l e s e c t o r î n e c a t e . Asupra acestor stavile (Fig.4.23), în poziţia lor
superioară, acţionează împingerea apei pe faţa dinspre bieful amonte P 1, împingerea
apei din interiorul stavilei asupra feţei amonte în funcţie de poziţia nivelului apei din
interiorul stavilei P2, împingerea apei pe faţa aval din interiorul stavilei P 3, greutatea
proprie a stavilei G şi forţa de frecare f.(P1 – P2) în articulaţiile de rază r.
Condiţia echilibrului limită după care are loc coborârea stavilei, se exprimă
astfel:

(4.19) G .a – f .(P1 – P2).r = P3 .b

Fig.4.23. Forţele care acţionează stavilele înecate, cu axul în aval

Când nivelul apei din camera de presiune coboară, se micşorează valoarea lui P 3
şi egalitatea de mai sus nu mai este valabilă. În acest caz, stavila coboară, iar apa care
deversează peste stavilă, dă o împingere P4 pe faţa aval. Încărcările se schimbă şi
trebuie să satisfacă relaţia:

(4.20) G .a` + P4 .c – f .(P1` - P2`).r = P3`.b`

 În acest fel, lăsând să intre apa în camera de presiune din bieful amonte şi
evacuând această apă, se poate regla poziţia stavilei şi se permite trecerea unui anumit
debit de apă deasupra acesteia. În acest caz reglarea poate fi făcută prin introducerea
aerului în interiorul stavilei.
Ridicarea stavilei din poziţia inferioară necesită o anumită denivelare pe
suprafaţa deversoare, iar dacă acesta nu este suficientă se introduce în cameră aerul
comprimat sau se pompează apă.
- S t a v i l e s e c t o r p l u t i t o a r e . Acest tip de stavilă se află în alte condiţii de
echilibru decât stavila înecată (Fig.4.24).

Fig.4.24. Forţele care acţionează stavilele plutitoare, cu axul în aval.

În poziţia ei superioară este necesar să se respecte următoarea relaţie:

(4.21) G .a – f .P1 .r = P2 .R/2

În cazul deversării apei peste stavilă, o parte a apei din camera de presiune se
evacuează iar corelaţia forţelor se schimbă într-o anumită măsură. Ridicarea stavilei din
poziţia inferioară se realizează prin introducerea apei din bieful amonte în camera de
presiune.

4.5. Stavile cilindrice

Stavilele cilindrice sunt construcţii tubulare orizontale, care se deplasează pe
cremaliere înclinate montate în nişele pilelor sau culeelor (Fig.4.25). Ele acoperă
deschideri până la 50 m şi înălţimi până la 10 m.
La capetele cilindrului se fixează bandajele dinţate şi două lanţuri, din care unul
activ de ridicare la un capăt al cilindrului şi altul înfăşurat în sens invers, având rolul de
a transmite reacţiunea reazemului corespunzător.
 Fig.4.25. Construcţia stavilei cilindrice

Stavilele cilindrice pot fi cu scut sau cu cioc (Fig.4.26). De asemenea, există

stavile cilindrice automatizate.

Fig.4.26. Tipuri de stavile cilindrice

(a – cu scut; b – cu cioc)

Stavilele cilindrice folosite pentru înălţimi de retenţie mai mari, sunt prevăzute
pe faţa din amonte cu un scut, care preia sarcinile provenite din presiunea apei şi le
predă cilindrului prin intermediul unor ferme. Astfel, cilindrul joacă rolul unei grinzi
solicitate la încovoiere, transmiţând încărcările la cele două reazeme.
 Dacă înălţimea de reţinere nu poate fi acoperită de cilindru, se prevede un cioc la
partea inferioară a stavilei cilindrice, pentru a micşora componenta verticală a
împingerii apei şi a îmbunătăţi curgerea pe sub stavilă. În anumite împrejurări, pentru a
mări şi mai mult înălţimea de retenţie, stavila se prevede cu cioc şi la partea superioară.

4.5.1. Alcătuirea şi funcţionarea stavilei cilindrice

Stavilele cilindrice se confecţionează din oţel. Cilindrul stavilei metalice
(Fig.4.27) este alcătuit dintr-o căptuşeală groasă de 10 – 16 mm fixată de lonjeroane,
care au forma de profile de tip „U”. Numărul acestora poate fi de 8 – 12 şi mai mare,
aşezate la distanţe a = 0,6 – 1,0 m. Rigiditatea şi nedeformabilitatea construcţiei este
asigurată de diafragme transversale sub formă de inele rigide din profile „U” sau „I”,
aşezate la distanţe egale de 1,5 – 1,8 m unele faţă de altele. Cilindrul stavilei se
comportă ca o grindă simplu rezemată.

Fig.4.27. Alcătuirea cilindrului stavilei

- F o r ţ e l e p r i n c i p a l e care acţionează asupra stavilei cilindrice sunt:

împingerea apei şi greutatea proprie a construcţiei (Fig.2.28).
Împingerea apei poate fi reprezentată prin suma a două componente, una
orizontală Po şi una verticală Pv, respectiv:

(4.22) P P02  Pv2

Fig.4.28. Principalele forţe ce acţionează stavila cilindrică

 Componenta orizontală este:

1
(4.23) P   H 2  l
2

Componenta verticală se determină prin construirea diagramei presiunii apei

asupra cilindrului, considerată de sus în jos (adebfa) şi de jos în sus (debcfd).
Rezultanta va fi:

(4.24) Pv = Pv` - Pv``

unde: Pv` se determină prin aria (bfc) şi Pv`` prin aria (adf).
Pentru cazul cilindrului fără cioc rezultă:
1
(4.25) P    H 2  l
8
Împingerea totală P a apei asupra stavilei compusă cu greutatea proprie a
stavilei G , dă rezultanta R , a cărei direcţie va întretăia calea de rostogolire a stavilei
deasupra sau dedesubtul punctului A de tangenţă a stavilei cu şina.

Forţa de rostogolire a stavilei S se poate determina din ecuaţia de momente,

neglijându-se frecarea de rostogolire şi presupunând direcţia forţei S paralelă cu calea
de rostogolire:

(4.26) S . 2r = R . e de unde rezultă: S = R . e/2r

Se poate observa că S < G , ceea ce constituie un avantaj faţă de stavila

segment şi cu atât mai mult faţă de stavila plană.
Pentru anumite rapoarte între P şi G , braţul e al forţei R poate să fie egal cu
zero şi chiar să devină negativ dacă stavila se va rostogoli singură.
Acest aspect a fost folosit pentru realizarea stavilelor cilindrice automatizate.
- Forţa de ridicare a stavilei. Se compune din forţa S1 necesară pentru
învingerea momentului produs de rezultanta R a împingerii apei şi a greutăţii stavilei, a
momentelor provocate de frecarea în dispozitivele de etanşare, de frecarea de
rostogolire a cilindrului şi de frecarea la dinţii cremalierelor de reazem:

(4.27) S = c.(S1 + Te + Tr + Td)

Unde c = 1,2 – 1,4 este un coeficient de siguranţă pentru rezistenţele care nu

sunt luate în considerare.
Forţa de ridicare se determină pentru diferite poziţii ale stavilei, iar în calcule se
consideră valoarea sa maximă.
 Avantajul principal al stavilelor cilindrice, este că prezintă rigiditate mare şi
forţă de ridicare relativ mică, fiind folosite cu succes în condiţii de iarnă aspră şi la râuri
care antrenează cantităţi mari de aluviuni.
Dezavantajul principal constă în greutatea stavilelor cilindrice şi costul lor, care
sunt mult mai mari decât ale stavilelor plane şi segment, iar realizarea lor şi montajul la
baraj sunt legate de unele dificultăţi tehnice mari. În zonele muntoase şi premuntoase,
stavilele cilindrice trebuie prevăzute cu cioc pentru a evita dificultăţile de etanşare din
cauza aluviunilor mari de fund care pot intra sub cilindru.

4.6. Stavile ferme hidraulice

Stavilele ferme hidraulice, denumite şi stavile acoperiş, sunt stavile compuse din
două panouri care pot să se rotească în jurul a două axe orizontale fixate pe un radier
general sau pe coronamentul barajului.
În mod similar ca la stavilele sector, spaţiul de sub stavilă se umple cu apă
provenită din bieful amonte, apă care exercită o presiune din interior asupra
clapetelor (Fig.4.29).

Fig.4.29. Stavila fermă hidraulică (acoperiş)

Nivelul apei în camera de presiune poate fi stabilit pe măsura necesităţii
menţinerii stavilei în orice poziţie. În acest scop, este necesar să se manevreze vanele
din galeriile sau canalele dispuse în culeele sau în pilele barajului, care leagă camera de
presiune cu biefurile amonte şi aval.
Operaţiile de comandă a vanelor se pot automatiza, prin crearea unor legături
între vane şi flotorii care urmăresc nivelul apei în bieful amonte.
 A l c ă t u i r e a s t a v i l e i a c o p e r i ş . Panoul superior este format dintr-o carcasă
compusă din profile laminate, acoperite de o căptuşeală metalică. Panoul aval este
solicitat de o sarcină mai mare decât cel din amonte, deoarece presiunea exercitată
asupra acestuia este bilaterală şi se descarcă reciproc. Panoul aval prezintă o formă
hidrodinamică, pentru asigurarea unui coeficient mare de debit şi condiţii mai bune de
deversare. Panoul amonte are la capăt o rolă, care în timpul deplasării panourilor se
mişcă pe căptuşeala panoului aval. Ambele panouri sunt unite printr-un lanţ de limitare.
Avantajul principal este reprezentat de posibilitatea de reglare bună a nivelului în
bieful amonte, în mod automat, funcţionând rapid (prompt, ridicându-se în decurs de 2 –
10 minute) şi evacuând nestânjenit sloiurile de gheaţă şi corpurile plutitoare. De
asemenea, podurile peste deschiderile barajului pot să lipsească, iar costul este relativ
redus.
Dezavantajele constau în faptul că necesită radiere largi şi sunt foarte sensibile
la aluviuni.

4.7. Stavile cu ferme şi cadre rotitoare

Aceste stavile sunt alcătuite dintr-o serie de grinzi cu zăbrele metalice, montate
pe radierul deschiderilor barajului la distanţe de 1,0 – 2,2 m, deschiderile dintre grinzi
acoperindu-se cu panouri sau ace (Fig.4.30).

Fig.4.30. Baraj de tip stavilă cu ferme rotitoare

În cazul în care este necesar să se treacă un anumit debit de apă prin deschidere,
o parte a panourilor sau acelor se demontează, iar pentru deschiderea completă a
orificiului, se scot toate panourile. Pentru aceasta, fermele se rotesc în jurul articulaţiilor
de reazem şi se culcă pe radierul barajului, cu ajutorul unui lanţ care le leagă şi a unui
troliu (Fig.4.31).
Pentru acoperirea deschiderii fermele se ridică cu ajutorul aceluiaşi troliu şi lanţ.
Partea de sus se leagă cu ajutorul elementelor uşoare ale unei pasarele de serviciu, de pe
care se procedează la închiderea orificiilor dintre ferme cu panouri sau ace.
 Fig.4.31. Baraj cu ferme rotitoare şi ace
(1 – ace; 2 – pasarela de serviciu; 3 – ferma;
4 – cablul de ridicare a fermelor; 5 – nişă; 6 – radier)
Panourile se confecţionează de obicei din lemn (Fig.4.32), lăţimea lor fiind
necesar să corespundă cu deschiderea dintre ferme (înălţimea este de 0,7 – 1,0 m).
Pentru închiderea orificiului, panourile se montează prin suprapunere. Ridicarea şi
montarea panourilor se realizează cu o macara uşoară, care se deplasează pe pasarela de
serviciu.

Fig.4.32. Stavila fermă rotitoare cu panouri din lemn

Acele din lemn se confecţionează din grinzi cu secţiune dreptunghiulară sau din
tije tubulare din oţel, care se montează cu capătul inferior pe radierul barajului, iar
capătul superior se reazemă pe grinda podului de serviciu. Acele se montează fără
intervale între ele, iar în cazul când este necesar să se treacă un anumit debit, o parte a
acelor se demontează.
 Fermele rotitoare au un sistem obişnuit static determinat triunghiular de zăbrele.
În Fig.4.33 se prezintă principalele tipuri de ferme rotitoare.

Fig.4.33. Tipuri de ferme rotitoare cu zăbrele în sistem triunghiular

Se cunosc: tipul simplu de stavile cu ace (a), tipul cu diagonale întinse şi cu
montanţi comprimaţi la talpa din aval (b), tipul cu diagonale comprimate şi cu ferme
rigide şi mai grele (c) şi tipul uşor propus de N.P. Puzînevski (d).
Deasupra fermelor se dispune podeţul de serviciu, alcătuit dintr-o pereche de
şine pentru deplasarea macaralei şi a căruciorului ce transportă panourile, precum şi o
podină care se montează în spaţiile dintre ferme.
Ridicarea şi coborârea fermelor se face cu ajutorul unor lanţuri fixate pe
distanţierele superioare ale fermelor şi care se înfăşoară pe tamburul troliului. Pe măsura
aşezării fermelor în poziţie verticală, acestea se fixează în această poziţie cu ajutorul
tronsoanelor podului de serviciu.
În unele cazuri, la ridicarea fermelor este necesar să fie învinsă rezistenţa
provocată de greutatea aluviunilor depuse pe radier.

4.8. Stavile cu cadre rotitoare

Stavilele cu cadre rotitoare se realizează din metal sau din lemn. Sunt alcătuite
din două picioare oblice (Fig.4.34), legate la partea de sus cu o grindă scurtă peste care
se prevede o pasarelă îngustă pentru pietoni, iar în partea de jos picioarele sunt fixate pe
prag fără distanţier. Aceasta permite culcarea fermelor pe radier una în cealaltă.
 Fig.4.34. Stavila cu cadre rotitoare (ferme Thomas)
Manevrarea cadrelor rotitoare este asemănătoare cu coborârea fermelor rotitoare.
Datorită grosimii mari a fermelor, închiderea orificiului barajului se realizează numai cu
ajutorul acestora, fără a folosi panouri.
Pentru reducerea infiltraţiei prin intervalele dintre cadre, picioarele din faţă ale
acestora intră unul în celălalt atunci când sunt în poziţia ridicată.
Datorită alcătuirii simple şi rigide, cadrele rotitoare pot acoperi destul de repede
şi relativ etanş deschideri mari cu înălţimi până la 6 – 8 m. Consumul de metal este în
acest caz mult mai mare ca la fermele rotitoare.
Această stavilă nu poate regla nivelul apei din bieful amonte, întrucât ea nu
poate fi lăsată în poziţie intermediară, deoarece cadrele trebuie să fie coborâte toate sau
ridicate toate.
Cadrele rotitoare se utilizează îndeosebi ca batardouri pentru reparaţii la ecluze
şi la canale.

4.9. Batardouri
Batardourile sunt necesare în perioada de exploatare pentru revizia, repararea
sau remedierea stavilelor principale din componenţa construcţiei, ca şi la reparaţia
radierului şi a elementelor înglobate în radier sau pile.
Pentru efectuarea acestor categorii de lucrări în condiţii optime, este necesară
crearea unei incinte uscate, care se realizează prin intermediul unor batardouri
amplasate în amonte şi aval de stavila principală. Alcătuirea batardoului variază în
funcţie de deschiderile stăvilarului, de înălţimea de retenţie şi de utilajele de montare
prevăzute. Tipul de batardou ales are influenţe asupra formei şi dimensiunilor pilelor.
Având în vedere modul de alcătuire, batardourile pot fi realizate: din grinzi, din
ace, sau în cazuri speciale din elemente plutitoare.
 - Batardourile din grinzi. Sunt alcătuite dintr-o serie de elemente separate, în
formă de grinzi, care se montează prin suprapunere în nişele prevăzute în paramentul
pilelor şi culeelor, pentru a forma un panou de înălţimea dorită. Pentru etanşarea
spaţiilor dintre elemente se prevăd dispozitive simple, condiţiile de etanşare fiind mai
puţin severe.
Aceste batardouri se pot realiza din grinzi de lemn, din grinzi metalice etanşate
prin grinzişoare de lemn, din beton armat.
B a t a r d o u r i l e d i n g r i n z i d e l e m n , sunt în principiu asemănătoare cu
stavilele de lemn, doar că nu sunt legate între ele. Se folosesc la deschideri şi înălţimi de
retenţie de 4 –5 m. Pentru manevrare, grinzile se prevăd cu cârlige fixe sau
rabatabile (Fig.4.35).

Fig.4.35. Batardouri din grinzi de lemn

B a t a r d o u r i l e d i n g r i n z i m e t a l i c e , se folosesc pentru deschideri până la

20 – 30 m şi înălţimi de retenţie până la 12 m. Sunt alcătuite din profile laminate de tip
„I”, grinzi compuse sau grinzi casetate. Etanşarea dintre grinzile metalice se realizează
prin grinzişoare de lemn sau uneori prin prelucrarea atentă (cu precizie) a suprafeţelor
metalice (Fig.4.36).

Fig.4.36. Batardouri din profile laminate şi grinzi de lemn

 B a t a r d o u r i l e d i n b e t o n a r m a t , se folosesc în locul celor din metal în
cazul deschiderilor mari şi foarte mari. După forma secţiunii, batardourile din beton
armat pot fi (Fig.4.37): cu secţiune dreptunghiulară (a), cu secţiune teşită (b) şi cu
secţiune dublu „T” (c).

Fig.4.37. Batardouri din beton armat

Manevrarea grinzilor de batardou metalice sau din beton armat se face cu trolii,
monoraiuri, macarale cu braţ, care se deplasează pe pasarele deasupra locului de
montaj (Fig.4.38).

Fig.4.38. Montarea elementelor de batardou cu macaraua portal

4.10. Stavile pentru situaţii speciale

Situaţiile speciale se referă în principal la reparaţii şi la perioada de construcţii la
deschiderile deversoare.
Stavilele pentru reparaţii ale deschiderilor barajelor sunt necesare în perioada de
exploatare pentru revizia, reparaţia şi înlocuirea (remedierea) stavilelor principale,
pentru revizia şi reparaţia radierului barajului şi a elementelor înglobate în radier, în pile
şi culee, precum şi în cazul avarierii stavilei principale.
 Stavilele pentru reparaţii se montează atât în partea biefului amonte cât şi a
biefului aval, dar în majoritatea cazurilor se montează numai în partea biefului amonte,
respectiv: când nivelul apei în bieful aval este mai coborât faţă de radierul barajului, sau
când radierul este înecat dinspre aval numai pentru scurt timp. În cazul în care stavila se
ridică complet din apă iar elementele înglobate au o alcătuire simplă, se poate renunţa la
stavila de reparaţii, lucrările fiind efectuate fie de scafandri fie cu ajutorul unor
batardouri locale.
Stavilele pentru reparaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie impermeabile pentru a asigura etanşeitatea;
 să aibă o alcătuire simplă;
 să nu perturbe condiţiile hidraulice ale funcţionării deschiderii;
 să fie economice.
Condiţia de economicitate depinde de tipul şi de complexitatea construcţiei, de
posibilitatea deservirii de către stavilă a uneia sau mai multor deschideri, precum şi de
posibilitatea amplasării batardourilor în faţa stavilei principale fără lărgirea
suplimentară a radierului, fără lungirea pilelor şi culeelor etc.
În scopul efectuării reparaţiilor se pot utiliza următoarele stavile:
o batardourile, care sunt cele mai răspândite categorii de stavile pentru
reparaţii, ocupă puţin loc pe radier şi sunt relativ economice în situaţia
când pe baraj există numeroase deschideri;
o stavilele plane, simple sau compuse din mai multe tronsoane, sunt
avantajoase în cazul unui număr mare de deschideri şi sunt foarte
comode, îndeosebi când stavila principală de pe baraj este de acelaşi tip,
deoarece seria de rezervă de 1 – 2 buc. de stavile principale poate servi şi
ca stavilă pentru reparaţii, fiind deservită de aceeaşi macara ca şi
stavilele principale;
o fermele rotitoare, acoperite cu panouri sau cu ace, sunt foarte economice
şi simple, servind ca stavile pentru reparaţii când barajul are un radier
suficient de larg iar numărul de deschideri este mic;
o cadrele rotitoare, pot fi folosite în aceleaşi cazuri ca şi fermele rotitoare,
dar ele prezintă avantajul unei asamblări mai rapide, din care cauză pot fi
utilizate la fel ca şi stavilele plane, îndeosebi ca îngrădiri pentru avarii.

4.11. Pile şi culee

Pilele şi culeele sunt componente importante ale construcţiilor de tipul barajelor,
stăvilarelor, podurilor etc. Ele prezintă o structură generală şi particularităţi specifice.

4.11.1. Pilele deschiderilor descărcătoare

Au rolul de a prelua presiunea apei ce se transmite prin intermediul stavilelor, de
a susţine stavilele când sunt închise, de a susţine nişele de ghidare a stavilelor şi de a
servi ca reazem pentru podurile sau pasarelele de serviciu şi carosabile cât şi pentru
mecanismele de manevrare a stavilelor.
 Forma pilelor în plan trebuie să asigure o intrare şi o ieşire lină a apei în
deschiderea creată între ele, iar contracţia curentului să fie minimă.
Nişele (golurile) de ghidare din corpul pilelor sunt de două feluri (Fig.4.39):
 nişe permanente, pentru stavilele principale;
 nişe provizorii, pentru stavilele de reparaţii.

Forma fiecărui tip de nişe, dimensiunile lor şi alte elemente constructive, se

determină în funcţie de tipul şi dimensiunile stavilei folosite pentru acoperirea
deschiderii.

Fig.4.39. Tipuri de nişe la pilele deschiderilor descărcătoare

(1 – nişe provizorii; 2 – nişe permanente)

Calculul static al pilelor. Se face diferenţiat, având în vedere următoarele

situaţii:
 Cazul 1 – pentru perioada de execuţie, când asupra pilelor acţionează
numai sarcini verticale date de greutatea proprie, greutatea podeţului de
serviciu, greutatea mecanismelor; în final se obţine o compresiune
excentrică.

 Cazul 2 – pentru perioada de exploatare, când stavila este coborâtă şi

pila este supusă la presiune maximă.

 Cazul 3 – pentru perioada reparaţiilor, când într-o deschidere se

menţine nivelul de retenţie iar deschiderea alăturată este închisă de
batardourile de reparaţii, apa fiind evacuată din incinta creată.

Construcţia pilelor. Dacă pilele sunt separate de corpul deversorului prin

rosturi, fundaţia pilelor este solicitată la o sarcină mult mai mare decât corpul
deversorului. În cazul terenurilor nestâncoase, pilele se fundează la o adâncime mai
mare decât construcţia barajului, sau se fundează pe piloţi sau chesoane.
În cazul terenurilor compresibile şi neomogene, dacă pila face corp comun cu
barajul deversor, se taie pila la mijloc printr-un rost (Fig.4.40), iar tronsonul deversor cu
două jumătăţi de pile alcătuieşte un tot unitar, ceea ce previne înclinarea accidentală a
pilelor cu urmări asupra funcţionării stavilelor (blocaje în nişe).
Pilele se execută din beton, mai rar din zidărie şi foarte rar din beton armat. La
unele construcţii mici de pe canale (stăvilare) se pot arma pilele cu armătură orizontală
în partea mai îngustă sau, în unele cazuri, se adoptă armătură constructivă.

Fig.4.40. Tăierea pilelor cu rosturi

4.11.2. Culeele construcţiilor hidrotehnice

Sunt elemente de construcţii care limitează lateral secţiunea de curgere a albiei
la poduri şi podeţe deschise, la stăvilare şi baraje deversoare, făcând în acelaşi timp
legătura între construcţie şi terasamentele în care aceasta este încastrată.
Culeea trebuie să îndeplinească următoarele roluri:
 protecţia malurilor împotriva eroziunii provocate de apă;
 preluarea forţelor provenite din împingerea pământului şi apei;
 preluarea forţelor provenite din reacţiunile transmise de mecanismele de
ridicare;
 susţinerea mecanismelor de manevrare, a cadrelor de ghidaj a vanelor şi
a grinzilor de batardou, a plăcilor şi grinzilor podurilor;
 reducerea presiunii curentului de infiltraţie lateral, prin lungimea culeei
sau prin ecrane suplimentare în legătură cu culeea.

Având în vedere dacă lucrarea este provizorie sau permanentă, culeele se pot
construi din următoarele materiale: beton simplu, zidărie din piatră, lemn, sau în cazuri
speciale beton armat.
După înălţime, culeele pot fi: joase (h < 5 m), medii (5 m < h < 20 m) şi
mari (h > 20 m).
După modul de construcţie pot fi: masive realizate sub formă de profil din beton
armat, realizate cu contraforţi, realizate din anrocamente.
După modul de execuţie pot fi realizate: monolit şi din elemente prefabricate
(blocuri din beton armat, precomprimat).
 Culee din beton. Realizează racordarea cu malul la lucrările definitive, având
în mod curent următoarele forme: culee cu aripi riglate, cu aripi întoarse, cu aripi
înecate.
Tipul de culee cu aripi riglate (Fig.4.41) reprezintă cea mai avantajoasă
racordare din punct de vedere hidraulic. Aripa se înclină treptat dela verticală până la
panta taluzului albiei de curgere, ceea ce reduce considerabil contracţia curentului.
Acest tip de racordare se utilizează cu precădere la construcţiile hidrotehnice
mici, din lucrările de îmbunătăţiri funciare şi mai rar la lucrările mari de tipul barajelor,
deoarece incumbă unele dificultăţi de execuţie şi nu contează întotdeauna sporul relativ
redus al coeficientului de debit, pe care-l produc.

Fig.4.41. Culee din beton simplu cu aripi riglate

Culeele cu aripi întoarse (Fig.4.42) sunt destul de economice şi asigură o bună

legătură cu malul, dar prezintă dezavantajul că dă pierderi de sarcină mari. Aceste
pierderi de sarcină pot fi însă micşorate prin rotunjirea muchiei verticale a culeei.

Fig.4.42. Culee din beton cu aripi întoarse

Lungimea aripilor întoarse se alege astfel ca să pătrundă minim 0,5 – 1,5 m în
mal, sau la construcţii mari, în funcţie de adâncimea ce rezultă din calculul de infiltraţie
laterală. Înălţimea culeei şi a aripilor se ia cu 1,00 – 1,50 m peste nivelul apelor
maxime.
 Tipul de culee cu aripi înecate (Fig.4.43) oferă o curgere lină a apei şi se
execută mult mai uşor, însă prezintă dezavantajul că infiltraţia are loc cu mai mare
intensitate prin zona superioară a aripii înecate.

Fig.4.43. Culee din beton cu aripi înecate

În anumite situaţii, culeele cu aripi întoarse şi înecate se pot combina într-o

construcţie, rezultând tipul de culee cu aripi amonte întoarse la 90 0 şi cu aripi aval
înecate. Avantajele acestei combinaţii constau în reducerea infiltraţiilor din bieful
amonte şi o curgere mai lină în bieful aval.

Culeele din lemn. Se folosesc în situaţii speciale la lucrările de intervenţii şi la

anumite lucrări din cadrul îmbunătăţirilor funciare. Se pot realiza sub formă de căsoaie
şi din piloţi căptuşiţi cu dulapi.
Culeele din căsoaie (Fig.4.44) prezintă avantajul unei mari stabilităţi, fiind mai
des folosite. Se aplică îndeosebi în cazul terenurilor care nu permit înfigerea piloţilor în
pământ.

Fig.4.44. Culee din căsoaie de lemn

Podina radierulului se racordează cu pereţii culeei prin intermediul unor grinzi

marginale prevăzute cu falţ. Încastrarea culeelor în maluri trebuie făcută pe o adâncime
suficientă, evătându-se posibilitatea antrenării materialului fin din terasamentul
umpluturii din spatele culeei sub acţiunea curentului de infiltraţie laterală.
 Dacă culeea se aşază pe piloţi, salteaua de argilă a anteradierului central intră
sub culee, iar filtrul invers intră în primul compartiment al culeei. Compartimentele
căsoaiei au laturile de 1,5 – 2,5 m şi se încarcă cu pământ argilo-nisipos, cu un conţinut
de maxim 30 % argilă.
Culeele din piloţi căptuşiţi cu dulapi sau cu lemn semirotund (Fig.4.45) se
folosesc atunci când înfigerea piloţilor în pământ este posibilă, iar presiunea apei nu
depăşeşte 3,0 m. În spatele căptuşelii se aşază un filtru invers şi o umplutură de pământ
nisipo-lutos.

Fig.4.45. Culei din lemn din piloţi căptuşiţi

Distanţa dintre piloţi se ia de 1,0 – 2,0 m. Dulapii sau lemnul semirotund din
căptuşeală se îmbină cu lambă şi uluc, pentru a nu permite spălarea materialului fin din
umplutură. Ancorarea piloţilor se face cu contrafişe susţinute de piloţii de ancoraj şi cu
tiranţi. Pentru a feri stâlpii de loviturile sloiurilor de gheaţă, se execută o căpuşeală
supimentară de protecţie a construcţiei.

Proiectarea culeei.
Calculul static al culeei se face ca la un zid de sprijin şi constă în verificarea
stabilităţii la alunecare pe talpa fundaţiei şi la răsturnare, cât şi în verificarea eforturilor
normale în secţiunile orizontale considerate în punctele cele mai defavorabile. Calculul
se face pentru 1 m de lungime de zid, considerându-se o secţiune verticală în punctul cel
mai defavorabil ca solicitare.
Forţele care solicită culeea se consideră practic în situaţia cea mai defavorabilă,
când nu există apă în canalul protejat.
În general, verificarea se face în două ipoteze de calcul:

1) - se consideră că în deschiderea deversoare cea mai apropiată sau în

canal nu este apă;
2) - se consideră cazul apelor mari, când subpresiunea creşte, iar peste
deversor trece apa.
 În perioada de exploatare, asupra zidului acţionează forţele (Fig.4.46):
- greutatea proprie a zidului G1 ;
- sarcina exterioară (suprasarcina) uniform distribuită q (t/m3);
- greutatea pământului de umplutură de deasupra suprafeţei înclinate
a zidului de sprijin;
- împingerea pământului uscat (a umpluturii) de deasupra apelor
subterane E1 ;
- împingerea pământului de sub nivelul apelor subterane E2 ;
- presiunea apelor subterane de infiltraţie P ;
- subpresiunea exercitată pe talpa culeei S .

În calculul împingerii pământului la culee nu se ţine seama de frecarea

pământului de pereţi şi astfel forţa de împingere se va considera orizontală.

Fig.4.46. Forţele care acţionează asupra culeei (zidului de sprijin)

Proiectarea cuprinde următoarele calcule:

1. Verificarea stabilităţii la alunecare pe talpa fundaţiei (determinarea mărimii
coeficientului de stabilitate la alunecare):

(4.28) Ks ef = f .  Factive şi Ks  Kadm

2. Verificarea culeei la răsturnare:

Ms
(4.29) Kr   1,5
Mr
 unde: Ms = momentul de stabilitate a forţelor;
Mr = momentul forţelor ce contribuie la răsturnare.

3. Calculul presiunilor efective pe talpa fundaţiei: 1 şi 2

4. Calculul presiunilor efective în unele secţiuni, de exemplu obligatoriu în
rostul fundaţiei, în alte elemente (dacă materialele prevăzute nu pot prelua aceste forţe,
se introduc armături etc.).
În mod analog se calculează aripile de racordare şi zidurile întoarse.