Probleme Concrete in Materia Infractiuni

Probleme concrete ivite şi soluţionate în
doctrină şi în hotărârile judecătoreşti

definitive în materia infracţiunii complexe
Cuprinsul
Cuprinsul...............................................................................................................1
Abrevieri...............................................................................................................2
Bibliografie...........................................................................................................3
1. Aspecte generale.................................................................................................................5
2. Formele infracţiunii complexe..........................................................................................5
3. Obiectul juridic..................................................................................................................7
4. Subiecţii infracţiunii complexe.........................................................................................7
5. Implicaţii practice ale definirii infracţiunii complexe....................................................8
6. Probleme ivite şi soluţionate în cazul formelor infracţiunii complexe..........................8
Autoratul (Coautoratul)...................................................................................................................8
Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive
pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J.......................................11
Instigarea.......................................................................................................................................16
Complicitatea................................................................................................................................21
1
Abrevieri
Art. - articol
Alin. - aliniat
Î.C.C.J. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Cp - Cod penal
2
Bibliografie
Antoniu George, Codul penal pe înţelesul tuturor, Editura Societăţii

Tempus, Bucureşti, 1995;
Apetrei M. – Drept penal. Partea generala, Editura Victor, Bucureşti, 2006
Basarab, Matei, Drept penal, partea generală, Editura Lumina LEX,
Bucureşti, 1997;
Bulai, Constantin, Drept penal, partea generală, Casa de editură şi presă
„ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1992;
Crânguş Ion, Niţu Adrian, Dragomir Ilie, Drept penal – partea generală,
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006
Dobrinoiu Vasile, Drept penal, partea specială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000;
Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi
Alexandru, Lazar Valerica – Drept Penal. Partea generală, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1999
Dobrinoiu, Vasile, Drept penal, partea generală, Note de curs, Academia
de Poliţie “Al. I. Cuza” Bucureşti, 1994;
Dobrinoiu, Vasile, Pascu, I., Lazăr, V., Nistoreanu, Ghe., Molnar, I.,
Boroi, Al., Drept penal, partea generală, Editura ATLAS LEX, Bucureşti 1996;
Dongoroz, V.Kahane, S.Oancea, I.Fodor, I. Iliescu, N. Bulai, C. Stănoiu,
R - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, 1969, vol. II, 1970, vol.
III, 1971, vol. IV, 1972, Editura Academiei, Bucureşti
Giurgiu Narcis, Drept penal general, Editura Sunset, Iaşi, 1997;
Loghin, O. Filipaş, A. - Drept penal român, partea specială, vol. I, Casa
de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994.
Loghin, O. Filipaş, A. - Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983
Login, Octavian, Toader, T., Drept penal român, partea specială, Casa de
editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1994;
Mitrache, Constantin, Drept penal român, partea generală, Casa de editură
şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1994;
Nistoreanu Gh., Boroi Al. – Drept Penal. Partea generală, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
Nistoreanu, Gheorghe, Alexandru, Boroi, Drept penal, partea specială,
Editura Allbeck, Bucureşti, 2002;
Papadopol, V. Pavel, D. - Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992
Pascu I. – Drept penal . Partea Generala, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007
Tănăsescu, Iancu, Drept penal, partea generală, Editura „Oltenia”,
3
Craiova, 1996;
Tănăsescu, Iancu, Licit şi ilicit, Editura INS, Brâncoveni, 1994;
Toader Dalia – Drept Penal Român, Note de curs, Bucureşti, 2005
Ungureanu Augustin – Drept Penal Roman. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1995
Zolyneak, M., Drept penal, partea generală, vol. II, Editura Fudaţiei
„Chemarea” Iaşi, 1993
Zolyneak, Maria, Drept penal, partea generală, Universitatea A. I. Cuza,
Iaşi, 1993
***
Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 - 1992),
Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993
I.C.C.J. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, editura Hamangiu –
2007
Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penala, pe anii 2003-2005,
Editura All Beck (CH Beck)
Probleme de drept din jurisprudenta C.S.J. în materie penala 1990-2000,
Editura Juris Argesis, 2002
4
Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile
judecătoreşti definitive în materia infracţiunii complexe
1. Aspecte generale
Infracţiunea complexă
Codul penal consacră în art. 55 alin. 3 conceptul infracţiunii complexe elaborat de
doctrina penală. Potrivit acestui text, „infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră,
ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.
De aici rezultă că infracţiunea complexă se caracterizează prin aceea că, în conţinutul
său sunt absorbite, prin voinţa legiuitorului, una sau mai multe fapte distincte, care prezintă
fiecare în parte, elementele unei infracţiuni, dar care, ca efect al absorbţiei, îşi pierd caracterul
de fapte penale autonome, devenind fie un element constitutiv în conţinutul de bază al
infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial al conţinutului agravant al acesteia.
Aşadar, în conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc comprimate conţinuturile
a două sau mai multe infracţiuni. Spre exemplu, infracţiunea de tâlhărie, forma tip,
reglementată de art. 252 alin. 1 C. P., în care se prevede: „Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de
violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se
apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea, se pedepseşte…” În conţinutul acestei infracţiuni, după cum se observă, sunt
reunite, într-o unitate infracţională, conţinuturile infracţiunilor de furt (art. 249 C. P.), de
lovire sau alte violenţe (art. 185 C. P.), de vătămare corporală (art. 186 C. P.) şi de ameninţare
(art. 210 C.P.).
De asemenea, în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea
naţională prevăzută de art. 281 C. P., sunt incluse conţinuturile infracţiunilor de vătămare
corporală (art. 185-187 C. P.) şi de omor (art. 178 C. P.); în conţinutul infracţiunii de ultraj,
forma tip (art. 323 alin 1 C. P.) este inclus conţinutul infracţiunii de ameninţare (art. 210 C.
P.), iar în conţinutul agravant al aceleiaşi infracţiuni (art. 323 alin 2 C. P.) sunt cuprinse
conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 185 C.P.) şi vătămare corporală (art.
186 C. P.).
Crearea infracţiunii unice complexe de către legiuitor este expresia unor cerinţe de
politică penală şi de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte cu semnificaţie penală
distinctă într-o infracţiune unică asigură o caracterizare mai precisă a activităţii infracţionale a
făptuitorului în raport cu gradul de pericol social şi, în consecinţă, o ocrotire mai sigură a
valorilor sociale fundamentale ale societăţii.
2. Formele infracţiunii complexe
În raport cu rolul pe care fapta absorbită îl poate avea în conţinutul infracţiunii

complexe, aceasta este susceptibilă de a îmbrăca una din următoarele două forme: infracţiunea
complexă – forma de bază sau tip a faptei incriminate, şi infracţiunea complexă – forma
calificată sau agravată a faptei incriminate.
5
Infracţiunea complexă – forma tip sau de bază – se caracterizează prin aceea că în
structura conţinutului său intră, ca element constitutiv, o acţiune sau inacţiune ce constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Această formă de acţiune este constituită fie dintr-o faptă prevăzută distinct în legea
penală, dar care comisă în anumite condiţii creează conţinutul unei infracţiuni de sine
stătătoare, cu caracter complex, fie prin reunirea a două sau mai multe fapte prevăzute separat
de legea penală, care datorită legăturii între acestea îşi pierd autonomia infracţională şi
formează, prin voinţa legiuitorului, o infracţiune aparte prevăzută într-o normă penală
separată.
Elementul material specific primei modalităţi de constituire a infracţiunii complexe
forma tip este alcătuită dintr-o singură acţiune sau inacţiune, ce constituie ea însăşi o
infracţiune, dar căreia, de data aceasta, legea îi adaugă unele condiţii suplimentare ce fac ca
fapta, în ansamblu, să dobândească o altă calitate şi o altă încadrare juridică. De exemplu,
elementul material al infracţiunii complexe de atentat care pune în pericol securitatea
naţională – art. 281 C. P. – este alcătuit dintr-o acţiune specifică, după caz, infracţiunea de
omor sau de vătămare corporală, căreia însă legiuitorul i-a adăugat cerinţa de a fi săvârşită
împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau publică, în
împrejurări ce pun în pericol securitatea naţională.
Tot astfel, elementul material al infracţiunii de purtare abuzivă – art. 322 alin. 1 C. P.
constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, adică într-o insultă, la care
legiuitorul a adăugat cerinţa ca făptuitorul să fie un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor
de serviciu.
În cadrul celei de-a doua modalităţi de constituire a infracţiunii complexe forma tip,
elementul material este alcătuit din două sau mai multe acţiuni, care, deşi specific unor
infracţiuni distincte, se absorb, pierzându-şi autonomia infracţională, în conţinutul unei alte
infracţiuni, constituind astfel elementul material unic al acesteia din urmă. De exemplu, în
cazul infracţiunii de tâlhărie – art. 252 alin 1 C. P. – elementul material este constituit prin
absorbţia acţiunilor constitutive ale infracţiunii de furt, pe de o parte, şi ale infracţiunilor de
lovire sau de ameninţare, pe de altă parte.
Ceea ce este caracteristic infracţiunii complexe forma tip este faptul că, eliminând
ipotetic infracţiunea absorbită (în cazul primei modalităţi) sau una din acţiunile absorbite (în
cazul celei de-a doua modalităţi), dispare însăşi infracţiunea complexă. Astfel, dacă din
infracţiunea de purtare abuzivă vom elimina insulta, nu va mai rămâne nici o infracţiune; dacă
din infracţiunea de tâlhărie, vom înlătura fie furtul, fie violenţa sau ameninţarea, nu vom mai
avea o infracţiune complexă – tâlhăria, – ci o infracţiune simplă, adică fie o lovire sau o
ameninţare, fie un furt.
Infracţiunea complexă, forma calificată sau agravată a faptei incriminate – există
atunci când în conţinutul unei infracţiuni complexe intră ca circumstanţă agravantă o acţiune
sau o inacţiune incriminată ca infracţiune de sine stătătoare. De exemplu: în conţinutul
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, în forma calificată, prevăzută de art. 201 alin.
2 lit. e C. P., intră, printre altele, ca circumstanţă agravantă, pretinderea, în schimbul eliberării,
a unui folos material, faptă care, privită de sine stătător, constituie infracţiunea de şantaj
prevăzută de art. 211 C. P.
În cazul infracţiunii complexe ca formă agravantă, elementul material constă într-o
acţiune sau inacţiune specifică formei tipice a unei infracţiuni simple, în al cărei conţinut se
absoarbe, cu semnificaţia unei circumstanţe agravante, o faptă prevăzută de legea penală ca
infracţiune de sine stătătoare, făcând ca întreaga activitate infracţională să se caracterizeze ca
o infracţiune complexă.
Dacă, în cazul infracţiunii complexe ca formă agravantă a acesteia, s-ar elimina
acţiunea absorbită, ceea ce ar urma să dispară va fi numai caracterul agravat al infracţiunii tip,
nu şi infracţiunea de bază însăşi.
6
Rezultatul infracţiunii complexe, indiferent de forma acesteia, constă în producerea a
două urmări specifice valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei respective.
De exemplu, în cazul infracţiunii complexe de purtare abuzivă prevăzută de art. 322
alin. 2 C. P., rezultatul constă, pe de o parte, în crearea unei stări de pericol pentru normala
desfăşurare a activităţii unei unităţi publice, iar, pe de altă parte, în vătămarea concretă
produsă integrităţii corporale sau sănătăţii victimei.
De remarcat că existenţa a două rezultate nu distruge unitatea infracţiunii complexe,
deoarece ele sunt produsul a două acţiuni sau inacţiuni care s-au contopit, prin absorbţie, în
conţinutul unei fapte penale unice.
Infracţiunile complexe sunt, de regulă, infracţiuni intenţionate. Existenţa intenţiei nu
înseamnă, întotdeauna, şi unitate de rezoluţie.
Infracţiunile complexe, în variantele lor agravate, au, în marea lor majoritate, ca formă
de vinovăţie praeterintenţia (exemplu, art. 253 alin. 2 C. P., art. 217 alin. 3 C. P.).
3. Obiectul juridic
Specificul laturii obiective a infracţiunii complexe se răsfrânge şi asupra obiectului

juridic al acestei infracţiuni, în sensul că acesta, în marea majoritate a cazurilor, este multiplu
(complex), fiind format din două valori şi relaţii sociale de natură diferită sau chiar de aceeaşi
natură. De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie se vatămă valoarea socială şi relaţia
socială privind patrimoniul persoanei cât şi integritatea corporală sau libertatea morală a
persoanei fizice. Dintre cele două valori şi relaţii sociale una este principală iar alta secundară;
cea principală este apreciată ca atare nu datorită importanţei sale, ci poziţiei în procesul de
săvârşire a faptei, ea reprezentând finalitatea urmărită de făptuitor.
Valoarea socială principală hotărăşte încadrarea infracţiunii complexe într-o anumită
grupă de infracţiuni. În cazul infracţiunii de tâlhărie, valoarea principală o constituie
patrimoniul persoanei fizice, sau juridice fapt ce determină includerea acestei infracţiuni în
grupa celor contra patrimoniului.
De remarcat că sunt şi situaţii în care nici obiectul juridic special nu diferă, ca de
pildă, în cazul infracţiunii praeterintenţionate, în care amplificarea rezultatului nu-l deplasează
în sfera altor valori şi relaţii sociale, decât celor cărora li se aduce atingere prin acţiunea de
bază. De exemplu, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă (art. 187 alin. 1 C. P.) –
forma praeterintenţionată a infracţiunii de vătămare corporală (art. 186 C. P.) – obiectul
juridic, cel generic şi special, este acelaşi atât pentru infracţiunea absorbită cât şi pentru
infracţiunea complexă absorbantă, şi anume relaţiile sociale care privesc ocrotirea persoanei,
în genere (obiect juridic generic), şi ocrotirea integrităţii corporale şi a sănătăţii în special
(obiect juridic special).
4. Subiecţii infracţiunii complexe
Infracţiunea complexă este susceptibilă, în principiu, de a fi comisă de o persoană sau

în participaţie penală în oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
Există coautorat la o infracţiune complexă dacă doi sau mai mulţi făptuitori execută
nemijlocit toate acţiunile ce formează elementul material al acelei infracţiuni, dar şi în
varianta în care unul execută, numai o acţiune sau o parte din acţiune, iar ceilalţi o altă acţiune
dar care luate împreună constituie elementul material al infracţiunii respective în întregul său.
În acest sens în practica judiciară s-a decis că „dacă unul dintre inculpaţi a ameninţat victima,
iar celălalt a deposedat-o de bunul său, amândoi inculpaţii sunt coautori ai infracţiunii de
tâlhărie”; într-adevăr, deşi fiecare inculpat a desfăşurat acte materiale distincte de ale celuilalt,
amândoi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 252 C. P.,
atâta timp cât ambii participanţi şi-au dat seama că actele săvârşite de ei se suprapun şi
7
împreună realizează rezultatul specific infracţiunii de tâlhărie.
La infracţiunea complexă, de regulă, distingem un subiect pasiv principal şi un subiect
pasiv secundar. De exemplu, la atentatul care pune în pericol securitatea naţională (art. 281 C.
P.), subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana care
îndeplineşte o funcţie importantă de stat sau publică împotriva căreia a fost îndreptată
acţiunea făptuitorului.
5. Implicaţii practice ale definirii infracţiunii complexe
Pornind de la ideea că infracţiunea complexă este creată din anumite considerente de

politică penală şi că legiuitorul ar putea la un moment dat să o desfacă când aceste
considerente dispar, dacă s-ar folosi termenul de "contopire" cu privire la mecanismul de
formare, s-ar putea susţine că această disociere nu ar mai fi posibilă.
Pentru a înţelege cât mai exact acest aspect exemplificăm prin practica instanţei
supreme în materia infracţiunii de provocare ilegală a avortului prevăzută de art.185 alin.4
Cod penal.1
Soluţia instanţei supreme,2 pe care o considerăm pe deplin legală, a fost aceea de a
încadra fapta în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal.
Pentru a decide astfel s-au reţinut următoarele: instanţa de fond la 19 aprilie 1989 a
condamnat inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de provocare ilegală a avortului prin care s-
a cauzat moartea femeii însărcinate, faptă prevăzută de art.185 alin.l şi 4 Cod penal. La data
de 10 ianuarie 1990, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul declarat de
inculpată, a casat hotărârea primei instanţe, iar în baza art.ll pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.b
din Codul de procedură penală, a pronunţat achitarea cu motivarea că fapta a fost
dezincriminată (s.n.).
Curtea Supremă, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru
organizare judecătorească, a constatat că instanţa de recurs nu a observat însă că art.185 alin.4
din Codul penal a constituit o formă agravată a infracţiunii de avort, fiind o infracţiune
complexă - întreruperea ilegală a sarcinii şi uciderea din culpă a femeii însărcinate - iar dintre
cele două componente numai cea de provocare ilegală a avortului a fost dezincriminată. Cea
de-a doua componentă a infracţiunii complexe a fost şi este prevăzută de legea penală,
respectiv în art.178 alin.2, text de lege care nu a fost abrogat.
Greşeala instanţei de recurs este evidentă şi nu îşi poate avea sorgintea decât în modul
eronat de a înţelege mecanismul de formare a infracţiunii complexe, socotindu-se probabil că
cele două componente ale acestei infracţiuni s-au contopit pentru ca disocierea lor să nu mai
fie posibilă, şi pronunţându-se astfel o soluţie profund injustă ce ar fi avut drept consecinţă
rămânerea nesancţionată a unei fapte prin care s-a cauzat moartea unei persoane.
6. Probleme ivite şi soluţionate în cazul formelor infracţiunii

complexe
Autoratul (Coautoratul)
Codul Penal, în art. 38, ne precizează cine este autor al infracţiunii. Astfel, potrivit
acestui text de lege, autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de
legea penală.
Sunt situaţii când fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte în mod direct, nu
1
Prin Decretul Lege nr.1/1989, publicat în monitorul Oficial nr.4/1989, a fost dezincriminată infracţiunea de
avort, abrogându-se srt.185-188 din Codul penal.
2
Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizare
judecătorească, dec. Nr.89/8 octombrie 1991, în „Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990
- 1992)”, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.356-358.
8
numai de o singură persoană, ci de mai multe – în aceste cazuri ne aflăm în prezenţa
coautoratului. Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă prevăzută de legea
penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.
Art. 38 C. P. alin. 2 precizează că dacă mai multe persoane săvârşesc în mod
nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca
autor.
Condiţiile autoratului (coautoratului)
– activitatea autorilor sau a coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi
obiect juridic, adică să lezeze aceleaşi relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca
infracţiune. Exemplu: relaţiile privind viaţa persoanei, în cazul infracţiunii de omor, relaţiile
privind securitatea naţională în cazul trădării etc. Dacă unii coautori lezează şi alte relaţii
sociale apărate de legea penală, acestora li se vor aplica dispoziţiile cu privire la concursul de
infracţiuni.
– participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Cu
alte cuvinte, în cazul infracţiunilor comisive, coautorii să efectueze acte de săvârşire
nemijlocită, acte de executare directă a faptei prevăzută de legea penală, iar în cazul
infracţiunilor omisive, să nu îndeplinească unele activităţi obligatorii.
Prin acte de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară,
prin care se execută direct acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă incriminată de
lege.
În legătură cu aceasta, contribuţia coautorilor la comiterea faptei penale poate fi
identică sau diferită, egală sau aproape egală, în acelaşi timp şi loc ori nu. Concluzia aceasta
se impune, deoarece în caz de coautorat, nu este nevoie ca fiecare participant să fi comis
neapărat o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracţiunii,
întrucât actele coautorilor se completează reciproc, în cadrul activităţii materiale indivizibile
de săvârşire a faptei penale.
Realizarea nemijlocită a acţiunii materiale specifice unei infracţiuni determinate are
loc, de regulă, printr-un act unic. Descriind în modul cel mai abreviativ cu puţină acţiunea
incriminată (prin expresii ca: uciderea, luarea, însuşirea, pricinuirea de pagube, inducerea în
eroare), legea penală reuşeşte să redea mai mult rezultatul acţiunii decât întregul proces de
desfăşurare a acesteia.
Teoria şi practica judiciară au fost constante în a considera acte de coautorat, faptele
de paralizare a energiei de opunere împotriva agresorului sau cel de înlăturare a obstacolelor
din calea săvârşirii faptei. În acest sens, vor fi considerate acte de coautorat şi nu de
complicitate, acţiunea de imobilizare a victimei sau de împiedicare de a se apăra, în timp ce
alt participant o loveşte mortal; sau lovirea cu pumnii în faţă a victimei, împiedicând-o să
pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat, întrucât contribuţia
adusă în acest fel apare ca indispensabilă pentru realizarea uciderii.
De asemenea, s-a constatat că în cazul infracţiunilor complexe sunt coautori la
infracţiunea de tâlhărie – spre exemplu – atât acela care săvârşeşte actul de ameninţare sau
violenţa asupra victimei, cât şi cel care sustrage bunul, deoarece, deşi sunt acţiuni materiale
distincte, ele se integrează în conţinutul acestei infracţiuni.
– o a treia condiţie priveşte legătura subiectivă între coautori. În lipsa acesteia nu se
realizează coautoratul, deşi a avut loc cooperarea materială, astfel că fiecare persoană va fi
considerată autor al unei fapte distincte, iar actele lor vor fi doar conexe. Astfel, legătura
subiectivă nu se realizează în caz de omor, când inculpatul „A” a cauzat victimei o vătămare a
integrităţii corporale, mai înainte ca inculpatul „B” să-i fi aplicat lovitura mortală, fiindcă nu a
existat o înţelegere prealabilă între ei, sau măcar reprezentarea în mintea primului a faptei
săvârşite de către cel din urmă. Într-o asemenea situaţie există două infracţiuni distincte,
vătămarea integrităţii corporale săvârşite de „A” şi omor săvârşit de „B”, ca autori diferiţi.
Sub aspect subiectiv, în caz de coautorat se cere ca toţi participanţii să acţioneze cu
9
aceeaşi formă de vinovăţie, adică să fie cu intenţie, fie din culpă.
De cele mai multe ori însă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sensul că
participanţii prevăd urmările socialmente periculoase ale faptelor şi le urmăresc sau doar
admit posibilitatea apariţiei acestora. Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cazul unei
participaţii complexe, la care în afară de coautori există instigatori şi complici, cât şi în cazul
participaţiei simple sau omogene, la care nu există decât coautori. Tot din acest punct de
vedere nu prezintă relevanţă mobilurile cu care s-a acţionat şi nici scopurile urmărite de
coautori, acestea putând fi identice sau diferite, în raport de interesele făptuitorilor. În cazul
infracţiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul singur dintre coautori
să fi urmărit realizarea lui pe când ceilalţi însă trebuiau doar să-l fi cunoscut.
Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe
persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa comiterii faptei, propunând
celorlalte să acţioneze împreună, nu atrage sancţionarea lor separată pentru instigare, fiind
vorba de o activitate comună a coautorilor, unde întotdeauna iniţiativa aparţine unei (unor)
persoane.
Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi se realizează atunci când
două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit fiecare, simultan ori succesiv,
acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos.
Vinovăţia coautorilor se prezintă în acest caz sub forma unei culpe comune sau a unor culpe
concurente.
Privite prin prisma raportului de cauzalitate, acţiunile coautorilor pot fi considerate
cauze de producerea efectului, adică a urmărilor socialmente periculoase, unele cauze
principale care determină singure efectul, altele cauze secundare, care nu produc efectul,
contribuie însă la producerea lui prin intermediul acţiunii cauză principală (exemplu acţiunea
coautorului ce imobilizează victima pentru ca celălalt coautor s-o lovească mortal).
Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel,
când mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un duşman al său, care se
afla într-un grup de persoane – au hotărât să lovească pe cei care se aflau în acel grup şi au
executat în comun acţiunea, se realizează participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit
înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în timpul executării
acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit încă patru inşi care au
început să o lovească şi ei, unii cu cuţitele iar alţii cu alte obiecte şi cu picioarele, contribuind
la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii
victimei, rezultat prevăzut sau acceptat de fiecare din ei.
Dacă stabilirea legăturii subiective are loc ulterior consumării infracţiunii nu mai
există coautorat. Astfel, infracţiunea s-a consumat în momentul sustragerii unor bunuri dintr-o
societate comercială, care au fost ascunse în casa liftului, în vederea scoaterii lor, în cursul
nopţii din incinta acesteia. Dacă ulterior inculpatul este ajutat, în urma unei înţelegeri care a
avut loc după sustragerea bunurilor, de către altă persoană, pentru a scoate bunurile
respective, ea comite o infracţiune de sine stătătoare de tăinuire (art. 267 C. P.) şi nu va fi
considerată coautor la infracţiunea de furt.
Există unele infracţiuni la care coautoratul nu poate să apară, deşi sunt susceptibile de
celelalte forme ale participaţiei penale, instigarea şi complicitatea.
În primul rând, nu sunt susceptibile de forma coautoratului infracţiunile cu autor unic,
care, dat fiind specificul conţinutului acestora, nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de către o
singură persoană. Asemenea infracţiuni sunt: mărturia mincinoasă, dezertarea, prostituţia etc.,
cazuri în care pluralitatea de infractori generează pluralitatea de infracţiuni, în sensul că
fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare.
În al doilea rând, nu poate exista forma coautoratului la infracţiunile omisive, al cărui
element material apare prin neîndeplinirea unei obligaţii de a face, impusă cu caracter
personal. Exemplu, infracţiunea de nedenunţare prevăzută de art. 338 C. P. Şi în astfel de
10
cazuri, fiecare făptuitor comite o infracţiune de sine stătătoare. Totuşi, în situaţii speciale,
când o obligaţie impusă unui colectiv este încălcată, dacă constituie infracţiune, atrage
calitatea de coautori pentru toţi cei care o săvârşesc – de exemplu la infracţiunile contra
protecţiei muncii, dacă obligaţiile respective reveneau mai multor persoane, în cazul
nerespectării lor, toate vor fi considerate coautori.
Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti

definitive pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J
Principala problemă ce trebuie abordată este cea a infracţiunilor complexe la care este
posibil coautoratul, precum şi a celor care nu pot fi săvârşite în această formă de participaţie.
Este indiscutabil că infracţiunile complexe săvârşite, sub aspectul laturii subiective, cu
intenţie, pot fi realizate în coautorat..
De asemenea, legătura subiectivă este determinantă pentru existenţa coautoratului. Se
arată în acest sens că în ipoteza în care unul dintre participanţi săvârşeşte acţiunea specifică
uneia dintre infracţiunile componente, fără să ştie că o altă persoană săvârşeşte acţiunea
specifică altei infracţiuni componente, fiecare dintre ei sunt doar autori la infracţiunile
distincte comise, şi nu coautori la infracţiunea complexă însăşi. Deci lipsa cooperării
intelectuale nu duce numai la inexistenţa coautoratului ca formă de participaţie, ci duce chiar
la inexistenţa infracţiunii complexe.3
În ceea ce priveşte problema coautoratului la infracţiunile complexe comise din culpă,
ne raliem opiniei care susţine că la acestea nu este posibil coautoratul.
De altfel şi instanţa supremă, în plenul ei, într-o decizie mai veche, referindu-se la
coautorat, reţinea că acesta este caracterizat printr-o activitate care constituie latura obiectivă
a infracţiunii, sau printr-o activitate care este legată direct şi nemijlocit de această activitate
comisă cu intenţia (s.n.) de a participa la săvârşirea unor noi infracţiuni.4
În general, literatura juridică şi practica admit posibilitatea coautoratului şi la
infracţiunile praeterintenţionate. Plecându-se de la art.28, alin.2 din Codul penal, privitor la
circumstanţele reale, potrivit căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, autorii arată
că există intenţia coautorilor pentru realizarea faptei iniţiale, iar dacă se dovedeşte şi existenţa
culpei în sensul că nu au prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi puteau să-1 prevadă, sau l-au
prevăzut, socotind fără temei că nu se va produce, ei vor răspunde cu toţii pentru rezultatul
mai grav.5
Ideea coautoratului la infracţiunile complexe praeter-intenţionate a fost admisă şi în
practică. Instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că furtul comis împreună când unul dintre
participanţi exercită acte de violenţă, iar cel de-al doilea acte de sustragere, constituie
coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. În cazul în care unul dintre inculpaţi a exercitat
violenţe asupra victimei, iar cel de-al doilea a deposedat victima de un bun aflat asupra sa,
inculpaţii au calitatea de coautori ai infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit.
a) C. Pen. Fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era
supusă agresiunii, dacă nu se dovedeşte că a urmărit ori acceptat lovirea victimei, constituie
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211, alin.3, Cod penal deoarece poziţia lui subiectivă
este caracterizată prin intenţie depăşită.
Prin sentinţa penală nr. 516 din 21 decembrie 2005, Tribunalul Vaslui a condamnat pe
inculpaţii T.L. şi S.I. pentru săvârşirea, în calitate de coautori, a infracţiunii de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen. Prima instanţă a reţinut că, în
noaptea de 8 septembrie 2005, inculpaţii T.L. şi S.I., aflaţi în autoturismul aparţinând lui T.L.
şi constatând că nu au bani suficienţi pentru alimentarea cu benzină, au hotărât să transporte
3
V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.214
4
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.3/1959, LP nr.5/1959, p.82
5
M.Zolyneak, op.cit, vol.II, p.374; V.Donogoroz, op.cit, p.494, 510.
11
persoane contra cost, scop în care inculpatul T.L. a acostat partea vătămată I.C., convenind cu
aceasta să o transporte la serviciu pentru suma de 10.000 de lei. La scurt timp după pornirea
autoturismului şi după ce partea vătămată a achitat suma stabilită, inculpatul T.L. s-a întors
către aceasta şi i-a mai cerut 50.000 de lei. Întrucât a fost refuzat, inculpatul i-a aplicat două
palme părţii vătămate şi doi pumni în faţă, anihilând orice opoziţie a acesteia faţă de
intervenţia ulterioară a coinculpatului S.I., care a introdus mâna în buzunarul hainei părţii
vătămate şi i-a luat portmoneul din care a ridicat suma de 250.000 ROL. Prin decizia penală
nr. 10 din 23 februarie 2006, Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondat apelul inculpatului T.L.
Împotriva ambelor hotărâri inculpatul T.L. a declarat recurs, prin care a solicitat, în principal,
achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,
susţinând că nu se poate reţine contribuţia sa de participant la săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie. Recursul este nefondat. Din coroborarea probelor dosarului rezultă că, deşi au
desfăşurat activităţi materiale distincte, ambii inculpaţi au cooperat în mod nemijlocit la
comiterea infracţiunii agravate de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) (în timpul
nopţii) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (de două sau mai multe persoane împreună). Faţă de
considerentele ce preced, recursul a fost respins. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3146
din 17 mai 2006)6
Astfel, în speţa anterioara se poate considera: că pentru a fi aplicabilă agravanta
prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen. este necesar ca tâlhăria să fie săvârşită de două
sau mai multe persoane în condiţiile participaţiei. Dacă unul dintre inculpaţi a exercitat
violenţe fizice împotriva victimei, iar celălalt a deposedat-o de un bun, ambii inculpaţi sunt
coautori ai infracţiunii de tâlhărie săvârşită. Deşi fiecare inculpat a desfăşurat acte
materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea
infracţiunii prevăzute în art. 211 C. pen. prin acţiuni ce se completează reciproc. Legătura
subiectivă cerută de lege între acţiunea de lovire şi aceea de furt este probată prin
declaraţiile coinculpatului S.I. şi rezultă din acţiunile premergătoare, concomitente şi
ulterioare sustragerii sumei de bani desfăşurate de inculpaţi, constând, între altele, în
acostarea părţii vătămate de către coinculpatul T.L. - proprietarul autoturismului pentru a
cărui alimentare s-a convenit efectuarea cursei, stabilirea preţului iniţial de 10.000 de lei şi
încasarea imediată a acestuia, solicitarea unei alte sume de bani de către inculpatul T.L. şi
refuzul părţii vătămate, lovirea repetată a victimei de către acelaşi inculpat, intervenţia
coinculpatului S.I. care a controlat partea vătămată în buzunar şi i-a ridicat din portmoneu
suma de 250.000 de lei, folosirea ulterioară a sumei de bani pentru alimentarea
autoturismului potrivit înţelegerii iniţiale.
În al doilea rând, există infracţiuni complexe cu subiect calificat la care posibilitatea
coautoratului este controversată în literatura juridică.
În această categorie intră şi infracţiunea de viol, cu privire la care s-au conturat trei
opinii.
Într-o primă opinie se susţine că la infracţiunea de viol nu poate exista coautorat,
deoarece un act sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu poate fi realizat în acelaşi timp
de mai mulţi făptuitori, fiind deci o infracţiune cu autor unic. 7 Acest punct de vedere a fost
îmbrăţişat şi în practică.8
Într-o a doua opinie se consideră că poate fi autor, respectiv coautor, doar bărbatul care
este capabil să întreţină un raport sexual, altfel, cel care este lipsit de această aptitudine şi
exercită actele de constrângere asupra victimei, săvârşeşte o altă infracţiune, respectiv de
lovire sau ameninţare.
6
I.C.C.J. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Editura Hamangiu - 2007
7
C.Bulai, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, partea specială”, vol.III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1971, p.350; G.Antoniu, Comentariu…, 1975, p.207; O.Loghin, Drept penal roman, partea specială,
vol.I, Casa de Editură şi Presă „Şansa”SRL, Bucureşti, 1994, p.164.
8
T.Pop, op.cit, vol.II, p.637.
12
În sfârşit, într-o ultimă opinie, se susţine că poate fi coautor la infracţiunea de viol
orice persoană, chiar şi bărbatul incapabil să întreţină un raport sexual, precum şi femeia. 9 În
argumentarea acestei originale opinii autorul porneşte de la o constatare a instanţei supreme,
potrivit căreia coautorul realizează direct şi nemijlocit fie toate actele ce constituie latura
obiectivă a infracţiunii, fie o parte din aceste acte, arătând în continuare că violul, fiind o
infracţiune complexă, prezintă în conţinutul laturii obiective şi constrângerea prealabilă sau
concomitentă actului sexual. Aşadar apreciind aceste acte de constrângere ca nefiind acte de
executare, în ipoteza când făptuitorul ar comite aceste acte fără însă a înfăptui actul sexual,
acestea fiind considerate acte pregătitoare şi nefiind sancţionate corespunzător, s-ar lăsa
nepedepsită tentativa la infracţiunea de viol, ceea ce ar intra în contradicţie cu înseşi
dispoziţiile art.204 din Codul penal.
Prin sentinţa penală nr. 350 din 11 noiembrie 2002, Tribunalul Hunedoara a condamnat
pe inculpatul G.N., zis C. la 25 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de
art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174, raportat
la art. 175 lit. d) C. pen. şi la 25 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art.
197 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C.
pen., inculpatul execută pedeapsa cea mai grea de 25 ani închisoare sporită cu un an
închisoare, având de executat în total 26 de ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor,
prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. S-a dedus
din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive de la 2 noiembrie 2001, la zi.În
baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., inculpatul G.N. a fost obligat în solidar,
cu inculpatul E.F. la plata sumei de 35.000.000 lei despăgubiri civile şi la 750.000.000 lei
daune morale către partea civilă G.I. Pentru pronunţarea hotărârii, prima instanţă a reţinut
următoarea stare de fapt: În seara de 28 august 2001, inculpaţii G.N. şi E.F. au consumat
băuturi alcoolice la localul M. din masivul Parâng, în apropiere de municipiul Petroşani. În
jurul orei 19,00, G.N., la coliba părinţilor săi, a sacrificat un berbec, din turma al cărei cioban
era E.F., aici aflându-se şi minorul G.I., în vârstă de aproape 7 ani. Apoi, inculpatul G.N. a
revenit la acelaşi local, unde se afla şi E.F. În jurul orei 20,00 inculpatul E.F. a părăsit localul,
îndreptându-se pe drumul forestier din zonă, spre grajdurile numitului J.I. (stăpânul turmei de
oi), fiind urmat de inculpatul G.N., însoţit de minorul G.I. Întrucât copilul a refuzat
propunerea de a rămâne peste noapte, la coliba părinţilor săi, G.N. s-a înfuriat şi i-a aplicat o
lovitură cu palma peste faţă, continuându-şi drumul împreună. La scurt timp, inculpatul G.N.
l-a lovit din nou cu o palmă peste faţă pe minorul G.I., acesta rostogolindu-se în râpa abruptă,
ce mărginea drumul forestier. Inculpatul G.N. a coborât după victimă, l-a ridicat şi chemându-
l pe E.F., s-au înţeles să aibă raporturi sexuale anale cu minorul. Auzind, minorul a început să
plângă, rugându-i pe inculpaţi să-l lase în pace, însă aceştia nu au renunţat şi ambii au
întreţinut câte un raport sexual anal cu victima G.I. Văzând că victima continuă să plângă,
inculpatul G.N. s-a enervat şi a lovit-o cu o palmă, moment în care copilul s-a dezechilibrat şi,
în cădere, s-a lovit cu capul de o piatră, leşinând. Crezând că victima a decedat, cei doi
inculpaţi au luat-o în braţe, cu intenţia de a o îngropa, într-un loc dosnic, dar, văzând că ea şi-a
mişcat degetele de la mâini, s-au hotărât să o sugrume. Pentru aceasta, G.N. i-a cerut lui E.F.
să-i dea cureaua de la pantaloni, pentru a strânge victima de gât. Inculpatul E.F. nu i-a mai dat
cureaua celuilalt coinculpat, personal înfăşurând-o în jurul gâtului victimei şi a strâns de ea
până a considerat că aceasta a decedat. Apoi, potrivit înţelegerii, cei doi inculpaţi au săpat o
groapă în albia pârâului Frunţii, în care au aşezat victima, pe care au acoperit-o cu pietre şi
crengi. După trei zile, a fost anunţată Poliţia Municipiului Petroşani despre dispariţia
minorului G.I., fiind declanşate operaţiuni complexe pentru găsirea minorului, la care a
participat şi inculpatul G.N., ca şi când nu ar fi ştiut nimic. Operaţiunile de căutare au rămas
9
M.Basarab, op.cit, vol.II, p.256; M.Basarab, în Drept penal, partea specială, vol.I, Cluj-Napoca, 1985, p.149-
156.
13
fără rezultat, cadavrul minorului fiind găsit doar ca urmare a autodenunţului făcut de
inculpatul E.F., după arestarea sa la 31 octombrie 2001, pentru săvârşirea unei alte infracţiuni.
Fiind audiat de mai multe ori inculpatul E.F. a recunoscut faptele comise, acestea fiind
confirmate şi de inculpatul G.N., prin declaraţiile date la 2 noiembrie 2001. Prin decizia
penală nr. 122/ A din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat apelul
declarat de inculpatul G.N. Împotriva acestei decizii a făcut recurs, nemotivat, inculpatul
G.N., apărătorul său reiterând, ca şi la prima instanţă şi la instanţa de apel, aceleaşi motive,
solicitând schimbarea calificării juridice din infracţiunea de omor în complicitate la această
infracţiune, achitarea pentru infracţiunea de viol în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10
alin. (1) lit. a) C. proc. pen., (fapta nu există) şi în subsidiar reducerea pedepsei.Examinând
hotărârile atacate în raport de criticile formulate în recurs, se constată că instanţele au reţinut
corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului G.N., făcând o încadrare corespunzătoare
faptelor puse în sarcina acestuia. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N.
împotriva deciziei penale nr. 122/ A din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia. (I.C.C.J.,
secţia penală, decizia nr. 3719 din 12 septembrie 2003)10
Astfel, cu privire la cererea formulată de a fi schimbată încadrarea juridică din

infracţiunea de omor în complicitate la această infracţiune doctrina şi practica judiciară au
considerat că din punct de vedere obiectiv actele de coautoriat sunt acte de executare a
infracţiunii, ele nu cuprind numai actele ce aparţin în mod strict activităţii încriminate, ci şi
toate acele acte care, fără a fi specifice ei, în condiţiile în care a fost concepută şi efectuată
executarea, apar indispensabile realizării infracţiunii şi sunt inseparabil unite, sunt
indivizibile, cu actele de executare propriu zisă.Actele de complicitate, dimpotrivă, nu
realizează acţiunea constitutivă a infracţiunii şi, dacă nu raportăm la modul în care a fost
concepută executarea, nu reprezintă o condiţie indispensabilă înfăptuirii ei, complicitatea fiind
o formă secundară, accesorie de participaţie, concretizată în simple acte de înlesnire sau
ajutor.
Coautorii execută împreună, colaborează la executarea acţiunii constitutive a

infracţiunii, fie că îndeplinesc acte specific acesteia, fie că efectuează acte care, datorită
caracterului lor indispensabil şi indivizibil cu cea dintâi, se integrează activităţii de executare
în ansamblu, pe când contribuţia complicilor este exterioară executării faptei, pe care o
pregătesc sau o înlesnesc. Coautorul colaborează la însăşi executarea infracţiunii, el
realizează, totul sau în parte, elementul material al acesteia. Complicele, din contră, nu
execută el însuşi infracţiunea, ci numai contribuie indirect şi imediat la realizarea ei. Actele de
executare, sunt în primul rând, toate actele ce aparţin activităţii specifice laturii obiective a
infracţiunii date, pe care o realizează în mod direct, nemijlocit. Spre deosebire de acestea,
actele de complicitate nu fac parte din acţiunea constitutivă a infracţiunii ci, fiind exterioare,
extrinseci, ajută doar, imediat şi indirect, la realizarea ei.Toate actele ce se completează
reciproc la coautorat, alcătuiesc laolaltă activitatea unică, indivizibilă, care nu este altceva
decât activitatea de executare a infracţiunii respective.Aşa cum rezultă din actele de la dosar,
suprimarea vieţii copilului G.I. a avut două momente principale: 1. hotărârea de a fi suprimată
viaţa victimei pentru a nu se putea descoperi acţiunile de violenţă exercitate asupra acesteia şi,
în special, actele sexuale anale care au avut loc.Această hotărâre aparţine în exclusivitate
inculpatului G.N., el atrăgând şi pe coinculpatul E.F. la executarea exterminării copilului. 2.
executarea propriu-zisă a suprimării vieţii victimei care s-a realizat în trei momente distincte,
ale căror autor principal a fost inculpatul G.N. prin: - folosirea violenţelor care au dus la
starea de inconştienţă a victimei şi anihilarea oricărei posibilităţi de apărarea a acesteia; -
momentul sugrumării victimei, inculpatul G.N. fiind cel care a venit cu această idee şi a
iniţiat-o prin indicarea metodei de folosit, respectiv întrebuinţarea curelei de la pantaloni,
10
Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penala, pe anii 2003-2005, Editura All Beck (CH Beck)
14
executantul nemijlocit fiind E.F. - desăvârşirea suprimării victimei prin îngroparea acesteia,
tot inculpatul G.N. fiind cel care a venit cu această idee şi a participat, împreună cu inculpatul
E.F., la realizarea ei prin săparea gropii, aşezarea copilului în ea şi acoperirea cu bolovani şi
crengi. Deci, ambii inculpaţi au desfăşurat o acţiune comună, fiecare având contribuţie
determinantă şi indispensabilă la consumarea infracţiunii.Acţiunea inculpatului G.N., fiind
completată de cea lui E.F., ambele convergând către acelaşi rezultat. În aceste condiţii
activităţile infracţionale ale ambilor inculpaţi sunt indivizibile, în sensul că ambii inculpaţi au
folosit violenţe asupra victimei, în realizarea unicului rezultat, moartea acesteia. Activitatea
lui G.N. nu a fost mai puţin indispensabilă realizării infracţiunii de omor decât activitatea
coinculpatului E.F. care, în postura de executant, a sugrumat victima, prin folosirea curelei
personale de la pantaloni. Deci, inculpaţii, în urma înţelegerii prealabile şi printr-o acţiune
comună, fiecare având o contribuţie determinantă la consumarea infracţiunii, în sensul că
activitatea fiecăruia s-a completat reciproc şi a fost indispensabilă pentru producerea
rezultatului urmărit, ei nu pot avea decât calitatea de coautori la săvârşirea omorului. Făcând
corp comun, contribuţia lor la realizarea infracţiunii, este directă şi imediată, excluzând
interpunerea unei activităţi străine, aşa încât, ele prezintă toate caracteristicile actelor de
coautorat.
În ce priveşte infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C.
pen., victimă fiind copilul G.I., din probele administrate în cauză, rezultă indubitabil că
inculpatul G.N. a săvârşit această faptă penală. Astfel, fapta este dovedită prin declaraţia
inculpatului E.F., dată în faţa procurorului şi în prezenţa avocatului lui, procesul verbal
întocmit la 16 iulie 2002 cu prilejul înregistrării depoziţiei acestuia pe bandă video şi procesul
verbal de prezentarea materialelor dosarului, confirmate de martorii care au participat la
reconstituirea traseului şi a împrejurărilor în care a decedat minorul şi de procesul verbal de
reconstituire a faptelor după declaraţiile inculpatului G.N.Inculpatul G.N. a recunoscut faptele
la urmărirea penală, în declaraţia făcută procurorului, în prezenţa apărătorului, confirmată şi
de procesul verbal întocmit cu prilejul înregistrării depoziţiei sale pe bandă video.
Un alt exemplu în acest sens îl constituie speţa următoare: inculpaţii, împreună cu doi
minori, după acostarea părţilor vătămate, au plecat fiecare cu câte o fată pe câmp,
separându-se astfel de ceilalţi. S-a reţinut că inculpaţii au premeditat acostarea părţilor
vătămate, ceea ce au şi făcut, împreună. Apoi, ei au lovit si alungat pe cei doi martori care
însoţeau victimele, exercitând violente si asupra acestora, pentru ca, după aceea, sa întreţină
relaţii sexuale cu ele. In aceste împrejurări, fiecare făptuitor a întreţinut, separat, raporturi
sexuale cu o parte vătămată, prin violenta, fără ajutorul celorlalţi inculpaţi. Inculpatul B.N. a
încercat să violeze pe D.P., dar aceasta a reuşit să fugă, în cursul agresiunii.
Prima instanţă i-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de
art.197 alin.1 respectiv tentativa la viol prevăzută la art.20 raportat la art.197 alin. 1 .
Examinând probele administrate în cauză, se constată că toţi cei patru inculpaţi au
hotărât să întreţină raporturi intime, prin violenţă, cu părţile vătămate. În acest scop,
împreuna, le-au urmărit şi acostat pe acestea, după care au exercitat violente atât asupra lor,
cât şi a celor doi martori care le însoţeau. Temerea puternica creata astfel victimelor, oprite
noaptea intr-o zona pustie de cei patru inculpaţi, le-a redus posibilitatea de a se opune la
agresiunea comisa asupra lor, ceea ce a contribuit, în mod esenţial, la săvârşirea violurilor de
fiecare in parte. Împrejurarea că raporturile sexuale s-au produs în locuri diferite, din aceeaşi
zonă, este lipsită de relevanta privind încadrarea juridică a infracţiunilor, deoarece inculpaţii
au acţionat împreună.
Încadrarea corectă este: infracţiunea de viol prevăzut de art.197 alin .2 , lit.a ,
respectiv tentativa la infracţiunea de viol prevăzut de art. 20 raportat la art. 197, alin.2, lit.a.
15
(Curtea suprema de justiţie, secţia penală, decizia nr. 1955 din 6 iulie 1995)11
În ce priveşte distincţia între actele de coautorat şi cele de complicitate în cadrul
infracţiunilor complexe, esenţială pentru calificarea faptei este coroborarea activităţii
materiale cu poziţia subiectivă a participantului.
Instigarea
Instigarea constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, determină, prin orice
mijloace, o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Noţiunea de instigare rezultă din dispoziţiile art. 39 C. P. care prevede că instigator
este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
Condiţiile instigării
– între obiectul juridic al faptei săvârşită de autor şi obiectul juridic al instigării, să
existe identitate, întrucât autorul nu face decât să execute fapta a cărei săvârşire a fost hotărâtă
de către instigator. Dacă autorul execută o altă faptă penală decât cea la care a fost determinat,
care are un alt obiect juridic, nu ne aflăm în prezenţa instigării urmată de executare şi deci
instigatorul nu poate răspunde pentru aceasta.
– este necesară prezenţa a cel puţin doi subiecţi, a două persoane, una care desfăşoară
o activitate de instigare – instigatorul – iar alta asupra căreia se efectuează această activitate –
instigatul.
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru
a fi subiect al infracţiunii. Instigarea este posibilă la toate infracţiunile, atât la cele cu subiect
special – deoarece calitatea specială se cere numai pentru autor – cât şi la cele intenţionate sau
din culpă, la infracţiunile comisive sau omisive, la cele continuate, continue etc.
Instigarea poate fi săvârşită de către una ori mai multe persoane, care determină
simultan sau succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni. Dacă există doi sau mai
mulţi instigatori vor fi denumiţi coinstigatori şi primesc această calitate în cazul când au
acţionat în înţelegere şi cu voinţa de a coopera. În situaţia când între instigatori nu a existat o
înţelegere, ci fiecare a acţionat independent pentru a determina pe instigat la săvârşirea
aceleiaşi fapte prevăzută de legea penală, nu va exista coinstigare ci un concurs de instigări.
Instigat poate fi, de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau
nu condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii, asupra căreia însă se exercită
activitatea de determinare. Ca atare, poate fi instigată o persoană iresponsabilă, un minor care
nu a împlinit vârsta de 14 ani sau o persoană lipsită de libertatea de voinţă şi acţiune etc.,
cazuri în care ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii.
Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi multiple, de la simple sfaturi,
îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere, corupere (promisiuni de daruri sau
alte foloase) etc. Determinarea poate fi realizată prin acte, cuvinte spuse sau scrise şi chiar
prin gesturi sau semne cu o semnificaţie neîndoielnică.
Pentru existenţa instigării se cere ca determinarea să se refere la o faptă prevăzută de
legea penală, care să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Dacă fapta la
care s-a determinat nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, nu se poate pune
problema instigării în sens penal, iar cel care a determinat nu va fi tras la răspundere penală.
Fapta la care se instigă trebuie să fie indicată încât cel instigat să cunoască, să-şi poată
da seama de urmările ei socialmente periculoase, deoarece simpla aluzie la comiterea unei
fapte penale, nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 39 din Codul penal.
– pentru existenţa instigării se mai cere ca activitatea instigatorului să fi avut drept
urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, pe care o şi
execută ulterior.
Va fi îndeplinită această condiţie, atunci când hotărârea de a săvârşi o infracţiune luată
11
Probleme de drept din jurisprudenta C.S.J. în materie penala 1990-2000, Editura Juris Argesis, 2002
16
de instigator a fost însuşită de către instigat care apoi a trecut la executarea ei. Fapta săvârşită
poate fi în faza consumată sau în cea a tentativei pedepsită de legea penală, deoarece
începerea executării este proba evidentă a reuşitei instigării. În cazul când tentativa nu este
pedepsită, neexistând deci fapta prevăzută de legea penală, nu poate exista nici instigare ca
formă a participaţiei penale, putând însă constitui o altă infracţiune de sine stătătoare.
– activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie, adică instigatorul să fie
conştient că prin activitatea sa determină pe cel instigat la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Nu poate exista instigare din culpă. Dacă cineva, determină o persoană, prin cuvinte
rostite imprudent sau printr-un îndemn făcut în glumă etc., să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală nu va fi considerat instigator. Instigatul la rândul său, poate acţiona cu intenţie
directă ori indirectă sau din culpă sau chiar fără vinovăţie (în cazul participaţiei improprii,
prevăzută de art. 44 C. P.).
Pentru existenţa instigării nu are relevanţă mobilul cu care s-a acţionat şi nici scopul
urmărit. În unele cazuri mobilurile şi scopurile instigatorului şi instigatului pot fi identice, iar
în altele nu, şi totuşi instigarea, ca formă a participaţiei penale, să existe.
Formele instigării
În raport de reuşita sa nu a determinării, instigarea îmbracă mai multe aspecte, după
care se stabileşte şi răspunderea penală a instigatorului şi instigatului astfel:
a) Instigarea urmată de executare se caracterizează printr-o concordanţă între
activităţile desfăşurate de instigator şi instigat, în sensul că instigatorul determină iar instigatul
execută infracţiunea la care a fost determinat. Această formă a instigării îndeplineşte toate
condiţiile prevăzute de lege cu privire la săvârşirea infracţiunii la care s-a executat
determinarea.
b) Instigarea neurmată de executare. Există această formă de instigare atunci când
instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni, instigatul a acceptat, însă ulterior
desistă ori împiedică voluntar producerea rezultatului sau, din alte motive, nu trece la
executare (exemplu, nu a avut condiţii climaterice favorabile etc.).
c) Instigarea neizbutită (aparentă) sau îndemnul, cum i se mai spune, există atunci
când instigatorul determină la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală însă persoana
asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă, ceea ce înseamnă că instigatorul nu a
reuşit să lămurească, să-i sădească în conştiinţă hotărârea infracţională.

Instigarea este posibilă la infracţiunea complexă atât ca formă de participaţie proprie,
cât şi ca formă de participaţie improprie.
Din punct de vedere subiectiv, instigarea nu se poate săvârşi decât cu intenţie,
infracţiunile complexe neputând constitui o excepţie de la reglementarea înscrisă în art.25
Cod penal.
În literatură s-a exprimat punctul de vedere după care instigarea poate constitui o
cauză de disociere a infracţiunii complexe sub aspectul răspunderii instigatorului. In acest
sens s-a spus că instigatorul nu va răspunde decât pentru infracţiunea pentru care a instigat, iar
dacă autorul săvârşeşte şi altceva, aceasta va atrage numai răspunderea lui, nu şi a
instigatorului. Logica lucrurilor obligă la concluzia că instigatorul nu va putea răspunde
pentru o faptă care nu s-a săvârşit, chiar dacă din punct de vedere subiectiv a dorit altceva.
Prin sentinţa penală nr. 612 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Cluj a fost
condamnat printre alţii şi inculpatul C.A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de instigare la tâlhărie, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit.
b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c), art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 74 lit.
c) C. pen. În seara zilei de 15 august 2002, inculpaţii C.A., C.G.A., partea vătămată P.C. şi
17
martorii C.I., P.A.M. şi B.P. s-au deplasat la barul K. (situat în zona centrală a municipiului
Cluj Napoca) unde au consumat diferite băuturi alcoolice şi nealcoolice. La un moment dat
inculpaţii C.A. şi C.G.A. au încercat s-o convingă pe P.C. să le mai dea bani pentru a consuma
în continuare sau să le dea bijuteriile de aur ca să le amaneteze pentru a obţine bani de
consumaţie. Refuzaţi categoric de partea vătămată, cei doi au hotărât să găsească o persoană
străină de grup care să sustragă lănţişorul de aur al părţii vătămate după care să le vândă lor
lănţişorul contra unei sume derizorii. Pentru aceasta l-au contactat pe minorul G.A.G.
cunoscut că se ocupa cu furturi i-au arătat-o pe partea vătămată, i-au spus minorului ce traseu
va urma partea vătămată urmând s-o aştepte pe strada Matei Corvin unde să-i sustragă
lănţişorul şi apoi să fugă. Au mai stabilit ca să se întâlnească, după săvârşirea faptei la barul
N., unde minorul avea să primească bani pentru lănţişorul sustras. În jurul orelor 24,00, grupul
s-a deplasat înspre barul N., iar partea vătămată a plecat singură înspre casă urmând traseul pe
care inculpatul minor îl cunoştea de la cei doi. Ajunsă pe strada Matei Corvin, partea vătămată
a fost întâmpinată de minor care i-a smuls lănţişorul de la gât şi a fugit înspre barul
N.Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii, inculpatul C.A. solicitând să fie achitat,
deoarece nu există probe care să dovedească implicarea sa în comiterea faptei.Inculpaţii C.A.
şi G.A.G. au cerut reducerea pedepselor pe care le-au considerat prea aspre.Prin decizia
penală nr. 55 din 19 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, apelul inculpatului C.A. a
fost respins ca nefondat, instanţa de control judiciar reţinând că vinovăţia inculpatului este pe
deplin dovedită cu declaraţiile coinculpaţilor, declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile
martorilor şi reconstituirea făcută în cauză privind modul în care a fost săvârşită
fapta.Nemulţumit de această hotărâre inculpatul C.A. a atacat-o cu recurs solicitând casarea
deciziei şi reducerea pedepsei.Recursul este nefondat. Instanţele au făcut o analiză completă a
probelor administrate şi au reţinut corect vinovăţia inculpatului, dând faptei comise încadrarea
juridică legală. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva deciziei
penale nr. 55 din 19 martie 2003 a Curţii de Apel Cluj. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.
3581 din 09 septembrie 2003)12
Probleme mai deosebite ridică instigarea în situaţia infracţiunilor complexe
praeterintenţionate, deoarece aici doctrina şi practica s-au situat pe poziţii diferite.
Instanţa supremă a decis că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârşească
o tâlhărie, putând să prevadă că victima va deceda în urma actelor de violenţă, dar, deşi
prevede un asemenea rezultat, nu-1 acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, iar
autorul tâlhăriei ucide victima cu intenţie, fapta celui dintâi constituie instigare la infracţiunea
de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal, iar fapta autorului infracţiunea de omor
deosebit de grav prevăzută de art.176 lit. d Cod penal. S-a motivat că soluţia se impune ţinând
cont de poziţia subiectivă a fiecărui participant, caracterizată prin intenţie depăşită în cazul
instigatorului şi prin intenţie în cazul autorului infracţiunii. 13 Fără îndoială că temeiul legal de
la care s-a pornit în rezolvarea unei asemenea situaţii este dispoziţia înscrisă în art.28 alin.2
Cod penal.
O asemenea rezolvare a instigării a fost primită cu rezerve în doctrină. Plecând de la
faptul că instigarea nu se poate produce decât cu intenţie precum şi de la constatarea că în
Codul penal infracţiunile praeterintenţionate nu sunt reglementate în partea generală, s-a
concluzionat în mod corect că dispoziţiile art.28 alin.2 se referă doar la infracţiunile comise
cu intenţie.
Necontestând existenţa unei culpe în sarcina instigatorului în legătură cu rezultatul mai
grav produs, se susţine că răspunderea acestuia nu poate fi reţinută pentru că instigarea nu se
poate săvârşi din culpă. Potrivit autorilor,14 în această situaţie ar trebui să opereze o disociere
12
13
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească,
dec.nr.23/1984, CD 1987, p.153.
14
V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.219
18
între infracţiunea absorbantă (praeterintenţionată) şi cea absorbită (de bază), autorul
răspunzând pentru întreaga infracţiune iar instigatorul numai pentru infracţiunea de bază,
deoarece la aceasta a înţeles să participe.
După cum se ştie, în art.29 Cod penal se reglementează şi instigarea neurmată de
executarea faptei precum şi cea urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către
acesta a producerii rezultatului.
Prin sentinţa penală nr. 338/ S din 12 august 2003, Tribunalul Braşov a condamnat pe
inculpatul F.F. la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută
de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. b), art. 74 şi art. 76
C. pen., dispunând executarea acesteia în regim privativ de libertate, conform art. 71 şi art. 64
C. pen.Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat inculpatul C.A.I. la 3 ani şi 6 luni închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art.
211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele C. pen. Prin
decizia penală nr. 154/ Ap din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov pronunţată în dosarul nr.
150/P/Ap/2003 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov
împotriva sentinţei penale nr. 338/ S din 12 august 2003 a Tribunalului Braşov pe care a
desfiinţat-o sub aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului C.A.I. şi a
modalităţii de executare a pedepsei.Rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus
schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul C.A.I. din infracţiunea de
complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1) lit. a)
C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 100, art. 109 C. pen., în infracţiunea de instigare la tâlhărie,
prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art.
99, art. 100 şi art. 109 C. pen. În acest sens au pledat declaraţiile coinculpatului F.F., ale părţii
vătămate, aceasta din urmă confirmând solicitarea din ziua precedentă a inculpatului C.A.I. de
a-i comunica numărul de celular, ale martorei P.M. Această martoră l-a sunat pe inculpatul
C.A.I., pe propriul telefon mobil, la scurt timp de la săvârşirea faptei, în timp ce acesta se afla,
împreună cu celălalt inculpat la locuinţa numitului D.M., pentru a-l întreba dacă îl cunoaşte pe
inculpatul F.F., primind un răspuns negativ. Stabilind participarea inculpatului C.A.I. la
consumarea rezultatului urmărit, s-a putut constatat că activitatea acestuia se detaşează prin
determinarea cu intenţie la săvârşirea de către inculpatul F.F. a faptei penale, această atitudine
fiind insuflată autorului independent de voinţa acestuia. Ca rezultat al stăruinţelor sale,
inculpatul F.F. a acceptat în cele din urmă comiterea infracţiunii. Pe cale de consecinţă,
instanţa de apel a admis apelul parchetului, a desfiinţat sentinţa primei instanţe sub aspectul
încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul C.A.I. Procedând la rejudecare pentru
considerentele arătate, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei
acestui inculpat din infracţiunea de complicitate la tâlhărie înscrisă în actul de sesizare în
forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 25 C. pen., la aceeaşi infracţiune. În mod
corespunzător, dacă în cazul individualizării judiciare a pedepsei aceasta corespunde
criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., individualizarea modalităţii de executare nu este de
natură a răspunde cerinţelor privind reeducarea inculpatului C.A.I., acestuia fiindu-i aplicat
acelaşi regim ca în cazul inculpatului F.F. Raportat la acest din urmă inculpat, circumstanţele
reale şi personale examinate de către instanţa de fond au determinat reducerea pedepsei sub
limita minimului special, la nivelul unui cuantum îndestulător realizării scopului prevăzut de
art. 52 C. pen. Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri inculpaţii C.A.I.
şi F.F., acesta din urmă fără a arăta în scris motivele. În motivele de recurs depuse la dosar,
apărătorul inculpatului C.A.I. a invocat dispoziţiile art. 385 9 pct. 14, 171 şi 18 C. proc. pen.,
solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi rejudecând, în raport cu reţinerea
circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 72, art. 74 şi art. 76 C. pen., să se pronunţe o
pedeapsă orientată spre minimul special, urmând a se menţine dispoziţiile sentinţei de fond în
ceea ce priveşte individualizarea modului de executare al pedepsei. Se critică faptul că
instanţa de apel nu a ţinut cont de vârsta inculpatului, de stadiul dezvoltării sale fizice şi
19
intelectuale concretizat în expertiza medico-legală psihiatrică care a evidenţiat un
discernământ diminuat, influenţabilitate crescută, autocontrol scăzut, nu a mai săvârşit
anterior infracţiuni, provine dintr-o familie dezorganizată, însă urmează cursurile unei
instituţii de învăţământ, prejudiciul a fost recuperat integral, apreciind că în cauză sunt
îndeplinite toate condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei, această modalitate
fiind în concordanţă cu toate circumstanţele reale, dar şi personale ale inculpatului, iar în
cazul dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere se pot lua faţă de inculpat
măsuri de supraveghere. Apărătorul inculpatului C.A.I. în concluziile orale, în dezbateri a
invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14, 171 şi 18 C. proc. pen., solicitând
admiterea recursului, casarea deciziei Curţii de Apel Braşov şi menţinerea ca legală şi
temeinică a sentinţei pronunţată de instanţa de fond, susţinând oral motivele de recurs
formulate în scris şi depuse la dosar, apreciind că decizia din apel nu este fundamentată pe
probe. De asemenea, a solicitat ca pedeapsa aplicată inculpatului să fie suspendată sub
supraveghere potrivit art. 861 C. pen. Apărătorul inculpatului F.F., în dezbateri, a invocat
prevederile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, a se acorda o mai
mare eficienţă efectelor circumstanţelor judiciare, schimbarea modalităţii de executare a
pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 861 C. pen., care reglementează condiţiile de
aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Examinând recursurile declarate
de inculpaţii C.A.I. şi F.F. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate
ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 14, 171 şi 18 C.
proc. pen., pentru inculpatul C.A.I. şi cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.
pen., pentru inculpatul F.F., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului C.A.I. ca fiind fondat,
iar recursul inculpatului F.F. ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.
În ceea ce priveşte recursul inculpatului C.A.I.: din analiza coroborată a ansamblului
materialului probator administrat rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat instanţa de
apel a stabilit vinovăţia inculpatului minor C.A.I. în săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art.
25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., de
instigare la tâlhărie, ca urmare a aplicării art. 334 C. proc. pen., în raport cu situaţia de fapt
reţinută. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C.
proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului minor C.A.F.
de a-l determina pe inculpatul F.F., cu intenţie, prin promiterea unei sume de bani şi a
insistenţelor exercitate asupra acestuia de a săvârşi infracţiunea, în modalitatea stabilită iniţial
de inculpatul minor, de a deposeda pe partea vătămată L.L. de un telefon mobil pe care
aceasta îl purta agăţat de un şnur la gât, infracţiune comisă de inculpatul F.F., conform
planului prestabilit de inculpatul minor şi căruia i-a dat ulterior telefonul mobil, întruneşte atât
obiectiv cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de instigare la tâlhărie. Astfel,
declaraţiile inculpatului F.F. evidenţiază contribuţia inculpatului minor C.A.I. de a-l determina
să o deposedeze pe partea vătămată de un telefon mobil, spunându-i şi cum trebuie să
procedeze, iniţial refuzând, dar la insistenţele acestuia şi ca urmare a promisiunii că îi va da
suma de 1.200.000 lei a acceptat să comită fapta se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate
L.L. care confirmă anterior comiterii faptei asupra sa primirea unui telefon al cărui număr nu
a apărut afişat, declaraţiile martorei P.R. care o însoţea pe partea vătămată şi care a asistat
nemijlocit la săvârşirea infracţiunii asupra acesteia, atestând, la rândul ei, primirea de către
partea vătămată a unui apel telefonic pe mobil anterior săvârşirii infracţiunii, aşa cum rezulta
din planul stabilit de inculpatul minor C.A.I. Activitatea infracţională a inculpatului minor
C.A.I., atât obiectiv, cât şi subiectiv îndeplineşte condiţiile instigării respectiv, existenţa unei
activităţi de determinare a instigatorului asupra instigatului, aceasta să privească săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, să nu existe o determinare anterioară a instigatului de a
comite fapta, activitatea de instigarea să aibă efect, cel instigat să treacă la săvârşirea
infracţiunii, toate acestea urmând să se realizeze cu intenţie. Înalta Curte consideră însă că în
ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate, în sensul modalităţii de executare
20
privative de libertate, instanţa de apel nu a dat o corectă relevanţă dispoziţiilor art. 100 şi art.
72 C. pen., neţinând cont de faptul că infracţiunea a fost săvârşită de un inculpat minor, care
se caracterizează, de regulă printr-un tip aparte de personalitate delincventă, a cărei
insuficientă maturizare bio-psihică se concretizează în decizii infracţionale corespunzătoare
unui nivel de reprezentare scăzut, bazat pe nevoi imediate, în raport cu vârsta pe care acesta o
are. Astfel, Înalta Curte, reevaluând plural criteriile specifice regimului sancţionator aplicabil
minorilor stipulate în art. 100 C. pen., dar şi cele prevăzute în art. 72 C. pen., prin raportare la
condiţiile concrete, având în vedere gradul de pericol social al infracţiunii comise evidenţiat
nu numai de contribuţia efectivă de instigator, dar şi circumstanţele reale anterioare şi
ulterioare, precum şi de profilul complex de personalitate al inculpatului, concretizat în starea
fizică, dezvoltarea intelectuală şi morală, comportarea sa, condiţiile familiale, deja arătate,
ţinând cont şi de faptul că în prezent inculpatul a devenit de curând major, consideră
cuantumul pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare suficient, iar modalitatea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere sau sub control prevăzută de art. 1101 C. pen., că va
asigura realizarea scopurilor pedepsei aplicate, dând posibilitatea ca prin măsurile de
supraveghere impuse să permită îndreptarea atitudinii inculpatului faţă de comiterea de
infracţiuni, urmând ca procesul educaţional să reprezinte coordonata principală în modelarea
personalităţii acestuia. Referitor la recursul inculpatului F.F. declarat împotriva aceleiaşi
decizii: din examinarea probelor administrate a rezultat că instanţa de apel în mod corect şi-a
însuşit argumentele primei instanţe, atât cu privire la vinovăţia inculpatului F.F. în săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt
reţinută, cât şi sub aspectul individualizării pedepsei aplicate acestuia. alta Curte apreciază că
a fost făcută o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen.,
avându-se în vedere gradul de pericol social concret ridicat al faptei săvârşite de inculpat, în
calitate de autor, de modalitatea efectivă de comitere, deposedând prin violenţă pe partea
vătămată de un telefon mobil, circumstanţele ulterioare ale infracţiunii, circumstanţele
personale ale inculpatului, care era major la momentul când a săvârşit fapta, nu este cunoscut
cu antecedente penale, a avut un comportament pozitiv în societate, interesat de muncă,
potrivit caracterizărilor aflate la dosar. Totodată, Înalta Curte apreciază că şi modalitatea de
executare a pedepsei, prin privare de libertate este în măsură să contribuie la reeducarea
acestuia, neimpunându-se modalitatea de executare solicitată, având în vedere nu numai
circumstanţele personale, dar mai ales gravitatea şi condiţiile de săvârşire a infracţiunii, ceea
ce impune un regim de executare mai sever. Aşadar, în raport cu cele arătate, instanţa de apel
a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică sub toate aspectele în ceea ce-l priveşte pe
inculpatul F.F., nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 14 C. proc.
pen. Admite recursul declarat de inculpatul C.A.I. împotriva deciziei penale nr. 154/ Ap din 5
mai 2004 a Curţii de Apel Braşov. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.F.
împotriva deciziei penale nr. 154/ Ap din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov. (I.C.C.J., secţia
penală, decizia nr. 1202 din 17 februarie 2005)15.
Aceste forme ale instigării se pot întâlni numai la infracţiunile complexe posibil a fi
săvârşite cu intenţie, neputând exista în situaţia în care infracţiunile complexe la care se
instigă sunt culpoase sau praeterintenţionate.
Complicitatea
Complicitatea constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau care, înainte ori în timpul
săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită. Noţiunea de complicitate
defineşte, de altfel, şi pe participantul complice, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 40 C. P.
După cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte
15
21
forme ale participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la
săvârşirea infracţiunii.
Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, ci înlesneşte această săvârşire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul să
comită mai uşor, mai repede şi mai sigur infracţiunea propusă. Complicele pregăteşte
realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii
propice pentru desfăşurarea activităţii infracţionale etc.
Condiţiile complicităţii
– între obiectul juridic al faptei prevăzute de legea penală săvârşită de autor şi obiectul
juridic al actelor de complicitate, de regulă, trebuie să existe identitate. În cazurile
infracţiunilor complexe, când autorul comite o infracţiune mai gravă, care absoarbe în
conţinut infracţiunea la care a ajutat complicele – exemplu: tâlhărie, complicele ajutând numai
la furt – această condiţie nu mai este îndeplinită, autorul, prin fapta sa, a adus atingere mai
multor relaţii sociale, spre deosebire de complice, care, prin acţiunea sa, a contribuit la lezarea
uneia singure, pentru care, de altfel, va fi ţinut să răspundă penal.
– sub raportul subiecţilor, trebuie să existe un autor şi un complice. Complice poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii. La
săvârşirea unei infracţiuni poate exista un singur complice sau mai mulţi, fiecare aducându-şi
contribuţia cerută de autor, putând exista şi complice la săvârşirea unui act de complicitate,
atunci când participantul complice, spre a-l ajuta pe autor, apelează la sprijinul altei persoane,
care va primi aceeaşi calitate.
În cazul acestor infracţiuni al căror subiect trebuie să aibă o calitate specială, numai
autorul, nu şi complicele, este ţinut să îndeplinească acea calitate: persoanele care nu
îndeplinesc această condiţie cerută de lege nu pot fi autori, chiar dacă au efectuat acte de
executare, dar por fi considerate participanţi la săvârşirea faptei în calitate de complici.
– sub aspectul laturii obiective se cere să existe o faptă a autorului la care complicele a
executat acte de înlesnire sau de ajutare.
Existenţa autorului faptei este condiţia de bază a complicităţii. Complicele nu poate să
apară decât pe lângă persoana autorului, deoarece nu există complicitate în general, ci numai
la anumite fapte prevăzute de legea penală.
Actele săvârşite de complice constau într-o înlesnire sau darea de ajutor, precum şi în
promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă această promisiune nu este
îndeplinită. Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării, ca de exemplu:
procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea de condiţii de natură să uşureze
săvârşirea faptei, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia
urma să acţioneze etc.
Ajutorul priveşte acte îndeplinite chiar în timpul săvârşirii faptei, deci în orice
moment, între perioada de începerea executării şi până la consumare ori epuizare, acte care au
fost utile pentru autor, i-au fost de folos în activitatea infracţională desfăşurată. Acest ajutor
poate consta în acte comisive (exemplu: îi dă un instrument cu care să ucidă în momentul
când s-a încăierat cu victima) sau omisive (exemplu: paznicul nu opreşte la poartă pe un
infractor şi îl lasă să intre într-o societate comercială pentru a sustrage anumite bunuri).
Contribuţia complicelui în oricare din modalităţile prevăzute în textul art. 40 C. P.
trebuie să fie efectivă, să fie folositoare la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. În cazul
când ajutorul nu este dat autorului din cauză că participantul complice a fost împiedicat sau
deşi l-a dat, nu este folosit, fiind considerat impropriu ori de prisos, contribuţia dată rămâne o
simplă tentativă la complicitate, fără semnificaţie juridică penală.
Promisiunea de tăinuire sau de favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii
infracţionale luate de autor şi în acest fel contribuie şi ea la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală. Acest sprijin constă fie în tăinuirea bunurilor, fie în favorizarea infractorului,
22
adică în fapte care, atunci când sunt săvârşite fără o înţelegere stabilită înainte ori în timpul
săvârşirii faptei, deci fără promisiunea anterioară, constituie infracţiuni de sine stătătoare,
respectiv tăinuirea (art. 267 C. P.) şi favorizarea infractorului (art. 340 C. P.).
– din punct de vedere subiectiv, se cere ca în caz de complicitate, complicele să
acţioneze cu intenţie directă sau indirectă în ceea ce priveşte ajutorul pe care-l dă autorului în
comiterea faptei prevăzute de legea penală. Intenţia complicelui este concretizată în voinţa sa
de a săvârşi actele materiale sau morale, ştiind că astfel ajută sau înlesneşte săvârşirea, de
către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. Sub aspect subiectiv, complicele
cunoaşte activitatea autorului şi prevede rezultatul ei socialmente periculos, având cunoştinţă
că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea de către autor a faptei prevăzute de legea penală
şi voieşte să desfăşoare acea activitate, dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea
ei. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăria, la care a înţeles să contribuie cu acte de ajutor, va
fi comisă prin punerea victimei în stare de inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice,
contribuţia sa va constitui complicitate la tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea
folosind violenţa, deoarece a cunoscut că infracţiunea va fi săvârşită în una din modalităţile
alternative de realizare a laturii obiective a tâlhărie şi a voit să participe la comiterea acesteia.
Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu o
înţelegere, nici dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele
care l-a ajutat.
Complicele din culpă nu poate să existe. Dacă din culpă, o persoană ajută la săvârşirea
tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte penale acestea vor fi considerate coautori la
acea infracţiune.
Felurile complicităţii
În funcţie de natura ajutorului dat, complicitatea poate fi de două feluri: morală şi
materială.
a) Complicitatea morală – constă în activitatea desfăşurată de către complice, prin care
ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracţiuni.
Cu alte cuvinte, în cazul complicităţii morale, prin ajutorul dat se întăreşte moralul
autorului cu privire la reuşita săvârşirii faptei hotărâte de acesta.
Complicitatea morală îmbracă mai multe aspecte:
– un prim aspect al complicităţii morale se referă la activitatea de întărire a rezoluţiei
infracţionale luată de autorul infracţiunii sau de întreţinere a acesteia. Aceasta presupune că
autorul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea, dar din diferite motive, şovăie, întârzie să o
pună în aplicare. Astfel, intervine complicele care, elogiindu-i gândul infracţional sau
prezentându-i argumente pentru reuşita comiterii faptei sale, îi întăreşte hotărârea luată pentru
a trece la executarea ei. Această formă a complicităţii morale se deosebeşte de instigare, unde
hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, care o sădeşte în conştiinţa altei
persoane ce comite fapta penală. În caz de complicitate morală, hotărârea aparţine autorului,
complicele doar contribuind la întărirea ei.
– un alt aspect al complicităţii morale este acela al sfaturilor date de complice. Este
vorba de instrucţiuni de felul cum să comită infracţiunea, procurarea de informaţii şi date cu
privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul săvârşirii infracţiunii, despre victimă etc.
În legătură cu aceasta, complicele, poate da autorului informaţii în legătură cu alegerea
locului şi momentului comiterii faptei, se poate referi la mijloacele ce trebuie alese, poate face
personal distribuirea locurilor participanţilor în timpul săvârşirii faptei, putând chiar arăta
autorului, ce anume măsuri de protecţie pot fi luate pentru a nu fi descoperit de autorităţi etc.
– tot un aspect al complicităţii morale este şi prezenţa complicelui la locul săvârşirii
faptei pe baza înţelegerii prealabile cu autorul pentru a-l ajuta în caz de nevoie, întrucât el
creează acestuia curaj, sânge rece, o stare favorabilă punerii în aplicare a hotărârii
infracţionale luate.
– pânda la locul faptei în momentul comiterii faptei de către autor, constituie, de
23
asemenea, un aspect al complicităţii morale, deoarece a întărit moralul infractorului
determinându-l să acţioneze dezinvolt, ştiind că în caz de pericol va fi alarmat de complice.
Chiar dacă din motive independente de voinţa complicelui, nu a avut posibilitatea să-l anunţe
pe autor sau din diferite motive nu a stat de pază până la terminarea executării faptei penale,
se va reţine totuşi complicitate morală, întrucât autorul ştiindu-se în siguranţă, a acţionat cu
îndrăzneală în săvârşirea infracţiunii.
– promisiunea de ajutor făcută de complice înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va
tăinui bunurile provenite din infracţiune ori că va favoriza pe făptuitor, este un alt aspect al
complicităţii morale, chiar dacă ulterior acesta nu-şi îndeplineşte promisiunea făcută.
Prevăzând acest aspect, în dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. P., legiuitorul a avut în vedere faptul că
şi într-un caz şi în celălalt, complicele a contribuit la întărirea moralului autorului, i-a creat
climatul favorabil săvârşirii faptei, deoarece era sigur că ulterior el va avea unde să ascundă
bunurile rezultate din aceasta, ori că va avea unde să se ascundă în caz că va fi descoperit.
b) Complicitatea materială – constă într-o activitate de ajutare, înlesnire efectivă sau
sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşită de autor.
După câte se poate observa, putem avea complicitate la pregătirea unei infracţiuni
când complicele dă ajutor autorului în procurarea de instrumente sau mijloace cu care să
săvârşească fapta prevăzută de legea penală şi complicitate la executare, materializată în
actele de ajutare concretă a autorului în momentul comiterii faptei.
Ajutorul material, la rândul său, îmbracă mai multe aspecte care se prezintă sub mai
multe forme:
– procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora acesta
săvârşeşte fapta penală, cum ar fi: obiecte, arme, substanţe.
Se va considera că o persoană a procurat mijloacele numai atunci când le-a pus efectiv
la dispoziţia autorului, prin predarea lor, indiferent că o face personal ori prin intermediul altei
persoane. Nu are importanţă că mijloacele procurate aparţin complicelui care le oferă gratuit
sau contra cost, că le-a cumpărat, le-a procurat prin săvârşirea unei alte infracţiuni sau le-a pus
în stare de funcţionare pentru a servi autorului. Complicele trebuie să ştie că aceste mijloace
sunt apte în concret, prin natura lor, de a servi la săvârşirea acţiunii. De asemenea, acestea
trebuie să fie folosite efectiv de către autor altfel, contribuţia respectivă nu se încadrează în
raportul de cauzalitate a faptei executate de către autor.
– confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori mijloace cu care să
săvârşească fapta periculoasă. De exemplu: complicele confecţionează o armă artizanală,
modifică o cheie spre a putea descuia o casă de fier cu documentele secrete, modifică un
aparat de fotografiat pentru ca autorul să poată fotocopia unele documente secrete etc. În toate
aceste cazuri se cere ca participantul complice să cunoască faptul că autorul va folosi
mijloacele ori instrumentele respective la comiterea unei infracţiuni.
– înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârşirii faptei, cum ar fi:
descuie uşa închisă pentru ca autorul să pătrundă în interior spre a sustrage unele bunuri sau în
timpul încăierării cu victima autorul scapă cuţitul iar complicele îl ridică şi-l dă autorului, cu
care acesta ucide etc.
Ajutorul material poate consta şi în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în calea executării
acţiunii. Astfel, de exemplu, complicele poate înlătura paznicul chemându-l la telefon,
otrăveşte câinele de pază, ţine scara autorului sau îi serveşte drept scară acestuia pentru a
escalada un gard.
Ţinând seama de momentul săvârşirii faptei prevăzută de legea penală, complicitatea
poate fi: anterioară sau concomitentă.
– Complicitatea anterioară constă în contribuţia dată înainte de săvârşirea faptei, de
exemplu: procurarea de mijloace, confecţionarea ori adaptarea de instrumente, procurarea de
informaţii etc. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond decât acte pregătitoare
săvârşite de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate atunci când autorul a
24
trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă.
– Complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată în acelaşi timp cu săvârşirea
faptei şi anume acte de ajutor în cursul executării, fie pentru a asigura reuşita materială a
acestuia, fie acţionând asupra psihicului autorului pentru a menţine hotărârea infracţională.
În raport de relaţia dintre activităţi – a complicelui şi cea a autorului – complicitatea
este mijlocită şi nemijlocită.
– Complicitatea mijlocită există atunci când sprijinul este dat prin intermediul altui
participant, care poate fi instigatorul sau un alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi distincte şi anume:
complicitatea la instigare, care constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în
acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei, de exemplu: procurând bani
sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească fapta;
complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca
acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei, de exemplu: pune la
dispoziţia celuilalt complice un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul
săvârşirii faptei; instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel.
– Complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat de complice direct
autorului.
În funcţie de forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului, complicitatea este prin
acţiune sau prin inacţiune.
– Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, (de exemplu: complicele cheamă paznicul la
telefon pentru ca autorul să poată ieşi cu bunurile sustrase; îi aruncă autorului instrumentele
peste gard după ce acesta îl sărise etc.
– Complicitatea prin inacţiune constă în neîndeplinirea de către complice a unor acte
pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor
dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite, de exemplu: portarul nu încuie uşa pentru ca autorul
să poată intra.

Complicitatea, sub ambele forme, materială şi morală, este compatibilă cu infracţiunile
complexe intenţionate.
De esenţa complicităţii este înţelegerea între autor şi complice cu privire la săvârşirea
unei anumite fapte. Dacă după intervenirea unei asemenea înţelegeri, autorul reconsiderându-
şi rezoluţia iniţială, săvârşeşte o altă faptă despre care complicele nu are cunoştinţă, acesta din
urmă nu poate răspunde ca participant sub forma complicităţii la noua faptă. în acest sens nu
putem fi de acord cu o soluţie adoptată în practică, contrară acestui punct de vedere. In fapt,
trei inculpaţi s-au hotărât să comită un furt, unul dintre ei rămânând de pază, iar ceilalţi doi
pătrunzând în locuinţa victimei, unde au molestat-o şi au luat o serie de bunuri. Cel de-al
treilea a fost considerat complice la tâlhărie pe baza faptului că, văzând lumină în locuinţă şi
auzind zgomote, putea să-şi dea seama că ceilalţi doi vor folosi violenţa pentru realizarea
furtului propus.16 O asemenea interpretare este totuşi excesivă, fiindcă nu ţine seama de
poziţia subiectivă a complicelui bazată pe înţelegerea iniţială cu autorii. Faţă de
considerentele arătate, în speţă este vorba despre complicitate la furt calificat.
În ceea ce priveşte complicitatea morală, nu este necesar, din punct de vedere
subiectiv, să intervină o înţelegere prealabilă între autor şi complice, fiind suficient ca acesta
din urmă să ştie despre comiterea infracţiunii şi că ajută prin activitatea lui. Astfel, s-a decis
16
Trib.Mun. Bucureşti, secţia I penală, dec.nr.927/1992, în “Culegerea practică judiciară penală pe anul 1992”,
p.55-56, în acelaţi sens Trib Suprem, secţia penală, dec. nr.711/1974, RRD nr.9/1974, p.66-67.
25
că fapta unor persoane care făceau parte din grupul agresorilor de a se fi aflat în apropierea
victimei, înconjurând-o, în timp ce agresorii o deposedau de bunuri, constituie complicitate
morală la infracţiunea de tâlhărie.17
Aşa cum reiese din art.26 Cod penal, complicitatea nu poate fi comisă decât cu
intenţie, ceea ce semnifică faptul că cel care este complice prevede acţiunea autorului şi
urmarea acesteia, dorind sau acceptând producerea urmărilor.
Tribunalul Sibiu, prin sentinţa penală nr. 166 din 22 august 2002, a condamnat pe
inculpaţii:P.I. la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.
211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (2 1) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. K.I. la 4 ani şi 6
luni închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la
art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (2 1) lit. a), cu art. 74 şi art. 76 C. pen. Pentru a pronunţa
această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în noaptea de 13 iunie 2002, inculpaţii au consumat
băuturi alcoolice în mai multe baruri din oraşul Agnita, în incinta barului C. văzându-l pe
O.C., casier încasator la SC E. SA. Având în vedere că în ziua respectivă se încasase taxele
pentru curent, iar partea vătămată O.C. era într-o avansată stare de ebrietate şi avea asupra sa
geanta cu banii proveniţi din taxe, inculpatul P.I. i-a propus inculpatului K.I. să sustragă
geanta părţii vătămate. În jurul orei 24,00, când partea vătămată a părăsit localul, inculpaţii au
urmărit-o, iar inculpatul P.I. i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii în faţă şi i-a smuls geanta
cu banii rezultaţi din încasări, respectiv 20.190.000 lei. O mare parte din aceşti bani au fost
apoi ascunşi la domiciliul inculpatului K.I., unde organele de poliţie i-a găsit cu ocazia
percheziţiei. În urma loviturilor primite partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 8-9
zile de îngrijiri medicale. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 325/ A din 19
noiembrie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile inculpaţilor. Împotriva acestei decizii au
declarat recurs ambii inculpaţi. Inculpatul K.I. a solicitat schimbarea încadrării juridice din
complicitate la infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat, deoarece nu a exercitat
violenţe asupra părţii vătămate. Totodată, a solicitat să-i fie aplicată, pentru această faptă, o
pedeapsă orientată spre limita minimă prevăzută de lege. La rândul său, inculpatul P.I. a
solicitat reducerea pedepsei de 7 ani închisoare. Recursurile inculpaţilor, întemeiate pe
dispoziţiile art. 3859 pct. 14 şi 17 C. proc. pen., sunt nefondate.În concordanţă cu probele
administrate, instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, încadrând
just în dispoziţiile legii infracţiunile săvârşite de aceştia.Astfel, prin probele administrate, s-a
stabilit că inculpaţii s-au înţeles să deposedeze partea vătămată de geanta cu bani pe care o
avea asupra sa. Urmare acestei înţelegeri, au urmărit victima în momentul când aceasta a
părăsit localul şi în timp ce P.I. a lovit-o şi a deposedat-o de geantă, K.I. a stat în apropiere
pentru a interveni la nevoie. Ulterior, marea majoritate a banilor astfel sustraşi au fost ascunşi
la domiciliul acestui ultim inculpat.Ca atare, inculpatul K.I. a cunoscut împrejurările în care a
fost săvârşit furtul, şi anume prin întrebuinţarea violenţei, respectiv în condiţiile uneia din
modalităţile de realizare a laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie şi a voit să participe la
săvârşirea acestei infracţiuni.În consecinţă, fapta săvârşită de inculpat constituie complicitate
la infracţiunea de tâlhărie săvârşită în timp de noapte şi într-un loc public cum corect au
reţinut instanţele.Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii K.I. şi P.I.
împotriva deciziei penale nr. 325/ A din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1312 din 14 martie 2003)18.
Complicitatea la infracţiunile complexe praeterintenţionate ridică aceleaşi probleme ca

şi în cazul instigării, nefiind necesară reluarea aspectelor discutate.Trebuie totuşi arătat că
practica judiciară s-a situat pe poziţia recunoaşterii complicităţii şi la infracţiunile
praeterintenţionate. În acest sens, instanţa supremă a reţinut că însoţirea de la mică distanţă a
17
Trib.Mun.Bucureşti, secţia II-a panală, dec.nr.127/1982, Repertoriu... 1981 - 1986, p.46
18
26
autorului şi a victimei, după ce autorul, cunoscut ca o persoană deosebit de violentă, a
comunicat participanţilor intenţia sa de a sustrage banii victimei, şi asistarea în continuare la
lovirea repetată şi gravă a acesteia precum şi la deposedarea ei de bani, constituie acte de
complicitate, chiar în lipsa unei înţelegeri exprese, deoarece prezenţa la locul faptei a
constituit un ajutor dat autorului. Dacă victima moare în urma agresiunii, complicitatea se
raportează la prevederile art.211 alin.3 Cod penal, deoarece, văzând că victima este lovită,
participanţii şi-au putut da seama de eventualitatea acestui rezultat, poziţia lor subiectivă
fiind caracterizată de intenţie depăşită.19
Complicitatea este posibilă şi la infracţiunile complexe cu subiect calificat sau special,

întrucât complicele săvârşind numai acte de înlesnire sau ajutor, deci care nu aparţin laturii
obiective a infracţiunii, calitatea cerută de lege nu poate fi extinsă şi asupra acestuia.
19
Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2112/1986, CD 1986, p.270.
27

Probleme Concrete in Materia Infractiuni

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Probleme Concrete in Materia Infractiuni

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Probleme concrete ivite şi soluţionate în

doctrină şi în hotărârile judecătoreşti

Antoniu George, Codul penal pe înţelesul tuturor, Editura Societăţii

2. Formele infracţiunii complexe

În raport cu rolul pe care fapta absorbită îl poate avea în conţinutul infracţiunii

Specificul laturii obiective a infracţiunii complexe se răsfrânge şi asupra obiectului

4. Subiecţii infracţiunii complexe

Infracţiunea complexă este susceptibilă, în principiu, de a fi comisă de o persoană sau

5. Implicaţii practice ale definirii infracţiunii complexe

Pornind de la ideea că infracţiunea complexă este creată din anumite considerente de

6. Probleme ivite şi soluţionate în cazul formelor infracţiunii

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti

Astfel, cu privire la cererea formulată de a fi schimbată încadrarea juridică din

Coautorii execută împreună, colaborează la executarea acţiunii constitutive a

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti

Complicitatea la infracţiunile complexe praeterintenţionate ridică aceleaşi probleme ca

Complicitatea este posibilă şi la infracţiunile complexe cu subiect calificat sau special,

S-ar putea să vă placă și