Prof. dr.

Cristina Raica

POVESTEA LUI HARAP-ALB

(basm cult, proză fantastică)

de Ion Creangă

Ion Creangă (1 martie 1837, Humuleşti – 31 decembrie 1889, Iaşi... 52 de ani) a fost un
scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale. Ion Creangă
este, alături de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Slavici, considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Basmul este o specie a genului epic, epică populară sau cultă, în care se narează
întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare pozitive ( feţi-frumoşi, zâne, animale şi păsări
năzdrăvane etc.), aflate în luptă (conflict) cu forţele malefice ale naturii sau ale societăţii,
simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc., pe care le biruiesc în cele din urmă. Basmul are
formule specifice - iniţiale, mediane şi finale – şi personaje-cheie pentru acţiunea narativă.
Fantasticul este construit prin îmbinarea realului cu fabulosul, iar naraţiunea se împleteşte
armonios cu dialogul şi descrierea.

Basmul nostru a fost publicat la întâi august 1877, în revista junimistă Convorbiri literare.
Povestea lui Harap-Alb se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult,
deoarece are autor identificat, pe Ion Creangă.

Basmul poate fi şi un bildungsroman, deoarece fiul craiului evoluează de la adolescentul

naiv, cu încredere excesivă în propriile calităţi, la tânărul echilibrat şi destoinic, maturizat, prin
depăşirea tuturor piedicilor ivite în cale şi neaparat necesare dobândirii experienţei de viaţă.

Semnificaţia titlului Harap-Alb reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului
să intre în fântână. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul
din nepot al împăratului Verde, în acela de slugă a Spânului, acesta din urmă fiind cel care îi va da
nume. Numele său este un oximoron, având sensul de rob alb, deoarece harap înseamnă negru,
rob.

Ca în orice basm, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică: „Amu cică
era odată...”. Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient (heterodiegetic) şi
naraţiunea la persoana a treia, îmbinând supranaturalul cu planul real, prin armonizarea
eroilor fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului.

Acţiunea reliefează conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi
minciună, iar deznodământul evidenţiază triumful valorilor pozitive asupra celor negative,
toate aceste elemente fiind specifice basmului.
 Expoziţiunea reflectă fabulosul, prin plasarea acţiunii într-un ţinut îndepărtat, peste mări
şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin
evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit.

Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită „grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz
dintre cei trei fii ai săi, ca să-i urmeze la tron, deoarece el avea doar trei fete. Ca să-i pună la
încercare, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Mezinul reuşeşte să treacă
proba cu ursul cu sprijinul unei bătrâne, pe care o miluieşte cu un ban şi care-l sfătuieşte să ceară
tatălui său calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, apoi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul
hergheliei, ca să aleagă acel cal, care va veni să mănânce din tavă. Feciorul craiului primeşte
binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, împreună cu sfatul ca, în călătoria lui, să se
ferească de omul roş şi de cel spân. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale
tipice şi podul, ca simbol al trecerii de la adolescenţă la maturitate. Preţuirea valorilor morale
străvechi este ilustrată de hainele, armele şi calul cu care craiul fusese mire, semnificând faptul
că eroul moşteneşte experienţa spirituală a tatălui.

Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice,
„şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, până când întâlnesc în codru „un om
spân”, care se oferă drept „slugă la drum”. Când fiul craiului tocmai se rătăcise (motivul
labirintului), îi apare în cale spânul, pe care tânărul îl angajează drept călăuză. Ajunşi la fântână,
spânul îl ademeneşte pe fiul craiului să intre înăuntru ca să se răcorească, apoi trânteşte capacul
peste gura fântânii şi-l ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, acolo îi vor putrezi oasele.
Motivul fântânii situate în interiorul labirintului simbolizează taina naşterii/renaşterii
protagonistului, care capătă o nouă identitate: înăuntrul puţului a intrat feciorul de crai şi a ieşit
sluga Spânului, Harap-Alb.

Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea celor doi eroi la palatului împăratului Verde,
unde spânul se dă drept nepotul său, trimiţându-l pe Harap-Alb să stea la grajduri. Secvenţa
narativă este structurată aici în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea
probe fabuloase la care este supus protagonistul. Harap-Alb reuşeşte să treacă de cele două probe
supranaturale cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici: ia „salăţi” din grădina ursului, pielea şi
capul cerbului cu pietre preţioase şi le aduce Spânului. Ca orice basm, protagonistul are ajutoare
(personaje năzdrăvane care-l spijină necondiţionat) de nădejde, calul fabulos şi Sfânta Duminică.
Apoi, Spânul porunceşte să i-o aducă pe fata împăratului Roş, ca să se însoare cu ea.

Secvenţa narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai
multe episoade, în care se manifestă altă trăsătură specifică basmului şi anume aceea a prezenţei
donatorilor (îi dau protagonistului un obiect, o unealtă cu efect miraculos, care-l ajută în depăşirea
probelor sau chiar îi salvează viaţa). Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece
prin apă, ca să curme „viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă o aripioară, pentru
ca atunci când va crede că are nevoie de ea, să-i dea foc. După un timp, Harap-Alb vede un roi de
albine care zboară bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Voinicul îşi scoate pălăria, o aşază pe
pământ cu gura în sus şi albinele se îngrămădesc acolo, apoi le ciopleşte dintr-un buştean un
adăpost. Crăiasa albinelor îi dă o aripioară, ca, în caz de nevoie, să-i dea foc şi ea îi va veni în
ajutor. Acest al doilea pod marchează trecerea spre o nouă etapă a existenţei lui Harap-Alb şi
anume cunoaşterea sentimentului de iubire, experienţă ce se acumulează prin rezolvarea
conflictului cu omul roş şi depăşirea probelor impuse de el.

Eroul nostru se întâlneşte, în drumul său, şi cu cinci personaje fabuloase: Gerilă,

Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi
este plină de peripeţii. Secvenţa narativă de la curtea împăratului Roş, care îi supune unor probe
fabuloase, se constituie în câte un episod. La rândul său, fata împăratului Roş îl supune la o altă
încercare fabuloasă.

Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care
însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei şi ospăţul
oferit de gazdă. Toate aceste încercări sunt puse la cale de viitorul socru, cărora mirele trebuie să
le facă faţă.

În călătoria spre curtea lui Verde-Împărat, flăcăul se îndrăgosteşte de fata frumoasă „şi
plină de vină-ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă Spânului, fiind pentru prima oară tentat să-şi calce
cuvântul dat.

Punctul culminant al basmului surprinde momentul în care Spânul vrea să o ia în braţe pe

fata împăratului Roş, dar ea îl respinge, spunând că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci „el este
adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie, Spânul îi taie capul fiului de crai, strigând
că aşa trebuie să păţească cel care îşi încalcă jurământul dat. Atunci, calul lui Harap-Alb se repede
la Spân, îl ia de cap şi zboară cu el în înaltul cerului, de unde îi dă drumul şi acesta se face „praf şi
pulbere”. Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia,
prin leacuri miraculoase.

Deznodământul basmului constă în triumful valorilor pozitive asupra celor negative,

victoria adevărului asupra imposturii.

Finalul este fericit şi deschis, ilustrat prin formula tipică, deoarece nunta a ţinut „ani
întregi şi acum mai ţine încă”.

Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb ilustrează o altă lume decât cea reală cu eroi
fabuloşi alături de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce îi
conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă.

Limbajul personajelor cuprinde un registru stilistic amplu şi complex, de la duioşie la

grotesc. Harap-Alb, fiind un melancolic, se lamentează, se văicăreşte ori se plânge calului, într-o
exprimare tipic ţărănească: „parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”.
De altfel, aşa vorbesc toţi eroii basmului, craiul îşi mustră fiii mai mari ca un tată humuleştean.
Spânul se comportă ca un stăpân absolut, dispreţuind slugile.

Registrul stilistic al basmului este presărat cu zicători, proverbe şi fraze rimate,

personajele vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu multe regionalisme şi
cuvinte/expresii populare: „să-l văd când mi-oi vedea ceafa”, „Poftim, pungă, la masă,/ Dacă ţi-
ai adus de-acasă...” etc.

Basmul nostru are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează
motivele (călătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele şi
donatorii, ce contribuie la victoria binelui, formulele tipice şi inovează pentru basmul cult
umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica, pshihologia şi limbajul
personajelor.

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin ritmul rapid al
povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul
debordant realizat cu jovialitate şi prin oralitatea stilului.

Oralitatea stilului este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public, a
unui auditoriu care ascultă, şi nu pentru cititori. Modalităţile de realizare a oralităţii stilului
sunt: dialogul, folosirea dativului etic („mi ţi-l înşfăcă”), exclamaţii, interogaţii, interjecţii,
expresii onomatopeice, imprecaţii (blesteme), apostofe, adresare directă, diminutive,
formule specifice oralităţii („toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie” etc.), proverbe
şi zicători, versuri populare sau fraze rimate, cuvinte şi expresii populare, regionalisme,
umorul.
 Caracterizarea lui Harap-Alb

Harap-Alb, personajul principal şi eponim este un Făt-Frumos din basmele populare,

destoinic şi curajos, dar rămas în zona umanului pentru că este prietenos, cuminte şi ascultător
ca un flăcău din Humuleşti, nefiind înzestrat cu puteri supranaturale. El devine un erou
exemplar nu prin însuşiri miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui
umană, fiind adesea cuprins de frică şi nesiguranţă, de neputinţă şi disperare, având, aşadar,
slăbiciuni omeneşti. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în
vederea formării personalităţii, pentru a deveni conducătorul unei familii, experienţă necesară
viitorului adult. Din acest punct de vedere, povestea noastră este un veritabil bildungsroman.

În basm, protagonistul reprezintă binele, care simbolizează adevărul aflat în conflict cu

forţele malefice, reprezentate de minciună şi întruchipate de antagonist (antierou), Spânul. În
finalul basmului, adevărul iese triumfător, impostura Spânului este demascată de fata împăratului
Roş şi răul este învins.

Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre
în fântână. Din referirea directă a naratorului heterodiegetic reiese că eroul este naiv, lipsit de
experienţă şi excesiv de credul, din care cauză, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al
împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele personajului este un oximoron, deoarece
cuvântul harap înseamnă negru, aici având sensul de rob (negru-alb).

Principala trăsătură indirectă a lui Harap-Alb este că ştie să-şi facă prieteni buni şi
devotaţi. Mezinul craiului reface experienţa de viaţă a tatălui, care călătorise în tinereţe prin
aceleaşi locuri, codrul în care se rătăceşte simbolizând un adevărat labirint, o lume necunoscută
flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul de a se feri de omul spân. De altfel,
probele au sensuri simbolice pentru maturizarea personajului, contribuind, în mod esenţial, la
formarea lui ca adult. Podul păzit de craiul deghizat în urs sugerează trecerea eroului într-o altă
etapă a vieţii, de la adolescenţă la tinereţe, iar fântâna fără roată şi fără cumpănă, seamănă cu o
grotă, simbolizând locul renaşterii, al schimbării, deoarece tânărul intră fecior de crai şi iese rob.

Mezinul craiului, lipsit de experinenţă, se simte vinovat că încălcase promisiunea de a se

feri de omul spân, deoarece el fusese deprins să ţină seama de sfaturile părinteşti, atitudine ce
reiese, în mod direct, prin autocaracterizare: „Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata şi
tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum”.

Trăsăturile morale se disting indirect, din faptele, atitudinea şi comportamentul eroului,

precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. Deşi mediul ambiant şi social constituie un mijloc
de caracterizare indirectă, specific personajelor realiste, protagonistul, înzestrat cu însuşiri
omeneşti, dovedeşte loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, îşi respectă cuvântul dat,
menifestă distincţie şi nobleţe sufletească, atestând astfel originea crăiască şi educaţia aleasă
primite în casa părintească.

Relaţiile protagonistului cu celelalte personaje scot în evidenţă, indirect, alte trăsături

care definesc latura umană a flăcăului. Faţă de Spân, Harap-Alb este cinstit, loial şi corect, nu-
l trădează niciodată, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. Relaţia dintre Verde-împărat,
fetele acestuia şi Harap-Alb evideanţiază, indirect, bună-creştere, condescendenţă
(amabilitate) şi respect, adevărate valori morale.

Altruismul, sufletul lui bun se manifestă, indirect, prin atitudinea faţă de personajele-
donatori, regina furnicilor şi crăiasa albinelor. Tânărul capătă experienţă mai ales în cunoaşterea
speciei umane. Cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său semnifică omul
dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care oricine le poate avea şi pe care flăcăul, ca şi Ion
Creangă însuşi, le priveşte cu înţelegere bonomă şi jovialitate.

Pentru desăvârşirea iniţierii şi a experienţei de viaţă, Harap-Alb cunoaşte sentimentul

iubirii faţă de fata împăratului Roş, care, în finalul basmului, îi salvează viaţa, trezindu-l din
morţi cu smicele, apă moartă şi apă vie. După demascarea Spânului şi uciderea acestuia de către
cal, Harap-Alb redevine el însuşi, feciorul craiului, viitorul împărat, care îşi poate asuma
răspunderea închegării unei familii şi conducerii unei gospodării, întrucât experienţa căpătată
îi conferă statutul de adult pregătit pentru viaţă.

Umanizarea personajului de basm se face şi prin arta naraţiunii, caracterizată de

oralitate şi umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este reprezentat de registrul stilistic
alcătuit din cuvintele şi expresiile populare şi din numeroasele regionalisme folosite de Harap-
Alb.