Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile – Francois Lelord, Christophe Andre

Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile a apărut la Editura Trei și este o carte adresată
tuturor. Şi asta pentru că de relaţiile pe care le avem depindem pretutindeni: la școală, serviciu, în
familie, în blocul în care locuim, chiar şi la magazinul din colţ de unde ne aprovizionăm în grabă.
Deseori însă comunicarea este dificilă, mesajul pe care îl transmitem se distorsionează, iar
încercările de a restabili o legătură par inutile.

Iată câteva exemple care v-ar putea determina să vă gândiţi mai mult la soluţiile pe care le găsiţi
potrivite pentru comunicarea cu cei din jurul vostru.

Pe mama anxioasa, cea veşnic frământată de grija dacă mâncăm sănătos, dacă ne
îmbrăcăm adecvat, dacă nu muncim prea mult, dacă avem suficienţi bani sau dacă dormim
măcar opt ore zilnic, nu oricum, ci noaptea, de preferat de pe la 23.00, cel târziu, cei mai
mulţi găsim de cuviinţă să o ironizăm. Nerecomandabil. Recomandabil: folosim un umor
binevoitor, încercăm să îi câştigăm încrederea, să o determinăm să relativizeze, pentru a nu
mai lua în tragic evenimente care nouă ni se par banale (de exemplu: Ce crezi că se
întâmplă dacă se arde friptura?) şi chiar să se trateze, cu ajutorul unor tehnici de relaxare,
al unor terapii cognitive sau al unor anxiolitice. Beneficiile relaţionării cu astfel de persoane:
anxioşii au calitatea de a preveni şi de a prevedea multe posibile inconveniente care nouă
nici măcar nu ne trec prin cap. De câte ori nu am mulţumit în gând cicălelilor care ne-au
determinat să ne luăm, preventiv, o umbrelă ori o haină mai groasă.

Paranoicul cel veşnic rigid şi bănuitor că cei din jur complotează în defavoarea lui este
reprezentat aici şi de un personaj istoric important: Stalin. Convins că ţăranii ucrainieni nu
acopereau cantităţile de grâu prevăzute deoarece îl ascundeau pentru propriile foloase,
acesta a trimis Armata Roşie în Ucraina pentru a strânge întreaga recoltă. Urmarea acestui
act paranoic extrem: în aproximativ doi ani, între cinci şi şapte milioane de ucrainieni au
murit de foame. Un alt personaj istoric încadrat în acest tipar comportamental a fost Hitler.
Bineînţeles, realitatea ne oferă variante de o intensitate diversă a modelului paranoic, iar
condiţiile sociale actuale nu mai favorizează acte dictatoriale cu repercusiuni atât de mari.
Acest lucru nu exclude însă necesitatea unei bune diplomaţii în comunicarea cu un
paranoic, dar beneficiul principal al acestei relaţionări constă în faptul că paranoicul, veşnic
suspicios şi pus în gardă, anticipează uneori şi situaţii de pericol real.

Histrionicul poate fi obositor pentru unii, dar pentru alţii este de-a dreptul atractiv prin
chiar diversitatea spectacolului oferit. Veşnic stăpânit de dorinţa de a fi în centrul atenţie,
face orice pentru asta, trece de la o stare la alta, dramatizează, idealizează sau depreciază
excesiv. Dacă doriţi să-l mai temperaţi, arătaţi-i interes în special când nu excelează în ceea
ce îi este caracteristic.

Obsesivul care îşi aranjează cămăşile în funcţie de culori şi pixurile întotdeauna cu vârful
în aceeaşi direcţie nu trebuie ironizat pentru maniile lui, care pot fi, de altfel, extrem de
utile în unele activităţi profesionale, deoarece este perfecţionist, conştiincios şi scrupulos.
Dar aveţi grijă că tocmai din cauza acestei meticulozităţi s-ar putea să rateze chiar termenul
limită de predare a proiectului final.

Narcisicul, greu de suportat pentru admiraţia şi atenţia de care are nevoie, este însă cel
care obţine ceea ce alţii nici măcar nu îndrăznesc să ceară.

Personalităţile schizoide caută singurătatea şi sunt persoane autonome. Nu este

recomandabil să fie puse în funcţii care să necesite o prea mare relaţionare cu ceilalţi, dar
nici nu le trebuie încurajată prea mult solitudinea.

Comportamentul de tip A se regăseşte deseori în personalitatea şefului cu o activitate

febrilă, cel care se implică total în acţiune şi care vrea controlul absolut. Avantaj:
extraordinara puterea de muncă. Dezavantaje: lipsa relaxării, suprasolicitarea, atitudinea
veşnic competiţională şi dominatoare în orice situaţie. Mai ales cu el este de recomandat să
criticaţi comportamentul, nu persoana, şi să nu vă lăsaţi antrenaţi în permanenta agitaţie.

În ceea ce priveşte personalităţile depresive, încurajările moralizatoare şi de trezire la

realitate nu au niciun efect. Este de preferat să le sugerăm ajutorul terapeuţilor şi să le
evidenţiem permanent părţile bune ale situaţiei căreia îi găsesc doar neajunsuri.

Dependenţii sunt cei care se agaţă de prieteni sau de oricine face greşeala de a le permite
această situaţie. Au impresia că sunt incapabili să se descurce pe cont propriu şi au
permanenta teamă de a nu strica relaţiile. Problema este că ajutându-i permanent şi
neîncurajându-le propria decizie, riscăm să îi transformăm, într-adevăr, în nişte
neputincioşi.

Ultimele două personalităţi tratate pe larg sunt cea pasiv-agresivă şi cea evitantă. În
cazul personaliăţii pasiv-agresive se adoptă o rezistenţă excesivă faţă de ceea ce ar trebui
respectat, dar fără manifestarea verbală a acestei rezistenţe, deoarece pasiv-agresivul este
în realitate destul de temător pentru ceea ce i-ar pricinui atitudinea directă. Tocmai de
aceea este recomandabil să îl încurajăm să îşi exprime părerea cât mai des. În ceea ce
priveşte personalitatea evitantă, aceasta nici nu îşi pune problema vreunei reacţii, stima de
sine fiind foarte scăzută, iar teama de eşec foarte mare.

Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile este adresată celor care depăşesc stadiul de
etichetare, care vor sau pur şi simplu au nevoie să înţeleagă mecanismele unei comunicări
eficiente în condiţii mai puţin favorabile şi care înţeleg că un fel de a fi greu de suportat în
anumite situaţii are eficienţa lui în altele. Nu în ultimul rând, trebuie să acceptăm faptul că
persoanele pe care noi le catalogăm şi le respingem deseori cu atât de multă uşurinţă „ n-au
nicio vină de a se fi născut cu o asemenea fire, nu şi-au ales singure tipul de personalitate.
Amestec de ereditate şi educaţie, ele au dezvoltat tipuri de comportamente care, cel mai
adesea, nu le reuşesc şi de care [...] nu sunt complet responsabile. Cine ar alege deliberat să
fie excesiv de anxios, de impulsiv, suspicios, mult prea dependent de ceilalţi sau obsedat de
detalii? [...] Faptul de a-i accepta constituie adesea un prim pas necesar pentru a-i
determina să-şi schimbe unele comportamente.”