UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEŞTI

FACULTATEA: LITERE ŞI ŞTIINŢE

DEPARTAMENTUL: FILOLOGIE

PROGRAMUL DE STUDII: STUDII CULTURALE ROMÂNEȘTI ÎN CONTEXT

EUROPEAN

ANUL: II

CULTURA LIMBII

PLOIEŞTI

2019

Teme seminar
 1. Adaptarea grafică, gramaticală a neologismelor englezeşti

Dintre englezismele ce cauzează anumite dificultăţi la adaptare am menţiona

următoarele:
• „a” în silaba finală din componentul man al cuvintelor compuse se pronunţă „a”:
barman, cameraman şi „e”: batman, showman, businessman, gentleman, congresman,
superman;
• „a” în silabă deschisă se citeşte „ei”: Facebook, cupcake, update, rating;
• „a” poate echivala sonor şi cu „e”: dandy, catchy, lady, baby, fashion, gadget,
management, laptop, manager, happy-end, banking, sandwich;
• „a” care formează diftong cu „y” sau cu „i” se citeşte „ei”: player, display,
playback, playlist, fair-play, pay-per-view; e-mail, cocktail, fund-raising, training,
brainstorming;
•„a” se pronunţă „a” în silabă închisă accentuată: marketing, smartphone, casting,
master, starter, superstar;

2. Variante de plural admise in DOOM

Substantivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural nearticulat cu

doi i, iar la forma articulată cu trei i: cafegiu, copil, fiu — cafegii, copii, fii — cafegiii, copiii, fiii.
Poate exista ezitare în ce privește forma de plural (în cadrul aceluiași gen) la unele
substantive feminine cu pluralul (și genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i și neutre cu
pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opțiunea normei actuale este una din următoarele:

 ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferință pentru una dintre ele
(indicată prima în Dicționar); precum !căpșuni/căpșune, !cireșe/cireși, !coarde/corzi,
!coperte/coperți, !găluște/găluști, ca și râpe/râpi, respectiv !niveluri/nivele „înălțime,
stadiu, treaptă”, ca și chipie/chipiuri, tuneluri/tunele;
 se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar !gagici, !poieni,
!țigănci) și neutre precum chibrituri (chibrite fiind simțit ca incult), dar !seminare
(seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu);
 substantivele feminine formate cu sufixul -toare care au sensuri diferite se constituie în
serii dintre care cele care desemnează persoane au pluralul la fel cu singularul
(apărătoare, lipitoare), în timp ce au pluralul în -i cele care desemnează obiecte
(apărători) sau animale (lipitori).
 Normele actuale recomandă păstrarea alternanței la pluralul substantivului cotidian —
cotidiene (așa cum se comportă adjectivul din care provine).

3. Norme fonetice din prefaţa DOOM-ului

Reguli de scriere şi de pronunţare literară: Conform Hotărârii Academiei Române sunetul

[î] este redat în două moduri, după criteriul poziţiei în cuvânt şi după criteriul morfologic. Astfel,
se scrie â în interiorul cuvintelor, inclusiv în forme ale verbelor de conjugarea a IV-a terminate la
infinitiv în -î (coborâi, coborâsem, coborând, coborât) şi în derivate cu sufixe de la cuvinte
terminate în -î (chiorâş, hotărâtor, târâtor).
Numele de familie se pot scrie în interior cu â sau î, în funcţie de tradiţia familiei, de
dorinţa purtătorilor şi de actele de stare civilă.
După ş şi j: a, e, i sau ea, ă, â
După ş şi j se scrie şi se pronunţă a, e, i sau, respectiv, ea, ă, â, în funcţie de structura
morfologică a cuvântului, şi anume:
•în rădăcina cuvântului se scrie şi se pronunţă numai a, e, i (şi nu ea, ă, â): aşază, deşartă,
înşală, muşama, şapcă, şase; jale, jar, tânjală; aşeza, înşela, şerpoaică, şes; jecmăni, jeli; maşină,
şir; jilţ, jir;
•se scrie -ează (ca şi în lucrează) la indicativ prezent persoana a III-a: înfăţişează,
angajează.

Reguli de scriere şi de pronunţare literară

•Se scrie -ea/-ească (ca şi în citea, să citească) la indicativ imperfect, respectiv conjunctiv
prezent persoana a III-a: sfârşea, îngrijea; să sfârşească, să îngrijească.
•Se scrie -eală (ca şi în îndrăzneală): greşeală, oblojeală, tânjeală (rar)„tânjire”.
•Se scrie -ean (ca şi în braşovean): ieşean, clujean.
•Se scrie -eaţă (ca şi în negreaţă): roşeaţă.
•Se scrie -ească (ca şi în bărbătească): strămoşească, vitejească.

Accentul

-i şi -u final sunt accentuaţi în unele împrumuturi: substantive (colibri, taxi) şi adjective:

kaki;
-o final este neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;
-o final este accentuat în substantive şi adjective mai recente: antihalo, halo, indigo,
maro.
În funcţie de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la
cuvinte precum adică, aripă, avarie, caracter, călugăriţă, doctoriţă, duminică, miros, regizor,
sever, şervet.
La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere
(indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1: acatist/acatist,
anost/anost, antic/antic gingaş/gingaş, hatman/hatman, intim/intim, jilav/jilav, penurie/penurie,
profesor/profesor, trafic/trafic.
Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie), în timp ce altele sunt tolerabile,
nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane,
uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori
accentuări mai vechi (călugăriţă, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav, duşman).
Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca: indicativul şi conjunctivul
prezent persoana I şi a II-a plural şi imperativ persoana a II-a plural – accentuate pe sufixul -e la
conjugarea a II-a (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea a III-a (tipul bateţi); formele
verbului a fi suntem,sunteţi.
Accentul este mobil la substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă
(radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată hotărât (radioul, zeroul) şi la
plural (radiouri, zerouri).
 La împrumuturile mai recente şi la termenii de specialitate, accentul este stabil:
avocadoul.
În flexiunea verbală, accentul este mobil (căzând pe temă sau pe desinenţă) chiar la
acelaşi mod şi timp: perfect simplu persoana I singular adusei, I plural aduserăm. Cuvintele
polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal (forte), mai puternic, şi un accent secundar, mai
slab: anteroposterior, meglenoromân.

Referate examen

I.Normă, abatere, greşeală- Definirea termenilor

 Varianta literară a oricărei limbi este definită prin caracterul ei normat, care asigură, de
fapt, corectitudinea de natură: fonetică-fonologică, ortografică, ortoepică, lexicală, semantică,
etimologică, morfologică, sintactică, stilistică. Varianta literară– orală şi scrisă – este aspectul cel
mai îngrijit al limbii naţionale. Are caracter normat, elaborat, relativ unitar şi stabil.

Gramatica normativă este disciplina care impune normele variantei literare a limbii,
semnalează „un model” de limbă, având finalităţi didactice. Obiectivele principale ale acestui tip
de gramatică sincronică sunt:

 promovarea, recomandarea normei gramaticale, deci a formelor şi a structurilor

impuse de varianta literară (corectă) a limbii;
 inventarierea, explicarea şi condamnarea oricărei deviaţii de la normă, avându- se
în vedere toate nivelurile lingvistice.

Gramatica normativă şi corectivă se bazează pe conceptele de corectitudine şi normă.

Normă: ceea ce este acceptat sau impus de regulile variantei literare a limbii actuale; în
conformitate cu anumite reguli, principii, dispoziţii, norme lingvistice şi literare în vigoare.

Norma lingvistică reprezintă un sistem de reguli, restricţii sau constrângeri generalizate,

fixate în timp, pe parcursul evoluţiei şi perfecţionării limbii (are caracter prohibitiv şi coercitiv);
se constituie într-un „model” de limbă, având dinamică şi funcţionalitate proprii. Normele
lingvistice sunt reglementate de gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice, ortoepice şi de
punctuaţie.

Norma literară fixează regulile de exprimare orală sau scrisă corectă, cultivată, într-o
anumită etapă din evoluţia unei limbi, fiind promovată, în prezent, de Academia Română
(Hotărârea Adunării generale a Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la â
şi sunt în grafia limbii române; DOOM2 1. E.Coşeriu situează norma între limbă şi vorbire
(uzaj), la primul nivel de abstractizare. Norma lingvistică arată „cum se spune”, având caracter
„natural” şi abstract, iar norma literară, „cum trebuie să se spună”, fiind concretă şi
convenţională2.

Modul în care aceste norme sunt aplicate sau nu în exprimare ţine de stilul individual
şi/sau de un anume stil funcţional, astfel că se impune să se aibă în vedere şi norme de natură
stilistică. Stilul, deşi a fost definit ca abatere, deviere de la normă, include şi se conturează din
toate caracteristicile unui mesaj, atât din cele conforme normelor variantei literare, cât şi din cele
care se constituie în inovaţii sau abateri (intenţionate sau neintenţionate) de la aceste rigori,
acceptate doar în stilurile neliterare şi în stilul beletristic (unde devin resurse ale expresivităţii
artistice).

Abatere/greşeală: încălcare, nerespectare a regulilor impuse. Abaterile de la normă

prezintă însă importanţă în procesul evolutiv al limbii (abaterea poate deveni, în timp, normă),
norma fiind deseori rezultatul generalizării unor greşeli: „(…) normele trebuie din când în când
modificate pentru a le adapta la realitate.”3. Exemple: ferăstrău > fierăstrău (termeni aflaţi în
variaţie liberă, DOOM2); (fem., pl.) căpşune > căpşuni (termeni aflaţi în variaţie liberă,
DOOM2); (eu) continuu > continui (formă unică, DOOM2) etc.

Abaterea de natură lingvistică înseamnă, deci, îndepărtare de la norma limbii. Ea se poate

constitui în greşeală (neintenţionată) sau licenţă poetică (intenţionată, justificată stilistic).
Principalele cauze ale incorectitudinii sunt: necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a limbii
respective, ignoranţa, neglijenţa, comoditatea/legea minimului efort, analogia4, confuzia
lingvistică.

Deci, problema abaterilor se pune într-un fel în cazul stilului individual şi în alt fel în
cazul stilurilor funcţionale ale variantei literare. Diferenţierile continuă şi în sistemul stilurilor
funcţionale (colective), întrucât ceea ce este acceptat şi necesar estetic în stilul beletristic, de
exemplu, nu este admis în stilul ştiinţific şi nici în cel juridic-administrativ (oficial). Situaţiile
contextuale sunt foarte variate şi impun evitarea absolutizărilor.

Din această perspectivă şi cu asemenea nuanţări trebuie apreciate calităţile generale ale
stilului (claritatea, corectitudinea, proprietatea, precizia, puritatea), de la respectarea cărora se pot
identifica abateri reale şi abateri impuse de specificul mesajului, justificate estetic sau expresiv.

II. Trei termini din terminologia culturii prezentaţi din punct de vedere semantic

a. ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convențional al unui grup social care, spre a se face
neînțeles de restul societății și mai ales de autorități, folosește cuvinte speciale (împrumuturi din
graiurile regionale și din limbi străine), dă sensuri diferite de cele curente unor cuvinte din
vocabularul comun etc.

b.JARGÓN, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale

etc., care reflectă fie dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie
tendința de a folosi termeni specifici profesiunilor respective și care se caracterizează prin
abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi, sau a celor
de îngustă specialitate. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

c.TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a

aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă
din repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin
deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de
a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact
aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este
adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.
 III.Ce înseamnă cultivarea limbii?

În opinia mea, limba este un organ viu, mereu în schimbare, evoluează, se adaptează, se
restrange şi se extinde, îşi schimbă “culoarea” şi tonul după epocă, după oameni, după „modă”.
Dacă bunicii noştri descriau o persoană pe care o admirau astfel "Sunteţi realmente o desfătare
pentru ochii privitorului!", azi, majoritatea tinerilor se folosesc de emoticoane pentru a descrie o
poză; De aceea este foarte important să ne cultivăm limba, să luăm ce este mai bun din
neologismele intrate de curând în limbă prin intermediul internetului, a mijloacelor de socializare
în special. Limba literară trebuie studiată pentru a fi cunoscută şi a fi propagată.

În primul rând, cultivarea limbii, întotdeauna, porneşte de la cuvânt, de la înţelegerea şi

utilizarea lui corectă în funcţie de context şi de situaţie şi cu cât mai bogat este bagajul de cuvinte
al unui vorbitor, cu atât mai profundă şi mai nuanţată este gândirea lui. Dar acest bagaj se
acumulează cu eforturi şi tenacitate, de aceea când citim un text, nu trebuie să trecem niciodată
peste un cuvânt necunoscut, chiar dacă sensul este clar din context, necunoaşterea sensului unor
neologisme ştirbeşte cu mult posibilităţile de exprimare şi de dezvoltare a capacităţii de a gândi.
În ultima vreme, programele de limba română pentru gimnaziu, liceu şi facultate dovedesc, tot
mai mult, o deplasare a accentului dinspre abordările pur teoretice şi analiza tradiţională, clasică,
spre aspectul normativ şi formativ al gramaticii – ceea ce constituie, în definitiv, scopul
fundamental al achiziţionării de către elevi şi studenţi a cunoştinţelor de limbă şi comunicare.
Faptul se reflectă, concret, şi în evaluările de la examenele naţionale de la sfârşitul claselor a
VIII-a şi a XII-a, care ţin seama, într-o măsură apreciabilă, de corectitudinea exprimării în toate
laturile sale, de coerenţa şi de expresivitatea ei, de acurateţea şi proprietatea termenilor, aceste
aspecte fiind esenţiale pentru cultivarea limbii.

În al doilea rând, cred că, a cultiva limba înseamnă cunoaşterea şi respectarea normelor
morfologige, sintactice, semantice şi de punctuaţie, iar acest lucru porneşte din şcoală.
Pronunţarea şi scrierea, formularea corectă din punct de vedere morfologic şi sintactic a unui
enunţ, evitarea confuziei între cuvinte şi între înţelesurile acestora, folosirea adecvată a
termenilor în anumite contexte, întrebuinţarea cum se cuvine a semnelor de ortografie şi de
punctuaţie, respectarea unor cerinţe minime de ordin stilistic sunt componente esenţiale,
obligatorii, ale învăţării limbii române în şcoală şi, după aceea, pe parcursul întregii existenţe a
individului, dacă se are în vedere că „nivelul stăpîniriii limbii naţionale este un criteriu al
culturii, civilizaţiei şi statalităţii unui popor.” (Mihai Eminescu) Cultivarea limbii nu îi revine
doar profesorului de limba română, sau învăţătorului, însă începe cu ei. Elevii de toate vârstele,
începând cu clasa I, trebuie să-şi asimileze – sistematic, progresiv şi conştient – noţiunile
esenţiale de fonetică, lexicologie, morfosintaxă, ortografie, punctuaţie, topică şi stilistică. Apoi,
va fi exersată capacitatea de a distinge ceea ce este corect de ceea ce este greşit, cultivându-li-se
interesul pentru cunoaşterea limbii române şi preţuirea ei. A devenit prioritară şi începerea de
către şcoală a procesului asanării limbajului cotidian al şcolarilor de toate vârstele de ticuri
verbale, clişee lingvistice şi trivialităţi, fenomene de proporţii, care atentează la sacralitatea
limbii naţionale, patria dintâi a fiecăruia dintre noi.
 Deşi cultivarea limbii nu îi revine doar profesorului de limba română, sau învăţătorului
este nevoie, de asemenea, de o foarte bună pregătire de specialitate a educatoarelor, învăţătorilor
şi profesorilor-filologi, deopotrivă cu aplicarea riguroasă şi neîntârziată a regulilor de scriere şi
vorbire corectă de către profesorii de toate specialităţile şi, nu mai puţin, de către directorii
şcolilor. Ar fi de dorit şi ca toate înscrisurile din şcoli, de la firmele cu denumirile acestora, la
cele din cataloage şi din alte documente şcolare, la cele din cancelarii, sălile de clasă, cabinete şi
laboratoare, de pe culoare şi holuri etc., să evite orice abatere de la normele exprimării corecte.

În ultimele două decenii, „s-au grăbit să intre în casa limbii române” atâtea stricăciuni,
stridenţe şi vulgarităţi, inclusiv o mulţime de anglicisme şi franţuzisme, nici acestea din urmă
întotdeauna necesare, dar n-avem încotro, nu le putem interzice. De când există, şcoala aspiră la
idealuri superioare. De aceea, măcar şcoala să nu renunţe cu lejeritate şi compromisuri la
acţiunea ei, deloc simplă, de învăţare, protejare şi cultivare a limbii române.

De asemenea, limba are de suferit din cauza așa zisei populații vulgare, dar și din cauza
oamenilor mai mult sau mai puțin celebrii, a oamenilor care ne conduc. În speță este vorba
despre oamenii politici care apar zilnic la televizor și care nu au un bagaj mare de cunoștințe.
Din această cauză au făcut istorie replici ale unor politicieni care și-au căpătat notorietatea exact
după ce au rostit celebrele discursuri. In acest sens amintim:

Marian Vanghelie, primarul sectorului 5 al Capitalei:„Tre’ să vedem cum putem să

rezolvăm o parte din problemele românilor şi nu cu asemenea formule de a spune ce tre’ să
înveţe românii şi unde găsesc pe goagăl, gagăl cum, gugăl, gagăl gulgăl aşa. Unde găsim păpădia
unde găsim nu ştiu ce şi unde ne interesăm de Herodot“.
„Am auzit aseară nişte băieţi simpatici de la anumite ministere pe la televizor. Şi îi trimit
să se ducă dreacu’ la muncă sau să citească câteva almanahe, să se duca dracu’ la muncă să pună
mâna pe carte”.

„Nu există fiinţă umană, fie că locuieşte în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi
văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.“
„Soarta mea a fost hotărâtă de destin”.

„Vocea mea se va face auzită oriunde. Şi pe sub apă.“

Mircea Duşa, ministrul Apărării, despre accidentul din Muntenegru:

„Pe măsură ce, aşa cum a comunicat deja ambasadorul, se finalizează formalităţile de
partea din Muntenegru, vom efectua şi zborul cu trupurile neînsufleţite a cadavrelor celor
decedaţi.“

Călin Popescu Tăriceanu (preşedinte PLR, fost prim-ministru):„Mister Geoană, I fuck

you!“. Tăriceanu este de asemenea faimos pentru frecvenţa cu care foloseşte „care“ în loc de „pe
care“.
 Elena Udrea, pe vremea când era ministru al Turismului: „Vişinile sunt acre pentru că
sunt roşii, dar le voi face portocalii”.

Elena Băsescu: „Poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri. Pot să fie oameni care nu vor
să vorbesc cu tine”.

Lista oamenilor politici faimoși pentru „perlele” lor și nu pentru ceea ce au realizat în
plan politic este una mult mai largă și mai încăpătoare. Din nefericire pentru societatea
românească actuală situația este invers proporțională în sensul în care cu cât parlamentul se
înmulțește cu asemenea politicieni cu atât limba și cultura va avea mai mult de suferit.