Capitolul I

Europa și problema teologico-politică

Pentru a înțelege conceput de liberalism, trebuie să înțelegem lumea din care a apărut și pe
care a dorit să o reorganizeze. Ea se baza pe câteva noțiuni: imperiu, cetate și biserică –
suveranitate. Imperiul aduce conceptul de unitate al oamenilor, universalitatea naturii umane
care vrea să fie recunoscută și reflectată în și printr-o putere unică. Este o idee de politică
naturală. Cetatea este ”spațiul public în care oamenii, cetățenii deliberează și decid asupra a tot
ceea ce privește ‘treburile lor comune’. Este idea controlării, prin asociere umană, a condițiilor
proprii de existență. Este o politică eminamente naturală”. Biserica. Deși este o structură
diferită de primele două, și deși nu are rațiunea de a organiza politic lumea, ”dezvoltarea
politică a Europei nu poate fi înțeleasă decât ca o istorie a răspunsurilor la problemele ridicate
de Biserică – asociere umană de un tip complet nou -, fiecare răspuns instituțional punând, la
rândul său, probleme inedite și cerând inventarea unor răspunsuri noi.”1 Biserica este o
contradicție: în timp ce se declară fără interese în lumea seculară (rolul ei este a mântui
oamenii), prezintă pretenția de a controla formele seculare: cetate, imperiu.
Prin urmare spațiul dintre aceste modalități de organizare crează un vid, un ceva mai mic decât
un imperiu, mai mare decât o cetate, care va ocupa locul asumat nejustificat de catre biserică,
și va propune un mod nou de structurare și organizare a individului, a societății.

Capitolul II

Machiavelli și fecunditatea răului

Redescoperirea operelor lui Aristotel este secvența în timp ce va produce anularea influenței
Bisericii în organizarea societății. Primul pas făcut, prin Dante și Marsililo, propune o definire a
termenilor de bine și finalitate, arătând superioritatea lor (față de biserică) în cadrul cetății. Dar
preferința pentru definirea acestor termeni, aducea o vulnerabilitate, pentru că Biserica aducea
un bine și o finalitatea superioare celor propuse de Aristotel - și bine structurate de Toma
D’Aquino. Rămânea deci acest neclar: de cine ascult atunci când ambele îmi definesc un bine,
ce scopuri pentru demnitatea umană urmăresc?

Cu Machiavelli, experiența modernă – el vorbește, în Dedicația sa la Principele, de o lungă

esperienza delle cose moderne – își află propria sa expresie, sau mai curând întâlnește o
interpretare a ei înseși care va decide orientarea spiritului european și deci a istoriei politice
europene până astăzi2
Experiența lucrurilor moderne este experiența vieții politice într-o cetate. Am văzut că cetatea
era în același timp deosebit de ostilă Bisericii și deosebit de vulnerabilă în fața ei. Această
situație de ostilitate în mare măsură neputincioasă conduce în mod natural la proiectul de a
exclude radical religia din cetate, de a izola complet cetatea de influența religiei.
38

1 23.ț
2 37
cetatea este singurul cadru în care omul își poate împlini natura de animal rațional, practicând
virtuțile, deopotrivă civice și morale, căreia îi permit să-și manifeste excelența. 39
\machiavelli este primul care a plasat suspiciunea în punctul strategic al vieții oamenilor:
coexistența lor, viața lor politică. și nu este de mirare că, de atunci, suspiciunea nu ne-a mai
părăsit. 39

A afirma necesitatea și fecunditatea răului înseamnă a afirma auto-suficiența ordinii

pământești, a ordinii profane. 41

Dacă acțiunea politică nu este orientată spre un bine, sau, ca să vorbim în termeni mai generali
și mai preciși totodată, dacă nici o acțiune umană nu are un scop intrinsec bun, întreaga
bunătate a lumii se reduce la pasivitatea inocentă a celor care în mod obișnuit nu acționează, în
termeni politici: la popor. 43.

Capitolul III
Hobbes și noua artă politică

Machiavelli, în lumea pe care o descrie, întemeiată pe fecunditatea inițiativei violente, o

acțiune care produce cu bună știință teamă, mai există loc pentru instituție. 50
Ce îl marchează pe Hobbes este războiul civil englezesc – 52

Astfel, și aceasta este prima constatare care se află la originea sistemului lui Hobbes, cele două
mari doctrine de protest împotriva puterii politice a Bisericii - și anume republicanismul clasic,
Aristotel și Cicero, pe de o parte, și protestantismul, pe de altă parte – conduc la o catastrofă
politică socială. 53

Republicanismul clasic: teza sa fundamentală este că cetatea este naturală, sau că natura îi
apropie pe oameni și-i invită, ca să spunem așa, să se guverneze în libertate. 533

Protestantismul: teza sa fundamentală este că Dumnezeu își revarsă harul asupra celui care se
apropie de el cu puritatea și umilința inimii, cu dragostea față de semeni, că un asemenea om,
sigur de sprijinul divin pentru că-i simte căldura și lumina 54

Dezbinările politice și religioase din țara sa nu sunt decât o manifestare deosebit de crudă a
comportamentelor naturale ale oamenilor, atunci când trăiesc fără stăpâni recunoscuți și
necontestați. Chiar în timp de pace civilă, în împrejurări ”normale”, deci, el observă prezența
permanentă a fricii, neîncrederii, agresivității... 56

3 TRADUCERE DE ... la cărțile traduse de el

IBIDEM – acelasi autor, aceeași lucrare ca la nota precedentă
IDEM – același autor ca la nota precedentă, dar altă carte
IDEM, cateva cuvinte din titlu, apoi ...
E adem – când avem aceeași autoare, altă operă
Descrierea hobbesiană a stării naturale permite anihilarea simultană a pretențiilor
republicanismului clasic al naturii, precum și a celor aparținând religiei creștine sau grației
divine: ale primului, arătând că natura nu este bună sau că viața ”conform naturii” este
recapitularea tuturor relelor; ale celei de-a doua, arătând că acele rele nu-și au sursa în păcat, ci
în necesitate, și că deci, ele nu invocă vindecarea prin grație divină, ci prin artă. Din acest rău
absolut, care nu este un rău moral, se va naște, datorită unei arte noi, un bine nou, o nouă
definiție a binelui politic. 57.

Ceea ce este scos la lumină Hobbes este că oamenii, dacă vor să fie satisfăcuți - și cum n-ar dori-
o! – sunt constrâns să fie inteligenți. 58

Modul în care deduce Hobbes deduce necesitatea unei suveranități absolute, dacă oamenii
doresc să trăiască în pace, necesitatea absolutismului. Se impune pe loc o remarcă: nu trebuie
să ne lăsăm prea impresionați de ”maiestatea” acestui Suveran. 59
În limbajul moral și politic pe care îl elaborează Hobbes, și care este încă al nostru și astăzo
dreptul ia locul binelui. Accentul pozitiv, intensitatea aprobării morale pe care anticii, păgânii
sau creștini,

...63
problema fundamentală a doctrinei hobbesiene este cea a supunerii...

Capitolul IV
Locke, munca și proprietatea

Omul despre care vorbește Locke în Tratatele sale politice este mai simplu, mai sărac decât
omul hobbescian. 87

Proprietatea intră în lume prin muncă, și fiecare individ poartă în el însuși marea sursă a
proprietății, căci este muncitor și proprietar al lui însuși, deci al muncii sale. 87

Prin acestă simplă analiză Locke a stabilit două propoziții importante. Dreptul de proprietate
este în mod esențial anterior instituției societății.. 87

Locke remarcă faptul că, dacă fiecare ar fi trebuit să aștepte consimțământul celorlalți ca să-și
însușească roadele pământului, omenirea ar fi dispărut de mult 87

Din clipa în care proprietatea, care a intrat în lume prin muncă, a devenit valoare reprezentată
prin monedă, dreptul proprietarului s-a detașat în mod legitim de dreptatea muncitorului 90
Specificul muncii nu este să producă dreptul de proprietate, ci să producă valoare. Specificul
proprietății este să conserve această valoare, să o împiedice să piară sau să fie risipită. 91

94
rațiunea instituției politice este apărarea proprietății 97

Capitolul V
Montesquieu și separația puterilor

Opoziția dintre putere și libertate montesquieu așează limbajul definitiv al liberalismului.

109

Capitolul VI
Rousseau critic al liberalismului

Capitolul VII
Liberalismul după Revoluția franceză

Capitolul VIII
Benjamin Constant și liberalismul de opoziție

Capitolul IX
François Guizot: liberalismul de guvernământ

Capitolul X
Tocqueville: liberalismul în fața democrației

The Holly Graal near ancient rozaleen waits

The dawn and masters loving art she lies
The blade and calice guarding at her gate
She rest at last beneath the stary skies