unea este cel mai spectaculos mijloc de comunicare al secolului XX, cu cel mai mare impact asupra publicului.

Primul
post de televiziune creat a fost B.B.C., în 1936, în Marea Britanie. În 1939 televiziunea îşi face apariţia şi în S.U.A.,
prin intermediul postului N.B.C. Dar televiziunea rămâne doar o curiozitate până în 1950, după care începe să se
generalizeze. În 1946 doar 0,5% din gospodăriile americane deţineau un televizor, în timp ce în 1954 se ajunge la un
procent impresionant de 56% , iar în 1962 la 90%. Televiziunea este iniţial alb-negru, dar în 1940 se creează
televiziunea color. Generalizarea acesteia se realizează însă în anii ’60. În 1953 are loc prima transmisiune în direct
a unui eveniment, încoronarea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii (2 iunie 1953). Începând cu anii ’60 transmisiunile
în direct se fac prin satelit, ceea ce asigură recepţionarea lor pe toate continentele. În anii ’80 apar televizoarele cu
circuite integrate, iar în anii ’90 televizoarele cu ecran plat şi cele cu plasmă.

Telefonul, creat de americanul Graham Bell în 1876, a cunoscut o evoluţie spectaculoasă a designului şi fiabilităţii
sale. Dacă în perioada interbelică se găseşte doar în casele celor avuţi, după 1950 telefonul este un accesoriu care
pătrunde treptat în toate locuinţele. Telefonului „cu pâlnie” din perioada interbelică îi urmează telefonul cu receptor,
a cărui istorie se prelungeşte până în anii ’90. În 1973 se deschide o nouă pagină în evoluţia telefoniei: apariţia
telefonului mobil, creat de firma Motorola. El avea dimensiunile unei cărămizi pentru construcţie şi o antenă de 10 cm.
Anii ’90 aduc apariţia unei a doua generaţii de telefoane mobile, prin sistem GSM, ducând la micşorarea dimensiunilor
acestuia. Transmisia se realiza în mod digital (telefon cu taste). După anii ’90, evoluţia telefoniei se realizează
rapid. Steve Jobs a creat Ifon-ul, în 2007, dând posibilitatea unei comunicări ultrarapide de date și informații nebănuite
cu două decenii înainte. Telefonia mobilă este una dintre tehnologiile în care se investeşte cel mai mult în prezent.

Calculatorul este cel mai spectaculos echipament tehnic al epocii contemporane. Primul calculator automat, Mark I,
a fost realizat de universitatea Harvard şi firma IBM în 1944, dar primul computer celebru este ENIAC (1946) finanţat
de armata S.U.A. şi construit la Universitatea Pensylvania. El cântărea 30 de tone şi ocupa 167 m.p. era construit din
18000 de lămpi electronice şi avea 5 milioane de conexiuni lipite. În 1951 americanii realizează primul calculator
produs în serie, UNIVAC. În 1954 se creează primul limbaj de programare, Fortran, iar calculatorul creat de IBM în
1954 avea dimensiuni considerabil mai mici, cântărind 900 kg. În 1956 apare a doua generaţie de calculatoare,cu
tuburi catodice, care îşi reduc şi dimensiunile şi costurile. În 1963 apare a treia generaţie de calculatoare, cu circuite
integrate, ceea ce duce la apariţia unor calculatoare de dimensiuni reduse. În 1973 apare computerul personal, care
se poate amplasa pe birou. Astfel, dacă primele calculatoare sunt utilizate doar în industrie, din anii ’70, devin
accesibile şi persoanelor private. În 1981 se creează primul laptop, Osborne 1, care avea 10 kg.

Din 1970 calculatorul începe să fie şi un mijloc de comunicare deoarece apar reţelele de calculatoare. Prima dintre
ele, ARPANET, este creată în S.U.A. În 1971 la această reţea sunt conectate 23 de calculatoare. În 1972 se trimite
primul email. În 1972 se creează Internet Working, organizaţia responsabilă cu gestionarea internetului. În 1984 erau
conectate la Internet 1000 de calculatoare, în 1987 erau 10000 şi în 1989 numărul lor ajunge la 100 de mii. În 1990
ARPANET dispare şi se creează domeniul world wide web, inventat de institutul de cercetări nucleare CERN din
Elveţia, lansat în 1991.

Tehnologiile în domeniul transporturilor

Automobilul este mijlocul de transport cu cea mai mare utilizare, iar domeniul construcţiilor auto este unul dintre cele
mai performante din punct de vedere tehnologic. Primele automobile au fost creat în 1886, independent, de inginerii
germani Daimler şi Benz. La începutul secolului XX deja se lansaseră pe piaţă o serie de constructori auto ca Renault,
Peugeot, Bugatti (Franţa), Ford, General Motors (S.U.A.), Rolls Roys (Marea Britanie), Fiat, Lancia, Alfa Romeo
(Italia), BMW, Audi, Opel (Germania), Mitsubishi (Japonia). În perioada interbelică au apărut alte firme de succes:
Chrysler, Citroën, Porsche, Volkswagen, Toyota, Nissan.

Tehnologia auto a evoluat rapid de la o simplă trăsură motorizată, în 1886, la maşina cu motor în patru timpi şi
caroseria închisă în perioada interbelică. Automobilul s-a modernizat constant, nu doar prin îmbunătăţirea
performanţelor motorului, ci şi prin creşterea siguranţei şi confortului acestuia. Astfel, în prima jumătate a secolului XX
au apărut ştergătoarele de parbriz (1903), sistemul hidraulic de frânare, cutia de viteze automată, ambreiajul, lumina
în interior, oglinda retrovizoare, semnalizatoarele de direcţie, roata de rezervă, centura de siguranţă. Ford a realizat
primele automobile de serie în 1909, ceea ce a făcut ca în S.U.A. costul automobilelor să fie mai scăzut, iar
posibilitatea achiziţionării unei maşini să devină o realitate pentru clasa de mijloc. În 1941 Crysler construieşte primele
maşini de teren, iar în 1963 apare prima maşină de tip SUV, un automobil confortabil care poate fi utilizat pe teren
accidentat.

Începând cu anii ’50, viteza maşinilor şi puterea motoarelor cresc tot mai mult, design-ul caroseriilor devine tot mai
spectaculos şi are loc răspândirea fără precedent a automobilului în întreaga lume. Au apărut noi elemente de
siguranţă şi confort: centura de siguranţă modernă (1959), sistemul ABS (1969) care împiedică blocarea roţilor în caz
de frânare, airbag-urile (1973), sistemele ESP (controlul de stabilitate electronic, în anii ’90). Cea mai nouă tendinţă
a industriei auto este aceea de a utiliza electronica pentru eficientizarea maşinii şi pentru siguranţa pasagerilor. La
mai mult de un secol de existenţă a industriei auto, se pot stabili nişte tipare de construcţie ale producătorilor de pe
fiecare continent. Astfel s-a constata că maşinile americane impresionează prin masivitate, că maşinile europene sunt
economice şi cu un design atrăgător, iar maşinile asiatice sunt fiabile şi ieftine. În categoria maşinilor de lux,europenii
conduc detaşat, prin mărci italiene şi germane. Firmele italiene au produs totdeauna maşini cu un design rafinat. O
noutate pe piaţa auto europeană a reprezentat-o Dacia Logan, produsă în România, care a reuşit să aibă succes
datorită raportului calitate-preţ, fiind considerată una dintre cele mai performante maşini low-cost.

Recordurile de viteză arată că automobilul a fost de la bun început un campion al mijloacelor de transport în acest
domeniu. În 1909 recordul de viteză era de 200 km/h, în 1938 era de 563,5 km/h, iar în 1970 în S.U.A. a fost depăşit
viteza de 1000 de km/h. În anul 1997, britanicul Andy Green a reuşit să atingă o viteză supersonică (1223,65 km/h),
cu un vehicul proiectat de Richard Noble. Actualul record, stabilit de acelaşi pilot, este de 1609 km/h.

Trenul este un mijloc de transport mai puţin rapid decât automobilul sau avionul, dar care se bucură în continuare de
succes datorită confortului şi siguranţei oferite. Istoria sa începe în 1814, când englezul George Stephenson a creat
prima locomotivă cu aburi, care se deplasa cu 14 km/h. Performanţele slabe ale acesteia, la care se adăugau zgomotul
şi poluarea făcute, au împiedicat utilizarea ei. Abia în 1929 invenţia lui Stephenson devine mai performantă, ajungând
la 40 km/h, şi mai prietenoasă cu mediul, provocând o revoluţionare a transportului de uscat. Prima cale ferată a fost
Manchester – Liverpool, construită în 1821 pentru transportul cărbunelui. În 1863 a fost inaugurată şi prima linie de
metrou, în Londra. În 1888, în Virginia (S.U.A.) este creată prima linie ferată electrică.

Trenul a devenit cu timpul un mijloc de transport ieftin pentru pasageri şi foarte eficient pentru a deplasa o cantitate
mare de mărfuri. Trenurile au evoluat şi în ceea ce priveşte viteza, dar mai ales în privinţa confortului: încălzirea, aerul
condiţionat, mai nou, prizele pentru conectarea laptopurilor fac din ce în ce mai comode călătoriile cu trenul. Astăzi
se caută mai ales soluţii pentru a mări viteza de deplasare a lor. Primul tren de mare viteză (210 km/h), numit
Shinkansen, a fost pus în circulaţie în Japonia, în 1964. În Europa, francezii au creat primii infrastructura pentru
trenurile de mare viteza. TGV-ul a fost inaugurat în 1981, circulând astăzi în medie, cu 320 km/h. Recordul de viteză
stabilit de este de 574,8 km/h.

Cele mai rapide sunt trenurile pe pernă magnetică (numite Maglev, prescurtare de la magnetic levitation), care circulă
cu viteza de 550 de km/h. Deocamdată acestea sunt folosite doar pe distanţe foarte scurte, datorită faptului că au
nevoie de o infrastructură foarte costisitoare. Ele sunt produse de Siemens şi Thyssen Krupp. Prima linie de acest tip
a fost construită în 1979, la Hamburg, dar prima linie pentru pasageri a fost realizată în 1983, pentru metroul din
Berlin. Aceasta a fost urmată de o linie la Birmingam (1984, Anglia). Astăzi există trenuri de tip Maglev în
douăsprezece ţări. Statele care arată un interes special dezvoltării acestui mijloc de transport sunt Japonia şi Coreea
de Sud. În Japonia s-a înregistrat şi recordul de viteză pentru un tren Maglev: 603 km/h.

Avionul este cel mai spectaculos mijloc de transport în comun. Începutul secolului XX a fost o perioadă în care
inginerii constructori din întreaga lume îşi încercau măiestria prin realizarea unor aparate de zbor. Istoria aeronauticii
începe cu un număr impresionant de personalităţi care au realizat, independent unele de altele, aparate de zbor din
ce în ce mai performante. Primele aparate de zbor motorizate au fost create de fraţii Wright, în S.U.A., în perioada
1900-1903. Ele erau construite din lemn şi pânză, putând zbura, cu până la 35 km/h, pe distanţe de câţiva metri.
Acestea erau însă catapultate. În 1906, Traian Vuia a construit primul aparat de zbor autopropulsat (care s-a ridicat
de la sol şi a aterizat prin mijloace proprii), la Paris. Aceeaşi performanţă şi în acelaşi loc este reuşită şi de brazilianul
Alberto Santos Dumont, şase luni mai târziu. În 1909, francezul Louis Bleriot a traversat Canalul Mânecii cu un avion
proiectat de el, care zbura cu 45 km/h. Românii au avut un rol însemnat în această perioadă de începuturi a aviaţiei:
Henry Coandă a construit primul avion cu reacţie (1910), iar Aurel Vlaicu a construit primul avion în întregime din
metal (1912). Aparatele au continuat să fie din ce în ce mai performante, astfel încât pilotul francez Rolland Garros a
traversat Mediterana în 1913, iar pilotul american Albert Cushing Read a traversat Atlanticul în 1919.

Foarte rapid avioanele au fost folosite în scopuri comerciale. În S.U.A. a fost inaugurată, în 1914, prima linie de
transport pasageri între două oraşe din Florida. În Primul Război Mondial avionul a fost folosit ca o eficientă armă.
După terminarea războiului, aviaţia îşi reia scopurile civile: transportul de pasageri şi de poştă. Se creează companii
aeriene naţionale: în Olanda (KLM, 1919), Australia (Qantas, 1920), Marea Britanie (British Airways, 1919), Germania
(Lufthansa, 1926), S.U.A. (United Airlines, 1926, American Airlines, 1930), Franţa (Aire France,1933) etc.

Al Doilea Război Mondial a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea aeronauticii, avionul fiind unul dintre mijloacele de
lupta principale, dar şi unul dintre mijloacele de transport pentru echipamente şi mărfuri. Britanicii au inventat radarul
pentru a detecta prezenţa avioanelor inamice. Cea mai importantă inovaţie a aviaţiei în anii ’30-’40 este
realizarea avionului cu reacţie performant. Avionul cu reacţie al lui Coandă din 1910 a fost primul avion fără elice,
dar a avut o viaţă scurtă. El a fost distrus în acelaşi an, când s-a izbit de un zid în timpul unui zbor. Henry Coandă a
abandonat proiectul avionului cu reacţie, dar în 1934 a brevetat principiul observat la zborul avionului cu reacţie,
numit efectul Coandă: tendinţa unui jet de fluid de a rămâne ataşat de o suprafaţă convexă. Primul avion cu reacţie
produs în serie este creat de germanul Hans von Ohain, în 1939. Britanicii, italienii şi americanii au construit, în anii
’40, propriile avioane cu reacţie. Primele avioane de luptă cu reacţie au fost construite tot de germani, în 1944. În
1946 sovieticii construiesc avioanele cu reacţie MIG, care ajung la viteza de 900 km/h. În 1948 americanii construiesc
primul avion supersonic (care zboară cu o viteză mai mare decât a sunetului), atingând la 1600 km/h.

În anii ’50 începe utilizarea avionului cu reacţie în scopuri civile, primul fiind pus în funcţiune în Marea Britanie în 1952,
dar retras la scurt timp din cauza mai multor accidente. Primul avion cu reacţie care se impune este Boeing 707,
construit în S.U.A., intrat în serviciu în 1958. Avionul cu reacţie civil se generalizează în anii ’60, transformând cu
timpul transportul aerian într-un mijloc accesibil ca preţ. În anii ’70 sunt puse în circulaţie singurele avioane
supersonice pentru pasageri: Tupolev (1975), construit de sovietici, şi Concorde (1976), creat în colaborare de
francezi şi britanici.

În prezent, 90% din piaţa mondială de avioane este deţinută de constructorii Boeing (S.U.A.) şi Airbus (Franţa). Dacă
în1933 un Boeing de pasageri zbura cu 300 km/h, în zilele noastre viteza sa de zbor poate ajunge la peste 900 km/h
şi poate transporta peste 500 de pasageri. Ultimele tipuri de Airbus pot transporta până la 853 de pasageri (sau 150
tone de marfă, versiunea cargo), iar viteza maximă poate depăşi 1000 km/h. Avionul supersonic Concorde a atins
viteza maximă de 2368 km/h şi altitudinea maximă de 18 300 km. Avioanele supersonice sunt folosite în domeniul
militar şi mai puţin în domeniul civil. Cel mai rapid avion din lume este creat în S.U.A, Falcon Hypersonic, care a ajuns
la 20 921 km/h, adică de 20 de ori viteza sunetului.