Caracterizarea principalelor tipuri de organe subterane întâlnite la speciile

floricole
Tulpinile subterane şi rădăcinile tuberizate sunt organe vegetative metamorfozate adaptate nu
numai la depozitarea substanţelor de rezervă ci şi la înmulţirea vegetativă a multor specii floricole
reunite în grupa geofitelor.
Deşi geofitele sunt considerate plante perene, totuşi, provenienţa lor din zone climatice diferite
le influenţează modul de adaptare la condiţiile de climat temperat din ţara noastră, aşa încât, unele
dintre ele, caracterizate prin rezistenţă mare, pot ierna în câmp (geofite rustice), în timp ce altele,
dimpotrivă, necesită protecţie pe timpul iernii (geofite semirustice) sau se cultivă numai ca plante
pentru interioare.
1. Tulpinile subterane sunt tulpini metamorfozate individualizate în mai multe categorii:
a) Rizomii sunt microblaste (tulpini scurte, cu noduri apropiate), lipsite de clorofilă, care cresc
în sol în poziţie orizontală, mai rar verticală. La nivelul nodurilor prezintă rădăcini adventive, frunze
transformate în solzi şi muguri situaţi la axila solzilor.
Înmulţirea se realizează prin secţionarea rizomului în fragmente de 8-12 cm lungime, prevăzute cu
rădăcini adventive şi cel puţin 2-3 muguri viabili. Operaţia se face în perioada de repaus, înainte de plantare.
Specii floricole cu rizomi: Iris germanica, Zantedeschia aethiopica, Canna indica, Convallaria
majalis.
b) Bulbii sunt tulpini aplatizate, cu aspect de disc, alcătuite din noduri foarte apropiate.
Pe partea inferioară a discului se dezvoltă rădăcini adventive, iar pe partea superioară tecile
frunzelor şi unu sau mai mulţi muguri, din care se formează tulpinile aeriene.
Tecile frunzelor (cărnoase în interiorul bulbului şi membranoase la exterior) se pot acoperi
total, formând bulbi tunicaţi (Hyacinthus orientalis, Narcissus sp., Tulipa gesneriana) sau se acoperă
parţial, dând naştere la bulbi solzoşi (Lilium candidum, Lilium regale).
Din fiecare bulb plantat se formează unul sau mai mulţi bulbi floriferi (bulbi de înlocuire) şi
numeroşi bulbili, floriferi, după 2-4 ani.
După modul cum îşi consumă substanţele de rezervă într-un sezon de vegetaţie, bulbii sunt
anuali (la lalea) sau pereni (la narcise, zambile etc.).
c)Tuberculii sunt microblaste care provin din îngroşarea vârfului unui stolon subteran, de
aceea, în secţiune, tuberculul apare ca o masă compactă de substanţe de rezervă. Pe suprafaţa
tuberculilor se găsesc muguri grupaţi în mici adâncimi, la axila unor frunze reduse.
Prin tuberculi se înmulţesc unele specii de anemone. La înmulţire se folosesc tuberculii ca
atare, sau se fragmentează în porţiuni care să aibă cel puţin un mugure.
d) Tuberobulbii sunt microblaste cu caractere intermediare între tuberculi (partea centrală tuberizată,
prezenţa mugurilor de la suprafaţă) şi bulbi (frunze pergamentoase la exterior, cu rol de protecţie).
Din mugurii de pe tuberobulbi se dezvoltă, în perioada de vegetaţie, tulpinile aeriene florifere.
Tuberobulbi se consumă în fiecare an, dar se reînnoiesc cu tuberobulbii noi, rezultaţi din îngroşarea
progresivă a bazei tulpinilor aeriene. Astfel, la sfârşitul sezonului de vegetaţie, se vor găsi în sol resturi
ale tuberobulbului mamă consumat, tuberobulbii floriferi noi (prinşi deasupra celui vechi consumat) şi
tuberobulbi cu dimensiuni reduse (tuberobulbii), care devin floriferi după 1-3 ani.
Se înmulţesc prin tuberobulbi Colchicum autumnale, Freesia x hybrida, Gladiolus hybridum.
O grupă aparte o constituie plantele care prezintă în sol un organ subteran rezultat din
îngroşarea axei hipocotile, cu aspectul unui tubercul, motiv pentru care, în practică, se denumeşte cu
termenul impropriu de tubercul. Se întâlneşte la Begonia x tuberhybrida, Cyclamen persicum, Gloxinia
speciosa.
2. Rădăcini metamorfozate:
a) Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini metamorfozate, în parenchimul cărora se acumulează
substanţe de rezervă, devenind cărnoase şi voluminoase (ex. Dahlia hybrida, Asparagus sp.,
Alstroemeria aurantiaca).
Nu sunt purtătoare de muguri şi, de aceea, nu pot fi utilizate la înmulţire decât însoţite de
porţiuni de colet purtătoare de muguri.
La înmulţire, separarea rădăcinilor se face longitudinal, astfel încât fiecare fragment detaşat să
cuprindă şi muguri din zona coletului.
 Caracterizarea principalelor tipuri de organe subterane întâlnite la speciile
floricole

A. Geofite semirustice

1) Canna indica (cana, trestie indiană)

Prezintă în sol rizomi cu creştere orizontală, cărnoşi, cu internoduri mari şi muguri terminali
viguroşi, de culoare roşie-purpurie (fig.1).
Toamna, după căderea primelor brume
(octombrie), tulpinile aeriene se taie la 10-15 cm de
la nivelul solului, se scot rizomii (fără să se cureţe
de pământ) şi se depozitează în adăposturi cu
temperaturi de 4-9°C. Spaţiile libere dintre tufele
aşezate în depozite se completează cu nisip sau
turbă, pentru ca rizomii dezgoliţi de pământ să nu
rămână neprotejaţi.
Rizomii se scot de la păstrare în aprilie şi se
plantează direct în câmp. Înflorirea mai timpurie se
obţine după o forţare prealabilă a materialului, scos Fig. 1 – Rizomi de Canna indica
din depozite în februarie-martie, plantat în ghivece
sau lădiţe şi ţinut în condiţii care să-i asigure pornirea în vegetaţie (15-20°C şi umiditate constantă).
Plantele forţate se trec în câmp după trecerea pericolului de îngheţ.
Indiferent de varianta de cultură adoptată, rizomii scoşi de la păstrare se curăţă de pământ şi de
resturile uscate, se fragmentează în porţiuni de 2-3 muguri, iar rănile se pudrează cu praf de cărbune
vegetal.

2) Dahlia x hybrida (dalia)

Organul subteran este alcătuit din mai multe rădăcini tuberizate, alungite, de culoare cenuşie
(fig. 2).
În octombrie, după primele geruri uşoare, rădăcinile, tuberizate se recoltează împreună cu
porţiuni de 10-15 cm din tulpinile aeriene şi se stratifică în nisip sau turbă, la temperaturi de 4-9°C.
Se scot de la păstrare în momentul plantării, se toaletează şi se despart în fragmente de 1-3
rădăcini cu porţiuni de colet.
Plantarea materialului se face direct în câmp (aprilie) sau după o forţare prealabilă în spaţii
încălzite. În vederea forţării, rădăcinile se ţin mai întâi în nisip sau pământ umed, până când mugurii de
la colet încep să pornească în vegetaţie şi devin vizibili, eliminând astfel riscul distrugerii lor odată cu
divizarea rădăcinilor. Fragmentele separate se plantează în ghivece, se udă şi se menţin la 15-20°C.
Se plantează la loc definitiv în mai, după trecerea pericolului de îngheţ.

Fig. 2 – Rădăcini tuberizatede Dahlia hybrida

3) Gladiolus hybridus (gladiola)
 Organul subteran folosit în înmulţirea vegetativă este un tuberobulb sferic sau discoidal,
acoperit de tunici scarioase, colorate în diferite nuanţe de cafeniu sau roşu-violaceu (fig. 3 a, b).
Pentru înflorire se aleg tuberobulbii cu diametrul de cel puţin 3 cm şi cât mai puţin aplatizaţi.
Tuberobulbul, cu durata de viaţă de un an, este înlocuit până la sfârşitul perioadei de vegetaţie
de 1-4 tuberobulbi noi (rezultaţi din îngroşarea bazei tulpinilor aeriene) însoţiţi de numeroşi
tuberobulbi formaţi pe stoloni scurţi.

Fig. 3 – Tuberobulbi de Gladiolus hybridus

a – secţiune longitudinală (toamna); b – aspect exterior (vara)

Recoltarea tuberobulbilor se face toamna (octombrie), cu porţiuni de 5-7 cm din tulpinile

aeriene. Se curăţă de pământ şi se păstrează nestratificaţi, aşezaţi în straturi subţiri pe stelaje sau în
lădiţe, în depozite cu temperatura de 7-9°C şi umiditatea relativă de 65-70%.
Se plantează în câmp când temperatura solului ajunge la 10-12°C (aprilie-mai). Înainte de
plantare se curăţă de tunicile uscate, se îndepărtează rădăcinile adventive uscate şi resturile din
tuberobulbul vechi, apoi se dezinfectează. Adâncimea de plantare variază între 6-10 cm, în funcţie de
mărimea tuberobulbilor.

4) Polyanthes tuberosa (tuberoza)

Se caracterizează printr-un organ subteran mixt, format dintr-o colonie de 20-40 bulbi şi bulbili
piriformi, care au ca suport comun un rizom scurt (fig. 4).
Dintre bulbii existenţi, cel cu poziţie
centrală este, de obicei, mai bine dezvoltat şi
posibil florifer. Bulbul care înfloreşte este
consumat în întregime, fără să fie înlocuit, iar locul
lui rămâne liber.
Se recoltează în septembrie-octombrie, se
curăţă de pământ, iar frunzele din rozetă se taie la
2-3 cm.
Înflorirea din anul următor este asigurată de
păstrarea bulbilor floriferi la temperaturi de 20-
22°C şi umiditate relativă ridicată (80-85%), cel
puţin 2-3 luni (ianuarie - martie). Bulbii mici se pot
ţine şi în încăperi cu temperaturi mai coborâte (8-
10°C). Fig. 4 – Rizom+bulbi de Polyanthes tuberosa
Înainte de plantare, se îndepărtează bulbii
bolnavi şi, eventual, se elimină prin escavare uşoară, porţiunea de rizom deshidratat de la baza
bulbilor.
Se plantează în aprilie-mai, la adâncimea de 8-12 cm.