Erau şaptesprezece ani de când Avraam primise de la Dumnezeu ultima solie raportată.

Deodată a venit o nouă descoperire, propunând cea mai mare punere la probă care putea veni
asupra unei fiinţe omeneşti.
Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam. Traducătorii au redat cuvântul ebraic nissah,
„ispitire” în diferite feluri: (1) când cineva pune la probă pe un altul. Regina din Şeba a venit la
Solomon „să-l încerce prin întrebări grele” cu intenţia de a descoperi dacă înţelepciunea sa era
atât de mare cât îi mersese faima că este (1 Regi 10,1). (2) Când Dumnezeu încearcă, pune la
probă un om (Exod 16,4; Deuteronom 8,2.16; 13,3; 2 Cronici 32,31). (3) Când un om Îl pune la
probă pe Dumnezeu, încercând să-L silească să acţioneze în conformitate cu propriile propuneri.
Aceasta este o încredere exagerată în sine, fiind distinctă de credinţă (Exod 17,2.7; Numeri
14,22; Isaia 7,12). Având în vedere că acum cuvântul „ispitire” este folosit de obicei cu sens rău
intenţionat, cuvântul „încercare” ar fi aici de preferat. Dumnezeu niciodată nu ispiteşte pe vreun
om (Iacov 1,13).
Această vedenie pe care Avraam a avut-o în timpul nopţii era a opta ocazie când
Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam (Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1; 21,12).
Experienţele de mai înainte îl învăţaseră pe Avraam să recunoască imediat glasul lui Dumnezeu,
şi el era gata să răspundă. Această scurtă conversaţie introductivă constă în ebraică din numai
două cuvinte şi în această privinţă diferă de ocaziile asemănătoare din trecut.
Ia pe fiul tău. Dacă aceste cuvinte au fost spuse cu glas încet, după cum este probabil,
Avraam trebuie să fi simţit pe rând, mândrie, frică şi teamă respectuoasă. Dumnezeu a considerat
că este potrivit să repete spre a trezi afecţiunea părintească şi spre a-l pregăti pe Avraam pentru
aspra încercare care avea să urmeze curând. Numindu-l pe Isaac „singurul fiu” al lui Avraam,
Dumnezeu a înţeles că el singur era considerat moştenitorul legitim al făgăduinţei. Aceasta
contrastează cu expresia din cap. 21,12.13, unde Dumnezeu îl numeşte pe Ismael „fiul roabei”.
Ţara Moria. Numele Moria apare în Biblie numai de două ori, aici şi în 2 Cronici 3,1.
Conform cu ultimul text, Solomon a clădit templul pe muntele Moria, la nord de cetatea lui
David şi la vest de valea Chedron. De aceea ţara Moria trebuie să fi fost regiunea muntoasă de
jur împrejurul Ierusalimului. Numele pare să fi fost mai degrabă neobişnuit.
Adu-l. În timpurile vechi, sacrificarea fiinţelor omeneşti, mai ales a copiilor, era
obişnuită. Atât Biblia, cât şi arheologia afirmă că canaaniţii practicau astfel de ritualuri. De
aceea, ideea de a sacrifica zeilor pe întâiul său născut nu îi era străină lui Avraam. În timp ce
Dumnezeu a oprit în mod explicit astfel de sacrificii (Levitic 18,21), nu este sigur că Avraam a
fost clarificat în privinţa aceasta. Într-adevăr, numai presupunând că el nu a înţeles această
interdicţie divină putem explica lipsa lui de protest la porunca lui Dumnezeu de a-l sacrifica pe
fiul său.
 Dis de dimineaţă. Se pare că Avraam obişnuia să se scoale devreme (vezi cap. 19,27;
21,14). El era un om de acţiune şi, întrucât Dumnezeu vorbise, singurul lui gând era imediata
ascultare. De altfel, cum putea să doarmă cu greutatea unei astfel de solii în mintea sa? Cât de
imposibil se părea totul! Ce îndoieli trebuie să fi chinuit sufletul său! Neavând încredere în sine
însuşi, dacă şi-ar fi permis să întârzie, şi temându-se şi de opoziţia posibilă şi amestecul Sarei, el
se hotărî să plece de îndată la drum spre locul indicat. În suprema încercare a unei vieţi lungi şi
plină de evenimente, Avraam a ascultat fără să pună nici o singură întrebare, fără să facă nici o
singură obiecţie şi fără să caute sfat omenesc. Unde este vorba de principiu, creştinul matur nu
mai doreşte nimic decât o clară împlinire a datoriei. Conlucrarea sa izvorăşte dintr-o inimă plină
de iubire şi devoţiune. El trăieşte întocmai ca în prezenţa lui Dumnezeu, fără consideraţii
omeneşti spre a întuneca înţelegerea sa despre adevăr şi datorie. Totuşi, cu această ocazie, ce
luptă trebuie să fi avut loc în inima „prietenului lui Dumnezeu”, nu dacă el urma să asculte, ci
mai degrabă pentru asigurarea divină că simţurile şi motivaţiile sale nu îl înşelau.
A pus şaua pe măgar. Seria de afirmaţii concise din acest verset reflectă în mod
admirabil deliberarea calmă şi eroismul ferm cu care patriarhul a pornit să aducă la îndeplinire
porunca divină. Vocea sa calmă şi mâinile sale ferme n-au trădat în nici un fel emoţia lăuntrică a
unei inimi frânte şi însângerate. Tot ceea ce era necesar pentru o călătorie lungă a fost grabnic
pregătit într-un fel practic. Nu a existat nici o urmă de moment de slăbiciune. Ca un nobil erou al
credinţei, cu educaţia sa desăvârşită, Avraam a răspuns de îndată, când a fost chemat să înfrunte
ceasul suprem al încercării sale. Aceasta a fost culmea experienţelor sale spirituale. El s-a ridicat
cu seninătate la o înălţime neîntrecută niciodată de un om muritor şi s-a calificat pentru cinstea
de a fi numit „părintele credincioşilor”.
A treia zi. După două zile de călătorie Avraam, Isaac şi doi slujitori au ajuns în ţara
Moria. Două nopţi nedormite au fost petrecute în rugăciune. În a treia zi, Avraam, sculându-se
dis de dimineaţă, a observat semnul hotărât pe cale divină, un nor de slavă, indicând muntele pe
care trebuia să aibă loc jertfa.
Rămâneţi aici. Însărcinarea solemnă pe care Avraam era aproape să o îndeplinească i s-a
părut prea sfântă ca s-o audă şi să o vadă şi alţii. Numai Dumnezeu putea înţelege. Timp de două
zile, el şi-a ascuns gândurile şi emoţiile. Isaac avea să fie primul care să ştie şi singurul care să
împărtăşească acest ceas de suferinţă şi emoţie puternică.
Eu şi băiatul. Fiecare dintre cele trei verbe care urmează conţine pronumele „noi”.
Traducerea engleză nu reflectă credinţa profetică cuprinsă în ebraică. Literal, Avraam le-a spus
slugilor sale: „Eu şi tânărul, noi ne vom duce până acolo, şi noi ne vom închina, şi noi ne vom
întoarce iarăşi.” Deşi nu a înţeles intenţia lui Dumnezeu, el a crezut că Dumnezeu va scula pe
Isaac din morţi (Evrei 11,19). Nu făgăduise Dumnezeu, fără rezervă, că Isaac avea să fie
moştenitorul său (Geneza 21,12)? Avraam nu a anticipat că va fi cruţat de actul grozav al uciderii
propriului lui fiu, dar a crezut că Isaac îi va fi redat. Prin urmare, el a vorbit în credinţă când a
zis: „Noi ne vom întoarce iarăşi”. El nu se aştepta să se întoarcă singur spre a le spune oamenilor
că a luat viaţa fiului său cu propriile mâini şi l-a jertfit lui Dumnezeu, nici nu se aştepta să se
întoarcă la Sara fără Isaac. Măreţia experienţei sale spirituale este evidentă nu numai în
ascultarea sa fermă, ci şi în hotărâta sa credinţă în făgăduinţele fără greş ale lui Dumnezeu.
Au mers. Tatăl şi fiul au început să urce în linişte. Avraam în meditaţie şi rugăciune, iar
Isaac cugetând asupra tăcerii neobişnuite a tatălui său, precum şi asupra naturii şi scopului
călătoriei lor. Fiind doar cu tatăl său, singurătatea l-a determinat pe Isaac să-şi exprime
consternarea cu privire la absenţa mielului.
„Tată”. Această expresie de mângâiere trebuie să fi sfâşiat inima lui Avraam. După cum
obişnuia Isaac, un tânăr bine crescut al unei culte familii semitice, această formă de a se adresa
însemna dorinţa lui de a pune o întrebare. Nici un fiu bine educat nu ar îndrăzni să-şi pună
întrebări, sau să facă o declaraţie în prezenţa părinţilor lui, fără ca mai întâi să obţină îngăduinţa
de a face aşa. Avraam a îngăduit aceasta răspunzând „Ce este, fiule?”
Unde este mielul? Această întrebare directă nu a exprimat altceva decât uimire
nevinovată. Nimic nu sugerează în naraţiune că Isaac a bănuit câtuşi de puţin că el avea să
înlocuiască mielul care lipsea. Întrebarea a fost pusă în toată simplitatea sufletului, fără bănuială
sau curiozitate nelegitimă.
Dumnezeu va purta de grijă. Răspunsul lui Avraam constituie o declaraţie profetică de
pe înălţimile credinţei eroice la care se ridicase sufletul său. Prin inspiraţie, aceasta indică atât
spre berbecele din v.13 cât şi spre Mielul lui Dumnezeu, care în acel moment erau dincolo de
puterea lui de pricepere. Dacă nu era convins că face voia lui Dumnezeu şi că „singurul său fiu”
îi va fi dat înapoi, agonia lui Avraam la gândul de a se despărţi de Isaac ar fi fost peste puterea lui
de a îndura. Totuşi, întrebarea băiatului trebuie să fi străpuns inima tatălui. Va înţelege oare
Isaac?
Avraam a zidit un altar acolo. Ajungând la locul unde în secolele de mai târziu se afla
templul, tatăl şi fiul au ridicat un altar. Salemul, cetatea lui Melhisedec, era doar ceva mai mult
decât o aruncătură de piatră spre sud. Însă, ceva mai departe, spre nord-vest era dealul cunoscut
mai târziu ca Golgota.
A legat pe... Isaac. Când totul a fost gata şi nimic nu mai rămăsese afară de aşezarea
jertfei pe altar, Avraam tremurând a spus lui Isaac tot ce îi descoperise Dumnezeu şi probabil că a
mai adăugat la aceasta propria credinţă în restituirea lui Isaac. Este greu de imaginat amestecul
de simţăminte care trebuie să se fi agitat furtunoase în inima lui Isaac – uimire, groază,
resemnare şi, în cele din urmă, credinţă şi nădejde. Dacă aceasta era voinţa lui Dumnezeu, el
socotea ca o cinste să-şi dea viaţa ca jertfă. Un tânăr de 20 de ani uşor ar fi putut să se opună; în
loc de aceasta, el l-a încurajat pe tatăl său în ultimele clipe dinaintea momentului suprem. Faptul
că Isaac a înţeles şi a împărtăşit credinţa tatălui său a fost un nobil tribut al îngrijitei educaţii pe
care o primise în timpul copilăriei şi tinereţii. Isaac a devenit astfel un simbol potrivit al Fiului
lui Dumnezeu care S-a supus voinţei Tatălui Său (Matei 26,39). În fiecare caz, tatăl a dat pe
singurul său fiu.
A luat cuţitul. Punând victima legată pe lemne, Avraam era gata pentru ultimul act,
uciderea fiului său şi aprinderea lemnelor de foc. Ca un simbol al mielului desăvârşit al lui
Dumnezeu, Isaac nu a opus rezistenţă şi nu s-a plâns.
Îngerul Domnului l-a strigat. În timp ce în trecut Dumnezeu vorbise către Avraam
direct, acum El l-a trimis pe îngerul Său (vezi Fapte 7,2; Geneza 12,1; 13,14; 15,1; 17,1; 18,1;
21,12; PP 152).
Să nu pui mâna. Patriarhul demonstrase cu îndestulare credinţa şi ascultarea sa şi
satisfăcuse pe deplin cerinţele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a dorit moartea lui Isaac; de fapt, El
nu era interesat în nici un fel de astfel de jertfe. Dar El a dorit întotdeauna ascultarea voioasă a
servilor Săi (1 Samuel 15,22; Osea 6,6). Până la măsura la care voinţa şi intenţia tatălui şi a fiului
puteau merge, jertfa era desăvârşită. Dumnezeu a primit consacrarea inimilor lor ca un dar mult
mai bun în ochii Săi şi a considerat voinţa drept faptă (Evrei 11,17). Glasul ceresc aduce de
asemenea mărturie că Dumnezeu respinge jertfele omeneşti (vezi Deuteronom 12,31; 2 Regi
17,17; 2 Cronici 28,3; Ieremia 19,5; Ezechiel 16,20.21).
Afirmaţia criticilor Bibliei în sensul că evreii au practicat, ca o parte a serviciului lor
prescris, ritualul jertfei omeneşti, atât de obişnuită printre canaaniţi şi alte popoare ale
antichităţii, este fără temei. Este adevărat că în vremuri de apostazie, iudeii au practicat acest
ritual, însă era o încălcare directă a poruncii lui Dumnezeu (vezi Psalmi 106,37.38; Isaia 57,5;
etc.).
Avraam s-a dus de a luat berbecele. Descoperind berbecele şi considerând prezenţa lui
ca fiind încă un semn al providenţei lui Dumnezeu, Avraam nu avea nevoie să mai aştepte
instrucţiuni de la Dumnezeu cu privire el. Era mielul de care Avraam spusese că se va îngriji
Dumnezeu (v.8). Lemnele, focul şi cuţitul nu fuseseră aduse degeaba, nici altarul înălţat în zadar.
Amintindu-şi acum de propriile cuvinte profetice, Avraam a numit locul Jehovaiiré,
„Domnul va purta de grijă”. Moise adaugă faptul că acest nume a dat naştere proverbului „La
muntele unde Domnul va purta de grijă”. Semnificaţia acestui proverb este oarecum obscură.
Cuvântul tradus aici „văzut” este acelaşi ca şi cel redat în v.8 „purta de grijă”. Fără îndoială că
proverbul aminteşte de expresia de credinţă a lui Avraam că pe muntele stabilit în mod divin,
Însuşi Dumnezeu va oferi un mijloc de salvare. Acest proverb a constituit o expresie a speranţei
mesianice, indiferent dacă un astfel de înţeles era sau nu pe deplin de clar pentru cei care îl citau.
Pe acest loc sfinţit, în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon şi-a avut lăcaşul, mai târziu, slava
Şechinei lui Dumnezeu. Pe acest munte a avut loc respingerea cu asprime a adevăratului miel al
lui Dumnezeu de către conducătorii iudei.
Îngerul Domnului. După ce a fost jertfit berbecele, îngerul a vorbit din nou. Înainte de
experienţa raportată în cap. 22, Dumnezeu comunicase cu Avraam de şapte ori (vezi comentariul
pentru v.1). Aceasta este ultima descoperire divină pentru Avraam despre care se raportează.
Dumnezeu a primit credincioşia şi ascultarea sa şi a reafirmat făgăduinţele făcute atât de adesea
în trecut.
Pe Mine Însumi jur. Scopul unui jurământ este să ofere confirmarea celor care sunt
declarate. Oamenii Îl cheamă pe Dumnezeu ca martor al integrităţii lor. Deoarece nu este nimeni
mai mare decât Dumnezeu (Evrei 6,13), El jură pe Sine Însuşi (vezi Isaia 45,23; Ieremia 22,5;
49,13; etc.). Făcând astfel, Dumnezeu, de dragul omului, urmează un obicei familiar oamenilor
pentru a-i convinge cu privire la făgăduinţele Sale vrednice de crezare.
Va stăpâni cetăţile vrăşmaşilor. Dintre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Avraam,
numai aici se face referire la „vrăşmaşi” asupra cărora sămânţa lui va triumfa. Probabil că
aceasta este o prezicere că urmaşii săi vor fi învingători asupra vrăşmaşilor lor în viitoarea
cucerire a Canaanului. Ea poate, de asemenea, să cuprindă triumful adevărului asupra sistemelor
religioase păgâne, adică întoarcerea păgânilor prin lucrarea misionară a copiilor spirituali ai lui
Avraam.
I s-a spus lui Avraam. Nişte soli neidentificaţi au venit la Beer-Şeba cu ştirea de la
fratele lui Avraam, Nahor din Haran. Această ştire ia forma unui scurt tabel al urmaşilor lui
Nahor. El este inclus aici cu scopul de a arăta descendenţa Rebecii, care avea să devină în curând
soţia lui Isaac.
Milca. Această fiică din Haran, care se căsătorise cu unchiul ei Nahor (cap. 11,29),
născuse opt fii, numiţi în versetele următoare. Aceasta nu înseamnă că Milca începuse numai de
curând să nască copii (vezi comentariul pentru cap. 11,30), ci că au trecut mulţi ani de când a
auzit ultima dată despre familia lui Nahor.