Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2013 - 2014
Introducere în GIS (Geographic Information Sistem)
sau SIG – Sisteme Informatice Geografice
GIS este termenul apărut în anii 60’ ca acronim din Geographic Information System
(Sistem Informaţional Geografic). El desemnează o “Colecţie organizată de echipamente şi
programe de calculator, date geografice şi personal având ca scop culegerea, stocarea,
actualizarea, manipularea, analiza şi vizualizarea tuturor formelor de date geografice referite
(localizate) spaţial (georeferenţiate).
Denumirea de GIS (Sistem Informatic Geografic) derivă din faptul că fiecare element din
baza de date se leagă de un anumit loc de pe suprafaţa Pământului. Acest sistem reprezintă
organizarea informatizată a cunoştinţelor noastre privind spaţiul în care trăim, în scopul
gestionării sau managementului corect al resurselor naturale şi a protecţiei mediului înconjurător.
În esenţă, GIS este un sistem de management al informaţiilor sau suport al sistemului decizional.
Scopul sistemelor informaţionale geografice este acela de a furniza metode şi instrumente,
ce se utilizează pentru transformarea informaţiilor spaţiale în hărţi. Acestea descriu sau
analizează problemele contextuale, ce se doresc a fi studiate. Această, relativ nouă ştiinţă,
include o serie de cunoştiințe interdisciplinare cum sunt: geografia fizică şi cartografia, pentru
care GIS–ul este considerat a reprezenta evoluţia acestora în epoca informţiei digitale;
informatica – în ceea ce priveşte folosirea database-ului, grafica digitală, etc.; geodezia – pentru
localizarea în spaţiu şi reprezentarea în formă plană a conţinutului analizat; statistica – pentru
analizele cantitative; sociologia – pentru analiza fenomenelor sociale şi demografice.
Privită la modul şi la împrejurările în care se utilizează noţiunea de GIS, trebuie făcute
unele precizări. În primul rând nu se foloseşte singular, anume Sistemul Informaţional Geografic,
ca fiind o singură entitate. Se creează astfel confuzie între un software GIS şi o aplicaţie realizată
de către acesta, deoarece aplicaţia realizată se referă la o bază de date geografică şi la prelucrările
specifice realizate asupra acestora într-un context precizat. În continuare vom face referire la un
produs GIS, când se face referire la un pachet de programe, cum ar fi de exemplu ArcView,
ArcGis, Intergraph, Grass, Map Info etc., şi proiect GIS, atunci când vorbim de o aplicație, ce se
realizează cu ajutorul produsului GIS.
Frecvent utilizate în cadrul sistemelor informaţionale geografice sunt şi termeni ca:
geomatică, care conform International GIS Dictionary (Mc Donnell, Kemp, 1995) este un termen
apărut în Canada pentru a descrie activităţile legate de mijloacele ce privesc introducerea şi
gestionarea datelor spaţiale din domeniul ştiinţific, administrativ şi tehnic, implicate în procesul
producţiei şi managementul informaţiei spaţiale, şi geoinformatică, termen ce nu apare în
dicţionarul mai sus menţionat, dar este frecvent utilzat în ţările anglo –saxone (geoinformatics),
având în esenţă acelaşi înţeles.
Primul Sistem Informatic Geografic, recunoscut ca atare, a fost elaborat în Canada, (1962)
şi s-a numit Canadian Geographical Information System. Iniţial a fost creat pentru inventarierea
suprafeţelor de pădure, după care domeniul s-a extins înspre celelalte resurse naturale. Doi ani
mai târziu, în SUA, s-a elaborat un sistem similar numit MIDAS care, s-a axat tot pe
inventarierea resurselor naturale. Datorită tehnicilor rudimentare şi a slabei "informatizări” a
societăţii, aceste sisteme nu s-au răspândit. În plus, echipamentele, culegerea, întreţinerea şi
prelucrarea datelor erau costisitoare, evoluţia lor a fost lentă şi în deceniul următor, iar aplicaţiile
au glisat către domeniul militar.
2
Pătrundere mai semnificativă în domeniul civil, s-a făcut spre sfârşitul deceniului 9, odată
cu ieftinirea calculatoarelor PC şi răspândirea lor masivă în toate domeniile. După 1990,
încetarea războiului rece a produs realmente o exlozie de aplicaţii in domeniul civil. Produsele
soft se dezvoltă şi se răspândesc într-o manieră fără precedent. La intervale de câteva luni apar
versiuni îmbunătăţite, uneori mult diferite de precedentele, prin multitudinea de funcţii (cum ar fi
de exemplu ArcView 3.0, faţă de versiunea 2.0). Toate acestea sunt însoţite de dezvoltarea
tehnicii de calcul, în general, atât hardware (procesoare mai puternice, memorie mai mare,
capacitate de stocare mai mare, echipament de introducere (digitizoare, scanere), dar şi de ieşire
(plottere, imprimante) mai bune, ieftinirea CD-ROM, acces Internet, cât şi software (dezvoltarea
limbajelor de programare).
Trebuie să precizăm faptul că la noi în ţară produsele GIS nu au o răspândire prea mare,
deoarece acestea pretind echipament scump, iar softul este de asemenea scump. La toate acestea
se adaugă necunoaşterea de către factorii de decizie a avantajelor pe care le oferă proiectele -
GIS. Aceasta poate fi pusă în seama lipsei de educaţie în domeniu (cursurile sunt foarte rare şi
costisitoare, ele axându-se pe o anumită gamă de prosuse soft). Un curs general de GIS, de altfel
foarte important, nu rezolvă problema, ci doar oferă o imagine de ansamblu asupra modului în
care ar trebui abordate problemele spaţiale. Menţionăm faptul că produsele GIS sunt foarte
deosebite de alte softuri aflate pe piaţă, cum ar fi limbajele de programare, SGBO tradiţionale
sau produse CAD.
Produsele GIS au un larg evantai de aplicaţii, în cele mai diferite domenii. Practic tot ce
este legat de teritoriu intră, mai mult sau mai puţin sub incidenţa programelor inglobate intr-un
GIS. Vom enumera pe scurt câteva domenii şi aplicaţii posibile.
• Utilităţi - aplicaţiile din această categorie fac parte din domeniul cunoscut sub numele de
Automated Mapping and Facilities Management (AMlFM). Este vorba de gestiunea reţelelor de
apă, gaz, electricitate, telecomunicaţii etc. Aceste aplicaţii necesită hărţi foarte precise, iar
modelele vectoriale domină acest domeniu. Tot aici putem include amplasarea staţiilor de
emisie/recepţie din sistemul de telefonie celulară.
• Mediu - într-o primă variantă, proiectele GIS sunt folosite pentru inventarierea teritoriilor
afectate de poluare (apă, sol, aşezări). La un nivel mai ridicat se pot face studii privitoare la
procesele de eroziune, alunecări de teren, studii de impact sau studiul calităţii apei, ce pot fi
corelate cu diferite softuri specifice etc.
• Amenajarea teritoriului - consiliile locale sau judeţene pot beneficia de aportul adus de
GIS în monitorizarea terenului, realizarea planurilor de amenajare urbanistică, comunală,
judeţeană, regională sau interregională. Ca exemplu amintim: studiul amplasării unor blocuri de
locuinţe (folosind date provenite de la utilităţi; hărţi ale conductelor de gaze, apă, informaţii
privitoare la dimensionările acestora etc.)
• Agricultură şi silvicultură - inventarierea soiurilor de plante, insoţite de date atribut
privitoare la tipul de sol, calitate, utilizare. Monitorizarea terenurilor agricole în vederea obţinerii
de producţii maxime. Inventarierea pădurilor, a zonelor geografice protejate. Studiul privitor la
oportunitatea amplasării exploatărilor de cherestea şi a fabricilor de prelucare a lemnului. Studii
privitoare la conservarea patrimoniului forestier naţional. Proiectele GIS din acest domeniu fiind
dublate de prelucrarea imaginilor satelitare.
• Resurse naturale – în ultimii ani, se investeşte din ce in ce mai mult în proiecte care
conduc la depistarea resurselor naturale (minereuri, petrol, gaz, apă) utilizând produse GIS, prin
preluarea informaţiilor de pe teren şi imagini satelitare.
3
• Transport – GIS-ul are un potenţial considerabil în gestiunea şi optimizarea transportului
urban sau regional (trasee optime pentru autobuze, tramvaie, trenuri, la care se adaugă
determinarea numărului optim de mijloace de transport pe perioade de timp). Tot aici putem
include alegerea traseelor optime pentru maşinile de intervenţie (pompieri, salvare, poliţie). În
transportul maritim, hărţile electronice (electronic chart) le înlocuiesc tot mai frecvent pe cele
tradiţionale, iar orientarea navelor se face automat cu ajutorul unor echipamente specializate -
Global Positionning System (sistem de poziţionare globală), acestea fiind direct legate de hăţile
digitale.
• Demografie - baze de date privitoare la populaţie (pe grupe de vârstă, religii, profesii,
învăţămînt, sănătate etc.) asociate cu o hartă administrativă la nivel de comună, produc diferite
hărţi privitoare la distribuţia teritorială a unor variate tipuri de informaţii; rezultatul fiind o hartă
orthoplet sau chromoplet.
• Marketing - având o hartă a unui oraş asociată cu o bază de date ce conţine recensăminte,
plus localizările firmelor, se pot face studii referitoare la corelaţii dintre clienţi şi ofertanţii de
servicii. Se poate merge până la simularea amplasării unui magazin într-o anumită zonă.
Rezultatul este o hartă care prezintă modificarea clientelei magazinelor învecinate, sugerând deci
oportunitatea amplasării sau nu a acelui magazin.
• Cadastru - inventarierea şi întreţinerea datelor spaţiale şi atributelor tuturor terenurilor.
Odată realizat un sistem cadastral informatizat, intreţinerea datelor se face mult mai uşor, iar
obţinerea de date asupra terenurilor se realizează instantaneu.
Proiectele GIS de anvergură au scopul de a obţine informaţii în vederea luării deciziilor.
Modelarea şi simularea reprezintă concepte de bază în cadrul analizei spaţiale şi, de fapt, şi
raţiunea de a fi a unui GIS.
Ştiinţa sistemelor informaţionale geografice necesită familiaritate cu conceptele şi
instrumentele analizei spaţiale:
• Reprezentarea fenomenelor spaţiale – include metodele folosite de GIS, ca reprezentări a
datelor raster şi vectoriale; metodele de localizare şi relaţiile spaţiale;
• Analiza datelor spaţiale – statistica teritorială, modelele geostatistice, aplicarea analzei
proximităţilor şi topografiei locale, permiţând explorarea datelor dintr-o perspectivă spaţială, prin
intermediul individuării de modele spaţiale, corelaţii, etc.;
• Vizualizarea şi redarea informaţiilor spaţiale – dincolo de metodele tradiţionale de
realizare a hărţilor în formă cantitativă şi calitativă, tehnologia GIS permite modelarea
tridimensională – dinamică a datelor multidimensionale; fâcând apel la capacitatea umană de a
interpreta în formă vizual – intuitivă fenomenele complexe;
• Simularea sistemelor sociale în contextul spaţio-temporal – proietele GIS modelând
evoluţia fenomenelor în spaţiu şi interacţinuea dintre diferitele geosfere;
• Accesarea datelor spaţiale – proiectele GIS permiţând accesarea informaţiilor în
cercetarea teritoriului, bazându-se pe o coordonată spaţială.
4
Informaţiile se transmit din ce în ce mai rapid prin cabluri, prin diverse suporturi materiale
sau prin intermediul Internet-ului. Prelucrarea, analiza şi chiar interpretarea lor se realizează cu
ajutorul sistemelşor de calcul (calculatoare, staţii grafice sau laptop-uri).
Sistemele Informatice sunt alcătuite din aceste sisteme de calcul, împreună cu programele,
metodele, normele şi personalul specializat. Denumirea de informatică se compune din termenul
– infor – ce sugerează informaţia, iar – matica – prelucrarea automatică a acesteia cu ajutorul
calculatorului.
Deci, Sistemele Informatice sunt un ansamblu de:
• personal – cel care lucrează;
• date – obiectul muncii;
• calculatoare – componente hardware;
• programe informatice – componenta software, instrumentele de lucru;
• metodele, modelele şi normele – conceptul muncii.
Acest ansamblu are ca scop colectarea, stocarea, prelucrarea, adică manipularea datelor,
precum şi elaborarea unor rapoarte, concluzii sau recomandări pentru atingerea unui anumit
scop, scop stabilit la începutul realizării sistemului informatic.
Societatea actuală a stăruit în dezvotarea calculatoarelor, trecându-se la modernizarea,
revitalizarea şi perfecţionarea tuturor activităţilor productive sau neproductive. Acest lucru a
însemnat dezvoltarea de programe specifice şi creşterea numărului de personal specializat pentru
utilizarea programelor respective. Astfel, luarea celor mai bune decizii manageriale sau
productive nu se mai poate realiza fără ajutorul calculatorului, fără un Sistem Informatic
specializat.
Sistemele Informatice Spaţiale (SIS) au fost create pentru achiziţionarea, prelucrarea şi
analiza informaţiilor care privesc spaţiul.
Înaintea lor, datele spaţiale se stocau, prelucrau şi analizau cu ajutorul planurilor
topografice, a fotogramelor şi hărţilor. Fără a desfiinţa aceste forme tradiţionale, Sistemele
Informatice Spaţiale le-au revoluţionat, utilizarea lor făcându-se la un nivel superior.
În funcţie de modul de prelevare a datelor şi obiectivele principale, există 5 categorii
majore în cadrul Sistemelor Informatice Spaţiale:
1. Proiectare asistată de calculator (Computer Aided Design) – CAD – pentru desenarea
şi proiectarea obiectelor. De exemplu, programul RELEASE din pachetul AutoCAD este
specializat în grafica şi proiectarea 3D, utilizând limbajul LIPS. Sistemele CAD utilizează relaţii
topologice simple şi au capacităţi limitate în domeniul analitic.
2. Sistemele de Cartografiere Computerizată – SCC – înlocuiesc procedeele
cartografierii clasice cu ajutorul simbolizării, clasificării şi interogării automate. Harta
tradiţională este înlocuită cu harta digitală, care alcătuieşte împreună cu elementele explicative o
bază de date. Aceasta poate fi legată de un sistem de gestiune a bazei de date – SGBD – dar nu
pot fi executate decât operaţiile simple de interogare, regăsire, afişare şi restituţie.
Un exemplu este cel al SCC numit MapInfo, care are un SGBD specializat pe date
cartografie tematică, o bună calitate a restituţiei cartografice, dar limitări în domeniul analizei
spaţiale.
Alt exemplu, de SCC performant este Advanced Cartographic Environment – ACE – care
este o extensie necesară pentru alte SIS, fiind specializat în editarea hărţilor de înaltă calitate.
3. Sistemele Informatice de Teledetecţie – SIT – şi Sistemele Informatice de
Fotogrammetrie – SIF . Teledetecţia şi fotogrammetria s-au dezvoltat mult în ultima perioadă
de timp, ducând la apariţia unor programe specializate de achiziţie, procesare şi export a
5
informaţiilor obţinute în aceste domenii. Cele mai cunoscute SIT sunt pachetele EASI/PACE,
ImageWorks, OrthoEngine SE, ERDAS Imagine sau ImageStation, iar în domeniul SIF,
pachetele OrthoEngineAe, OrthoMax, Softplotter sau Leica AG. Există şi unele sisteme mixte,
care permit prelucrări atât ale imaginilor satelitare, cât şi ale fogramelor, ca şi sisteme pentru
operaţii spaţiale foarte avansate, cum ar fi deducerea automată a modelelor digitale de elevaţie.
4. Sistemele Informatice Geografice – SIG sau GIS – se ocupă de cartografierea
automată, inventarierea resurselor, analiza spaţială şi managementul activităţilor umane. Cele
mai cunoscute sisteme SIG sunt ARC/INFO, ER Mapper, GRASS, IDRISI, Microstation,
SPANS şi altele.
Adevăratele produse SIG se disting prin capacitatea lor de a efectua analize spaţiale şi
modelare. Ultimele versiuni ale pachetelor SIG sunt capabile să importe şi să prelucreze imagini
satelitare şi aerofotograme.
5. Sistemele Informatice de Vizualizare – SIV – numite şi viewere, sunt sisteme SIS care
au ca obiectiv doar funcţiile de vizualizare şi interogare a bazei de date spaţiale. Ele sunt
rezultatul unor adevărate SIS realizate de firme specializate pentru acele întreprinderi care nu au
nevoie de toate funcţiile GIS, ci doar cele menţionate mai sus.
Toate aceste Sisteme Informatice Spaţiale au între ele multe aspecte comune, dar şi multe
caracteristici proprii fiecărei categorii în parte.
Principala calitate a Sistemului Informatic Geografic, care îl diferenţiază de celelalte
categorii, este capacitatea sa de a efectua operaţii analitice cu date spaţiale, deci calitatea sa de
Sistem de Analiză Spaţială (SAS).
6
• Discipline de reprezentare computerizată a suprafeţei Pământului;
• Analiza spaţială;
• GIS.
1.2.1. Analiza Spaţială
Scopul principal al unui Sistem Informatic Geografic este practic Analiza Spaţială (AS) a
datelor georeferenţiate şi a variabilelor regionalizate. Pentru a efectua o analiză spaţială, este
necesar ca datele să fie georeferenţiate şi să fie şi alte funcţii SIG conexe:
• achiziţie;
• editare;
• validare;
• stocare;
• prelucrare primară;
• vizualizare;
• afişare.
În cadrul SIG, pentru a efectua analiza spaţială, există proceduri specifice, care combină
SCBD (sistem de gestiune a bazei de date) cu metode de analiză statistică şi geostatistică, cu
tehnici de procesare a imaginilor şi cu procedee de cartografiere computerizată. Procedeele şi
metodele de analiză spaţială pot fi grupate astfel:
• operaţii spaţiale unare (singulare);
• analize spaţiale unare;
• metode de modelare spaţială;
• metode de modelare spaţio-temporale.
Analiza spaţială trebuie să îndeplinească simultan câteva deziderate:
• să examineze şi să interpreteze datele;
• să obţină un plus de informaţie aparent ascunsă;
• să evalueze din punct de vedere cantitativ şi calitativ entităţile, procesele şi fenomenele
din spaţiul analizat;
• să ofere un sprijin concret în vederea unei decizii corecte.
Realizarea în practică a analizei spaţiale presupune utilizarea unei proceduri analitice
combinate cu:
• managementul bazei de date;
• analiza statistică şi geostatistică a datelor;
• procesarea imaginilor;
• elemente de cartografie computerizată.
Metodele matematice de modelare spaţială şi spaţio-temporală au drept scop prezentarea
căilor de realizare a modelelor de spaţiu şi a predicţiei, cu scopul sprijinirii analizei de decizie.
7
3. Teledetecţia - tehnici de achiziţie, procesare şi corecţie a imaginilor aeriene şi satelitare;
imaginile sub formă digitală sunt o sursă importantă pentru constituirea bazei de date spaţiale;
4. Topografia – asigură precizia datelor legate de poziţia spaţială a obiectelor. În prezent
este utilizat tot mai mult datele GPS-ului – Global Positioning Sistem.
5. Geodezia - oferă metode pentru controlul poziţiei, având un rol important pentru
obţinerea acurateţii necesare datelor spaţiale;
6. Statistica - furnizează soluţii importante şi oferă metode de construcţie a modeleor de
calcul pentru determinarea erorilor în datele geografice; majoritatea modelelor construite cu GIS
sunt de natură statistică; multe tehnici statistice sunt folosite pentru analiză.
6. Informatica - furnizează hard-ul şi soft-ul necesar (proiectării şi exploatării GIS; oferă
proceduri avansate de grafică, utilizându-se limbaje de programare, pentru reprezentare internă,
manipulare, prelucrare şi afişare a datelor geografice;
• SG80 conţine proceduri şi funcţii pentru proiectarea, manipularea şi reprezentarea unui
volum mare de date;
• CAD (Computing Aid Design - Proiectarea asistată de calculator) furnizează proceduri de
intrare/afişare atât în 2D cât şi în 3D;
7. Matematica - multe ramuri ale matematicii se folosec pentru proiectarea GIS, precum şi
pentru analiza datelor geografice; geometria computerizată se utilizează în grafică; logica
bivalentă este folosită în realizarea operaţiilor pe hărţi (de exemplu algebra hărţilor); topologia şi
teoria grafelor se utilizează in modelele topologice vectoriale; teoria probabilităţior; cercetările
operaţionale pun la dispoziţie tehnici de optimizare în luarea deciziilor prin modelarea şi
simularea unor fenomene geografice, ce sunt realizate prin intermediul ecuaţiior diferenţiale şi a
proceselor stochastice. Menţionăm că aceste discipline, cu ramurile amintite sunt implicate atât
în proiectarea, cât şi în exploatarea GIS. Unele ramuri au o pondere mai mare în proiectare, altele
în exploatare. Este greu să se facă o selectare precisă a domeniilor care sunt necesare unui
anumit utilizator. Considerăm că noţiunile de bază din disciplinele mai sus amintite sunt
indispensabile în utilizarea corespunzătoare a unui proiect GlS. În plus, mai este necesar un bagaj
de cunoştiinţe specifice domeniului cercetat (cartografie, geografie fizică, geografie umană,
amenajarea teritoriului, mediu, cadastru, agricultură, etc.).
8
Componenete software
Un GIS cuprinde un număr de programe grupate în module sau subsisteme. Independent
de modul de organizare, un GIS complet trebuie să includă următoarele componenete software,
adaptate stocării şi prelucrării datelor localizate geografic (Haidu,1998):
• Sistem de intrare, editare, transformare, verificare şi validare a datelor;
• Sistem de gestiune a bazei de date;
• Sistem de procesare analiză a imaginilor;
• Sistem de cartografie computerizată;
• Sistem de analiză statistică şi spaţială;
• Sistem de afişare şi redare
Baza de date
O bază de date spaţiale este alcătuită din:
• o bază de date grafică;
• o bază de date atribut.
În cadrul unor, cele două baze se integrează şi formează o singură entitate, harta digitală.
Ea este o colecţie de simboluri şi caracteristici, organizate în format numeric, pentru fiecare
obiect reprezentat pe hartă.
Baze de metode şi modele
Un GIS trebuie să opereze conform unui plan clar şi a unui regulament bine conceput,
pentru a reuşi în ceea ce şi-a propus.
Pentru a proiecta prin GIS un model al lumii reale, trebuie să identificăm şi apoi să
conceptualizăm problema ce trebuie rezolvată.
Modul de introducere a datelor în baza de date a unui GIS, precum şi modul de stocare şi
analizare a acestora, depind de obiectivele propuse ale GIS, de modelele şi metodele care vor fi
utilizate pentru prelucrarea datelor.
Personalul specializat
Pentru un randament maxim în lucrul la un GIS, sunt necesare cel puţin 4 peroane care să
acopere următoarele specialităţi:
- geografie cantitativă;
- analiză şi programare;
- inginerie de sistem;
- proiectare.
În plus este necesar un specialist în:
- geodezie – topografie;
- teledetecţie – fotogrammetrie.
În afară de aceştia, este necesar să fie prezent un specialist cu pregătire superioară din
partea utilizatorului GIS, cum ar fi urbanism, amenajarea teritoriului, geologie, protecţia
mediului, apărare etc.
În afară de acestea, este necesar şi personal cu pregătire medie, operatori pentru baza de
date sau pentru digitizare, numărul lor fiind stabilit în funcţie de amploarea proiectului şi de
diversitatea perifericelor.
9
Localizarea – Ce se află la ... (în ...)? Prin această întrebare se caută să se afle ce există într-un
anumit loc. Locul poate fi descris în mai multe moduri: folosind codul poştal, strada şi
numărul; coordonate rectangulare, x, y sau geografice: latitudinea, longitudinea.
Condiţia – Unde este ...? Acest tip de întrebare este inversul primei întrebări şi necesită analiza
spaţială pentru a găsi răspunsul. Se doreşte a se afla unde anume se găseşte un teren sau
obiect care să îndeplinească anumite condiţii, de exemplu, un teren irigat de 2 ha, o
plantaţie de vie de 10 ha cu acces la drum asfaltat, etc.
Tendinţa – Ce s-a modificat de când ...? Acest tip de întrebare poate implica ultimele două (2 şi
3) şi doreşte să determine schimbările apărute într-un interval de timp dat. De exemplu, s-a
introdus irigaţia pe un teren agricol, s-a construit un drum nou, etc.
Structuri – Ce structuri spaţiale există? Acest tip de întrebare este mai sofisticat şi cere un
răspuns complex. Se poate formula o astfel de întrebare pentru a determina dacă degradarea
reţelei de irigaţie este o cauză a recoltelor slabe. La fel de importantă poate fi şi
determinarea altor cauze care nu corespund informaţiei existente.
Topologia – Care sunt vecinătăţile (cadrul)? Respectiv, în ce context spaţial se află obiectul? De
exemplu, lângă o cale ferată, lângă un lac etc. Pentru a răspunde la această întrebare este
necesară analiza spaţială a teritoriului.
Caracterizarea – Care sunt însuşirile obiectului, terenului? De exemplu, pantă, expoziţie,
suprafaţă, drum asfaltat sau pietruit, lat de 5 m.
Prognoza – Ce se va întâmpla sau cum va fi peste ... n ani ? De exemplu, se va extinde zona
urbană ..., va fi desecat lacul ...
Modelarea – Ce ar fi dacă ... ? De exemplu, ce se va întâmpla dacă se construieşte un stadion sau
un aeroport, un drum, etc.
10
• regiunea uniformă.
1.6.2. Macheta
Macheta utilizează a treia dimensiune pentru reprezentarea entităţilor lumii reale, prin
aceasta apropriindu-se mai mult de realitate decât reprezentarea pe hartă. Are dezavantajul că nu
redă un număr mare de detalii, ceea ce trunchiază realitatea.
Calitatea sa importantă este abilitatea de a stimula imaginaţia.
1.6.3. Fotografia aeriană
Fotografia aeriană, care se realizează cu ajutorul camerelor fotografice instalate pe
platforme aeriene, cum sunt baloanele, avioanele sau elicopterele, constituie încă principala sursă
de informaţii şi date metrice sub formă analogică. Aceste înregistrări se prezintă sub formă de
fotografii alb-negru, color sau spectrozonale. Fotografiile alb-negru se folosesc, în special,
pentru întocmirea planurilor topografice prin metode fotogrammetrice, iar cele color şi
spectrozonale, cu un bogat conţinut informaţional, se utilizează pentru diferite scopuri.
Fotografia aeriană reprezintă o sursă obişnuită de achiziţionare a datelor pentru GIS. Ea are
avantajul că este mai sugestivă, dar prezentarea graniţei dintre entităţi este uneori relativ neclară,
tranziţia făcându-se prin modificarea treptată a culorilor sau tonurilor de gri.
1.7. Surse de date pentru GIS
Sistemele informatice geografice sunt reprezentări digitale ale structurilor sau proceselor
din lumea reală. Este esenţial, pentru o reprezentare cât mai corectă şi mai conformă cu
realitatea, ca datele iniţiale culese de aceste sisteme să fie cât mai precise, reale şi accesibile. Din
acest motiv, este necesar să se evalueze de la bun început sursele de date care sunt utilizate în
modelul GIS.
Înainte de achiziţionarea datelor, se identifică sursele de date, respectiv:
- verificare metadatelor;
- verificarea structurilor naţionale de date.
1.7.1. Metadatele reprezintă date despre conţinutul, calitatea, condiţiile şi alte caracteristici
ale datelor.
Principiul de funcţionare a metadatelor este căutarea secvenţelor. Există două soluţii:
- realizarea unui sistem de codificare riguroasă care să fie legat la un dicţionar de termeni;
- legarea bazei de date la un dicţionar de sinonime.
Ideea principală în crearea şi întreţinerea unei metadate este de a construi sisteme care să
permită introducerea sau extragerea datelor cu uşurinţă. Aceasta presupune:
- să faciliteze un acces rapid;
- să ofere posibilităţi de căutare multicriterială;
- să răspundă necesităţilor tuturor posibililor utilizatori.
Principalele grupe de informaţii conţinute într-o metadată:
- informaţii despre deţinătorii datelor (nume, adresă, specific);
- informaţii despre sursa de date (titlul şi tipul acesteia);
- descrierea fiecărui element din bazele de date ale deţinătorilor
- categorii şi tipuri de date;
- calitatea datelor;
- gradul de completare;
- forma de stocare;
- scara şi rezoluţia de reprezentare;
- sisteme de proiecţie;
- posibilităţi de transfer;
11
- nivel de actualizare;
- unitate de măsură.
1.7.2. Verificarea infrastructurilor naţionale de date
Aceste infrastructuri sunt mari depozite de date, ce ajută la achiziţionarea, procesarea,
stocarea şi distribuţia datelor spaţiale. Ele includ:
- materiale;
- tehnologii;
- personal.
Dezvoltarea acestei metode este cauzată de creşterea exponenţială utilizării GIS, de
creşterea producţiei de date spaţiale, de creşterea cerinţelor de utilizare în comun a datelor în
proiectele internaţionale, de menţinerea şi inducerea de competitivitate economică la nivel
regional şi naţional.
1.7.3. Surse de date propriu-zise
Principalele surse de date pentru GIS sunt:
• hărţile;
• datele obţinute prin fotogrammetrie sau teledetecţie;
• datele din bazele de date digitale deja existente;
• datele obţinute din măsurători (mai ale GPS).
◘ Hărţile sunt instrumentul tradiţional de lucru pentru utilizatorii de date geografice, fiind
principalele forme de reprezentare codificată a realităţii geografice tridimensionale.
Dintre datele tematice cartografice existente în România cele mai importante sunt
următoarele:
• hărţi geologice la sc. 1:50 000, 1:200 000 şi 1:1 000 000
• hărţi geomorfologice la sc. 1:1 000 000
• hărţi pedologice la sc. 1:10 000 pe comune (1/6 din ţară); şi 1:200 000 şi 1:1 000 000 pe
întreaga ţară în formă numerică (digitală)
• hărţi hidrogeologice la sc. 1:1 000 000
• hărţi de folosinţe la sc. 1:10 000, 1:50 000 şi 1:1 000 000
• hărţi ale ocupării terenurilor la sc. 1:100 000 (format numeric) (Corine Land Cover)
• hărţi de vegetaţie la sc. 1:500 000
• hărţi rutiere la sc. 1:200 000 - 1:300 000
• hărţi cu riscuri naturale (eroziune, alunecări, inundaţii) la sc. 1:500 000 - 1:1 000 000
• hărţi climatice (temperatura, precipitaţii, nebulozitate, etc.) la sc. 1:1 000 000
Hărţile prezintă câteva avantaje:
- sunt mai uşor de procurat;
- sunt disponibile la diferite scări;
- există numeroase hărţi tematice care prezintă diferite fenomene spaţiale;
- oferă perspectivă istorică;
- au standarde de reprezentare bine stabilite;
- datele sunt prezentate într-un sistem de referinţă geodezic.
Dezavantajele hărţilor:
- au scări diferite (spaţiale sau temporale) – scara influenţând cantitatea şi
calitatea datelor;
- sunt o reprezentare generalizată a realităţii – nu oferă o imagine exactă a
lumii reale;
12
- sunt, de asemenea, o reprezentare simplificată – prezintă doar o selecţie de
caracteristici într-un mod simbolic;
- conţin erori şi distorsiuni introduse în procesul de cartografiere;
- au sisteme de proiecţie sau sisteme de coordonate diferite, trecerea de la
un sistem la altul, deşi posibilă, fiind o sursă suplimentară de erori;
- au conţinut diferit şi simboluri de reprezentare diferite;
- prezintă o uzură morală rapidă, deoarece procesul de cartografiere este
costisitor şi consumator de timp;
- sunt asemănătoare altor documente – datele trebuie capturate şi
transformate în formă digitală;
- sunt documente pe un suport care se deteriorează relativ rapid, iar
împăturirile repetate duc şi le la apariţia de erori;
- sunt supuse restricţionării legii dreptului de autor.
◘ Datele obţinute prin fotogrammetrie sau teledetecţie
Tehnologiile de teledetecţie permit achiziţia şi analiza datelor specifice. Captarea de la
distanţă a datelor se face din atmosferă sau din spaţiul cosmic, unde aparatura de înregistrare este
trimisă cu diverse mijloace de zbor: avioane, baloane, nave, sateliţi sau laboratoare cosmice.
Aerofotograma este o imagine statică, instantanee şi obiectivă a suprafeţei terestre.
Simultaneitatea întregii imagini permite să se poată aprecia corect relaţiile spaţio-temporale
dintre obiecte şi procese, deoarece în timpul scurt de expunere nu s-au produs schimbări care să
facă să apară raporturi succesive în diferite părţi ale imaginii.
Aerofotograma nu poate reda toate obiectele indiferent de mărimea lor, fiind vorba de o
imagine micşorată. Prin micşorare obiectele mici nu mai pot fi redate individual, imaginile lor
devin nişte puncte, care se pot contopi într-o pată de o anumită culoare sau nuanţă de gri. Toate
obiectele de aceeaşi mărime sunt reprezentate la fel, nefăcându-se nici o deosebire între ele.
Aerofotogramele se prezintă cel mai frecvent sub formă de copii pozitive de contact,
realizate pe hârtie fotografică. De obicei, ele sunt de formă pătrată, mărimea lor depinzând de cea
a clişeului, şi deci de tipul de cameră. Cele mai frecvente sunt de 23/23 cm şi 18/18 cm, mai rar
de 13/13 cm. Mai puţin utilizate sunt aerofotogramele dreptunghiulare, de 13/18 cm.
Cel mai adesea, aerofotogramele folosite sunt cele alb-negru, mai rar cele color sau în
infraroşu.
Pe aerofotograme sunt marcate unele date informative care sunt utile în cunoaşterea unor
proprietăţi geometrice ale acestora, pentru identificarea lor, a regiunii pe care o prezintă şi-a
timpului când s-au efectuat.
Aerofotogramele prezintă o serie de caracteristici fotografice şi geometrice.
Culoarea este caracteristică pentru aerofotogramele color. Ea depinde de o serie de factori:
- culoarea obiectelor din teren;
- caracteristicile materialului fotografic utilizat;
- condiţiile de aerofotografiere.
Tonul de gri este caracteristic fotogramelor alb-negru, în care culorile sunt înlocuite cu
nuanţe de gri. Tonul depinde de unele caracteristici ale obiectului, de condiţiile în care a s-a
realizat aerofotografierea, de caracteristicile materialului fotografic şi de modul în care s-a făcut
prelucrarea lui.
Tonul depinde de culoarea obiectelor, de gradul de iluminare a lor şi de puterea de reflexie,
albedoul suprafeţei lor.
13
Claritatea imaginilor
Claritatea imaginilor aeriene este exprimată prin contururile nete ale obiectelor şi ale
detaliilor acestora. Ea depinde de calităţile obiectivului camerei aerofotografice, de
corectitudinea punerii la punct a acestuia, de aşezarea corectă a filmului şi a planeităţii acestuia,
aceleaşi condiţii intervenind şi în cazul realizării copiei pozitive.
Puterea de rezoluţie reprezintă caracteristica ce arată limita celor mai fine detalii liniare,
care pot fi detectate pe fotogramele aeriene. Ea se exprimă în numărul de linii albe şi negre care
pot fi observate pe distanţa de 1 mm. Pentru aerofotogramele foarte bune puterea de rezoluţie
atinge valori de 20 linii / mm.
Mărimea detaliilor care pot fi identificate pe aerofotograme depinde nu numai de puterea
de rezoluţie ci şi de contrastul dintre imaginea detaliului şi fondul pe care el este plasat. În cazul
unui contrast puternic mărimea detaliului ce poate fi detectat pe o aerofotogramă cu o putere de
rezolvare de 20 linii / mm poate ajunge la 0,02mm, iar pentru un contrast mic doar la 0,05 mm.
În acest caz pe o aerofotogramă la scara 1:10 000 mărimea obiectului reprezentat este de 0,5 m,
la sc. 1:25 000 de 1,25 m, iar la scara 1:50 000 de 2,5 m. Dacă aceasta este mărimea minimă, asta
nu înseamnă că el poate fi şi identificat întotdeauna.
Caracteristici geometrice
Fiind executat cu o cameră metrică, fotogramele aeriene au o serie de proprietăţi
geometrice. Fotograma aeriană are o proiecţie centrală, întrucât toate razele de lumină converg în
focarul obiectivului camerei. Toate detaliile de pe suprafaţa terestră sunt proiectate central pe
suprafaţa materialului fotografic.
Axa principală de proiecţie este axa optică a camerei, aceasta intersectând materialul
fotografic într-un punct numit punct central al aerofotogramei. Liniile de perspectivă reprezintă
razele de lumină care vin de la obiectele din teren şi care converg în focarul obiectivului, încât
acesta este în acelaşi timp punctul de perspectivă. Planul de perspectivă este clişeul, iar distanţa
perspectivei este distanţa focală a obiectivului.
Datele satelitare sunt înregistrate de senzorii instalaţi pe platformele satelitare şi transmise
prin sistem radio la staţiile de sol. Aceste date sunt în format digital, în mai multe benzi
spectrale. La primii sateliţi Landsat erau un număr de 4 benzi spectrale, pentru ca pe măsură ce
tehnologiile au evoluat, sateliţii să fie dotaţi cu un număr sporit de canale (7-8).
Fiecare tip de suprafaţă terestră absoarbe o anumită porţiune din spectrul electromagnetic,
ceea ce îi conferă o semnătură distinctă (culoare), exprimată în radiaţia electromagnetică.
Cunoscându-se semnătura spectrală a unui obiect sau fenomen, ea poate fi utilizată pentru a
cunoaşte şi alte elemente similare din peisajul terestru.
Înregistrărilor sateliatare prezintă două caracteristici de bază:
• Rezoluţia spaţială – ea reprezintă un punct al imaginii cu o anumită valoare radiometrică.
Acest punct este numit pixel (picture element), element ce reprezintă cea mai mică parte dintr-o
imagine.
• Rezoluţia spectrală – dată de numărul şi lăţimea benzilor spectrale ale senzorilor instalaţi
pe platformele satelitare.
În domeniul GIS sunt utilizate înregistrări de la diverşi sateliţi:
- LANDSAT (2, 4, 5, 7 ) – sateliţi americani;
- SPOT – sateliţi francezi;
- Resurs-R – sateliţi ruseşti;
- IRS – sateliţi indieni;
- RADARSAT – sateliţi canadieni;
14
- ADEOS – sateliţi americano-niponi;
- NOAA – sateliţi americani;
- GEOS 1, 2, 3 – sateliţi americani;
- GPS-NAVSTAR – sateliţi americani;
- FORMOSAT-2 – satelit taivanez ;
- KOMPSAT-2 – satelit coreean.
Precum şi alţii.
Utilizarea datelor satelitare în domeniul GIS prezintă o serie de avantaje:
- conţin un număr foarte mare de date;
- constituie o sursă importantă pentru diverse aplicaţii GIS;
- asigură o monitorizare uşoară a modificărilor din teriroriu;
Sunt şi dezevantaje şi aici trebuie avut în vedere în primul rând costul ridicat al
înregistrărilor satelitare, precum şi faptul că nu toată suprafaţa Pământului prezintă înregistrări de
detaliu, ce pot fi utilizate în anumite proiecte.
◘ Baze de date digitale existente
Aceste baze de date constituie una din cele mai importante surse de date pentru GIS. Este
mai ieftin să cumperi date existente, decât să le introduci personal în sistemul digital. Pot apare
unele probleme legate de:
- transferul datelor de la sursă la sistemul nostru (reţeaua Internet, Intranet, copiere pe CD,
dischetă etc.;
- formatul datelor respective (formatul diferit se rezolvă prin utilizarea de module de calcul
specializate).
◘ Datele obţinute din măsurători
În cazul că nu există date în nici una din aceste forme prezentate mai sus, se recomandă
culegerea da date noi prin măsurători.
Măsurători topografice convenţionale se utilizează pentru suprafeţe mici. Măsurătorile şi
releveele topografice calculează coordonatele relative ale punctelor necesare pentru proiectarea
grafică a obiectelor şi entităţilor spaţiale. În măsurătorile topografice se pleacă de la unghiuri şi
distanţe cunoscute pentru a determina poziţia altor puncte. Ca puncte şi distanţe cunoscute sunt
cele din reţeaua geodezică de triangulaţie şi altele.
Utilizarea de instrumente moderne electrono-optice în măsurători, permit realizarea unei
precizii ridicate, de până la ± 1 cm.
Măsurătorile topografice prezintă câteva avantaje:
- acurateţe mai mare în determinarea unor entităţi de dimensiuni mici;
- determinarea poziţiei entităţii în sisteme de coordonate autohtone.
Ca dezavantaje trebuie menţionat timpul mai mare de achiziţie a datelor, scara relativ mare
şi dependenţa de condiţiile meteo.
Determinările GPS au apărut în urma dezvoltării reţelei de sateliţi din Sistemul GPS-
NAVSTAR. Acesta este operaţional pe deplin din anul 1992, cuprinzând un număr de 24 sateliţi
de tip NAVSTAR, ce evoluează la 20 000 km altitudine, pe orbite circulare cu perioada de
revoluţie de 12 ore.
Pentru o determinare cât mai bună a poziţiei entităţii la sol, este necesar să existe cel puţin
4 sateliţi. Poziţia entităţilor este precizată prin coordonate polare, utilizând elipsoidul World
Geodezic System - WGS 84.
Determinările GPS prezită avantajul timpului scurt de determinare, o acurateţe relativ
ridicată a datelor şi formatul digital al datelor de intrare.
15
Ca dezavantaje, trebuie menţionat preţul de achiziţie destul de ridicat şi, mai ales,
integrarea acestor date în sistemele de referinţă proprii (în ţara noastră se utilizează elipsoidul
Krasovski).
1.7.4. Tipurile de date
În GIS sunt utilizate două tipuri de date: spaţiale şi descriptive
Datele spaţiale sunt punctul, linia şi poligonul, iar în funcţie de aplicaţie, prin compunerea
acestor elemente, se pot crea elemente de tip: nod, vertex, arc, reţea sau arie.
Datele spaţiale geografice sunt stocate în modul vector sau raster, prelucrarea lor în diverse
scopuri se face cu module specializate ale programului.
Datele descriptive (atribute) descriu magnitudinea entităţilor sau fenomenelor studiate.
Stocarea acestor date se face în fişiere separate.
● Atributele geografice
Componentelor spaţiale geografice indică în primul rând localizarea acestora şi apoi,
eventual, forma şi extinderea spaţială. Pentru a putea fi procesate şi supuse procedeelor de
analiză spaţială, acestea au nevoie de asocierea unor atribute, care ţin de natura datelor sau de
diverse aspecte cantitative.
Atributele pot fi structurate de către utilizator, gestiunea lor realizându-se prin mecanisme
clasice SGBD (sisteme de gestiune a bazelor de date).
GIS utilizează valorile atributelor în calcule şi poate construi alte atribute sau valori din
atribute pe care le include în bazele de date pe care le gestionează.
Atributele geografice pot fi:
• simple (nume de oraşe, râuri, munţi etc.);
• descriptive (tip de sol, folosinţa terenului, forma de relief etc.);
• valori cantitative (temperatura medie anuală, înălţimi etc.);
• valori calitative; etc.
Pentru măsurătorile de ordin calitativ se folosesc se folosesc scările de măsură cunoscute:
- scara ordinală (relativă – mic, mare, îngust, larg etc.);
- scara raţională (numerică cu originea 0);
- scara nominală (pentru cuantificări calitative independent de scara liniară – cod poştal);
- scara de interval (oferă informaţii despre magnitudinea – mărimea – diferenţelor dintre
intervale – de ex. ºC).
În afară de aceste atribute obişnuite, există patru tipuri principale de atribute geografice:
1. Identificatori unici sau etichete asociate cu fiecare unitate spaţială. Aceste atribute
permit referirea simultană la entitate şi la localizarea acesteia.
2. Atribute care exprimă geometria entităţii spaţiale.
3. Atribute care exprimă relaţia dintre entităţile spaţiale. Relaţiile posibile sunt:
conectivitate, adiacenţă, incluziune.
4. Atribute asociate cu alte proprietăţi ale entităţilor spaţiale sau ale localizării acestora.
Astfel sunt diverse caracteristici fizice, conceptuale sau socio-economice.
Unele atribute trebuiesc introduse de la început în baza de date, altele pot fi deduse.
Numărul de atribute necesare pentru a descrie o entitate sau localizarea acesteia nu este
limitat, depinzând de obiectivele GIS-lui respectiv, ca şi de discernământul utilizatorului.
1.7.5. Selecţionarea datelor necesare
Pentru a reduce costurile, în achiziţia datelor utilizate de un GIS, există 2 tendinţe contrare,
care trebuie păstrate într-un anumit echilibru:
- restrângerea datelor la strictul necesar;
16
- utilizarea datelor pentru mai multe aplicaţii.
Costul de achiziţionare şi introducere a datelor este cam de 70-80% din total, de aceea
selecţionarea datelor este un proces important.
Calitatea datelor introduse în sistem afectează calitatea rezultatului final, de aceea este
necesară creşterea calităţii datelor, dar aceasta duce la creşterea costului lor.
1.8. Sisteme geodezice de referinţă, sisteme de proiecţie, georeferenţiere
1.8.1. Sisteme geodezice de referinţă
Sistemele geodezice de referinţă definesc forma şi mărimea Pământului, precum şi originea
şi orientarea sistemului de coordonate utilizat în realizarea hărţii. Ele furnizează suprafaţa de
referinţă pe care se fundamentează întocmirea hărţilor şi GIS.
Există 2 categorii de sisteme geodezice de referinţă: sisteme locale şi sisteme geocentrice.
Sistemele locale aproximează foarte bine o porţiune din suprafaţa terestră. Centrul
elipsoidului de referinţă nu coincide cu centrul de greutate al elipsoidului.
Sistemul geocentric aproximează forma şi mărimea întregului glob. Centrul elipsoidului
de referinţă este chiar centrul de greutate al Pământului.
Cele mai utilizate elipsoide de referinţă sunt WGS72 şi WGS84, acesta din urmă este
utilizat în măsurătorile GPS.
Sistemele Informatice Geografice performante permit alegerea elipsoidului adecvat pentru
aplicaţia respectivă.
Altitudinile absolute ale punctelor de pe suprafaţa topografică a unei ţări se raportează la
un punct de bază ce aparţine geoidului – punct zero fundamental – aflat în zona litorală, deoarece
în aceste puncte suprafeţele elipsoidului şi geoidului se intersectează.
Tehnologia GIS foloseşte în planimetrie suprafaţa elipsoidului de referinţă, iar în altimetrie
punctul 0 fundamental al geoidului.
Sistemele de coordonate
Sistemul de coordonate cartezian are originea în centrul Pământului, axele Ox şi Oy în
planul ecuatorului, iar axa Oz este axa de rotaţie. Coordonatele unui punct sunt x, y, z care
rezultă prin proiecţia punctului real pe cele trei axe.
Sistemul de coordonate polare descrie poziţia punctului prin d – dreapta vectoare care
uneşte punctul cu centrul globului, unghiul α – măsurat în planul xOy între proiecţia dreptei d pe
plan şi axa Ox şi unghiul β – măsurat între dreapta d şi proiecţia ei în planul xOy.
Sistemul de coordonate geografice al unui punct defineşte latitudinea, longitudinea şi
altitudinea absolută a acelui punct faţă de nivelul 0 absolut.
Programele dedicate GIS sunt algoritmi ce permit transformarea coordonatelor dintr-un
sistem în altul, operaţie necesară când sunt utilizate hărţi realizate în momente diferite de timp şi
care nu se corelează.
Principalele căi de transformare a coordonatelor sunt:
- transformările analitice;
- transformările grid-grid (transformările liniare conforme şi transformările afine);
- transformările numerice.
1.8.2. Sisteme de proiecţie
Prin sistem de proiecţie sau proiecţie cartografică se înţelege procedeul matematic cu
ajutorul căruia este reprezentată suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană.
Elementele unui sistem de proiecţie:
17
• planul de proiecţie poate fi o suprafaţă plană, cilindrică sau conică, tangentă sau secantă
la elipsoid. Liniile de tangenţă sau de intersecţie conservă elementele geografice nedeformate.
Cu cât ne îndepărtăm de ele apar deformări.
• punctul de vedere sau de perspectivă – punctul din care se consideră că pleacă razele
proiectante;
• punctul central al proiecţiei – punctul situat în centrul suprafeţei de proiectat;
• scara reprezentării – raportul dintre elementele de pe elipsoid şi cele de pe proiecţie;
• reţeaua geografică – meridianele şi paralelele de pe elipsoidul de referinţă;
• reţeaua cartografică sau canavasul – reţeaua rezultată prin proiecţia în plan a reţelei
geografice;
• reţeaua kilometrică (caroiaj km) – sistem de drepte echidistante (1 km) trasate paralel cu
axele sistemului de coordonate.
1.8.3. Proiecţii cartografice pentru România
În decursul timpului au fost realizate numeroase tipuri de proiecţii cartografice pentru a
răspunde diferitelor necesităţi (conforme, echivalente, arbitrare, stereografice, ortografice etc.).
În ţara noastră se folosesc câteva tipuri de proiecţii cartografice
Proiecţia Gauss-Kruger – pe elipsoidul Krasovski, este o proiecţie cilindrică transversală.
Are deformaţii mai mari decât proiecţia stereografică cu plan secant, dar are avantajul că poate
reprezenta suprafeţe mari. Este o proiecţia conformă, care păstrează nedeformate unghiurile şi
forma figurilor de pe teren. Se foloseşte la scări mari.
Această proeiecţie a fost introdusă în ţară din 1951 şi se foloseşte pentru hărţile topografice
la sc.: 1:25 000, 1:50 000, 1:100 000 şi 1:200 000.
Proiecţia stereografică – pe elipsoidul Krasovski, este o proiecţie azimutală pe plan secant
sau tangent la elipsoid. Este o proiecţie conformă. Deformaţiile distanţelor sunt negative în
interiorul cercului secant şi pozitive în exteriorul lui.
Proiecţia azimutală perspectivă conformă stereografică 1970 cu plan secant are originea
în punctul 460, 250 (la nord de Făgăraş). Se utilizează de obicei la scări 1:1 000 000 şi mai mici.
1.8.4. Georeferenţierea
Datele spaţiale disparate trebuie raportate la un sistem comun, în care să se stabilească cu
exactitate poziţiile corespunzătoare din natură.
Georeferenţierea este procesul prin care harta digitală este asociată cu coordonate
geografice reale. Sunt două tipuri de sisteme de georeferenţiere: continui şi discrete.
Sistemele de georeferenţiere continui – măsurători continue ale poziţiei fenomenului. Un
astfel de sistem implică coordonate geografice, coordonate rectangulare corespunzătoare unui
sistem de proiecţii şi coordonate geocentrice, ce se bazează pe un sistem de coordonate
rectangulare cu originea în centrul Pământului.
În aceste sisteme sunt aplicaţii în care nu este necesară trecerea la coordonate geografice,
fiind suficient un sistem de coordonate carteziene. În cazul hărţilor vectoriale, care deja conţin un
sistem de coordonate locale (carteziene) trecerea la coordonate geografice se face prin
transformări de coordonate. Practic georeferenţierea constă în determinarea coordonatelor
geografice ale unor puncte cu mare precizie şi localizarea lor pe harta digitală. Urmând ca restul
punctelor să fie calculate automat pe baza formulelor de transformare.
Sistemele de georeferenţiere discrete – poziţia fenomenului este măsurată relativ la
unităţi fixe şi limitate ale suprafaţei Pământului. Precizia înregistrării e determinată de mărimea
unităţii. Sunt uşor de utilizat – când nu se cere o acurateţe prea mare. Aceste sisteme se bazează
pe un indice de cod fără o utilitate imediată în reprezentarea pe hartă.
18
Trebuie menţionat faptul că noile coordonate trebuie să fie asociate cu o anumită proiecţie
cartografică. În cazul raster nu avem nici un sistem de coordonate definit în imagine.
Georeferenţierea constă în localizarea cu precizie maximă a unor pixeli dispersaţi pe imagine,
cărora li se asociază (prin program) coordonatele geografice cunoscute dinainte. Coordonatele
geografice ale celorlalţi pixeli se vor calcula tot cu ajutorul formulelor de transformare. Deoarece
pixelul are dimensiune, lui îi va corespunde o suprafaţă pe Pământ, în consecinţă rezoluţia
imaginii are o mare importanţă în determinarea coordonatelor. Reamintim că rezoluţia unei
imagini digitale reprezintă dimensiunea maximă de pe suprafaţa Pământului căruia i se atribuie
unui pixel. Putem spune că precizia localizării pixelului căruia i se atribuie coordonatele
geografice este de ordinul rezoluţiei imaginii. Şi, în această situaţie, noile coordonate trebuiesc
asociate cu un sistem de proiecţie.
Georeferenţierea constituie o mare problemă când apar hărţi digitale diseminate, adică
provenite de la diferite surse şi care trebuie utilizate în comun.
19
simplificat, cele două sisteme de reprezentare ale aceleiaşi realităţi. Am păstrat aceeaşi unitate de
lungime pentru sistemul vector cu dimensiunea celulei din sistemul raster.
Hidrografie
Topografie
Infrastructură
Sol
Folosinţă
Sistem de coordonate
20
a. b.
Fig. 2. Reprezentarea vector (a) şi raster (b) a aceluiaş areal
21
numim View poate realiza afişarea pe ecran, iar o comandă Print va produce listarea la
imprimantă sau plotter, funcţie de driverul instalat pe calculatorul respectiv.
Aceasta este, în mare, modul cum este organizat un produs GIS în ceea ce priveşte afişarea
unui grafic. În mod similar se efectuează şi afişarea arcelor (liniilor) sau a poligoanelor.
LINIA este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte. Este vorba de
o entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele reunind două sau mai
multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea esta o dreaptă. Astfel, un arc este, în general, o
linie frântă ce uneşte direct două puncte ale parcursului. O linie frântă poate aproxima suficient
de bine orice curbă prin micşorarea segmentelor. Un arc este orientat direct în sensul parcursului,
de la punctul iniţial la cel final. Ca şi în cazul punctelor, înregistrarea pe disc se va face sub
formă tabelară, în prima coloană vom avea numărul de identificare, iar în coloana a doua vor fi
trecute toate coordonatele segmentelor care formează arcul. Aici nu s-au pus în evidenţă
intersecţiile. Arcul este o entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea nod
(vezi modele topologice de reţea).
22
INTERSEŢIA este definită ca o extremitate de linie şi nu trebuie confundat cu conceptul de
punct abordat mai sus. O linie este obligatoriu mărginită de un punct de origine şi o intersecţie de
destinaţie (modelul topologic de reţea). Acestea indică sensul de parcurgere al liniei, altfel
definit, fiecare intersecţie este un vârf al unui graf. Acest graf este planar, dacă toate intersecţiile
dintre linii formează puncte nodale.
POLIGONUL este definit de un parcurs liniar, ce sunt conectate întrun sistem de intersecţii
definte într-un graf planar. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un centru izolat numit
centroid. Acest centru privilegiat permite construirea suprafeţelor în jurul lui, până la limitele
formate de liniile întâlnite.
VOLUMELE, ca şi semne grafice primitive, sunt tratate mai puţin de produsele soft, de
aceea nu le detaliem. Aminim doar că anumite pachete de programe oferă posibilitatea de a lua
în considerare, calcula şi de a reprezenta prisme sau volume simple. Ele aproximează cu o
precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în trei dimensiuni (3D). Reprezentarea
uzuală în model 3D se face prin diferite tehnici cum sunt izoliniile, tin-urile (analiza spaţială).
1.10.1. Modele vectoriale
Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date întrun context precizat în
care se identifică natura datelor (forme grafice primitive), operatorii ce prelucrează structurile de
date, precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea corectitudinii datelor (regulile de integritate
deontologică). Sistemul de reprezentare vector a generat mai multe modele dintre care vom
prezenta două, fiind cele mai importante şi reprezentative:
• modelul grafic este un model relativ simplu, ce priveşte gestiunea geometriei obiectelor,
având ca scop principal de a le desena. Aşa cum am precizat, acest model utilizează primele două
semne grafice menţionate: punctul şi linia (poli-linia). Noţiunea de poli-linie este specifică
modelelor vectoriale topologice, care în mod implicit (aplicând teoria graf-urilor) trebuie să aibă
o orientare, adică un punct iniţial şi un punct de sfârşit, fiind de fapt o linie frântă. Este important
de menţionat faptul, că în acest model, poligonul este rezultatul închiderii unei poli-linii şi nu
este privit ca un semn grafic primitiv şi deci nerecunoscut ca atare. Deficienţele acestui model
fiind: graf-ul nu este întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune); fiecare linie este
independentă (pot apare linii dublate); fiecare poligon poate fi descris în mod independent de
celelalte poligoane prin linia care îl delimitează, mai precis el este recunoscut prin conturul său.
În general, fişierele modelului grafic sunt de tip DXF, ele putând fi citite de programele
GIS, dar nu şi prelucrate. Pentru a putea fi prelucrate, ele trebuie importate într-un limbaj propriu
GIS-urilor.
• modelul topologic, termen împrumutat din matematică, determinând poziţia relativă a
obiectelor independente de forma lor exactă, de localizarea lor topografică şi de mărimea lor:
liniile pot fi conectate, suprafeţele pot fi adiacente etc.; exprimând relaţia spaţială dintre semnele
grafice primitive. De exemplu, topologia unui arc include definirea punctului de origine şi a
punctului de destinaţie (în cazul modelului topologic de reţea) şi respectiv a poligonului din
stânga şi dreapta (în cazul modelului topologic de suprafaţă). Datele redundante (coordonatele)
sunt eliminate, deoarece o poli-linie poate reprezenta o linie sau numai o parte din ea. Altfel
spus, este vorba de o localizare fără coordonate, existenţa relaţiilor topologice permiţând o
analiză geografică mai eficientă, cum este modelarea scurgerii lichidelor pe reţelele de apă/canal,
combinarea poligoanelor (suprafeţelor) cu caracterisitici similare.
a. Modelul topologic de reţea adaugă modelului grafic entitatea de intersecţie (nod).
Acestea fiind intersecţii izolate, independente de reţeaua de conexiuni, precum şi intersecţii
combinate. Pe traseul unei poli–linii pot exista mai multe intersecţii, acestea aparţin însă aceleaşi
23
linii (arc, poli-linie) (atunci când avem intersecţii de linii şi graful este planar). Se utilizează cu
precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii întro reţea (cabluri telefonice, elctricitate, gaz,
infrastructură edilitară, în general, etc.).
b. Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet, el adăugând modelului topologic
de reţea poligoanele delimitate la stânga şi la dreapta fiecărui arc. În plus suprafaţa este
construită obligatoriu în jurul unui centru izolat, care nu aparţine parcursului liniilor. Apariţia
suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: o linie are obligatoriu un singur poligon la stânga
şi un singur poligon la dreapta, invers un poligon este situat, fie la stânga fie la dreapta unuei linii
sau mai multor linii. Graf-ul acestui model fiind de asemenea planar. Acest model reuneşte toate
suprafeţele care inglobează suprafaţa totală a hărţii, de unde şi noţiunea de coverage, întâlnită în
pachetul ArcInfo al softului ArcGis.
1.10.2. Modelele raster
Sistemul raster generează un singur model numit model raster sau model matricial. Acest
model constă în divizarea hărţii (sau imaginii) într-un număr de celule echidimensionale cu
ajutorul unei reţele (grid, în limba engleză) rectangulare de linii paralele, fie cu axele
coordonatelor, fie cu meridianele şi paralelele geografice.
coloane raster
0 1 2 3 4 5 6 7
0
1-1
2-2
3-3
linii raster
4-4
5-5
6-6
7-7
-8
24
celula raster este redată de regulă printr-un “pixel” (prescurtare de la “picture element” din limba
engleză).
Fiecărei celule raster îi corespunde o anumită valoare sau caracteristică a terenului. De
exemplu, în cazul unui câmp agricol, putem avea parcele ocupate de n culturi (fig. 5).
Când o celulă se suprapune peste mai multe caracteristici sunt două metode de atribuire a
apartenenţei:
Metoda punctului central: dacă punctul central al celulei cade în caracteristica x, atunci i
se atribuie caracteristica x.
Metoda suprafeţei dominante: celulei i se atribuie caracteristica care ocupă cea mai mare
suprafaţă pe baza regulei de prezentare a caracteristicii de >50%.
0 1 2 3 4 5
V
0
v
1 -1
i
V A Matrice
2 -2 a este:e
3 -3 1 1 2 2 2
(
P 11 2 2 2 2
4 -4
1) 2 2 3 3
5 -5
1 A3 3 3 3
3
3 3 3 3
a
Fig. 5 - Matrice raster pentru un câmp
r agricol
Aşa cum am văzut, rasterul este compus din celule a mici de formă pătrată sau
dreptunghiulară având o suprafaţă, de regulă egală cu rezoluţiab sistemului. Am spus de regulă,
deoarece nu intotdeauna pixelul este considerat ca unitate de referinţă, ci celula convenţională
care este formată din mai mulţi pixeli. Acest lucru este relevanti atunci când pe o hartă în sistem
raster se face o scalare (adică se aplică un factor de multiplicarel a imaginii) pe o porţiune din ea.
Imaginea va fi constituită din pătrate, iar continuitatea se pierde, în prima sa formă sau dacă vreţi
în forma originală, pentru a satisface cerinţele de acurateţe, harta digitală raster va avea celula
egală cu un pixel. Încă o dată, precizăm că este vorba de reprezentarea
( internă a hărţii, care poate
să coincidă sau nu cu rezoluţia monitorului sau a altor echipamente (plotter, imprimantă). In
2
cazul în care monitorul are o rezoluţie mai slabă decât cea reprezentată intern, harta vizualizată
va avea acurateţea monitorului, adică mai slabă. Invers, dacă monitorul
) are o rezoluţie mai bună,
afişarea va fi la nivelul rezoluţiei interne. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile
programelor de manipulare a datelor şi de performanţele echipamentelor P periferice. De altfel,
fiecare produs soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil. Orice abateri de la
aceste reguli conduce la imposibilitatea funcţionării corecte a programelor. În general, sistemul
p
ă 25
ş
u
raster este un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra necesarul de suport în stocarea unei
hărţi în format raster, vom da câteva exemple. O imagine format A4 (210x297 mm), reprezintă,
cu o rezoluţie a unei imprimante laser, aproximativ 9 milioane de celule (300 d.p.i = 12
puncte/mm şi 12x12 = 144 puncte mm² şi 144x 210 X 297= 8.981.280). În aceleaşi condiţii un
plan de dimensiuni mai mari, 750x1050 reprezintă aproximativ 115 milioane celule. Modelul
raster este simplu, el conţinând două entităţi: celula şi imaginea. Este important de notat că, o
celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este valabilă pe toată suprafata celulei,
chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile informaţii mai fine. Poziţia ei este definită
prin număr de linie şi număr de coloană într-o imagine şi numai una. Este clar că în această
entitate nu intră obiectele geografice. Acestea din urmă nu pot fi recunoscute decât după tema
imaginii şi valoarea de atribut a fiecărei celule. O imagine presupune una sau mai multe celule.
Fiecare imagine este definită de tema sa şi de un număr de imagine. Teritoriul care conţine
această imagine este definit de coordonate şi de extremităţi. Aceste caracteristici conţin şi
unitatea de măsură şi atributul fiecărei celule. În consecinţă putem rezuma:
CELULA IMAGINEA
Valoare Temă
nr. Linie nr. Imagine
nr. Coloană Xy minim
Xy maxim
După cum aţi observat, se utilizează denumirea de imagine raster şi nu de hartă raster.
Aceasta deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Atragem atenţia de pe acum că o
imagine satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă, ci din această imagine, în urma procesării
ei şi a codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS), va rezulta o hartă digitală. Deci, trebuie
să fim atenţi, atunci când vorbim despre imagine raster să se inţeleagă exact ce reprezintă
aceasta.
26
situaţia este similară, adică nu se sesizează caracteristici geografice sub rezoluţia hărţii. Deoarece
sistemul raster se utilizează în special pentru reprezentarea suprafeţelor continue, nu se folosesc
semne convenţionale pentru caracteristici geografice liniare. În cadrul unor proiecte se utilizează
combinaţii între vector şi raster, cum ar fi suprapunerea unei hărţi vectoriale peste o imagine
raster, în vederea unei analize. Evident, se presupune că acestea reprezintă un acelaşi areal la
aceeaşi scară.
Există o legătură strânsă între georeferenţiere (vezi mai jos) şi rezoluţie. Când se face
asocierea unor puncte de coordonate geografice cunoscute din teren cu componentele de pe o
hartă, precizia asocierii este la limita rezoluţiei. Cu alte cuvinte determinarea cu o precizie mai
bună a unui punct din teren decât rezoluţia hărţii, devine un lucru util.
Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală, fiind legată de
precizia cu care deseori se confundă măsurătorile fizice. Precizia reprezintă numărul de cifre
semniflcative exprimate într-un anumit sistem.
Acurateţea poziţională este una din problemele esenţiale ale georeferenţierii. În cartografia
tradiţională, acurateţea este invers proporţională cu scara. De exemplu o hartă la scara 1:10.000
are o acurateţe mai bună decât una la 1:100.000, iar în cazul hărţior digitale situaţia este mai
complexă, deoarece în cadrul GIS putem avea hărţi în diferite sisteme de coordonate (în cazul
vectorilor) sau cu diferite rezoluţii (în cazul raster).
1.11.1. Problema scării în cartografia digitală
Datorită faptului că în GIS hărţile digitale sunt supuse unor operaţii de mărire –micşorare,
noţiunea de scară îşi pierde sensul, aşa cum este perceput când lucrăm cu hărţi pe suport de hârtie
şi care nu pot fi supuse la astfel de operaţiuni. Mărirea de câteva ori a unei porţiuni de hartă
reprezentată vectorial conduce la o slabă reprezentare a entităţilor geografice. Dacă pe harta
originală (nemărită) o frontieră de judeţ, pare a avea o formă netedă, dacă o mărim de 10 ori
acest contur va deveni o linie frântă, extrem de neregulată şi care pune sub semnul îndoielii
precizia. Dacă harta se micşorează, atunci programul va afişa numai o parte din puncte pe ecran,
dar nu se alterează aspectul general, conturul rămânând neted. În cazul raster, mărirea unei
porţiuni din hartă va produce o mărire a pixelului da fapt a celulei, iar harta nu va mai avea
continuitatea celei originale. Această operaţie este relevantă pentru vizualizarea modului de
organizare de tip celular a imaginilor raster, mărind-o de mai multe ori, celula devenind o
entitate punctuală din ce în ce mai mare.
Dacă avem digitizată o hartă la scara 1: 100.000 şi vrem să o listăm la scara de 1:50.000
harta va fi de patru ori mai mare, iar contururile nu vor fi netede şi deci aspectul va fi inestetic. În
caz contrar, dacă dorim să listăm harta la o scară de 1: 200.000 se va desena doar 25% din
porţiunea iniţială, pierzându-se din detalii. Atunci când acelaşi teritoriu este digitizat la scări
diferite, utilizarea în comun a celor două hărţi constitue o problemă de suprapunere exactă,
rezolvată în parte de ultimele generaţii de GIS-uri.
1.11.2. Organizarea bazei de date spaţiale
Aşa cum am menţionat mai sus, hărţile digitale implicate în prelucrarea datelor GIS
constituie ceea ce se numeşte BDS. O hartă se descompune în mai multe layere (strate) de
informaţie şi invers, mai multe layere pot forma o hartă. Această idee stă la baza organizării
BDS. Este cel mai eficient mod de stocare a hărţilor. Layerele pot fi combinate astfel încât să
genereze hărţi care nu există în formă tradiţională. Când se crează un layer trebuie să se ştie că
acesta este utilizat în întregime, adică entităţi geografice ce nu pot fi separate. Cu alte cuvinte,
dacă avem un layer care conţine râurile cu limitele bazinelor hidrografice, la o apelare a hărţii
ambele entităţi vor fi afişate chiar dacă avem nevoie doar de una din ele. De aceea, este bine ca
27
aceste două tipuri de entităţi geografice să fie stocate pe layere diferite, în cazul în care apar
situaţii când ele se vor prelucra separat. De fapt produsele soft mai puternice au posibilitatea de a
îndepărta anumite porţiuni din hartă sau să creeze două layere mai simple din unul mai incărcat,
dar această operţie ne poate complica lucrurile în mod inutil. În consecinţă, pentru majoritatea
prelucrărilor se preferă o structură simplă a unui layer şi să avem mai multe layere.
Un layer în sistem vector comportă un ansamblu de semne grafice primitive, ce partajează
aceleaşi propietăţi topologice. Unele produse soft sunt limitate în privinţa utilizării în comun a
semnelor grafice primitive. De exemplu, în ArcView este interzis să se folosească pe un acelaşi
layer puncte şi poligoane. Aceasta deoarce pentru fiecare dintre ele se generează câte un fişier cu
extensia caracteristică în funcţie de softul utilizat, care reprezintă tabela de atribut punct (point
atribute table) şi respectiv tabelul de atribute al poligonului (poligon atribute table).
În funcţie de tema prezentă în hartă putem avea mai multe layere care să conţină aceleaşi
primitive grafice. De exemplu, un layer cu lacuri – poligoane separat de un layer cu vegetaţia –
poligoane; sau limitile administrative de judeţ şi de comună, etc.
Reamintind că fiecare layer este însoţit de tabelul de atribute proprii. Din punct de vedere
al utilizatorului, layer este o hartă tematică, iar repartiţia pe mai multe layere este indispensabilă.
Aceasta deoarece restricţiile topologice de suprafaţă pretind cunoaşterea şi identificarea (într-un
graf planar) a tutoror descopunerilor poli-liniilor şi poligoanelor apărute ca urmare a creşterii
volumui de informaţie, ceea ce ar duce la confuzii în interpretarea materialului cartografic.
Analiza spaţială reclamă o organizare a BDS pe layere.
În sistemul raster, un layer (strat) reprezintă o imagine tematică, acestea putând fi tratate
împreună cu layere de tip vector sau separat, în funcţie de scopul urmărit. Se subînţelege că,
programele care sunt în componenţa produselor GIS permit acest lucru. Dintre posibile layere la
scară mică amintim: limitele administrative, geologia, proprietăţile funciare (cadastrul), modul
de utilizare al terenurilor, hipsometria, hidrografia, infrastructura rutieră, feroviară, etc. La scară
mare putem avea planurile infrastructurii rutiere intra-urbane, reţeaua hidrografică, reţelele
tehnico-edilitare, intabularea locuinţelor, procesele geomorfologice de detaliu, etc.
1.11.3. Modelul digital de elevaţie (Digitale Elevation Model – DEM)
Modelarea spaţială complexă permite analiza datelor spaţiale care conţin altimetria, această
formă de reprezentare se numeşte Model Digital al Terenului (Digital Terrain Model – DTM) sau
Model Digital de Elevaţie (Digital elevation Model – DEM).
Pentru referirea la această noţiune vom folosi ultima definiţie, în esenţă, acest model
conţinând distribuţia tridimensională a punctelor de coordonate (x, y, z). Crearea suprafeţelor se
face în mod diferit în cele două sisteme de reprezentare (vector şi raster). Menţionăm că softurile
GIS complexe realizează modelul de elevaţie sub toate aspectele ce vor fi descrise, dar sunt şi
versiuni mai vechi care nu sunt capabile să realizeze această analiză.
În sistemul vectorial există trei modele de reprezentare a suprafeţelor în 3D: de tip punct,
linie şi de tipul unei suprafeţe bazate pe triunghiuri neregulate (TIN).
Modelul de tip punct este cel mai simplu şi constă într-un set de puncte dispuse neregulat
pe o suprafaţă bi-dimensională (în coordonate xy), în care valoarea lor reprezintă elevaţia (z).
Din punct de vedere al volumului de stocare pe suport magnetic, aceasta este cea mai eficientă
formă de organizare (ocupă cel mai puţin spaţiu pe disc). O suprafaţă plană sau cu pante
constante este reprezentată în mod eficient prin câteva puncte, care delimitează arealul respectiv.
Este o hartă cu un conţinut puctual al căror etichetă reprezintă eticheta şi nu arată o distribuţie
spaţială a elevaţiei. Dintr-o suprafaţă constituită dintr-un set de puncte dispuse neregulat (Fig. 6),
se poate obţine o hartă, ce înfăţişează curbele de nivel (modelul de tip linie).
28
Fig. 6. Puncte de elvație cunoscute Fig. 7. Curbe de nivel
Triunghiurile mari se folosesc pentru o variaţie mică a altitudinii, iar cele mici pentru
variaţiile mari ale altitudinii.
29
Fig. 9. Modelare 3D – TIN
30
Datele tabelare pot fi de asemenea importate, utilizând un limbaj de Interogare (SQL -
Structured Query Language). Cum cele mai multe date tabelare pot fi acceptate de unul din
pachetele menţionate, introducerea acestora într-un GIS nu este o problemă dificilă.
Formatale tabelare cele mai larg acceptate de produsele GIS sunt CSV (Comma Separatad
Variable) şi DBF (Format dBase). Formatul CSV este un fişier text ASCII) în care fiecare linie a
textului constituie o singură înregistrare.
Toate variabilele din inregistrare sunt separate prin virgulă. DBF este un format de bază de
date foarte răspândit, promovat de Ashton Tate prin intermediul SGBD-ului dBase.
O dată geografică este un element al BDG (Bază de date Geografică) şi, în consecinţă,
prezintă un aspect dual: spaţial (poziţia în teren) şi atribut (ce reprezintă acesta). În diferite
lucrări de specialitate se utilizează alte denumiri, astfel baza de date spaţială se numeşte baza de
date grafică, iar baza de date geografică se numeşte baza de date spaţială, iar cea atribut
rămânând cu aceiaşi semnificaţie. Deci baza de date spaţială este compusă din baza de date
grafică şi baza de date atribut. Câmpul din tabelul de atribut al unui semn grafic i se poate ataşa
(şi acest lucru este destul de frecvent) alte date adiţionale prin comanda relates.
1.12.1. Baza de Date Atribut
Partea grafică a bazei de date a unui GIS furnizează informaţii privind localizarea, forma şi
extinderea spaţială a acestora. Restul însuşirilor care nu pot fi incluse în baza de date grafică se
materializează prin atribute geografice sau valori ai unor parametrii (de exemplu, panta
terenului) care se ataşează entităţilor grafice sau spaţiale. Toate acestea constituie Baza de Date
Atribut – BDA. Volumul bazei de date atribut este variabil în funcţie de scopul urmărit. Practic,
orice hartă reprezentată în GIS poate fi încărcată cu orice tip de informaţie şi în orice cantitate.
Atributele geografice pot fi de diferite forme: nume de munţi sau râuri, localităţi, regiuni:
caracteristici descriptive (de exemplu, forme de relief, sol, alcătuire litologică), valori cantitative
(de exemplu, producţia medie la ha, cantitatea anuală de precipitaţii, etc.). În mod uzual, sunt
necesare mai multe atribute pentru descrierea unei entităţi. În situaţii complexe, se poate ajunge
la 50 – 60 de atribute pentru o entitate spaţială. De regulă, atributele sunt prezentate sub formă de
tabele în care fiecare coloană este destinată unui anumit atribut.
Se deosebesc patru tipuri principale de atribute (Haidu&Haidu, 1998)
a) Atribute cu rol de identificatori unici pentru fiecare entitate spaţială. Aceştia pot fi termeni
geografici care permit referirea simultană la entitatea spaţială şi localizarea acesteia (de
exemplu, Bucureşti, vârful Omu) sau pot fi coduri sau numere (etichete) unice pentru fiecare
entitate spaţială din cuprinsul teritoriului analizat.
b) Atribute care redau geometria entităţii spaţiale. De exemplu, perimetrul sau aria unei unităţi
administrative, lungimea unui râu, canal, drum, etc.
c) Atribute care exprimă relaţiile dintre entităţile spaţiale: de vecinătate (adiacenţa),
conectivitate, incluziune.
d) Atribute care redau caracteristicile fizice (de exemplu, soluri, litologie) ale entităţilor spaţiale
sau ale localizării acestora.
Unele dintre aceste atribute se pot obţine prin interogarea bazei de date sau a stratelor
digitale (atribute geometrice, atribute care exprimă relaţii spaţiale), altele necesită însă a fi
introduse în prealabil, neputând fi obţinute din stratele informaţionale existente; de exemplu,
variaţia umidităţii solului în timpul anului, nivelul recoltei posibile de pe un teren agricol.
Valorile şi/sau caracteristicile folosite drept atribute se obţin prin investigaţii şi măsurători
adecvate, date statistice preexistente, informaţii colectate din teren, etc. Pentru datele de ordin
cantitativ (de exemplu, panta, altitudinea, adâncimea apei freatice, nivelul recoltei, etc.) se pot
31
folosi scări numerice având originea zero exprimate în unităţi de măsură specifice: grade, metri,
kg, etc. sau scări ordinare (relative), cum ar fi de exemplu, mic, mijlociu, mare, etc., scări de
interval (clase) – de exemplu, intervale de temperatură. Pentru datele de ordin calitativ se
utilizează scări nominale de tipul: excesiv, moderat, slab, etc.
SGBD
ADS, TABLES, dBASE, SML digitizare+editare
ARC programare şi editare de meniuri
33
IDRISI mai conţine, de asemenea, fişiere care păstrează parametrii sistemului de referinţă
plus un fişier document care păstrează informaţii despre conţinutul fişierului cu acelaşi nume ca
fişierul imagine, dar cu altă terminaţie.
În IDRISI, fiecare celulă (pixel) conţine o valoare care exprimă o magnitudine numerică
sau alfanumerică, şi este referită printr-o intersecţie de linie şi coloană. Sistemul este proiectat
pentru a lucra cu informaţii tematice, fiecare informaţie fiind distribuită pe un alt strat, care
reprezintă variaţia spaţială a unui singur fenomen (variable).
Scurtă caracterizare a modulelor IDRISI
Acest pachet de programe conţine cca. 100 de funcţii care sunt grupate în 5 module.
Fiecare funcţie este un program, iar fiecare titlu include mai multe funcţii (fig. 11).
1. Modulul central – conţine submodulele: Gestiunea sistemului, Intrarea datelor,
Vizualizarea, Gestiunea şi reformatarea fişierelor.
2. Modulul de Analiză Spaţială: constă din submodulele Integrarea bazei de date, Algebră
cartografică, Operaţii spaţiale.
3. Modulul de procesare a imaginilor cuprinde: Corecţii radiometrice şi geometrice ale
imaginilor, Intensificarea sau filtrarea imaginilor, Clasificarea imaginilor, Transformarea
imaginilor.
4. Modulul de Analiză Statistică Cartografică este capabil să execute următoarele
funcţii: Statistica descriptivă, Analiza de regresie, Elemente de Geostatistică, Elemente de
analiza seriilor de timp.
5. Modulul perifericelor constă din submodule destinate operaţiilor de import/export
fişiere şi transformărilor de formate de fişiere.
M
odulu
l
Perife
ricelo M
r
Modulul de o
Analiza d
Spaţială M u
o
d l
u u
l
Mu l
l d
odulu C
l dee e
Mn
Anali
odulu t
ză r P
l
Perife
Fig. 11. a
Schema r
de organizare a IDRISI.
Statist
ricelo l
ică o
r
Carto c
34
grafic e
ă s
Funcţiile de bază ale IDRISI sunt următoarele (Săvulescu, 1996):
Managementul proiectului;
Introducerea datelor;
Afişare – listare;
Managementul datelor atribute;
Managementul datelor spaţiale.
● GRASS
GRASS (Geographic Resource: Analysis Support System) este un sistem GIS în mod raster
proiectat pentru a gestiona şi analiza date referite geografic. La început a fost destinat unor
scopuri militare, dar în prezent a fost adaptat şi pentru obiective civile.
Sistemul GRASS este scris în limbajul C şi are posibilitatea de a fi conectat şi cu softuri din
domeniul public. O particularitate a GRASS este aceea că este un sistem liber care se distribuie
gratuit.
● SPANS
SPANS (SPatial ANalysis System) este un GIS canadian, modular şi flexibil a cărui
arhitectură face posibilă proiectarea aplicaţiilor în funcţie de specificul cerinţelor şi a datelor de
intrare. SPANS este alcătuit dintr-un pachet de şase module: EXPLORER, TOPOGRAPHER;
PROSPECTOR, PIONEER, AUTHOR, OBSERVER.
Modulul de bază este EXPLORER, care reprezintă un sistem informatic hibrid:
raster/vector/quadtree şi care poate funcţiona independent de celelalte module. Datele geografice
de tip vector pot fi introduse prin digitizare. Datele de tip raster se obţin prin scanarea hărţilor
(imaginilor). Sistemul quadtree este specific pentru SPANS şi prezintă avantaje deosebite pentru
analiza spaţială a datelor.
US1
Componenta de Relief local, pantă,
US6 teren adâncimea rocii dure
Fig. 12 – Unităţi SOTER aşa după cum arată pe hartă şi caracterizate în baza de date de
atribute (Batjes&Van Engelen, 1997).
36
UNITATE SOTER
DATE AREALE
UNITATEA DE TEREN
1:1M
COMPONENTA DE TEREN
DATE PUNCTUALE
1:1M
1:1M
Fig. 13. Structura bazei de date atribute cu date areale şi date punctuale
1:M – una la mai multe relaţii; M:1 –mai multe sau o relaţie.
Tipurile de date care trebuie descrise în fiecare fişier SOTER (varianta prescurtată scara 1:
2 500 000).
Baza de date atribute
Această bază cuprinde 5 fişiere:
1. Tabelul unităţilor de teren – listează principalele caracteristici, ale unei unităţi SOTER (7
atrib).
2. Tabelul componentelor de teren – specifică datele pe componente de teren (maxim 3
comp în fiecare unitate de teren) şi dă participarea relativă (%) în fiecare unitate de teren (11
atrib).
3. Tabelul componentelor de sol – specifică aria relativă a componentelor individuale de
sol (maxim 6 comp în fiecare unitate SOTER). Fiecare sol component este caracterizat printr-un
profil de sol reprezentativ regional (9 atrib).
4. Tabelul profilului de sol – listează atributele profilului reprezentativ (12 atrib).
5. Tabelul orizonturilor de sol – conţine datele morfologice, chimice şi fizice pe
orizonturile de sol individuale (35 atribute).
Unitatea de teren
1. Nr. de identificare a unităţii de teren (SOTER);
2. Anul colectării datelor;
3. Tipul de hartă utilizat;
37
4. Forma majoră de relief;
5. Panta regională;
6. Hipsometria;
7. Litologia generală.
Componenta de teren
8. Nr. de identificare a unităţii de teren (SOTER);
9. Nr. componentei de teren;
10. % de participare a componentei de teren în unitatea de teren (SOTER);
11. Panta dominantă;
12. Forma suprafeţei locale;
13. Adâncimea până la roca dură;
14. Materialul parental;
15. Drenaj de suprafaţă;
16. Adâncimea apei freatice;
17. Frecvenţa inundaţiilor;
18. Durata inundaţiilor.
Componenta de sol
19. Nr. de identificare a unităţii de teren (SOTER);
20. Nr. componentei de teren;
21. Nr. componentei de sol;
22. Proporţia componentei de sol în unitatea de teren (SOTER);
23. Nr. de identificare a profilului de sol;
24. Poziţia în componenta de teren;
25. Stâncărie la suprafaţă;
26. Pietre la suprafaţă;
27. Adâncimea de înrădăcinare.
Profilul de sol
28. Nr. de identificare a profilelor de sol;
29. Nr. profilului în baza de date;
30. Latitudine;
31. Longitudine;
32. Altitudine;
33. Data recoltării;
34. Laboratorul de analize;
35. Drenaj;
36. Rata infiltraţiei;
37. Sol – clasificare FAO;
38. Sol – fază FAO;
39. Sol – clasificarea românească.
Orizont
40. Nr. de identificare al profilului de sol;
41. Nr. orizontului;
42. Limita superioară;
43. Limita inferioară;
44. Orizont diagnostic;
45. Proprietăţi diagnostice;
38
46. Culoare stare uscată;
47. Culoare stare umedă;
48. Tip de structură;
49. Abundenţa fragmentelor grosiere;
50. Nisip total (%);
51. Praf total (%);
52. Argilă (%);
53. Textura;
54. pH în apă;
55. Capacitatea de schimb a solului;
56. Carbon organic total;
Fiecare atribut sau clasă de valori este înregistrat în tabel fie cu un cod literal, fie cu unul
numeric. Mai jos sunt câteva exemple de codificare a unor atribute folosite în baza de date
SOTER:
Fig. 14. Relaţiile dintre baza de date de date geometrice SOTER şi datele tabelare.
39
Legătura între tabelele cu atribute şi baza de date geometrice şi prelucrarea datelor se face
prin intermediul unui sistem de management al Bazei Relaţionale de Date (fig. 14).
Pentru realizarea bazei de date SOTER se folosesc hărţi topografice, hărţi hipsometrice,
hărţi geomorfologice, hărţi geologice, hărţi de soluri, baze de date privind profilele de sol, baze
de date climatice, hărţi de folosinţe etc.
Prin aplicarea acestei metodologii de Sistem Informatic Geografic s-au realizat hărţi ale
României la scara 1:2 500 000 şi 1: 1 000 000 privind formele de relief, panta regională,
hipsometria, litologia de suprafaţă.
40