Infrastructura turistică

Infrastructura însumează toate bunurile şi mijloacele prin care resursele

atractive ale unui teritoriu sunt exploatate turistic. În majoritatea cazurilor, elementele
sale componente nu au fost create pentru a satisface nevoi recreative sau curative.
Acest atribut l-au câştigat pe parcurs, simultan cu iniţierea activităţilor turistice în
regiunea respectivă. Pe măsura dezvoltării lor, apar însă mijloace strict condiţionate şi
direct orientate pentru deservirea acestor ramuri economice.
Într-o serie de studii, infrastructura este asimilată bazei tehnico-materiale, fiind
inclusă ofertei turistice. Funcţia sa primordială este satisfacerea cererii prin dotări şi
servicii specifice.
Infrastructura turistică include:
1) bazele de cazare şi alimentaţie publică;
2) căile şi mijloacele de
transport turistic;
3) dotările pentru recreere şi agrement;
4) dotările auxiliare.

1. Bazele de cazare
Bazele de cazare şi alimentaţie publică alcătuiesc împreună cu resursele
atractive şi căile de transport, vectorul fundamental ce defineşte turismul ca activitate
umană. Tipologia bazelor de cazare are la origine criterii diverse. În definirea tipurilor se
ţine seama de următorii parametri:
mărime, confort, funcţionalitate, perioadă de utilizare, tipul de turism pe care-l deservesc
etc. Se detaşează 2 grupe majore de baze de cazare şi anume:
1) baze de cazare principale, în care atributele turistice sunt dominate;
2) baze de cazare secundare, atribuite domeniului turistic temporar şi la un nivel
modest de funcţionalitate.
Bazele de cazare principale alcătuiesc o grupă distinctivă din care fac parte:
hotelurile, motelurile, cabanele, vilele şi hanurile.
Hotelurile au apărut, ca unitate de cazare, la sfârşitul Evului Mediu, afirmarea
lor explozivă constatându-se în secolul al XX-lea, odată cu intensificarea caracterului de
masă al turismului. Principala funcţie a fiecărui hotel este cea de cazare, dar el asociază
acesteia şi alte însuşiri care-l transformă adesea într-o unitate clasică a habitatului
turistic sau chiar într-un obiectiv turistic de sine stătător. Hotelul este o unitate-etalon a
gradului de dezvoltare a turismului într-o regiune, fiind considerat, în unele ţări, drept un
reper al stadiului atins de economie în context general.
Pe lângă funcţia de cazare, a cărei importanţă se reflectă în dotările şi serviciile
proprii, hotelurile moderne se adaptează tipurilor de turism practicate în sfera lor de
influenţă. Astfel, în cazul turismului cultural, aceste baze vor fi dotate cu săli de
conferinţe şi proiecţii, cu spaţii expoziţionale sau pentru reuniuni ştiinţifice.
Dacă hotelul este situat într-o zonă caracteristică turismului de recreere, din
structura sa nu vor lipsi piscinele, terenurile de tenis, popicăriille, discotecile, barurile
etc. Toate aceste dotări au ca scop diversificarea ofertei şi reţinerea turiştilor un număr
cât mai mare de zile în regiune.
 Marile hoteluri îşi completează serviciile practicate cu dotări şi activităţi
auxiliare(oficii, case de schimb valutar, agenţii de bilete, magazine). Dintre bazele de
alimentaţie publică, vor fi omniprezente restaurantele, barurile şi cofetăriile.
Ca şi în cazul tuturor bazelor de cazare, şi în clasificarea hotelurilor, se iau în
considerare mărimea, confortul, poziţia în cadrul habitatului turistic, modul de
funcţionare, durata sejurului etc.
Criteriul mărimii conduce la diferenţierea a trei categorii de hoteluri: mici (1-70
de locuri), mijlocii (71-150 de locuri) şi mari (peste 150 de locuri), care se mai numesc
“Grand Hotel”. Dacă mărimea hotelurilor este un factor ce selectează cantitativ cererea
turistică, confortul operează la nivelul calităţii acesteia.
În general, pe plan mondial, sunt recunoscute 5 trepte de confort. Cea
superioară, “lux”, are la rândul ei, 3 variante (A,B,C). Urmează hotelurile de categoria 1,
2, 3, 4. La categoria 1 există variantele A şi B. Unii autori, propun şi o clasificare în
funcţie de importanţă, delimitând două categorii de hoteluri: naţionale şi internaţionale.
În funcţie de nivelul de confort, de diversitatea şi calitatea serviciilor turistice şi
auxiliare, hotelurile se clasifică după mai multe sisteme, cele mai răspândite fiind:
sistemul de stele (de la 1-5, folosit în regiunea turistică europeană), sistemul de coroane
(în Europa de Nord), de margarete (pentru hotelurile şi pensiunile din România),
sistemul de chei, sistemul de grade.
Hotelurile se diferenţiază între ele şi după modul de funcţionare: temporar sau
permanent. Cele mai importante reţele hoteliere din lume sunt: MGV Grand, Casino
Exalibur, Hilton Hotels Corp., Marriot, Sheraton şi Cendant (SUA), Accor, Louvre, Sofitel,
Bass Hotels, Hilton Group, Withbread (Marea Britanie), Sol Melia, Husa Hotels (Spania),
Jolly Hotels (Italia). Aceste companii posedă şi cele mai mari hoteluri din lume. De
asemenea, printre cele mai mari şi mai spectaculoase hoteluri, merită să menţionăm:
Burj al Arab din Dubai, Metropole din Moscova, Westin Starnnford din Singapore, Luxor
din Las Vegas (SUA) etc.

Motelurile se aseamănă structural şi funcţional cu hotelurile, singura diferenţă

majoră constând în dependenţa lor de turismul de tranzit (în special cel automobilistic).
Aşa se explică apariţia lor în SUA, o ţară cu localităţi situate adesea la mari distanţe
unele de altele şi cu o intensă utilizare a transportului rutier. Adaptarea motelurilor la
exigenţele cererii se face prin: afirmarea puternică a funcţiei de deservire în detrimentul
celei de cazare; implementarea în structura bazei a unor servicii noi, cum ar fi staţiile
PECO şi de deservire auto, garaje şi locuri de parcare mai extinse; amplasarea
motelurilor la distanţe de 50-200 km între ele sau în raport cu centrele populate.
Densitatea poate creşte în contextul existenţei unor resurse atractive numeroase în
regiunea de tranzit. Dintre toate tipurile de baze de cazare, în moteluri durata sejurului
este cea mai scurtă.

Vilele sunt baze turistice specifice, pentru finele secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea şi deservesc turismul curativ şi de recreere de lungă şi
medie durată. Principala lor trăsătură, ca spaţiu de cazare, constă în intimitatea
asigurată prin capacitatea redusă a edificiului, atmosfera creată de amplasarea lor
și prin dotările interioare. În cazul vilelor, domină funcţia de cazare, uneori fiind
exclusivă. O variantă modernă a vilelor este cea a “caselor de odihnă”, construite şi
gestionate de anumite instituţii şi organizaţii, fiind utilizate de turismul organizat.

Cabanele constituie o grupă de unităţi de cazare foarte răspândită şi legată, în

exclusivitate, de activităţile turistice. Capacitatea de cazare a cabanelor este variabilă
oscilând între 20-100 de locuri. După gradul de confort, cabanele se împart în 3
categorii: superior, mediu şi inferior. Cabanele turistice sunt răspândite în zonele
montane şi oferă cazarea şi alimentarea turiştilor, precum şi alte servicii ca informarea
turistică, serviciile medicale, salvamontul etc. Sunt alcătuite dintr-una sau câteva clădiri
din piatră sau din lemn, cu posibilităţi de cazare permanentă sau sezonieră. Prin
preţurile mai modeste, cabanele se adresează unui mare număr de vizitatori.

Hanurile sunt unităţi de cazare şi alimentaţie publică tradiţionale, fiind

generatoarele motelurilor de astăzi. Au apărut încă din cele mai vechi timpuri şi aveau
menirea de a adăposti negustorii şi poştalioanele. Iniţial, erau construite în interiorul
localităţilor, iar mai apoi la intersecţii sau de-a lungul drumurilor importante. Funcţiei de
cazare (10-50 de locuri) i se asociază cea de deservire. Prin vechimea şi arhitectura lor,
multe hanuri au devenit obiective turistice de rezonanţă.

Bazele de cazare secundare îndeplinesc o funcţie de unităţi „pioniere” sau un

rol de circumstanţă în desfăşurarea activităţilor turistice. Dintre aceste baze menţionăm:
pensiunile, campingurile, taberele de vacanţă, în special pentru elevi şi studenţi,
staţiunile balneare şi curative (sanatoriile şi profilactoriile), bungalou, adăposturile şi
refugiile.

Pensiunile turistice sunt răspândite atât în zonele cu circulaţie turistică

intensă (zonele suburbane şi adiacente magistralelor de transport, precum şi în cele
slab populate, cu un flux turistic mai modest (din care cauză hotelurile nu sunt rentabile),
precum zonele montane şi premontane. Acestea includ, de regulă, o casă aparte sau
chiar o parte a casei destinată cazării (de la 2 la 20 de camere) şi deservirii turiştilor. De
asemenea, pensiunile sunt preferate de turiştii cu venituri mai modeste, în special de
familiile şi cuplurile tinere, de studenţi, precum şi de persoane care preferă spaţiile mai
retrase. Totodată, pensiunile pot oferi alimente din bucătăria tradiţională, o ambianţă
inedită şi originală.
Foarte solicitate sunt agropensiunile din spaţiul rural, în care se pot cunoaşte
sau chiar practica diverse activităţi agricole şi meşteşugăreşti din zonă, practica
plimbările cu cai etc. În localităţile rurale cu o concentrare sporită de pensiuni turistice şi
campinguri, se formează aşa numitele sate turistice. În România, cele mai cunoscute
sate turistice sunt Şirnea, Dâmbovicioara, Fundata din apropierea Braşovului (pe
culoarul Rucăr-Bran), Arieşeni; Gârda de Sus şi Stâna de Vale în munţii Apuseni, Durău
în munţii Ceahlău etc.

Campingurile sunt spaţii destinate şi amenajate special pentru popasul

turiştilor, care se deplasează, de regulă, cu propriul autovehicul (simplu sau cu rulotă),
care au venituri mai reduse şi/sau preferă o ambianţă cu Natura. Campingurile moderne
sunt dotate cu grup sanitar, magazin, bucătărie, cafenea, bar, internet, bazin şi alte
obiecte şi servicii utile. Sunt localizate, de obicei, în proximitatea arterelor de transport şi
în apropierea obiectivelor turistice importante, îndeosebi din zonele premontane, unde
lipsesc sau sunt insuficiente cabane şi pensiuni.

Taberele de vacanţă sunt destinate, de obicei, elevilor şi studenţilor şi pot

avea un caracter general (pentru toţi solicitanţii) sau special (pentru elevii, studenţii şi
angajaţii unei instituţii de învăţământ sau ai unei întreprinderi). Se oferă servicii
complexe, inclusiv cazare, alimentaţie, divertisment, program cultural şi sportiv, servicii
medicale şi instructiv-educative.

Bungaloul reprezintă o unitate de cazare de o capacitate redusă (de obicei,

pentru 2-4 locuri), situată în imediata apropiere a unui obiectiv turistic atractiv, precum
litoralul mărilor, malurile lacurilor şi râurilor, cascade, defileuri etc. Sunt confecţionate din
materiale naturale locale – stuf, lemn, iarbă, etc. Oferă un peisaj şi o ambianţă foarte
romantică şi inedită, fiind preferată de cuplurile, care îşi petrec „luna de miere”, vacanţa
de vis. Sunt răspândite în staţiunile mărilor tropicale şi ecuatoriale (Tahiti, Bora-Bora,
Bali, Maldive, Hawai etc.)
turiştilor, care se deplasează, de regulă, cu propriul autovehicul (simplu sau cu rulotă),
care au venituri mai reduse şi/sau preferă o ambianţă cu Natura. Campingurile moderne
sunt dotate cu grup sanitar, magazin, bucătărie, cafenea, bar, internet, bazin şi alte
obiecte şi servicii utile. Sunt localizate, de obicei, în proximitatea arterelor de transport şi
în apropierea obiectivelor turistice importante, îndeosebi din zonele premontane, unde
lipsesc sau sunt insuficiente cabane şi pensiuni.

Taberele de vacanţă sunt destinate, de obicei, elevilor şi studenţilor şi pot

avea un caracter general (pentru toţi solicitanţii) sau special (pentru elevii, studenţii şi
angajaţii unei instituţii de învăţământ sau ai unei întreprinderi). Se oferă servicii
complexe, inclusiv cazare, alimentaţie, divertisment, program cultural şi sportiv, servicii
medicale şi instructiv-educative.

Bungaloul reprezintă o unitate de cazare de o capacitate redusă (de obicei,

pentru 2-4 locuri), situată în imediata apropiere a unui obiectiv turistic atractiv, precum
litoralul mărilor, malurile lacurilor şi râurilor, cascade, defileuri etc. Sunt confecţionate din
materiale naturale locale – stuf, lemn, iarbă, etc. Oferă un peisaj şi o ambianţă foarte
romantică şi inedită, fiind preferată de cuplurile, care îşi petrec „luna de miere”, vacanţa
de vis. Sunt răspândite în staţiunile mărilor tropicale şi ecuatoriale (Tahiti, Bora-Bora,
Bali, Maldive, Hawai etc.)
 2. Infrastructura de transport
Căile şi mijloacele de transport turistic asigură efectuarea călătoriei, adică a
acelui segment al actului recreativ fără de care turismul ca fenomen este de
neconceput. Principalele căi şi mijloace de transport implicate în turism sunt cele rutiere,
feroviare, aeriene, navale şi cele speciale.
Trăsăturile principale ale transporturilor rutiere sunt: viteza medie de
deplasare de circa 60 km/oră, fiind mai mică în oraş şi mai mare pe autostrăzi;
capacitatea redusă de transport − 1-6 locuri pentru automobile şi 40-80 de locuri pentru
autobuze; siguranţă relativ redusă; confortabilitatea redusă mai ales în cazul
autoturismelor; transportarea până la destinaţie ce duce la o economie de timp şi
mijloace financiare. Ca dezavantaj menţionăm obligaţia posesorilor de autoturisme de a-
şi rezolva singuri problemele legate de desfăşurarea călătoriei (aprovizionarea cu
combustibil, reparaţii etc.), efortul fizic şi psihic al conducătorului auto pe traseu.
Transporturile auto sunt cele mai răspândite tipuri de transport destinate
deplasării turiştilor, care au contribuit decisiv la promovarea şi răspândirea activităţilor
turistice în toate statele lumii şi mai ales în perioada interbelică şi postbelică. Cel mai
frecvent sunt folosite autoturismele, în special de persoanele cu vârste cuprinse între 20
şi 50 de ani, care se deplasează cu întreaga familie. De asemenea, autoturismele sunt
utilizate mai mult pentru activităţile de odihnă din weekend şi din vacanţele de Paşti sau
Crăciun. În statele dezvoltate, sunt deosebit de utilizate rulotele, special destinate pentru
călătorii cu întreaga familie, fiind înzestrate cu paturi, bucătărie, grup sanitar, TV,
calculator etc.
 Căile şi mijloacele de transport feroviar au luat un avânt deosebit în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când pe toate
continentele apar magistrale feroviare impunătoare, ceea ce a permis pătrunderea spre
interiorul unor vaste regiuni neexploatate.
Trenurile, prin capacitatea lor superioară de transport, au răspuns, în mod
convingător, cerinţelor turismului de masă. Particularităţile transportului feroviar: viteza
medie de 60-80 km/oră (cu unele excepţii); capacitatea de transport superioară
celorlalte tipuri de vehicule (600-1000 de persoane); costul călătoriei în funcţie de clasa
de confort; siguranţa înaltă a călătoriei; regularitatea traficului, influenţa condiţiilor meteo
resimţindu-se puţin; confortul mai ridicat; dependenţa călătorilor de un anumit traseu. În
zonele montane, precum şi în alte zone cu atracţie turistică sporită, se practică trenurile
speciale cu un număr redus de vagoane.
Pentru transporturile auto şi feroviare deosebit de importante sunt podurile şi
tunelurile, mai ales, în zonele montane greu accesibile. Acestea asigură deplasarea mult
mai rapidă şi mai sigură a turiştilor şi generează economii substanţiale financiare şi de
timp. În plus, sunt si obiective turistice deosebit de atractive. Merită menţionate tunelurile
care străbat munţii Alpi, făcând legătura dintre Austria, Italia, Elveţia şi Franţa, cele din
munţii Pirinei, Apenini, Carpaţi, Stâncoşi, Anzi etc.

Transporturile aeriene au diversificat gama modalităţilor de deplasare turistică

începând cu primele decenii ale secolului XX. Avionul a însemnat pentru turism o
veritabilă revoluţie permiţând deplasări rapide dintr-un loc în altul, aducând turistului
modern un beneficiu remarcabil şi anume consumul minim de timp liber, ce va fi utilizat
pentru recreere în locul de sejur.
Particularităţile principale sunt: viteza mare de deplasare (950-2000 km/oră);
capacitatea de transport este de 300-350 de persoane; siguranţa mare a călătoriei;
confortul mediu; preţul ridicat al biletelor, ceea ce face ca avionul să fie preferat de
turiştii cu venituri mari; dependenţa de traseu este maximă; dependenţa relativ mare de
condiţiile meteo.
Transporturile navale, cu toate că sunt cele mai vechi, funcţia turistică şi-au
căpătat-o mai târziu. Trăsăturile de bază ale transporturilor navale sunt: viteza redusă de
circulaţie (≈ 30 km/oră), fapt ce influenţează negativ asupra bugetului de timp liber al
turiştilor; capacitatea mare de transport (peste 1000 de persoane); confortul ridicat
datorită unor dotări variate şi complexe (inclusiv piscine, discoteci, cluburi); influenţa
condiţiilor climatice asupra regularităţii circulaţiei.
Foarte apreciate sunt gondolele în Veneţia sau feluca pe râul Nil. Transportul
naval este pe larg practicat în zonele urbane, pe râurile Dunărea, Rin, Volga, Tamisa,
Şpree, Sena etc.
Transportul maritim este preferat, actualmente, de persoanele cu venituri mai
înalte şi utilizat pentru turismul de croazieră, dezvoltat în Regiunea Mediterană,
Caraibilor şi în Asia-Pacific.
Din grupa transporturilor speciale fac parte telefericele (telescaune şi
telecabine) şi teleschiurile, ascensoarele din clădirile şi turnurile foarte înalte. Rolul lor
constă în facilitarea accesului în arealele greu de atins prin alte mijloace, în diminuarea
timpului şi efortului necesar parcurgerii unor distanţe, în desfăşurarea recreării hivernale.