UNITĂȚILE DE CAZARE

1.Industria hotelieră în context de evoluție.

  De când există călători, există şi nevoia de a-i găzdui. Pe vremea când oamenii erau mai
puţini, mai ospitalieri şi mai încrezători unii în alţii, exista „opţiunea” înnoptării în locuinţa
cuiva, dar, treptat, a câștigat teren, o variantă alternativă: găzduirea într-o construcţie special
destinată acestui scop – o „structură de cazare”, cum am spune azi –iar adăpostirea şi hrănirea
călătorilor au devenit oafacere. Chiar şi pe vremea când turismul ,în sensul de azi al
termenului, încă nu fusese inventat, când oamenii călătoreau puţin, când cei mai mulţi dintre ei
nu vedeau, în cursul vieţii, altceva decât satul lor şi, cel mult, oraşul cel mai apropiat, existau
totuşi categorii de persoane care întreprindeau drumuri lungi şi dese, de pildă negustorii
şi pelerinii. Ei şi călătoriile lor au impulsionat dezvoltarea locurilor de popas. Apariția primelor
prototipuri de hoteluri, precum și profesia de a servi persoanele care stau noaptea, își au
rădăcinile în trecutul îndepărtat. Camerele de zi erau amplasate în orașe și pe drumuri care duc
dintr-o țară în alta. Pe lângă călători, mesageri, curieri și oficiali guvernamentali au folosit
serviciile caselor de locuit. Aici oamenii au primit cazare, adăpost, hrană, iar caii au fost hrăniți
și schimbați acolo.
Marco Polo pomenea, pe la 1200,despre existenţa în China a unei reţele de hanuri, menite să
asigure găzduirea neguţătorilor.Dar şi Europa avea, încă de atunci, hanurile ei; unele sunt
amintite în documente medievale, altele au fost datate de către specialişti în urma analizării
structurii lor-tehnicile şi materialele de construcţie folosite. Unele au început prin a fi altceva -
clădirile respective aveau o altă destinaţie, fiind ulterior transformate în hanuri; altele au fost
gândite de la bun început ca locuri de popas, fiind construite şi amenjate înconsecinţă.
 Vechile hanuri erau exact ceea ce sunt azi hotelurile: asigurau cazare - în camere mai bune ori
mai sărăcăcioase şi masă- mai simplă ori mai îmbelşugată și adăposteau bunurile celor ce
poposeau înele. Unele aveau grajduri pentru cai şi şoproane pentru trăsuri ori căruţe, aşa cum
hotelurile moderneau parcări pentru maşini. S-au schimbat mult standardele privind igiena şi
confortul, turismul hotelier a devenit mai complicat ca urmare a regulilor tot mai numeroase, dar
bazele afacerii sunt, în fond, aceleaşi.
  În Europa şiAsia există, încă, hanuri/hoteluri foarte vechi: destul de multe care au o jumătate de
secol de viaţă înurma lor şi câteva încă şi mai vechi
-unele cu vârsta de peste un mileniu.
Cel mai vechi şi mai vechi, decanul de vîrstă al tuturor hotelurilor din lume, este, conform celei
mai autorizate surse de care dispunem - Guinness World Records –Hoshi- un han tradiţional din
Japonia,vechi de aproape 1300 de ani. Legenda spune că, în anul 717, un călugăr budist, Taicho
Daishi, petrecând o noapte pe muntele sfânt Hakusan, a avut un vis în
care o zeitate a muntelui i-a vorbit despre un izvor cu ape vindecătoare, încă necunoscut, şi l-a
îndemnat să facă din acest izvor un loc de tămăduire pentru oamenii din ţinut. În anul 718, Garyo
Houshi,discipolul lui Taicho Daishi, a ridicat aici, din porunca maestrului său, un han
pentru găzduirea celor veniţi să-şi caute sănătatea la izvorul miraculous.

Însuși conceptul de „hotel” provine din echivalentul latin al cuvântului „hostel”, precum și din
„ospitalitatea” anglo-saxonă, care înseamnă ospitalitate (din vechiul „hospice” francez, care
înseamnă o casă de primire ciudată). Ulterior, acest nume a fost modernizat pentru a fi mai
familiar pentru noi, având rădăcini franceze - „hotel”.
În Evul Mediu în Europa hanurile au început să fie create la mănăstiri. Biserica a fost obligată
să organizeze „spitale” pentru călători, pelerini, preoți care călătoresc în locuri sfinte. De-a
lungul timpului, de la un adăpost gratuit, devin întreprinderi menite să genereze venituri.
Au existat prototipuri de hoteluri din Orientul Mijlociu, Asia Centrală și Transcaucazie.
Comercianții cu rulote de mărfuri călătoreau prin deșerturi și poieni. De obicei, își petreceau
noaptea în corturi, dar uneori stăteau în caravanserais - complexe hoteliere deosebite, care
includeau un corral de cămile și cazare pentru oameni, înconjurat de un zid de cetate.
În secolele XVIII-XIX, odată cu creșterea legăturilor economice și politice între state,
dezvoltarea rapidă a industriei hoteliere începe, în special în orașele europene. Ospitalitatea se
transformă într-o industrie importantă care aduce profituri mari.
Dezvoltarea întreprinderilor de ospitalitate din secolul XIX asociate cu dezvoltarea turismului.
Pe coastele mării, în apropierea surselor cu apă minerală, în locuri pitorești, se desfășoară
construcția de hoteluri mari și mici. Echipamentele lor tehnice sunt îmbunătățite treptat, se
creează condiții confortabile pentru oaspeți, formele și metodele de serviciu se schimbă.
În această zonă a economiei apar companii, societăți pe acțiuni, corporații și sindicate.
Asociații atât de mari au început să gestioneze industria hotelieră din țările lor, precum și să
construiască hoteluri în alte state. În Londra se creează un sindicat hotelier și o „Uniune a
proprietarilor de hoteluri” din Franța. Aceste organizații ale proprietarilor privați au stabilit
prețurile pentru camere, au lucrat lucrători hotelieri și au contribuit la dezvoltarea turismului. În
1906, a fost creată „Uniunea Internațională a Proprietarilor de Hoteluri”, unind proprietarii a
1700 de hoteluri din diferite țări ale lumii.

2.Clasificarea unităților de cazare turistică.

Unități de cazare Baze de cazare

primare secundare

Hotele Pensiuni turistice

Motele Campinguri

Tabere de
Vile
vacanță

Cabane Bungalou

Stațiuni balneare
Hanuri
curative

1. Hotelurile au apărut, ca unitate de cazare, la sfârşitul Evului Mediu, afirmarea lor

explozivă constatându-se în secolul al XX-lea, odată cu intensificarea caracterului de masă
al turismului. Principala funcţie a fiecărui hotel este cea de cazare, dar el asociază acesteia şi
alte însuşiri care-l transformă adesea într-o unitate clasică a habitatului turistic sau chiar
într-un obiectiv turistic de sine stătător. Hotelul este o unitate-etalon a gradului de
dezvoltare a turismului într-o regiune, fiind considerat, în unele ţări, drept un reper al
stadiului atins de economie în context general.
Pe lângă funcţia de cazare, a cărei importanţă se reflectă în dotările şi serviciile proprii,
hotelurile moderne se adaptează tipurilor de turism practicate în sfera lor de influenţă.
Astfel, în cazul turismului cultural, aceste baze vor fi dotate cu săli de conferinţe şi proiecţii,
cu spaţii expoziţionale sau pentru reuniuni ştiinţifice. Dacă hotelul este situat într-o zonă
caracteristică turismului de recreere, din structura sa nu vor lipsi piscinele, terenurile de
tenis, popicăriille, discotecile, barurile etc. Toate aceste dotări au ca scop diversificarea
ofertei şi reţinerea turiştilor un număr cât mai mare de zile în regiune. Marile hoteluri îşi
completează serviciile practicate cu dotări şi activităţi auxiliare(oficii, case de schimb
valutar, agenţii de bilete, magazine). Dintre bazele de alimentaţie publică, vor fi
omniprezente restaurantele, barurile şi cofetăriile.
Ca şi în cazul tuturor bazelor de cazare, şi în clasificarea hotelurilor, se iau în considerare
mărimea, confortul, poziţia în cadrul habitatului turistic, modul de funcţionare, durata
sejurului etc. Criteriul mărimii conduce la diferenţierea a trei categorii de hoteluri: mici (1-
70 de locuri), mijlocii (71-150 de locuri) şi mari (peste 150 de locuri), care se mai numesc
“Grand Hotel”. Dacă mărimea hotelurilor este un factor ce selectează cantitativ cererea
turistică, confortul operează la nivelul calităţii acesteia. În general, pe plan mondial, sunt
recunoscute 5 trepte de confort. Cea superioară, “lux”, are la rândul ei, 3 variante (A,B,C).
Urmează hotelurile de categoria 1, 2, 3, 4. La categoria 1 există variantele A şi B. Unii
autori, propun şi o clasificare în funcţie de importanţă, delimitând două categorii de hoteluri:
naţionale şi internaţionale. În funcţie de nivelul de confort, de diversitatea şi calitatea
serviciilor turistice şi auxiliare, hotelurile se clasifică după mai multe sisteme, cele mai
răspândite fiind: sistemul de stele (de la 1-5, folosit în regiunea turistică europeană),
sistemul de coroane (în Europa de Nord), de margarete (pentru hotelurile şi pensiunile din
România), sistemul de chei, sistemul de grade.
Hotelurile se diferenţiază între ele şi după modul de funcţionare: temporar sau permanent.
Cele mai importante reţele hoteliere din lume sunt: MGV Grand, Casino Exalibur, Hilton
Hotels Corp., Marriot, Sheraton şi Cendant (SUA), Accor, Louvre, Sofitel (Franţa), Bass
Hotels, Hilton Goup, Withbread (Marea Britanie), Sol Melia, Husa Hotels (Spania), Jolly
Hotels (Italia). Aceste companii posedă şi cele mai mari hoteluri din lume. De asemenea,
printre cele mai mari şi mai spectaculoase hoteluri, merită să menţionăm: Burj al Arab din
Dubai, Metropole din Moscova, Westin Starnnford din Singapore, Luxor din Las Vegas
(SUA) etc. În Republica Moldova, se remarcă hotelurile Codru, Dacia, Leogrand, Jolly
Alon, Jumbo, Vila Verde, Elat, Jazz ş.a.

2. Motelurile se aseamănă structural şi funcţional cu hotelurile, singura diferenţă majoră

constând în dependenţa lor de turismul de tranzit (în special cel automobilistic). Aşa se
explică apariţia lor în SUA, o ţară cu localităţi situate adesea la mari distanţe unele de altele
şi cu o intensă utilizare a transportului rutier. Adaptarea motelurilor la exigenţele cererii se
face prin: afirmarea puternică a funcţiei de deservire în detrimentul celei de cazare;
implementarea în structura bazei a unor servicii noi, cum ar fi staţiile PECO şi de deservire
auto, garaje şi locuri de parcare mai extinse; amplasarea motelurilor la distanţe de 50-200
km între ele sau în raport cu centrele populate. Densitatea poate creşte în contextul existenţei
unor resurse atractive numeroase în regiunea de tranzit. Dintre toate tipurile de baze de
cazare, în moteluri durata sejurului este cea mai scurtă.

3. Vilele sunt baze turistice specifice, pentru finele secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea şi deservesc turismul curativ şi de recreere de lungă şi medie durată.
Principala lor trăsătură, ca spaţiu de cazare, constă în intimitatea asigurată prin capacitatea
redusă a edificiului, atmosfera creată de amplasarea lor şi prin dotările interioare. În cazul
vilelor, domină funcţia de cazare, uneori fiind exclusivă. O variantă modernă a vilelor este
cea a “caselor de odihnă”, construite şi gestionate de anumite instituţii şi organizaţii, fiind
utilizate de turismul organizat.

4. Cabanele constituie o grupă de unităţi de cazare foarte răspândită şi legată, în

exclusivitate, de activităţile turistice. Capacitatea de cazare a cabanelor este variabilă
oscilând între 20-100 de locuri. După gradul de confort, cabanele se împart în 3 categorii:
superior, mediu şi inferior. Cabanele turistice sunt răspândite în zonele montane şi oferă
cazarea şi alimentarea turiştilor, precum şi alte servicii ca informarea turistică, serviciile
medicale, salvamontul etc. Sunt alcătuite dintr-una sau câteva clădiri din piatră sau din
lemn, cu posibilităţi de cazare permanentă sau sezonieră. Prin preţurile mai modeste,
cabanele se adresează unui mare număr de vizitatori.

5. Hanurile sunt unităţi de cazare şi alimentaţie publică tradiţionale, fiind generatoarele

motelurilor de astăzi. Au apărut încă din cele mai vechi timpuri şi aveau menirea de a
adăposti negustorii şi poştalioanele. Iniţial, erau construite în interiorul localităţilor, iar mai
apoi la intersecţii sau de-a lungul drumurilor importante. Funcţiei de cazare (10-50 de
locuri) i se asociază cea de deservire. Prin vechimea şi arhitectura lor, multe hanuri au
devenit obiective turistice de rezonanţă.

Bazele de cazare secundare îndeplinesc o funcţie de unităţi „pioniere” sau un rol de

circumstanţă în desfăşurarea activităţilor turistice. Dintre aceste baze menţionăm:
pensiunile, campingurile, taberele de vacanţă, în special pentru elevi şi studenţi, staţiunile
balneare şi curative (sanatoriile şi profilactoriile), bungalou, adăposturile şi refugiile.

6. Pensiunile turistice sunt răspândite atât în zonele cu circulaţie turistică intensă (zonele
suburbane şi adiacente magistralelor de transport, precum şi în cele slab populate, cu un flux
turistic mai modest (din care cauză hotelurile nu sunt rentabile), precum zonele montane şi
premontane. Acestea includ, de regulă, o casă aparte sau chiar o parte a casei destinată
cazării (de la 2 la 20 de camere) şi deservirii turiştilor. De asemenea, pensiunile sunt
preferate de turiştii cu venituri mai modeste, în special de familiile şi cuplurile tinere, de
studenţi, precum şi de persoane care preferă spaţiile mai retrase. Totodată, pensiunile pot
oferi alimente din bucătăria tradiţională, o ambianţă inedită şi originală. Foarte solicitate
sunt agropensiunile din spaţiul rural, în care se pot cunoaşte sau chiar practica diverse
activităţi agricole şi meşteşugăreşti din zonă, practica plimbările cu cai etc. În localităţile
rurale cu o concentrare sporită de pensiuni turistice şi campinguri, se formează aşa numitele
sate turistice. În România, cele mai cunoscute sate turistice sunt Şirnea, Dâmbovicioara,
Fundata din apropierea Braşovului (pe culoarul Rucăr-Bran), Arieşeni; Gârda de Sus şi
Stâna de Vale în munţii Apuseni, Durău în munţii Ceahlău, iar în Republica Moldova –
Orheiul Vechi.

7. Campingurile sunt spaţii destinate şi amenajate special pentru popasul turiştilor, care se
deplasează, de regulă, cu propriul autovehicul (simplu sau cu rulotă), care au venituri mai
reduse şi/sau preferă o ambianţă cu Natura. Campingurile moderne sunt dotate cu grup
sanitar, magazin, bucătărie, cafenea, bar, internet, bazin şi alte obiecte şi servicii utile. Sunt
localizate, de obicei, în proximitatea arterelor de transport şi în apropierea obiectivelor
turistice importante, îndeosebi din zonele premontane, unde lipsesc sau sunt insuficiente
cabane şi pensiuni.

8.Taberele de vacanţă sunt destinate, de obicei, elevilor şi studenţilor şi pot avea un

caracter general (pentru toţi solicitanţii) sau special (pentru elevii, studenţii şi angajaţii unei
instituţii de învăţământ sau ai unei întreprinderi). Se oferă servicii complexe, inclusiv
cazare, alimentaţie, divertisment, program cultural şi sportiv, servicii medicale şi instructiv-
educative. Sunt destul de răspândite şi în Republica Moldova, majoritatea fiind construite
până la 1991 şi concentrate în zona centrală a republicii şi pe malul Nistrului.

9.Bungalou reprezintă o unitate de cazare de o capacitate redusă (de obicei, pentru 2-4
locuri), situată în imediata apropiere a unui obiectiv turistic atractiv, precum litoralul
mărilor, malurile lacurilor şi râurilor, cascade, defileuri etc. Sunt confecţionate din
materiale  naturale locale – stuf, lemn, iarbă, etc. Oferă un peisaj şi o ambianţă foarte
romantică şi inedită, fiind preferată de cuplurile, care îşi petrec „luna de miere”, vacanţa de
vis. Sunt răspândite în staţiunile mărilor tropicale şi ecuatoriale (Tahiti, Bora-Bora, Bali,
Maldive, Hawai etc.)

10.Staţiunile balneare curative sunt răspândite în zone bogate în ape minerale, termale şi
saline cu o valoare terapeutică majoră. Acestea oferă o gamă variată de servicii medicale şi
de recreere, alimentaţie, programe cultural-artistice. Numărul de locuri poate varia de la
câteva sute până la câteva zeci de mii, iar gradul de ocupare a locurilor de cazare este relativ
uniform. Sunt preferate de persoanele în vârstă şi de restul persoanelor care necesită
periodic un tratament specific. Foarte apreciate sunt staţiunile Vichy din Franţa, Karlovy
Vary din Cehia, Baden-Baden din Germania, Niehedzara din Ungaria (Mecca reumaticilor),
Băile Felix, Slănic Moldova,  Sovata, Băile Herculane din România. În Republica Moldova,
foarte apreciate sunt sanatoriile din Cahul, Hârjauca (rn. Călăraşi), Camenca, Cocieri şi
Holercani (rn. Dubăsari).
Dotările pentru agrement şi cură îmbracă forme şi funcţii dintre cele mai complexe. Prin
intermediul lor, agrementul tinde să se realizeze rapid şi polivalent, iar cura devine mai
eficientă. Dintre dotările necesare agrementului cele mai importante sunt: terenurile pentru
practicarea sportului în aer liber, piscinele, popicăriile, sălile cu jocuri mecanice şi
distractive, discotecile, bibliotecile, mini-carele, parcurile de distracţii. O gamă variată o
prezintă instalaţiile şi mijloacele de tratament şi cură ce deservesc procedurile
balneoterapiei, hidroterapiei sau kinetoterapiei.