Capitolul 1 Structurile de cazare

Planul temei

1.1. Structurile de cazare din România

1.2. Structuri de cazare care inca nu functioneaza in România
1.3. Clasificarea unitatilor de cazare
1.4. Sisteme de conducere si gestiune a structurilor de cazare turistică

1.1 Structurile de cazare din România

Produsele turistice ale ofertei de cazare, în general, în România, sunt normate juridic
prin Ordinul nr.510 din 28 iunie 2002 care aprobă Normele metodologice privind clasificare
structurilor de primire turistice, emis de Ministerul Turismului. În conformitate cu acest act
normativ, tipurile de unităţi de cazare care funcţionează pe teritoriul României, denumite
structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare, se diferenţiază după amplasament, felul
amenajării şi organizarea interioară şi serviciile oferite.
Pornind de la aceste trei criterii de bază, în România pot funcţiona următoarele tipuri de
structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare, identificându-se totodată şi tipurile de
produse de cazare turistică:
1. hoteluri;
2. hoteluri-apartament;
3. moteluri;
4. hoteluri pentru tineret;
5. hosteluri;
6. vile;
7. bungalouri;
8. cabane turistice, cabane de vânătoare, cabane de pescuit;
9. sate de vacanţă;
10. campinguri;
11. spaţii de campare organizate în gospodăriile populaţiei;
12. popasuri turistice;
13. pensiuni turistice urbane
14. pensiuni turistice rurale;
15. apartamente sau camere de închiriat în locuinţe familiale ori în clădiri cu altă destinaţie.
16. structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe nave fluviale şi maritime.
Conform legii, aceste structuri de primire se clasifică pe stele şi respectiv pe flori în
cazul pensiunilor turistice rurale, în funcţie de caracteristicile constructive, dotările şi calitatea
serviciilor pe care le oferă, ceea ce reprezintă, o structurare în profunzime a tipurilor de produse
de cazare turistică în funcţie de gradul de confort.
În ceea ce priveşte tipurile de unităţi, merită subliniat faptul că legislaţia din ţara
noastră s-a aliniat tendinţelor din activitatea de cazare internaţională, în sensul includerii în
tipologia acestora a unui număr semnificativ de categorii de unităţi, care corespund
dorinţelor, necesităţilor, motivaţiilor de călătorie şi bugetelor destinate serviciilor de cazare
ale segmentelor de clientelă care apelează la acest tip de prestaţii.
 Hotelul
Hotelul este o unitate care oferă servicii de cazare şi masă contra unui tarif pentru
serviciile oferite.
În ţara noastră, conform legislaţiei în vigoare, hotelul este considerat o structură de
primire amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri, care pune la dispoziţia turiştilor camere,
garsoniere şi apartamente dotate corespunzător, care asigură prestări de servcii specifice,
dispune de recepţie şi spaţii de alimentaţie în incintă.
Clasificarea hotelurilor
Clasificarea hotelurilor se poate realiza în funcţie de mai multe criterii. Unul dintre
aceste criterii este amplasarea, în funcţie de care distingem hoteluri amplasate în centrul
oraşului, în suburbii, în aeroporturi (acestea se mai numesc hoteluri terminale), hoteluri
amplasate pe marile artere de circulaţie sau în staţiunile de destinaţie.
Un alt criteriu de diferenţiere este tipul pasagerilor. În funcţie de acesta distingem
hoteluri comerciale care asigură servicii specifice oamenilor de afaceri, hoteluri turistice care se
adresează celor aflaţi în vacanţă şi hoteluri situate în staţiuni , cu caracteristici asemănătoare
hotelurilor turistice, fiind amplasate în staţiuni litorale, montane, etc.
Hotelurile pot fi clasificate şi în funcţie de serviciile oferite, fiind astfel hoteluri cu
servicii complete (sau full-service) care asigură o mare varietate de servicii respectiv cazare,
masă, room-service, spălătorie, închirieri birouri, etc., hoteluri budget care oferă servicii limitate
de cazare şi masă la preţuri rezonabile şi hoteluri self-catering care oferă numai servicii de
cazare de bază, clienţii făcându-şi singuri curăţenie în cameră, îşi prepară singuri hrana, etc.
Acestea sunt amplasate în apropierea autostrăzilor şi sunt răspândite în special în SUA şi
Canada.
O altă variantă de clasificare ia în considerare modalitatea de administrare în funcţie
de care diferenţiem hotelurile independente care, de regulă, sunt hoteluri de dimensiuni mici,
de categorie inferioară, cel mult două stele, aflate în gestiune familială; hotelurile afiliate la
lanţuri voluntare şi lanţuri integrate.
În funcţie de tipul produsului oferit distingem hoteluri cazinou, hoteluri-apartament,
hoteluri din cadrul centrelor de conferinţe, etc.
Pentru clienţi cea mai relevantă clasificare este cea în funcţie de preţ, considerând că
preţul reflectă calitatea serviciilor oferite, respectiv hoteluri budget (hoteluri din categoria
economic), hoteluri standard sau de nivel mediu şi hoteluri de lux.
Clasificarea hotelurilor este mai precisă în Europa şi alte părţi ale lumii, unde funcţionează
un sistem de apreciere pe stele. Ideea clasificării pe stele a fost preluată de la sistemul de
apreciere pentru brandy, unde cu cât numărul de stele (maxim cinci) este mai mare, cu atât
brandy-ul este mai bun. În cazul hotelurilor, numărul de stele este acordat în funcţie de
calitatea spaţiilor de cazare, a restaurantelor, a serviciilor adiţionale, etc.
Motelul
O structură de cazare asociată hotelului este motelul, considerându-se iniţial că se
distinge de hotel prin oferirea spaţiilor de cazare pentru clienţi. Acest lucru a rămas valabil,
tendinţa înregistrată a condus la situaţia în care numeroase hoteluri au spaţii de parcare şi
garaje, care însă, uneori apare ca un serviciu prestat cu tarif separat. În România, motelul este
unitatea hotelieră situată de regulă în apropierea arterelor intens circulate, doatată şi
amenajată atât pentru satisfacerea nevoilor de cazare şi masă ale turiştilor, precum şi pentru
parcarea în siguaranţă a mijloacelor de transport.
Termenul “motel” are pe plan internaţional conotaţii dintre cele mai diferite. În cea
mai mare parte a Americii Latine reprezintă locuri frecventate de cupluri pentru câteva ore,
în timp ce în Asia şi în Orientul Îndepărtat, noţiunea este necunoscută.
Hostelul
 În România, cf. Ord. 61/1999 al MT este introdus pentru prima dată conceptul de
hostel care reprezintă o structură de primire turistică cu capacitate minimă de 3 camere sau
apartamente dispuse pe un nivel sau mai multe niveluri, în spaţii amenajate, de regulă, în
clădiri cu altă destinaţie iniţială decât cea de cazare turistică.
Sistemul de clasificare a unităţilor de cazare din România cuprinde şi conceptul de
hotel pentru tineret ca fiind acea structură de primire turistică, cu dotări simple adaptate
cerinţelor caracteristice tineretului, care asigură servicii de cazare, masă, agrement, pe baza
unor regulamente de ordine interioară fiind, de regulă, amplasat în centre urbane,
universitare, staţiuni şi alte zone turistice frecventate de tineret.
Pensiunile
Pensiunile sunt, în general, case de dimensiuni mari, transformate în case de oaspeţi,
care oferă servcii de cazare şi masă. Masa este servită în stil familial la ore stabilite şi cu meniu
fix. Reprezintă o formă de cazare frecvent întâlnită în Europa şi America Latină, elementul
distinctiv fiind asigurarea unei atmosfere de famile. Preţurile sunt în general mai mici faţă de
cele practicate în hotelurile de confort comparabil. În România, în funcţie de amplasare facem
distincţie între pensiuni turistice urbane şi pensiuni turistice rurale. Pensiunile turistice sunt
structuri de primire turistice având o capacitate de cazare de până la 10 camere, totalizând
maximum 30 locuri în mediul rural şi până la 20 de camere în mediul urban funcţionând în
locuinţele cetăţenilor sau în clădiri independente care asigură în spaţii special amenajate
cazarea turiştilor şi condiţiile de pregătire şi servire a mesei. Diferenţa majoră între aceste 2
tipuri de pensiuni constă în modalitatea de exprimare a categoriei de confort, pensiunile
urbane fiind clasificate pe stele iar cele rurale pe margarete.

Pe lângă obiectivele de cazare menţionate, Ord. MT 510/2002 mai face referiri şi la

următoarele structuri de primire turistice care funcţionează pe teritoriul României – vile,
bungalouri, cabane turistice, cabane de vânătoare şi pescuit, sate de vacanţă, camping-uri, popasuri
turistice, spaţii de cazare organizate în gospodăriile populaţiei, apartamente de închiriat în locuinţe
familiale ori în clădiri cu altă destinaţie şi structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe nave fluviale
şi maritime.

1.2. Structuri de cazare care încă nu funcţionează în România

Condominium
Reşedinţele secundare (condominium) reprezintă din punct de vedere legal, reşedinţe
aflate în proprietate individuală care fac parte dintr-un proiect care include mai multe
asemenea proprietăţi, folosind în comun diverse spaţii şi facilităţi. Proprietarii acestora
beneficiază de servicii prestate de o societate de gestiune care includ curăţenia, servicii de
spălătorie, întreţinerea spaţiilor comune (piscină, terenuri de tenis etc.) iar uneori şi animaţia.
În perioadele de nefolosire proprietarii pot închiria aceste reşedinţe prin intermediul unei
agenţii de turism, a unui agent imobiliar, a societăţii de gestiune sau chiar în mod direct de
către proprietar.
Reşedinţe time - sharing
Reşedinţele de tip time-sharing cunoscute şi sub denumirea de reşedinţe secundare în
multiproprietate, reprezintă achiziţionarea unei locuinţe de vacanţă care este utilizată în
anumite intervale de timp (o săptămână sau 15 zile), fiecare perioadă fiind vândută separat .
Conceptul de time-sharing constă deci în divizarea proprietăţii şi folosirea aceleaşi unităţi de
cazare de către mai mulţi investitori, fiecare dintre aceştia achitând o cotă parte din investiţie
şi având dreptul de a folosi propretatea într-o anumită perioadă a anului. Cumpărătorii, pe
lângă investiţia iniţială, participă anual cu o cotă parte în vederea acoperirii costurilor de
întreţinere, taxelor şi altor costuri asociate acestor unităţi de cazare. O asemenea variantă de
cazare beneficiază de numeroase avantaje între care garantarea unui loc de cazare într-o zonă
de vacanţă pentru mulţi ani în viitor, achitarea unei cote părţi din cheltuieli, sumă mult mai
redusă comparativ cu cea determinată de închirierea unei camere de hotel sau unei case de
vacanţă, o investiţie iniţial scăzută în comparaţie cu sumele necesare vânzării şi întreţinerii
unui condominium precum şi avantajul determinat de posibilitatea schimbării unităţilor time-
sharing cu unităţi similare amplasate în alte zone sau staţiuni turistice (practic schimburi între
persoanele proprietare de time - sharing), schimburi efectuate prin intermediul unor societăţi
specializate (de exemplu: RCI – Resort Condominium International , cea mai mare firmă de
profl pe plan internaţional) sau chiar de către compania de time-sharing.
Reşedinţele de tip time-sharing, incluse în grupa parahotelăriei, se constituie într-o
opţiune de cazare, în special în cadrul staţiunilor de sejur. Acest produs de cazare a fost
îmbunătăţit considerabil odată cu înfiinţarea firmelor intermediare care permit schimburi
între proprietarii de time-sharing-uri, precum RCI (Resort Condominium International),
Interval International şi altele. Aceste firme de intermediere acţionează ca burse de schimburi
internaţionale, în sensul că girează şi organizează schimburile între proprietari, pot efectua
rezervări în favoarea clienţilor lor pentru prestaţii diverse precum bilete de avion, închirieri
autoturisme şi care din punct de vedere legal nu au un statut bine definit, nefiind nici firme
imobiliare şi nici firme de comercializare. În baza unui sistem cunoscut de clienţi, care ţine
cont de numeroase criterii între care amplasarea reşedinţelor time-sharing, perioada de
utilizare (vârf de sezon, sezon intermediar, extrasezon), capacitate, dotări, etc., fiecare
reşedinţă inclusă în bursă primeşte un punctaj care determină valoarea comercială a
reşedinţei, în funcţie de care se realizează schimburile între proprietari. Evidenţa membrilor
este organizată pe calculator, acesta stabilind valoarea comercială şi gestionând prin
intermediul băncii de date "Spacebank" sistemul de schimb.
Această formulă de cazare este foarte bine reprezentată în Spania, Franţa, SUA, iar în
ceea ce priveşte proprietarii, repartiţia lor pe naţionalităţi este: 51% din piaţa de profil este
deţinută de investitori americani, 11% de britanici, 10% mexicani, 5% australieni, 2% belgieni
şi nemţi etc. (11). Demn de menţionat este şi faptul că grupuri hoteliere de renume
internaţional precum Hyatt, HFS, Hilton, Marriott, sunt implicate în oferirea de vacanţe
"plătite în avans" clienţilor lor, deşi acest concept are o reputaţie proastă datorită metodelor
de vânzare abuzive la care apelează (publicitate gălăgioasă şi uneori falsă, "cadouri", chiar
"hrănirea " clientului). De ani buni se aplică o Directivă a UE care obligă firmele din domeniu
să aplice măsuri de protecţie a consumatorilor, între care informare completă, drept de
reziliere după semnarea contractului de cumpărare (într-un interval de 10 zile), interzicerea
plăţii unor avansuri etc. Aceste măsuri sunt aplicate în ţările europene membre UE, cu o
singură excepţie, Spania, care amână aplicarea acesteia ca urmare a numeroaselor presiuni
exercitate de societăţile imobiliare.
În ceea ce priveşte situaţia României, prin construcţia vilelor de aur din Poiana Braşov
se realizau premisele pătrunderii ţării noastre pe piaţa internaţională de time - sharing.
Comercializarea acestor reşedinţe s-a dovedit însă un eşec, modelul nu a fost copiat de alţi
operatori din domeniu, astfel încât, în prezent, conceptul este ignorat. Dar, rămânând la
situaţia staţiunii Poiana Braşov, modelul de construcţie organizată, coordonată şi oarecum
centralizată a unor reşedinţe secundare (fie de tip time - sharing fie în multiproprietate) cu
respectarea specificului arhitectonic local şi al planurilor de urbanism, ar fi fost preferabil
situaţiei actuale, în care reşedinţe secundare s-au construit, în număr mare, cu planuri
arhitecturale necoordonate, cu amplasamente dintre cele mai nefericite, care au reuşit efectiv
să "mutileze" staţiunea şi să o transforme într-o localitate "urbană", ca oricare alta din
România.
 Cladirile istorice
Unităţile de cazare amenajate în clădiri istorice sunt prezente în oferta de cazare a
multor ţări europene (Spania, Franţa, Portugalia etc.) dar sunt inexistente în ţara noastră.
Clădirile istorice precum palate, castele, fortăreţe sau alte clădiri similare sunt transformate în
hoteluri, fiind, în general, unităţi de cazare de categorie superioară, sunt modernizate în
interior dar vechile faţade sunt menţinute. Oferă pensiune completă şi exercită o atracţie
sporită pentru cei care doresc o ambianţă romantică, specifică epocilor anterioare. Unele
dintre acestea se află în proprietate privată, altele sunt incluse în lanţuri gestionate de societăţi
publice, aşa precum lanţul Parador din Spania.
Bed&Breakfast
Unităţile de cazare de tip Bed & Breakfast reprezintă un segment al cazării care include
deopotrivă case aflate în proprietate particulară şi hanuri din întreaga lume. Conceptul
cunoscut sub titulatura B&B’s a înregistrat evoluţii remarcabile pe plan internaţional, turiştii
apreciind ospitalitatea specifică şi un mediu prietenos într-o casă particulară. În mod tipic,
serviciile oferite includ cazare şi mic de jun. În prezent, un număr însemnat de asemenea
unităţi au fost afiliate la sistemele internaţionale de rezervări.
Youth Hostel
Unităţile de cazare pentru tineri cuprind unităţi cunoscute pe plan internaţional sub
denumirea de “Youth Hostel ” care oferă numai servicii de cazare de bază, precum dormitoare
şi grupuri sanitare comune. Turistul foloseşte propriul sac de dormit şi are la dispoziţie dotări
specifice pentru prepararea hranei (bucătării), spaţii pentru servirea mesei şi uneori facilităţi
de recreere. Pe plan mondial aceste unităţi funcţionează sub girul Federaţiei Internaţionale A
Hotelurilor Pentru Tineret, cu sediul la Washington DC.
Hotelurile all inclusive
Aceste structuri de primire turistică se identifică prin câteva caracteristici, şi anume :
Organizare spaţială după modelul satului Club Mediteranée, remarcându-se o zonă
centrală („agora”) care reprezintă punctul nodal al căilor de circulaţie, loc de informare, de
întâlniri şi de destindere. Unele „hoteluri-staţiuni” sunt inspirate din arhitectura locală,
integrând deopotrivă tot confortul modern. Elementele de „faţadă” exprimă „exotismul”
local.
Finalitate: reţinerea clientului, într-o măsură cât mai mare, în interiorul acestui spaţiu
- din raţiuni comerciale (cu cât se distrează mai mult, cu atât este mai mulţumit,
cu atât consumă şi corespunzător cheltuieşte mai mult)
-din raţiuni de securitate (spaţiul este supravegheat continuu)
-din raţiuni socio-culturale (lipsa contactelor cu localnicii şi cultura autohtonă:
lipsa întrebărilor privind o eventuală realitate socială şi economică mediocră)
-se oferă clientului „vacanţe de vis” într-un „cadru idilic”, în conformitate cu
afirmaţiile cuprinse în broşura turistică
Dimensiune ludică omniprezentă: importanţa sporturilor şi activităţilor de animaţie, o
exprimare inedită a serviciilor (personal în costume tradiţionale sau deghizaţi, cursuri de
bucătărie; demonstraţii ale barmanului…); lipsa protocolului (utilizarea prenumelor în
adresare, serviciul de alimentaţie organizat cu mese de dimensiuni mari care contribuie la
apropierea dintre turişti). Munca angajaţilor este într-o măsură oarecare camuflată, vorbim
despre animatori, G.O (Gentil Organisateur), etc.
-înlăturarea utilizării banilor: din motive de comoditate, pentru evitarea calculelor privind
cheltuielile
Promotorul acestui model de petrecere a vacanţei este grupul turistic Club
Mediterranée, creat în 1950 de către Gerard Blitz şi Serge Trigano, care au inventat practic un
nou concept de vacanţă apreciat la scară mondială şi copiat ulterior de numeroşi ofertanţi din
industria ospitalităţii, grup care conform aprecierilor proprii este „liderul mondial al
invenţiilor în domeniul vacanţelor”.
 Pornind de la acest model de organizare, hotelurile din staţiuni au dezvoltat sistemul,
conceptul all-inclusive ca o concretizare a „mitului abandonului” -totul este „la discreţie”.
Turistul are tendinţa , în primele zile de vacanţă de a consuma mai mult, după care „intră în
normal”. Ideea de a avea totul la dispoziţia sa, crează clientului o plăcere deosebită. O altă
caracteristică a conceptului este aceea că gestiunea este mult facilitată: achiziţiile, stocurile şi
serviciile oferite sunt raţionalizate, hotelul ştie exact care sunt clienţii şi produsele pe care le-
au plătit, iar rentabilitatea hotelului este superioară.
De asemenea, clientul achită un preţ global, care include toate serviciile şi produsele
oferite, lipsind astfel surprizele neplăcute. De remarcat însă că noţiunea de „totul inclus”
conţine o marjă de manevră confortabilă; în perimetrul hotelului funcţionează numeroase
magazine, buticuri, valoarea cumpărăturilor neincluzându-se în preţul global menţionat, cu
alte cuvinte asistăm la cheltuieli periferice însemnate ale turiştilor.
Anumiţi tour-operatori au împins chiar mai mult conceptul, ei propun clienţilor să
plece fără bagaje totul fiind asigurat la destinaţia de vacanţă. Avantajele la prima vedere sunt
numeroase: lipsa handling-ului bagajelor şi a eventualelor plăţi suplimentare la depăşirea
unui anumit prag referitor la greutatea bagajelor, o dimensiune ludică sporită şi cumpărături
periferice mult mai însemnate pe parcursul sejurului.
Formula "all inclusive" se bucură şi în prezent de un succes imens pe piaţa turistică
internaţională, fiind comecializată, în special, în staţiunile de sejur amplasate pe litoral sau în
zonele montane. Avantajele, deopotrivă ale clientului şi ale prestatorului sunt evidente;
pentru client, lipsa oricăror griji legate nu doar de organizarea vacanţei (caracteristică a
majorităţii produselor turistice comercializate în prezent) dar în plus, lipsa grijilor privind
organizarea timpului liber, consumat prin oferirea unui evantai larg de activităţi (sportive,
culturale sau de altă natură).

1.3.. Clasificarea unitatilor de cazare

Clasificarea unitatilor de cazare poate fi aplicată în toate subsectoarele, dar este folosită
predominant la hoteluri, terenuri de campare, unităţile de cazare din turismul rural, B&B’s.
Între diversele sisteme de clasificare există diferenţe determinate, în principal, de scopul şi
esenţa acestora, iar în frecvente situaţii şi terminologia utilizată este diferită. (39)
Clasificare poate fi definită ca „atribuirea unor categorii unităţilor de cazare în funcţie
de tip, facilităţi şi servicii oferite” (Gee,1994). N. Lupu în lucrarea „Hotelul- economie şi
management” defineşte clasificarea ca „o formă codificată de prezentare sintetică a nivelului
de confort şi a ofertei de servicii”. Este important de remarcat faptul că aceasta este viziunea
tradiţională a majorităţii schemelor.
Gradarea, prin contrast, pune accentul pe dimensiunile calitative. În practică, o parte
însemnată a schemelor naţionale sau private (comerciale) se concentrează asupra
diferenţierilor existente în funcţie de calitatea produsului oferit, calitate percepută sub forma
de valoare adăugată care nu influenţează numărul de stele atribuit unei unităţi.
Obiectivele clasificărilor sunt variate, iar între acestea putem include standardizarea,
marketingul, protecţia consumatorilor, controlul, generarea de venituri şi stimularea
investiţiilor.
Standardizarea este un obiectiv care îşi propune să stabilească un sistem de
uniformizare a serviciului şi calităţii produsului în ansamblul său, fapt care contribuie la
crearea unui sistem de distribuţie unitar, atât din punctul de vedere al cumpărătorilor cât şi
din punctul de vedere al celor care desfăşoară acţiunile de comercializare.
Marketing-ul reprezintă un alt obiectiv al sistemelor de clasificare existente care
uşurează transferul de informaţii către clienţi în scopul sfătuirii lor în legătură cu categoria şi
tipul de unităţi de cazare la destinaţia aleasă, fiind un mijloc de promovare şi de încurajare a
unei concurenţe loiale pe piaţa turistică.
Sistemele de clasificare contribuie şi la asigurarea protecţiei consumatorilor,
certificând faptul că unitatea de cazare întruneşte standardele minime priivnd serviciile şi
dotările oferite, în cadrul unei clasificări şi categorii date.
De asemenea, contribuie la realizarea unui sistem general de control al calităţii în
activitatea de cazare turistică. Totodată, clasificările sunt generatoare de venituricare se obţin
prin licenţieri, vânzări de ghiduri turistice, etc. Iar în final pot contribui la stimularea
investiţiilor întrucât operatorii turistici sunt stimulaţi să-şi ridice categoria serviciilor oferite,
în scopul de a întruni criteriile de clasificare/gradare.
Clasificarea serviciilor de cazare nu este lipsită de probleme. Una dintre acestea constă
în subiectivitatea aprecierilor legate de mai multe aspectecheie, atât ale elementelor tangibile
cât şi ale celor intangibile în aprecierea experienţei de cazare, cum ar fi, de exemplu,
comportamentul personalului. Ca o consecinţă, multe dintre sistemele de clasificare se
concentrează, în primul rând, asupra atributelor fizice şi cuantificabile ale activităţii, în funcţie
de care se stabileşte nivelul categoriei, în baza unor elemente precum dimensiunea camerelor,
dotări existente în cameră, accesibiliatea serviciilor – spălătorie, room-service, etc.
Schemele de clasificare se pot confrunta şi cu alte probleme, între care presiunile
administrative şi politice în sensul acordării unor categorii de clasificare spre nivelul maxim,
în scopul obţinerii (pe hârtie cel puţin) a unei structuri de top a cazării, costurile ridicate de
administrare şi operaţionalizare a unui sistem de clasificare detaliat, tendinţa acestor scheme
de a încuraja standardizarea în locul iniţiativei individuale la care se adaugă şi numeroasele
obiecţii care pot fi formulate în legătură cu impunerile şi schemele obligatorii asociate
sistemelor de clasificare.
În măsura în care există (a fost adoptat) un sistem oficial de clasificare pe categorii de
încadrare, acesta reprezintă o expresie a intervenţiei statului în activitatea hotelurilor,
restaurantelor, etc.
Obiectivele adoptării unui sistem de clasificare sunt:
- informarea clienţilor;
- posibilitatea diferenţierii pentru aplicarea unor politici discriminatorii
(direcţionarea investiţiilor, credite preferenţiale, regementări fiscale, etc.);
- posibilitatea exercitării de presiuni fiscale;
- posibilitatea reglementării sistemului de tarife;
- „educaţia” hotelurilor în sensul orientării direcţiilor de modernizare a
hotelurilor;
- înlesnirea comunicării, a încheierii contractelor cu firmele care organizează
acţiuni turistice.
În ciuda reglementărilor organismelor internaţionale prin care se încerca punerea de
acord a sistemelor de clasificare a hotelurilor, în realitate acest lucru nu s-a realizat.
Din punctul de vedere al adoptării unui sistem de clasificare, ţările se împart în 3
grupe.
1. Ţări care nu au adoptat nici un sistem de clasificare, între care ţările nordice, SUA,
Australia, Noua Zeelandă, Singapore, Hong Kong, Kenya, etc. Opoziţia faţă de adoptarea
unui sistem de clasificare se justifică prin principiul libertăţii pieţei, care intră în contredicţie
cu orice formă de intervenţie şi control.
În anumite ţări, hotelierii înşişi, se opun clasificării, care ar putea conduce la un control
al tarifelor sau la aplicarea unor taxe (TVA, de exemplu) majorate pentru hotelurile de
categorie superioară. Precedente există în Spania, Italia, Franţa – ţări unde se aplică sisteme
oficiale de clasificare şi unde hotelurile de lux plătesc o taxă TVA majorată.
 În anul 1988 în Franţa hotelurile de 0-4 stele achitau TVA în valoare de 5,5%, în timp
ce hotelurile de cel mai înalt nivel de confort, cele de 4 stele plus, aveau o taxă TVA de 19,6/.
În consecinţă, pe piaţa hotelieră franceză s-a realizat o mişcare voluntară de declasificare.
În ţările care nu au adoptat nici un sistem oficial de clasificare, clienţii se orientează în
alegerea unităţilor de cazare în funcţie de notorietatea mărcilor. În SUA, lanţurile hoteliere
internaţionale, cu mărci recunoscute, reprezintă aproximativ 75% din totalul ofertei.
Chiar şi în ţările unde există sisteme oficiale de clasificare, marile lanţuri se detaşează
adesea de sistem, hotelurile membre fiind clasificate în funcţie de standarde proprii, interne ,
care corespund , în primul rând, cerinţelor segmentelor de clientelă cărora li se adresează.
În general, nivelul de echipare şi confort al hotelurilor este superior celui aferent
categoriei atribuite, în sensul că pentru o bună parte dintre criterii, condiţiile minime sunt
depăşite.
Hotelurile de lanţ sunt construite şi echipate după standarde proprii, fiecare marcă
comercială având o imagine distinctă, niveluri diferite de tarif şi se adresează unor segmente
diferite de clientelă.
Marile lanţuri hoteliere promovează o clasificare proprie, fără referire la sistemul
oficial. Hotelurile MERCURE, tot în cadrul grupului ACCOR, au un sistem propriu de
clasificare, utilizând 3 niveluri de confort şi preţ:
- mm - simplitate
- mmm – confort ridicat
- mmmm – rafinament.
Conform sistemului oficial francez de clasificare, aceste hoteluri se încadrează în
categoriile 3 şi 4 stele.
În SUA, există clasamente comerciale, realizate de intermediarii turistici în
următoarele categorii:
- standard
- comerciale
- de lux.
În Franţa, ţară cu veleităţi turistice recunoscute, clienţii aleg adeseori unităţile de
cazare şi alimentaţie în baza unor clasificări neoficiale, realizate prin ghidul Michelin, dar cu
recunoaştere şi apreciere internaţională şi o răspândire largă, care identifică urmatoarele
categorii:
- lux ridicat şi tradiţii
- confort ridicat
- foarte confortabil
- confort bun
- destul de confortabil
- simplu, dar convenabil.

2. Ţări fără clasificări oficiale, dar care au sisteme neoficiale de clasificare

În această grupă cele mai semnificative exemple sunt cele ale Angliei şi Danemarcei.
În Anglia, două asociaţii automobilistice realizează clasamente ale unităţilor de cazare pe stele
(de la 1 la 5), respectiv Automobile Association şi Royal Automobile Club. Ministerul de resort
din această ţară a încercat să introducă un sistem oficial de clasificare, dar fără răsunet în
rândul hotelierilor.
În Danemarca, revista Politiken, prin ghidurile sale, realizează clasificarea unităţilor
de cazare şi alimentaţie din această ţară.

3. Ţări cu sisteme oficiale de clasificare proprii, sisteme mai mult sau mai puţin
detaliate, în ţări precum Italia, Irlanda, Grecia Luxemburg, Olanda, Franţa, România ,
Belgia,India, etc.
 Sistemele de clasidicare aplicate în Franţa şi India sunt printre cele mai complexe şi
mai apreciate.
Indiferent cine le promovează, normele de clasificare trebuie să reprezinte expresia
unui consens între profesioniştii din cadrul sectorului şi, de asemenea un compromis între
ceea ce există şi ce ar trebui să fie, în conformitate, mai ales, cu aşteptările prezente şi viitoare
ale clienţilor.
Pe de o parte, nivelul prezent de echipare al hotelurilor diferă de la o ţară la alta.
Diferenţe notabile se înregistrează inclusiv în funcţie de vechimea parcului hotelier. În Franţa,
47% dintre hotelurile existente au fost construite înainte de 1950, iar 20% între 1950-1969.
Pentru că grupurile sanitare au fost prevăzute din construcţie cu bideu, după moda
acelei perioade, până în 1986, odată cu adoptarea normelor de clasificare în vigoare, bideul a
rămas criteriu de referinţă. Astfel, la categoria 3 stele, bideul era impus pentru toate spaţiile
de cazare, în timp ce vasul WC era prevăzut în structura grupurilor sanitare dosr pentru 50%
din camere.
Nu este o coincidenţă faptul că, în conformitate cu normele din 1986 a fost prevăzută
o nouă categorie „0, sau fără stele”- formal permiţându-se ca un hotel cu o suprafaţă a
camerelor de doar 8 m.p. pentru 2 persoane şi 10 m.p. pentru 3 persoane să poată accede în
categoria hotelurilor turistice.
Nivelul de confort trebuie să corespundă aşteptărilor prezente şi viitoare ale clienţilor
. Clientul aşteaptă să găsească echipamente tehnice în cameră de care dispune acasă. Progresul
tehnic influenţează acest element, dar şi cultura materială şi spirituală a fiecărui popor.
Acest decalaj între nivelul de echipare al hotelurilor şi aşteptările clienţilor determină
adoptarea unor criterii de clasificare diferite de la o ţară la alta, dar şi de la o perioadă la alta.
Toate aceste elemente justifică imposibilitatea realizării de comparaţii între hoteluri care
funcţionează în ţări diferite.
Pentru multe ţări criteriile de clasificare au caracterul unor norme tehnice, în cadrul
cărora aspectele calitative sunt mai puţin reprezentate.În esenţă, criteriile utilizate sunt de
două categorii:
a) suprafaţă şi echipamente : suprafaţa camerelor, echiparea sanitară, înzestrarea cu
mobilier şi alte obiecte.
b) Criterii calitative: calitatea mobilierului, serviciile oferite şi calitatea acestora,etc.
Condiţiile prevăzute pentru fiecare criteriu în parte sunt minimale.
Între criteriile calitative există problema de măsurare, cum ar fi, de exemplu, calitatea
mobilierului. Se folosesc pentru identificare adjective calitative, interpretarea fiind dificilă şi
subiectivă. Se folosesc noţiuni precum „stare bună”, „calitate înaltă”, „frumos”.
Referitor la varietatea serviciilor, în foarte multe ţări, legiuitorul se limitează la
impunerea unei game minimale. Doar pentru hotelurile de lux se prevede o varietate relativ
mare a serviciilor obligatorii.
În România, toate unităţile cu activitate hotelieră trebuie să ofere o gamă de servicii
suplimentare cu sau fără plată astfel:
Hotelurile de 4-5 stele – minim 18 servicii
Cele de 3 stele - minim 15 servicii
Cele de 2 stele - minim 10 servicii
Cele de 1 stea - minim 5 servicii
Calitatea serviciilor se exprimă, de asemenea, prin adjective calitative. Exemple:
- calitatea profesională a personalului – este o expresie indirectă a calităţii serviciilor,
făcând referire la: nivelul de calificare, experienţă, număr de limbi străine
cunoscute (în Elveţia la hotelurile de 5 stele şeful recepţiei şi lucrătorul concierge
trebuie să cunoască 4 limbi străine, în Franţa şi România, la hotelurile de 3-5
stele numărul minim al limbilor străine care trebuie cunoscute de personalul din
recepţie este 2, iar în Franţa este obligatorie cunoaşterea limbii engleze),
 - frecvenţe schimbării lenjeriei,
- condiţiile de servire a micului dejun,
- încadrarea cu personal calificat.
Cele mai multe hoteluri utilizează clasificarea pe stele, în limitele 1-5 (Italia, Spania,
Elveţia, Portugalia, România, etc).
În Franţa există 2 categorii de hoteluri, respectiv hoteluri de prefectură, care nu sunt
omologate pentru turism, sunt de interes limitat şi au o clasificare distinctă şi hoteluri turistice
care sunt clasificate pe stele , încadrările existente fiind: 4 stele lux, 4 stele, 3 stele, 2 stele, 1
stea şi categoria 0 stele. Categoria 0 stele există şi în Belgia.
În Grecia clasificare hotelurilor se realizează pe litere A, B, C, etc.
Calitatea şi evaluarea calităţii îşi au rădăcinile în structura şi contextul fiecărei ţări. Ca
rezultat, un hotel de 5 stele sau „deluxe” din Asia poate fi diferit de un hotel cu aceeaşi
clasificare din Turcia sau Marea Britanie. La ora actuală, hotelul Burj al Arab din Dubai, hotel
clasificat la 7 stele, este considerat de clientela turistică drept etalon al luxului şi confortului
în domeniul cazării turistice.
În ţara noastră, normele de clasificare în vigoare au în vedere normele utilizate în ţările
concurente pe piaţă, normele care se aplică în ţările europene cu turism dezvoltat, precum şi
recomandările Organizaţiei Mondiale a Turismului cu privire la condiţiile minime de
clasificare pe stele în ţările europene .
Normele metodologice în vigoare sunt aprobate prin Ordinul MT nr.510/2002,
reprezintă al cincilea set de reglementări aplicate începând cu anul 1991 şi sunt considerate
printre cele mai detaliate în comparaţie cu alte ţări. Obiectul acestui sistem de clasificare îl
formează toate tipurile de structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie
publică din România.
Conform Normelor Metodologice structurile de primire turistice se clasifică pe stele
şi,respectiv, flori în cazul pensiunilor turistice rurale, în funcţie de caracteristicile constructive,
dotările şi calitatea serviciilor pe care la oferă. Acelaşi act normativ stipulează, pe lângă
condiţiile şi criteriile de funcţionare a unităţilor de cazare şi alimentaţie şi tipurile de structuri
de primire turistice cu funcţiuni de cazare, precum şi tipurile de structuri de primire turistice
cu funcţiuni de alimentaţie, destinate servirii turiştilor.
În prima categorie se includ 16 tipuri de unităţi de cazare, şi anume:
1. hoteluri de 5-1 stele;
2. hoteluri apartament de 5-2 stele;
3. moteluri de 3-1 stele;
4. hoteluri pentru tineret de 3-1 stele;
5. hosteluri de 3-1 stele;
6. vile de 5-1 stele;
7. bungalouri de 3-1 stele;
8. cabane turistice, cabane de vânătoare, cabane de pescuit de 3-1 stele;
9. sate de vacanţă de 3-2 stele;
10. campinguri de 4-1 stele;
11. spaţii de campare organizate în gospodăriile populaţiei de 3-1 stele;
12. popasuri turistice de 2-1 stele;
13.pensiuni turistice urbane de 5-1 stele;
14. pensiuni turistice rurale de 5-1 flori (margarete);
15. apartamente sau camere de închiriat în locuinţe familiale sau în clădiri cu altă
destinaţie de 3-1 stele;
16. structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe nave fluviale şi maritime de 5-1
stele.

1.4.. Sisteme de conducere si gestiune a structurilor de cazare turistică

 Activitatea de cazare turistică se caracterizează prin existenţa unei diversităţi de tipuri
şi variante de unităţi care găzduiesc turistul pe parcursul deplasării şi la destinaţia de vacanţă,
varietate care se extinde şi asupra formelor de exploatare a acestor obiective de cazare. Pe plan
mondial funcţionează sisteme diverse de conducere şi gestiune a acestora, cele mai cunoscute
modele fiind:
1. Unităţi independente gestionate de proprietar;
2. Unităţi independente afiliate la lanţuri voluntare;
3. Unităţi aflate în proprietatea lanţurilor hoteliere şi gestionate de acestea;
4. Unităţi independente gestionate de lanţuri hoteliere integrate;
5. Franciza;
6. Grupuri hoteliere de referinţă.
Unităţile independente gestionate de proprietari depăşesc numeric unităţile afiliate
lanţurilor, dar sub aspectul numărului de camere hotelurile aflate în exploatarea lanţurilor au
poziţie dominantă pe plan mondial.
De exemplu, în Franţa şi Spania, ţări care-şi dispută primele locuri în ierarhia
destinaţiilor turistice mondiale, hotelurile independente gestionate de proprietari au ponderi
de 57% in Franţa, respectiv 60% în Spania din totalul ofertei de cazare turistică.
Pe glob expansiunea unităţilor de găzduire s-a realizat în modalităţi diferite; în
America de Nord sunt frecvent întâlnite franciza şi contractele de management hotelier, în
Asia este preferată o balanţă între sistemele de gestiune existente. În practică, fiecare din
modelele utilizate se individualizează prin numeroase avantaje şi dezavantaje, atât pentru
proprietari cât şi pentru manageri, astfel încât nu putem realiza o distincţie netă între sisteme
eficiente sau sisteme mai puţin viabile din punct de vedere economic, alegerea uneia dintre
acestea realizându-se în baza unei multitudini de variabile interne şi externe.

1.4.1. Unităţile independente

Unitatile independente gestionate de proprietar (sau hoteluri tip exploatare
individuală, hoteluri solitare, hoteluri tradiţionale, etc sunt structuri de cazare aflate în
proprietatea unei persoane individuale, a unei firme private sau a unei societăţi pe acţiuni,
individualizate, în general, prin deţinerea funcţiilor de proprietar şi exploatant de una şi
aceeaşi persoană. Acest sistem numără printre avantaje : independenţa de acţiune a
proprietarului, flexibilitate sporită în luarea deciziilor, corespunzător deciziile sunt aplicate
mai rapid, proprietarul are control deplin asupra politicilor manageriale, de marketing şi a
procedurilor de operare şi, de asemenea, proprietarul îşi păstrază în întregime profitul
realizat. Binenţeles că această variantă de exploatare prezintă şi dezavantaje între care faptul că
proprietarul îşi asumă în întregime riscul afacerii, dificultăţi în obţinerea capitalului necesar
extinderii, posibilităţi reduse pentru a beneficia de efectele pozitive ale sistemeloe de
rezervări, ale activităţilor de marketing complete şi profesioniste (întrucât proprietarul nu
dispune de mijloacele financiare necesare utilizării acestor instrumente de activitate),etc.
Cazul tipic al acestor unităţi este reprezentat de hotelurile de 1, 2 sau 3 stele cu
capacitate relativ redusă, care nu utilizează mai mult de 5 lucrători, iar ierarhia structurii
organizatorice o copiază frecvent pe cea din sânul familiei. În general, funcţiile de proprietar
şi exploatant sunt îndeplinite de una şi aceeaşi persoană, fie în cadrul unei singure societăţi,
fie prin intermediul a două societăţi, dintre care societatea de exploatare preia cu chirie
clădirea aflată în proprietatea societăţii imobiliare. În anumite situaţii, proprietarul poate fi
interesat să încredinţeze unui terţ (exploatant individual sau societate), exploatarea şi
gestiunea hotelului, în schimbul unei redevenţe. Cu acest prilej se va încheia un contract de
locaţie a gestiunii. Acest contract se încheie pe o perioadă determinată, timp în care locatarul
exploatează pe riscul său fondul de comerţ preluat.
 În România, în legătură cu exploatarea hotelurilor din patrimoniul societăţilor
comerciale cu capital de stat, Ord. MT 51/1993, prevede: „Contractele de locaţia gestiunii, atât
cele noi, cât şi cele care vor fi prelungite, se vor încheia pe o perioadă maximă de 10 ani şi vor
include în mod obligatoriu, caietul de sarcini în care vor fi stabilite lucrările de întreţinere,
reparaţii, modernizări, dotări, investiţii noi cu precizarea regimului acestor lucrări la expirarea
contractului”.
Hotelurile tip exploatare individuală sunt amplasate în toate zonele. Rentabilitatea lor
depinde de amplasament, dar şi de priceperea cu care sunt gestionate. Cele mai bune rezultate
le înregistrează hotelurile din zonele cu afluenţă turistică ridicată în tot cursul anului (ca de
exemplu, centrul marilor oraşe). În ţările cu tradiţie, un spaţiu predilect îl constituie şi
localităţile mici, chiar din mediul rural, hotelurile cu o asemenea amplasare beneficiind de o
clientelă familială, în perioadele tradiţionale de vacanţă.
Cu reale dificultăţi se confruntă hotelurile amplasate în zonele de litoral şi chiar de
munte, unde fenomenul sezonalităţii turistice se manifestă cu intensitate. Dacă un asemenea
hotel nu dispune de notorietate şi de o imagine favorabilă, pentru a atrage turişti şi în
perioadele de extrasezon, dificultăţile sunt insurmontabile. Neplăcerilor cauzate de
sezonalitate li se adaugă, într-un plan mai general, concurenţa acerbă a lanţurilor hoteliere,
iar una dintre soluţii constă în afilierea la un lanţ volutar sau încheierea unui contract de
management sau franciză cu un lanţ hotelier.
De asemenea, supravieţuirea depinde într-o măsură însemnată de adaptarea
prestaţiilor la exigenţele clientelei, valorificarea atuului diversităţii şi asigurarea unei calităţi
care să diminueze doza de risc perceput ca atare de către clienţi.
Adaptarea prestaţiilor şi modificarea structurii produsului hotelier trebuie să plece de
la înţelegerea şi valorificarea specificităţii zonei. Produsul hotelier va fi diversificat şi
îmbogăţit prin crearea unor activităţi complementare: pescuit, golf, etc., pentru a depăşi limita
minimă a prestaţiilor („sindromul mănânci, bei, te culci”).
Valorificarea diversităţii, inclusiv printr-o politică promoţională adecvată, poate să
readucă în lumină aceste hoteluri, atâta timp cât conceptul de hotel de lanţ se sprijină tocmai
pe opusul diversităţii – standardizarea.
Referitor la aspectele legate de calitate şi nivelul constant al acesteia, prescripţiile se
dovedesc necesare chiar şi în rândul hotelurilor tip exploatare individuală, sau mai ales în
cazul acestora (întrucât lanţurile hoteliere îşi impun norme individuale, specifice, inclusiv din
această categorie).

1.4.2.Lanţurile hoteliere voluntare

Fenomenul lanţurilor hoteliere voluntare (asociaţii de hoteluri independente) a luat
avânt odată cu intrarea în deceniul al optulea, ca reacţie de apărare la extinderea lanţurilor
integrate, expresia generalizată folosită fiind “Hotellerie-regrouper on mourir”.
Lanţul hotelier voluntar reprezintă uniunea liber consimtita a hotelierilor
independenţi care se reunesc sub o marcă comună în scopul creării unei sinergii a acţiunilor
promoţionale şi logisitice.
Aderentii acceptă norme stabilite de comun acord privind gestiunea unităţilor şi a
acţiunilor promoţionale, se afiliază unei centrale de rezervări hoteliere şi afişează o marcă
unică alături de denumirea anterioară a hotelului. Produsul hotelier oferit este relativ tipizat
– deoarece sunt definite un număr de criterii obligatorii, mai mult sau mai puţin restrictive.
Multe dintre lanţurile voluntare existente reuşesc să definească un produs-tip, diferenţiat în
special după tematică, ceea ce le conferă o poziţionare comercială distinctă. De exemplu, în
Franţa, Logis de France – caracter familial, de 1-2 stele, cu amplasamente în mediul rural sau
localităţi mici;
Fiecare aderent îşi păstrează independenţa juridică şi financiară. Esenţa acţiunilor
întreprinse vizează adoptarea şi aplicarea unei strategii promoţionale şi comerciale comune. De
altfel, uneori, lanţurile voluntare au fost numite lanţuri de publicitate. Totuşi, de regulă,
hotelurile îşi păstrează numele iniţial, adăugându-şi însă, la vedere, noua emblemă.
Din punct de vedere juridic, la nivelul fiecărui lanţ se creează o societate comercială
sau asociaţie fără scop lucrativ, ca entitate juridică distinctă de fondatori. Calitatea de aderent
la un anume lanţ nu este ceva imuabil; annual se înregistrează noi hoteluri care aderă, tot aşa
cum se înregistrează şi retrageri sau sancţiuni, soldate cu excluderea hotelurilor care nu se
conformează exigenţelor. Se apreciază că succesul în realizarea obiectivelor specifice se
bazează tocmai pe o politică riguroasă, cu controale severe.
Dintre cele aproximativ 40 de lanţuri hoteliere voluntare din Franţa, majoritatea includ
între 20 şi 200 de hoteluri. În acelaşi timp, aproape 20% dintre hotelurile aderente fac parte, în
acelaşi timp, din mai multe lanţuri hoteliere voluntare. În Elveţia, lanţurile hoteliere voluntare
înregistrează, de asemenea, o prezenţă susţinută, ponderea pe care o deţin fiind de câteva ori
mai mare decât în Austria, ţară vecină, de altfel.
Costurile de aderare depind de serviciile oferite. În general, este vorba de o taxă de
intrare, la care se adaugă o redevenţă anuală de 0,5-1% din cifra de afaceri, în funcţie de lanţ.
Sistemele de afiliere voluntară reprezintă o expresie a adaptării la exigenţele cu care
se confruntă în prezent activitatea de cazare mondială şi reprezintă o soluţie viabilă pentru a
face faţă concurenţei exercitată de coloşii hotelieri, respectiv grupurile hoteliere integrate.

1.4.3. Grupul de societăţi

Grupul de societăţi reprezintă un ansamblu de societăţi aparent autonome, dar supuse
unei direcţii economice unitare, asigurată prin una sau mai multe dintre ele.Ceea ce primează
este deţinerea controlului societăţilor filiale (fiice) de către societatea-mamă. Matematic, o
societate deţine controlul alteia dacă posedă 50% din capitalul său social. Prin societăţi
intermediare, o societate poate deţine controlul alteia, fără să fie acţionară în mod direct.
În general, un grup de societăţi cuprinde:
- o societate-mamă – respectiv societatea la care nici o altă societate nu
deţine o participaţie de peste 50% şi care posedă participaţii superioare
limitei de 50% la una sau mai multe societăţi. Societatea-mamă poate
avea caracteristicile unei societăţi holding, a cărei activitate de bază
constă în gestiunea unui portofoliu de titluri,
- una sau mai multe societăţi filiale, al căror capital este în posesia directă
a societăţii-mamă în cotă de peste 50%,
- una sau mai multe societăţi subfiliale, controlate în procent de peste
50% de către filiale şi deci, depinzând direct de societatea-mamă.,
- una sau mai multe societăţi la care, direct sau indirect, societatea-mamă
deţine participaţii inferioare plafonului de 50%,
- una sau mai multe „societăţi-aliate” la care nu există participaţie, sau
este de sub 10%, dar care gravitează în jurul societăţii-mamă, legate
fiind de aceasta prin relaţii contractuale.

a. Societatea holding (societatea-mamă) are rol de societate dominantă. În afara preluării

şi gestiunii participaţiilor, ea este proprietara mărcii, conceptului hotelier şi savoire-faire-ului
(know-how-ului hotelier).Capitalul social al societăţii holding aparţine exclusiv grupului de
fondatori. Nu este exclusă varinta în care fondatorii să nu deţină mijloace financiare, deci nu
deţine participaţii, caz în care societatea-mamă este doar proprietara fondului de comerţ
(alcătuit din marca hotelieră, conceptul hotelier şi savoire-faire-ul).
b. Societatea financiară se află sub controlul societăţii holding, care pentru a-şi exercita
controlul asupra societăţii financiare, în toate împrejurările, trebuie să deţină cel puţin 2/3 din
capitalul societăţii financiare, restul fiind deţinut de acţionari minoritari. De regulă,
principalele posturi sunt ocupate de membrii fondatori ai grupului de societăţi.Printr-un
contract de concesiune, societatea holding va ceda societăţii financiare dreptul de exploatare
a fondului de comerţ şi practic, societatea financiară exercită direcţia şi controlul la nivelul
grupului.Societatea financiară reprezintă un ecran de protecţie juridică pentru fondatori.
c. Societatea de participaţie
Societatea financiară deţine controlul unei societăţi de participaţie care, la rândul său,
va finanţa crearea societăţilor imobiliare şi de exploatare a fondului de comerţ. Aceste societăţi
sunt filiale propriu-zise, care exercită activitatea hotelieră nemijlocită. Existenţa acestor două
categorii de societăţi asigură respectarea principiului disocierii fondului de comerţ de
patrimoniul imobiliar.
d. Societăţile de gestiune
Societatea financiară prin contracte de concesiune pune la dispoziţia societăţii sau
societăţilor de gestiune (câte una pentru fiecare lanţ hotelier din componenţa grupului de
societăţi) savoire-faire-ul şi asistenţa tehnică specifică. Societăţile de gestiune sunt cele care
exploatează nemijlocit savoire-faire-ul care le este concesionat. Ele încheie în acest sens,
contracte de locaţia gestiunii, contracte de franciză, contracte de management hotelier, după
caz, în baza cărora societăţile de exploatare ale hotelierilor independenţi (hoteluri-aliat) dar şi
a hotelurilor aflate în proprietatea grupului (minim 50% participaţie la capitalul social),
beneficiază de marcă şi savoire-faire în cazul contractelor de franciză, sau chiar de gestiune
directă din partea grupului, în cazul contractelor de management hotelier şi de locaţie a
gestiunii. Chiar şi în cazul hotelurilor-filiale (cele în proprietate de minim50%), creaţie a
societăţii de participaţie, gestiunea se face tot prin contracte de management hotelier încheiate
între societatea de gestiune şi societăţile de exploatare-filiale.
e. Societatea de studii şi dezvoltare atrage investitori, ale căror hoteluri-îndată construite,
vor încheia contracte cu societăţile de gestiune. Elaborează studii de piaţă şi studii de
fezabilitate, urmăresc şi controlează realizarea lucrărilor de construcţii. În acest sens, încheie
contracte de mandat de construcţie.
f. Societatea pentru finanţarea investiţiilor este constituită de grup (prin societatea
financiară) în asociere cu alte instituţii financiare. Această societate finanţează cumpărarea
terenului şi construirea hotelului (70-80% din valoarea totală a investiţiei) şi crează societatea
imobiliară aferentă. În fapt, finanţarea acestor investiţii imobiliare se realizează în procent de
50% din fondurile proprii ale societăţii de investiţii şi 50% din credite bancare angajate de
societatea de investiţii.
g. Societatea de aprovizionare şi alte societăţi ale grupului (sistem de rezervare, de formare
profesională, etc.)

Toate aceste grupuri au la bază o organizare contractuală. Toate relaţiile dintre

societăţile grupului au la bază participaţii financiare sau încheiere de contracte. Remunerarea
fiecărei societăţi se face pe bază de dividende, redevenţe sau onorarii contractuale.

1.4.4. Contractul de franciză hotelieră

Franciza hotelieră este o metodă de conlucrare reglementată juridic, în care o
întreprindere numită francizor extinde asupra altor întreprinderi (francizate) dreptul de a
efectua conform propriile tehnici operaţiuni de producţie şi comercializare în domeniul
hotelier. Scopul francizei este , în general , acela de a oferi unui proprietar avantajele
comerciale ale unui lanţ important, în timp ce continuă să deţină proprietatea şi controlul
managementului. Sistemul francizei a luat naştere în SUA, dar s-a extins şi în Europa, în
special în Franţa.
Serviciile oferite de un francizor înregistrează situaţii diferite de la un lanţ la altul.
Remuneraţia se stabileşte în funcţie de complexitatea acestora. Taxa iniţială dev afiliere sau
de cumpărare a licenţei este o sumă forfetară (globală) sau determinată de numărul de camere.
În schimbul acesteia, francizorul concesionează dreptul de utilizare a mărcii pentru serviciile
hoteliere prevăzute în contractul de franciză, dreptul neântinzându-se şi asupra altor servicii.
Ansamblul serviciilor asigurate hotelierului independent de către francizor cuprinde:
servicii de bază, servicii ocazionale şi servicii opţionale.
Serviciile de bază includ punerea la dispoziţie a know how-ului, asistenţă tehnică,
consultanţă, controale periodice, exclusivitatea teritorială, acţiunile promoţionale. „
Remuneraţia serviciilor de bază se face anual sau pe fracţiuni dintr-un an. Ea se calculează fie
ca procent din cifra de afaceri a activităţii de cazare (2-6%), fie ca procent din cifra de afaceri
totală, fie ca sumă forfetară/cameră/an.
Serviciile ocazionale reprezintă asistenţa pe cate hotelul francizat o poate solicita în mod
expres (consultanţă pentru publicitate locală, experţi în gestiune, relaţii publice). Serviciile
sunt facturate pe baza salariului orar al consultantului, majorat cu un procent de acoperire a
cheltuielilor generale.
Serviciile opţionale cuprind prestaţii a căror organizare la nivelul lanţului este
facultativă, iar remuneraţia este stabilită pentru fiecare serviciu în parte: un procent din cifra
de afaceri a activităţii de cazare, publicitatea la nivelul lanţului, avantajele procurate de
societatea de aprovizionare, formarea personalului (suplimentară formării hotelierului, care
este inclusă în rândul serviciilor de bază).
Ca francizat, proprietarul hotelului are dreptul de a folosi un anume nume de marcă
cunoscut de un număr mare de turişti cu o notorietate imediată şi imagine pozitivă, sa
utilizeze un sistem intern şi internaţional de rezervări şi marketing, beneficiaz za de asistenţă
managerială profesionistă si de asistenţă în stabilirea standardelor operaţionale şi pregătirea
personalului.
Pe de alta parte, francizatul trebuie sa achite taxa iniţiala pentru achiziţionarea
drepturilor de franciză (taxă de afiliere), iar lunar, a unei redevenţe calculată în baza unei
formule de calcul. Totodata, dacă francizorul se confruntă cu probleme financiare, francizatul
va resimţi în întregime efectele negative.
Francizorul isi va pune în valoare marca proprie, va avea controlul comercializării
serviciilor sub marca proprie si se va dezvolta fără aport de fonduri proprii.
Francizorul va impune un caiet de sarcini cuprinzând norme (standarde) de prestare a
serviciilor. Cu cât ponderea hotelurilor francizate în totalul hotelurilor unui lanţ este mai
mare, cu atât încadrarea în prevederile normelor ridină mai multe probleme şi implică
proceduri riguroase de control (prin inspectori sub acoperire „anonimi” – „vizite-mister”).
Pentru hotelurile InterContinental, de exemplu, se utilizează cca 800 de teme de verificare.

1.4.5. Contractul de management hotelier

În cadrul acestui sistem , proprietarii devin investitori care acordă altora dreptul de a
le conduce investiţia. Proprietarul hotelului încheie un contract de management cu un lanţ,
care va gestiona unitatea, activitate pentru care lanţul va încasa o remuneraţie care este
condiţionată de rezultatele brute în exploatare, în general 3-6%din cifra de afaceri, la care se
adaugă până la 20% din rezultatul brut din exploatare.
Contractul de management hotelier este „un act prin care o persoană (mandant) îi
acordă alteia (mandatar) puterea de a produce în contul său unul sau mai multe efecte. În
practică, mandatarul acţionează în nume propriu, pe contul (riscul) mandantului şi fără a-l
reprezenta pe acesta din urmă.
Contractul de locaţie a gestiunii corespunde situaţiei în care locatarul exercită
exploatarea directă a hotelului pe contul său.
În ambele situaţii, proprietarul imobilului (hotelului) încredinţează gestiunea
hotelului uneia din societăţile de gestiune a grupului hotelier.
Prin contractul de management remuneraţia la care este îndreptăţită societatea de
gestiune este condiţionată de rezultatele obţinute: 3-6% din cifra de afaceri la care se adaugă
până la 20% din rezultatul brut din exploatare. Această remuneraţie recompensează
concesiunea mărcii şi serviciile de gestiune a hotelului. De la caz la caz, remuneraţia poate
include şi alte redevenţe, cu privire la serviciile de rezervări, serviciile societăţii de
aprovizionare, servicii de marketing, etc.
Durata contractului de maangement se întinde pe o perioadă de 15-20 de ani sau se limitează
iniţial, la o perioadă de 3-5ani. În general, grupurile de societăţi preferă prima variantă, care
le asigură o sursă de venituri stabile, posibilitatea gestiunii eficiente a personalului şi
consolidarea fondului de comerţ.
În baza contractului de management, înainte chiar de deschiderea hotelului,
mandatarul împreună cu investitorul stabileşte bugetul şi calendarul de inaugurare,
aprovizionarea şi formarea stocurilor iniţiale precum si recrutarea şi pregătirea personalului,
etc.
Pe toată perioada contractului, mandatarul asigură proprietarului hotelului (mandant)
următoarele servicii: utilizarea mărcii,publicitate la nivelul lanţului, utilizarea sistemului de
rezervări, aplicarea politicilor comerciale ale lanţului, stabilirea tarifelor şi preţurilor, precum
şi a politicii de credite, controlul permenent şi analiza rezultatelor obţinute din exploatarea
hotelului.
Proprietarul nu intervine în gestiunea curentă, ci participă numai la operaţiunile de
repartizare a rezultatelor obţinute din exploatarea hotelului.In acelasi timp, proprietaru,
beneficiază de serviciile unei companii hoteliere cu reputaţie, cu toate avantajele ce decurg
din aceasta şi îşi reduce riscul pierderilor de ordin financiar. Compania hotelieră dispune, prin
funcţionarea acestui sistem de exploatare, de o variantă viabilă de extindere, cu investiţii
minime sau zero.
Spre deosebire de lanţurile voluntare, care constituie „simple” înţelegeri între
exploatanţi independenţi, mai mult sau mai puţin artizanali, lanţurile integrate oferă un
produs coerent şi omogen, sub direcţia unui „stat major” unic. Acesta planifică extinderea
lanţului, politica de înfiinţare de noi hoteluri, structura organizatorică, angajarea
personalului, pregătirea personalului şi asigură un sistem unic de gestiune. În esenţă, în
distincţia lanţ voluntar – lanţ integrat elementul de bază este noţiunea de strategie: dacă
strategia comună se reduce la un şir de acţiuni concertate, este vorba de un lanţ voluntar;
lanţurilor hoteliere integrate le este specifică adoptarea unei strategii comune, impusă cu
stricteţe de către centrul unic de decizie de la nivelul grupului.

1.4.6. Lanţuri hoteliere din România

Formele de asociere hotelieră, fie constituirea de lanţuri voluntare, fie aderarea la
grupurile hoteliere consacrate pe plan internaţional sau constituirea unor grupuri autohtone,
sunt variante de exploatare cu manifestare timidă pe piaţa românească; lanţuri voluntare nu
s-au constituit încă, afilierea la lanţuri integrate internaţionale înregistrează cote modeste, iar
grupurile de societăţi autohtone (exemplul cel mai bun fiind CONTINENTAL S.A.) nu
reprezintă modele de invidiat.
În egală măsură semnalăm prezenţa în cadrul ofertei hoteliere din ţara noastră a
grupului autohton Continental SA care include în componenţa sa următoarele unităţi de
cazare: Hotel Continental Bucureşti (în renovare), Sibiu, Târgu Mureş, Hotel Dacia- Oradea,
Hotel Parc- Turnu Severin, Hotel Arcaşul- Suceava, Motel Continental Gura Văii, Hotel
Continental Arad şi Hotel Continental Gaiser Timişu de Sus.
Procentul total al unităţilor hoteliere aderente la structuri de grup are valoarea , în
acest context, de 2,5%. Dacă analizăm acest procent prin comparaţie cu situaţiile din alte ţări
europene (tabelul 2.12), concluzia este poziţia modestă a României din acest punct de vedere,
şi deci, spaţiu larg de manevră în această direcţie.
 În ţara noastră fucţionează la ora actuală doar două firme turistice cu structură de lanţ
hotelier integrat, acestea fiind Grupul Ana şi Lanţul Continental.
Grupul Ana, constituit în anul 1990 este un exemplu de conglomerat, fiind implicat
în mai multe tipuri de activtăţi economice precum distribuţie de produse electronice, industrie
şi altele, care în anul 1996 a debutat în industria turistică şi în hotelărie prin achiziţia
hotelurilor Sport, Bradul şi Poiana din staţiunea Poiana Braşov, a hotelului Crowne Plaza
Bucureşti şi a hotelului Hilton Athenee Palace. Ulterior, în anul 1999 este înfiinţată firma de
transport pe cablu SC Ana Teleferic SA care asigură mijloacele de transport pe cablu în Braşov
şi Poiana Braşov,iar în acelaşi an se constiuie Ana Turism care furnizează servicii specializate
lanţului de hoteluri Ana.
Lanţul Continental, creat în anul 1991, este primul lanţ hotelier românesc şi se
caracterizează (spre deosebire de grupul prezentat anterior) printr-o dezvoltare în plan
vertical în scopul perfecţionării stilului propriu şi extinderii standardului de dotări şi servicii,
completată prin dezvoltarea pe orizontală concretizată în achiziţia sau construcţia unor
hoteluri noi. În prezent lanţul deţine 10 complexe hoteliere gestionate de către lanţ şi o unitate
care funcţionează în baza unui contract de management încheiat cu un operator internaţional
(H. Ibis din Bucureşti gestionat de grupul ACCOR). Pentru viitor, lanţul îşi propune
integrarea în componenţa sa a unui număr de 3-4 hoteluri noi din Bucureşti, Constanţa,
Braşov, Iaşi sau Timişoara, obiectivul ţintă fiind deţinerea în 2007 a unei capacităţi de 2000
camere în scopul integrării în ierarhia internaţională a grupurilor hoteliere de nivel mediu.