Suita populară

Suita este o lucrare muzicală instrumentală alcătuită din mai multe dansuri scrise în
aceeași tonalitate, dar contrastante prin caracter și prin mișcare. Practic, este o compoziție
muzicală, constând dintr-o serie de piese instrumentale, unite într-o lucrare de proporții mai
mari.
Din punct de vedere istoric, evoluția suitei cunoaște două etape care au ca rezultat
desăvârșirea ei atât în conținut cât și în formă:
-suita preclasică, a cărei perioadă de înflorire se situează în secolul al XII-lea și o bună parte a
secolului următor
-suita modernă, care are ca perioadă de înflorire secolul al XIX-lea și continuă și în secolul al XX-
lea.
Un rol deosebit în cristalizarea suitei din prima etapă l-a avut practica dansurilor de
Curte. În acest context se compun nenumărate suite instrumentale care încearcă să răspundă
cerințelor vremurilor. Sursa acestor dansuri a fost jocul popular. Embrionul suitei îl constitue
alăturarea a două dansuri contrastante ca factură și ca tempo: unul lent în masură binarăpavana,
altul rapid, în masură ternara-gagliarda.
Pavana (paduana) după numele orașului italian Padua, presupus a fi locul de origine al
acestui dans, este cunoscută încă din secolul al XVI-lea, atât în Italia cât și în Spania. Caracterul
dansului era solemn, majestuos, într-o mișcare lentă, iar măsura în care se scria era de 2/4. Ea
deschide de obicei balurile în secolul al XVI-lea.
Gagliarda (gaillarde) este cunoscută tot în aceeași perioadă ca și pavana, caracterul fiind însă
diferit. Gagliarda este un dans vioi, plin de forță și de temperament, caracterizat și prin săriturile
pe care le executau dansatorii. Măsura în care se scria dansul era de 3/4.
Saltarello, un dans asemănător cu precedentul atât prin caracter, metrică, cât și prin mișcare,
își trage denumirea de la cuvântul saltare (în italiană înseamnă „a sări”). Dansul saltarello era
scris în măsura de 3/4 sau 6/8.
Câteva dintre concluzii în urma prezentării dansurilor sunt:
- originea dansurilor este în linii mari populară;
- un dans rar este urmat de unul mișcat, unul în măsura de 2/4 este urmat de altul în măsura de
3/4 etc.
- respectiva succesiune aduce un real contrast de mișcare și nuanță expresivă, forma bipartită
fiind predominantă.
La începutul secolului al XVIII-lea, în creațiile lui Johann Sebastian Bach (1685-1750) suita
capătă fundamentarea ei clasică. În primul rând observăm că patru dansuri; allemanda, curanta,
sarabanda și giga se constituie în prototipul de bază al suitei. Orice dans în plus se introduce
după sarabandă, adică între sarabandă și gigă. Acestea sunt de obicei; menuetul, bourree,
gavota, loure, passepied, rigauden, siciliana etc.
Allemanda – este unul dintre cele mai populare forme de dansuri instrumentale în muzica
preclasica, un dans popular de origine germană, cunoscut înca din secolul XVI, suferind în
decursul timpului transformări de ordin melodic, ritmic șmai ales de structură, fiind un
element ,,standard” pentru suită. Allemanda atinge cea mai evoluată forma în suitele
instrumentale și orchestrale ale lui J.S.Bach. Compozitorii precursori sau contemporani cu
Bach,ca de exemplu Froberger, Lully, Rameau.
Couranta – dans popular de origine franceză, cunoscut din secolul XVI, în tempo vioi( vivace,
allegro vivace) și în masura ternară( 3/4, 3/8, 3/2). Din secolul XVII, couranta
stilizată,polifonizată, a fost introdusă în suita preclasică, ca a doua mișcare după allemanda și
înainte de sarabanda. Forma de couranta este bipartita, iar linia melodică are uneori o mișcare
uniformă de optimi sau triolete de optimi. În secolele XVII și XVIII couranta a cunoscut o largă
raspândire în Italia.
Sarabanda – dans vechi spaniol și provenit din Mexic, care a emigrat cu coloniștii spanioli
peste Atlantic, în Spania secolului XVI. Sarabanda este un dans cu mișcare lentă,
în masura de 3 timpi, având ca trasatură distinctivă ca timpii 2 și 3 din masura sunt adesea legati,
dând un ritm distinctiv de pătrimi și doimi în alternanță.
Giga – dans popular englez, originar probabil din Irlanda sau Scoția.Are o metrică compusă,
cu masuri de 6/8, 6/4, 9/8 sau 12/16. Giga a fost una dintre cele mai comune parti finale in suita
preclasică.
Caracteristicile specifice suitei preclasice:
-unitatea tonală determină unitatea întregului ciclu. În unele suite mai ample se pot întâlni unul
sau două dansuri scrise în omonima tonalității inițiale.
-o anumită ordine a dansurilor urmărește totodată realizarea contrastului între ele, fie prin
caracter, fie prin tempo; allemanda - moderato, curanda - vivace, sarabanda - andante și giga -
presto, fie prin măsură; alternarea de măsuri binare cu ternare, simple și compuse.
-din punct de vedere al formei muzicale, în suită predomină structura bipartită, corespunzătoare
cu două idei muzicale asamblate în secțiuni (A-B). Din punct de vedere tematic, ideea muzicală
din B este, de regulă, prelucrarea ideii din A.
Suita este primul gen muzical (instrumental sau orchestral), în sens de ciclu, pe care îl
cunoaște istoria muzicii culte. Prin conținutul expresiv, prin semnificația dramaturgiei și structurii
sale, suita a influențat apariția altor forme și genuri muzicale.
Suita modernă cunoaște, odată cu reapariția ei în secolul XIX, o diversificare pe trei planuri:
1.Suita din dansuri populare;
2.Suita simfonică;
3.Suita din lucrări scenice

Suita de dansuri- este urmașa directă a suitei preclasice.

În România, suita apare ca o formă de manifestare a unui gen muzical larg accesibil. Folclorul
românesc s-a afirmat drept o sursă de bază pentru cristalizarea unui gen muzical pe plan cult:
astfel au fost introduse și prelucrate multe dansuri și cântece românești ca: Sârba, Hora, Chindia,
Colindul, Brâul, Trei păzește, Hațegana, Călușul, Bărbuncul, Mandrele etc.

Suita simfonică-formarea unui stadiu superior de integrare și afirmare a elementelor populare.

În suita simfonică, formele ample, bogăția relațiilor tonale, limbajul polifon, culoarea variată a
orchestrației sunt mijloace de expresie prin care se favorizează elementul popular pentru a
ajunge și a fi predominant, esențializat spiritual în conținut și în formă.

Suita din lucrări scenice-suitele extrase din muzica scrisă inițial pentru balet, film sau spectacole
teatrale. Desigur, cel mai mare succes în sălile de concert, la radio sau la televiziune îl au suitele
de balet, deși există și exemple care ne arată că suitele extrase din muzica de scena sau din
muzica de film se bucură de asemenea de interes.

Principiile care stau la baza realizării acestor suite sunt:

-alegerea celor mai importante și pregnante teme care se succed, urmărind fie o creștere
gradată a tensiunii, a dinamicii, fie realizarea unui puternic contrast între ele
-temele pot fi expuse în forma lor autentică de prezentare, ori pot fi amplificate
-unitatea tonală se realizează, la toate suitele, între începutul și sfârșitul suitei
-suita nu poate avea formă precisă, determinată, luată în întregime, dar secțiunile ei pot avea
structuri fixe de lied, rondo, etc..