pH-ul reprezintă logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentrației ionilor din

soluție. Prin noțiunea de pH se exprimă cantitativ aciditatea (sau bazicitatea) unei

substanțe, pe baza concentrației ionilor numiți hidroniu H3O+. Pentru soluțiile
foarte diluate se consideră că pH-ul nu mai este egal cu concentrația hidroniului,
ci cu concentrația molară a soluției.

In primul si in primul rand cand facem referire la ph-ul solului trebuie sa avem in
vedere ca acest termen indica nivelurile de aciditate si alcalinitate ale solului. In
mod normal ph-ul variaza pe scara valorilor intre 0 si 14, cel care are valoarea 7
fiind considerat neutru. Numerele situate sub 7 indica aciditatea, iar cele peste
acelasi numar indica alcalinitatea.

Valoarea ph-ului face parte dintr-un numar variat de conditii de mediu cu o

influenta directa asupra cresterii si dezvoltarii plantelor. Acestea ajung la
maturitate sanatoase intr-un mediu in care valorile ph-ului variaza.Spre exemplu
afinele si coniferele prospera in solurile acide, cu o valoare de 5.5 a ph-ului.
Legumele, iarba gazonului si cele mai multe plante ornamentale prefera pamantul
care are un ph situat intre 5.8 si 6.5. Daca nu sunt indeplinite conditiile de
aciditate la nivelul pamantului, rezultatul nu este greu de intuit. Plantele vor
creste lent si vor avea deficiente de nutritie.

Impactul major il are asupra unei plante un sol cu o concentratie mare de

minerale toxice. Spre exemplu in cele foarte acide manganul si aluminiul sunt doi
compusi prezenti in concentratii mari, putand afecta plantele. De asemenea, in
solurile cu un ph scazut calciul, magneziul si fosforul sunt compusi disponibili in
cantitati prea mici pentru planta.
Elementele de baza pentru un sol echilibrat, care influenteaza decisiv dezvoltarea
plantelor N, P, K (azot, fosfor, potasiu), sunt asimilate de acestea in functie de
valorile pH-lui astfel: azotul se asimilieaza la pH 6-8,5, fosforul la un pH 6,5 –
8 si potasiul la un pH>6 .
Alte elemente se asimilieaza la urmatoarele pH-uri ale solului: sulf pH > 6, calciu
si magneziu pH 6,5-8,5, fier pH < 6,5, mangan pH 4,5-6,5, bor pH 5-7, cupru si zinc
pH 5-7.
pH-ul optim pentru majoritatea legumelor este situat intre 6,3 – 7,4, dar unele
tolereaza mai bine un pH mai acid sau mai alcalin. Fasolea, varza, conopida,
broccoli, ceapa, usturoiul, sparanghelul suporta si un sol mai alcalin pH 6,5 – 8,
cartofii, rosiile, ardeii, pepenii, dovleceii se comporta bine si la un sol mai acid cu
pH 5,5-6,8. Morcovul si patrunjelul prefera un pH intre 6-8, sfecla rosie pH 6-7,4,
vinetele, spanacul, macrisul pH 5,5 – 6,5.
Plantele care au nevoie de un sol acid sunt: hortensiile, rododendronii, azaleele,
cameliile, anthurium, begonia, ciclamele, gloxiniile, primulele. Arbustii fructiferi
care prefera solul acid sunt: afinul, coacazul, agresul, zmeurul, murul, iar dintre
pomii fructiferi: marul, ciresul, parul si piersicul.
Anemonele, gladiolele, narcisele, zambilele, lalelele prefera solurile neutre si
chiar usor alcaline.
Materia organica ce se descompune in sol (resturile vegetale), precipitatiile,
irigarea (reduc cantitatile de N, P si K – elemente care mentin un sol
neutru) contribuie in cele din urma la formarea unui sol acid.

Organismul uman isi pastreaza pH-ul in jurul valorii generale de 7.35 - 7.45, iar
abaterea de la acesti indici anunta instalarea unor afectiuni. In cazul in care pH-ul
sangelui scade cu mult sub 6.8 sau peste 7.8, celulele inceteaza sa mai
functioneze, iar pacientul isi pierde functiile vitale. Un pH ideal al sangelui este de
7.4, asadar este mai alcalin decat acid.

Pe de alta parte, pH-ul tractului digestiv uman variaza destul de mult. Cel al
salivei este cuprins de regula intre 6.5 si 7.5. La nivelul orificiului stomacal, pe
unde patrunde bolul digestiv, pH-ul scade la valorile de 4.0 - 6.5, fiind mai acid
pentru faza de predigestie.

Apoi, secretia de acid hidrocloric si pepsina reduce nivelul pH-ului pana la

valorile de 1.5 - 4.0. Dupa ce alimentele sunt amestecate de sucurile gastrice,
intra in intestinul subtire, unde pH-ul se schimba la 7.0 - 8.5. In acest punct, are
loc absorbtia de nutrienti si eliminarea reziduurilor prin colon (al carui pH este de
4.0 - 7.0).

Persoanele care au o problema de sanatate prezinta un pH al organismului mai

acid. Cercetarile in domeniu arata ca organismul nu se poate vindeca, daca pH-ul
sau nu este mai degraba alcalin. In conditiile in care pH-ul corpului este
dezechilibrat, organismul nu mai poate asimila vitamine, minerale si alte
substante esentiale vigorii sale generale.
Biologii marini au descoperi ca, din cauza poluarii, acidifierea oceanelor a
crescut, iar acest lucru ar putea duce la modificarea gustului pestelui si al
fructelor de mare.
Prezicerile specialistilor spun ca din cauza schimbarilor climatice nivelul de
aciditate din apele oceanelor va creste, in timp ce pH-ul apei va scadea de la 8 la
pH 7,5, iar acest lucru ar putea duce nu doar la modificarea structurilor osoase
ale scoicilor sau ale crevetilor si la modificarea gustului acestora, ci si la
disparitia lor treptata.

Apa este unul dintre elementele esenţiale care stau la baza vieţii, având un rol
hotărâtor în menţinerea echilibrului biotop – biocenoză în cadrul
ecosistemelor.Perturbarea acestui echilibru poate avea efecte negative asupra
tuturor formelor de viaţă de pe planetă, consecinţele fiind, uneori, nefaste.Unul
dintre factorii perturbatori, în cazul apelor curgătoare, este poluarea. În sens larg,
prin impurificarea sau poluarea apelor se înţelege tulburarea echilibrului biologic
dintr-un ecosistem, ca urmare a modificărilor intervenite în condiţiile fizice şi
chimice ale apelor.

Procesele de fermentare şi putrezire a substanţelor organice au drept consecinţă

modificarea pH-ului apei, fapt ce afectează atât flora, cât şi fauna acvatică. H2S
degajat intoxică sedimentele şi apele din profunzime.
Conductivitatea electrică a apei reprezintă proprietatea acelei soluţii de a
conduce curentul electric, în funcţie de cantitatea de ioni prezenţi în
apă.Conductivitatea apei este un test uşor de realizat, care informează asupra
calităţii apei; acest test este folosit ca o modalitate de a monitoriza schimbările
compoziţiei de ioni dintr-un lac sau izvor, utilizând un senzor. Valorile
conductivităţii se vor schimba când în apă se introduc săruri, acizi sau gaze
solubile, de asemenea şi când senzorul este introdus în apă dură.

Importanța conținutului de săruri din sol pentru

creșterea plantelor
Creşterea şi dezvoltarea plantelor sunt influenţate de nivelul de salinizare al
solului, iar acesta, la rândul lui, depinde de conţinutul iniţial de săruri şi de gradul
de mineralizare al apei de irigat. Sărurile din soluţia solului influenţează creşterea
plantelor, de obicei în mod indirect, prin reducerea accesibilităţii apei pentru
plante, prin înrăutăţirea regimului de nutriţie şi prin deranjarea metabolismului, şi
în mod direct, prin acţiunea toxică asupra plantelor a sărurilor din apa de irigat
distribuită prin aspersiune şi prin sărurile absorbite de rădăcini.

Efectul sărurilor din soluţia solului poate fi evaluat cu destulă precizie, deoarece
s-a constatat o strânsă corelaţie între concentraţia de săruri a soluţiei solului şi
creşterea plantelor. Plantele cultivate încep să sufere când concentraţia soluţiei
solului atinge 0,4%. La o concentraţie de 0,7-0,8% este stânjenită germinarea
seminţelor şi dezvoltarea plantelor, iar la concentraţii mai mari de 1-1,5% se
compromite recolta. Reducerea accesibilităţii apei pentru plante are loc din cauza
creşterii concentraţiei soluţiei solului, ca urmare a acumulării sărurilor din apa de
irigat în sol. Creşterea concentraţiei soluţiei solului are ca efect imediat creşterea
presiunii osmotice şi, implicit, creşterea sucţiunii totale şi deci o reducere
importantă a gradului de accesibilitate al apei pentru plante.Reducerea creşterii
plantelor este direct proporţională cu cantitatea de săruri transportată din zona
radiculară în plantă, fapt care are ca efect reducerea turgescenţei celulelor şi
încetinirea creşterii plantelor. Dacă ritmul de aprovizionare a frunzelor plantei cu
apă încărcată cu săruri depăşeşte ritmul de preluare a ionilor de către celule,
creşte concentraţia de săruri în membranele celulare, fenomen prin care se
reduce potenţialul osmotic pentru apă al membranelor celulare, fapt care produce
o reducere a turgescenţei celulelor, iar în cazuri extreme, chiar moartea celulelor
mezofile. Prin urmare, efectul nu se datorează potenţialului din interiorul celulelor
Sărurile din soluţia solului pot afecta creşterea plantelor prin afectarea
metabolismului normal. Astfel, prin reducerea potenţialului osmotic intern şi a
potenţialului pentru apă şi creşterea concentraţiei de electroliţi în celulele
plantelor, se poate afecta hidratarea proteinelor. Toate aceste schimbări
influenţează în mod nefavorabil metabolismul. S-au observat, de asemenea,
modificări în respiraţia, fotosinteza şi activitatea enzimatică. Nutriţia plantelor
este afectată de prezenţa în exces a anumitor ioni.

Toleranţa plantelor la salinitate, definită ca posibilitatea plantelor de a creşte şi

asigura o producţie normală din punct de vedere calitativ şi cantitativ în prezenţa
sărurilor nocive din soluţia de sol, variază de la specie la specie şi chiar de la soi
la soi, în cazul pomilor fructiferi.

În funcţie de toleranţa la salinitate, plantele se împart în trei grupe: sensibile,

semitolerante şi tolerante. În rândul plantelor sensibile intră: fasolea, mazărea,
cartofii, varza, ţelina, ridichile, pomii fructiferi şi viţa-de-vie; semitolerante sunt:
porumbul, floarea-soarelui, grâul, sorgul, lucerna, inul, tomatele, ardeii şi ceapa;
în grupa plantelor tolerante intră sfecla de zahăr, meiul, orzul, iarba de Sudan,
tutunul, rapiţa, bumbacul şi spanacul. În urma cercetărilor efectuate, Revee şi
Fireman au constatat o descreştere relativ rapidă a producţiei la un conţinut
mediu de săruri şi o descreştere mai puţin pronunţată la un grad ridicat de
salinitate. Plantele cultivate pe solurile salinizate arată un declin progresiv în
creştere şi producţie o dată cu creşterea nivelului de salinizare. Aceste plante au
frunzele, tulpina şi fructele mai mici, iar culoarea frunzelor este caracteristică -
albastru spre verde.Sensibilitatea plantelor la salinitate depinde şi de stadiul de
dezvoltare. Astfel, sfecla de zahăr este sensibilă în timpul perioadei de
germinaţie; orezul, grâul şi orzul, după germinare sau în stadii mai târzii; orzul, în
special, în timpul înfloritului. Plantele semănate la locul definitiv sunt mai
tolerante decât plantele transplantate. Spre deosebire de culturile agricole care-şi
măresc rezistenţa o dată cu dezvoltarea lor, pomii fructiferi îşi reduc rezistenţa
faţă de salinitate pe măsură ce îmbătrânesc. Rezistenţa plantelor la salinitate este
influenţată şi de condiţiile pedoclimatice.
Nitriţii (NO3) şi nitraţii (NO2) sunt componenţi naturali ai solului, proveniţi din
mineralizarea substanţei azotate de origine vegetală sau animală, datorată în
primul rând microorganismelor existente în sol. O parte din ei sunt absorbiţi din
rădăcinile plantelor şi servesc la sinteza proteinelor şi a altor compuşi cu azot, iar
altă parte este antrenată de apele de suprafaţă şi de cele care traversează solul,
regăsindu-se în râuri, lacuri sau în pânza freatică.

Nitriţii din apă apar într-o fază mai înaintată a procesului de mineralizare a
substanţelor organice sub acţiunea bacteriilor nitrificatoare, prin oxidarea
amoniacului. Apele subterane pot avea un conţinut mai mare de nitriţi decât cele
de suprafaţă, nitriţii provenind în această situaţie din reducerea nitraţilor.

Nitriţii proveniţi prin oxidarea amoniacului indică o impurificare relativ recentă a

apei (de zile sau săptămâni), deoarece transformarea substanţelor organice în
amoniac şi a acestuia în nitriţi necesită un anumit interval de timp. Concentraţia
nitriţilor din apă este în general scăzută, din cauza labilităţii lor trecând rapid în
nitraţi sau amoniac, în funcţie de condiţiile de mediu.

Nitraţii sunt compuşi incolori, inodori şi fără gust, ca o formă naturală de azot
aflat în sol. Azotul este esențial pentru toate formele de viață. Majoritatea
plantelor de cultură necesită cantități mari pentru a susține randamente ridicate.
Formarea de nitrați este o parte integrantă a ciclului de azot din mediul
înconjurător. Nitraţii din apă rezultă în urma degradării oxidative a substanţelor
organice cu conţinut de azot, sub acţiunea bacteriilor nitrificatoare, dar pot
proveni şi din structura normală a solului, din substanţele fertilizante sau
pesticide cu conţinut de azot utilizate în tratarea solului. În general, concentraţiile
nitraţilor din sursele de apă subterane sunt mai mari decât în apele de suprafaţă.
Nitraţii sunt substanţe toxice, care odată ingerate, se absorb rapid la nivelul
tractului gastrointestinal, unde sub acţiunea florei reducătoare se transformă în
nitriţi. În cantităţi moderate, nitraţii reprezintă un element inofensiv din hrană și
apă. Plantele folosesc nitrați din sol pentru a satisface cerințele nutritive și pot
acumula nitrați în frunzele și tulpinile lor. Datorită mobilităţii destul de mari a
nitraților, aceştia se pot infiltra în apele subterane. Dacă oamenii sau animalele
beau apă cu concentraţie mare de nitraţi, se poate ajunge la methemoglobinemie,
o boală întâlnită în special la sugari, ce se manifestă prin blocarea hemoglobinei.

Directiva privind nitrații (1991) vizează protejarea calității apei în

Europa prin prevenirea poluării apelor subterane și a celor de suprafață cu nitrați
proveniți din surse agricole și prin promovarea utilizării de bune practici agricole.

Directiva se dovedește eficientă: între 2004 și 2007, concentrațiile de nitrați din

apele de suprafață au rămas constante sau au scăzut în 70 % din locațiile
monitorizate. În cazul a 66 % din punctele de monitorizare a apelor subterane,
calitatea este constantă sau în curs de îmbunătățire. Toate statele membre au
elaborat programe de acțiune: acestea sunt în număr de peste 300 pe teritoriul
UE. Calitatea programelor este în creștere.

Un procent de 39,6 % din teritoriul celor 27 de state membre ale UE face obiectul
unor programe de acțiune. Fermierii sunt din ce în ce mai convinși de importanța
protecției mediului, explorând noi tehnici, cum ar fi prelucrarea gunoiului de
grajd.

Agricultura rămâne o sursă majoră a problemelor legate de apă, iar fermierii

trebuie să adopte în continuare practici mai durabile. Sunt încă necesare eforturi
uriașe pentru a readuce apa la o calitate optimă pe teritoriul UE.

Măsuri preconizate pentru agricultură

Prin politica sa de dezvoltare rurală, UE își propune să ajute zonele rurale să facă
față multiplelor provocări economice, sociale și de mediu pe care le aduce
secolul al XXI-lea. Această politică formează cel de-al doilea pilon al politicii
agricole comune (PAC) și vine în completarea sistemului de plăți directe către
agricultori și a măsurilor de gestionare a piețelor agricole (primul pilon). O parte
din obiectivele sale sunt comune fondurilor structurale și de investiții europene
(fondurilor ESI).

Politica UE de dezvoltare rurală este finanțată prin Fondul european agricol

pentru dezvoltare rurală (FEADR) , care dispune de un buget în valoare de 100 de
miliarde EUR pentru perioada 2014-2020. Fiecare stat membru primește un pachet
financiar pentru această perioadă de 7ani. Pachetele financiare ar urma să
mobilizeze încă 61 de miliarde EUR din fonduri publice în statele membre.

Cele 28 de țări ale UE derulează în această perioadă 118 programe de dezvoltare

rurală (PDR) 20 de țări au un program național unic, iar celelalte 8 au ales să
aplice două sau mai multe programe (regionale).
 Cadrul UE pentru programele de dezvoltare rurală
Statele membre și regiunile își elaborează propriile programe de dezvoltare rurală
în funcție de nevoile din teritoriu. Acestea trebuie să vizeze, în același timp, cel
puțin patru din următoarele șase priorități ale UE:
 să încurajeze transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, în silvicultură și
în zonele rurale;
 să sporească viabilitatea și competitivitatea tuturor ramurilor agriculturii și să
promoveze tehnologiile agricole inovatoare și gestionarea durabilă a fondului
forestier;
 să promoveze organizarea lanțului de aprovizionare cu produse alimentare,
bunăstarea animalelor și gestionarea riscurilor în agricultură;
 să refacă, să conserve și să dezvolte ecosistemele care sunt legate de agricultură
și silvicultură;
 să promoveze utilizarea eficientă a resurselor și să sprijine tranziția către o
economie cu emisii reduse de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările
climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic;
 să promoveze incluziunea socială, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică în
zonele rurale.
