1 GALEN Ș I TEORIA UMORILOR TEMPERAMENTALE ROBERT M.

STELMACK ș i
ANASTASIOS STALIKAS Ș coala de Psihologie, Universitatea din Ottawa, Monpetit Hall, Sala 416,
125 Universitatea privată, Ottawa, Canada KIN 6N5 (Primit la 13 iulie 1990) Rezumat - Această
lucrare arată cum a folosit Galen din Pergam (130-200), teoria umorilor pentru a explica
diferențele individuale de caracter. Cele patru umori primare, chole (bila), melanchole ( bila
neagră), sanguis ( sânge le) ș i flegma (flegma), au fost înțeles e în termenii unei teorii
cosmologice generale în care focul, pământ ul, aerul ș i apa erau cele patru elemente de bază ale
tuturor lucrurilor. Constituți a fizică ș i caracteristicile psihologice au fost determinate de echilibrul
sau amestecul (lat. temperare) umorilor. În general , Galen a făcut câteva observații
caracterologice ș i aceste adjective au arătat o corespondență neglijabil ă pentru adjectivele care
au fost ulterior atribuite celor patru categorii de temperament. Cu toate acestea, m oștenirea
teoriei umorilor lui Galen este o tipologie descriptiv ă de caracter care a apărut în secolele XVIII
ș i XIX ș i care poartă o asemănare remarcabilă cu dimensiunile extraversiei ș i nevrozei. „Eu
cred că a r fi mai bine pentru o persoană care caută adevărul să nu ia în considerare cuvintele
poeților , ci să prefere ipotezele științific e. ” - Galen. INTRODUCERE Trăsături le de
temperament pot fi definite ca niște caracteristici de înclinații determinate constituțional care
influențează modul în care sunt exprimate acțiunile unei persoane. O parte însemnată de
interes actual în trăsăturile de temperament rezultat ă din dovezile convingătoare ca extraversie
și nevrotism , în tipologia lui Eysenck, pot fi considerate ca trăsături fundamentale (Eysenck &
Eysenck, 1985). Aceste trăsături au o ereditate ridicată (Loehlin, 1989) ș i există progrese în
stabilirea bazelor biologice ale acestor dimensiuni (Stelmack, 1990). O noțiune interesantă
spune că aceste trăsături de temperament pot fi urmărite înapoi la sistemul de patru
temperamente care este descris în lucrările medicului grec Galen î n secolul al doilea (Eysenck &
Eysenck, 1985). Scopul prezentei lucrări a fost de a examina teoria antică a umorilor, de a
relaționa cum a folosit Galen această teorie pentru a explica diferențele de caracter ș i să ia în
considerare caracteristicile pe care el le atribuie celor patru tipuri de temperament, în special în
ceea ce se referă la trăsăturile în cele patru cadrane definite de axele dimensiunilor extraversiei
ș i nevrozei. 2 Relația dintre tipologia modernă extraversie-nevroz ă ș i cele patru umori care au
coborât de la Hipocrate la Galen ș i până în prezent a fost ilustrat ă de Eysenck (1964) ș i este
reprodusă în Fig. 1. După Galen, o tipologie a celor patru umori a fost dezvoltat ă ș i susținută
de către unii savanți de renume, cum ar fi William de Conches, Immanuel Kant ș i Wilhelm
Wundt. Urm ând tradiția acestor savanți , Eysenck (1964) a selectat adjective din rezultatele unui
număr mare de studii analitice de factor de rating ș i le-a atribuit celor patru umori din Fig. 1.
Introvertitul stabil poate fi considerat ca un tip flegmatic care este pasiv, atent, grijuliu, pașnic ,
controlat, de încredere , egal-temperat ș i calm. Introvertitul nevrotic poate fi considerat ca fiind de
tipul melancolic, care este caracterizat ca anxios, capricios, rigid, sobru, pesimist, rezervat,
nesociabil ș i liniștit . Extrovertitul stabil se referă la tipul sanguin, care este caracterizat ca
sociabil, deschis, vorbăreț , sensibil, mobil, plin de viață , fără griji ș i conduc ător . Extrovertitul
instabil seamănă cu tipul coleric, care este descris ca fiind sensibil, neliniștit , agresiv, excitabil,
schimbător , impulsiv, optimist ș i activ. Deși plasarea adjectivelor în cele patru cadrane nu a fost
realizat ă cu procedurile empirice (Eysenck, 1964), eficacitatea clasificării a primit recent unele
confirmări din cercetarea empiric ă asupra stării de spirit. S-au confirmat , într - adevăr , p redicții
pentru extraversie ș i nevrotism care au fost făcute pe baza acestor descrieri ale celor patru tipuri
de temperament (Howarth, 1988; Howarth & Zumbo, 1989). Fig. 1 Relația dintre cele patru
temperamente și sistemul modern dimensional de extraversie -nevrotism. (Din H.J. Eysenack ș i
M.W. Eysenck, Personality and individual differences , Copyright 1985 by Plenum Press, adapted
by permission.) 3 Având această legătură remarcabilă cu antichitatea, ne punem întrebarea: în ce
mod s -a referit teoria antică a umorilor la diferitele caracterizări ale temperamentelor ? Există o
sumedenie de tratate excelente asupra operelor lui Galen care ne sunt de ajutor în această
investigație. O bună introducere asupra acestor concepții este furnizată de o traducere a lucrării
Despre facultățile naturale apărută în seriile Great books of the western world (1952). O analiză
competentă a operei lui Galen a fost făcută de către Siegel (1973) bazată pe traducerea lui Kuehn
a textelor srcinale grecești. Au mai fost consultate și abordările adecvate ale lui Smi th (1930),
Reeves (1958) și Philips (1073). În general, aceste lucrări descriu abordarea și tratamentul medical
făcut diferitelor probleme și afecțiuni de către Galen. Caracteristicilor personale li s- a acordat doar
o atenție succintă. S - au făcut dese refe riri la tratatul Despre temperamente , iar din titlu
deducem pe bună dreptate noțiuni relevante pentru înțelegerea temperamentului… TEORIA
UMORILOR Teoria clasic ă a umorilor a fost mai întâi expusă de Hippocrate, (cca 460 î.Hr.) în
tratatul să u Despre natura omului (1978). În cea mai mare parte, aceasta a fost dezvoltată de
Galen. În general Hippocrate a dezvoltat o schemă ce prezenta patologia umoral ă a medicinei
tradi ționale în contextul general al specula ț iilor cosmologice care sunt reprezentate cel mai clar în
concepț iile lui Empedocle (cca. 440 î.Hr.) ș i ale succesorilor s ăi. Ideile din teoria umorilor îș i au
srcinea în filosofia greacă anterioar ă ș i este instructiv a ne apropia de unele dintre ele. Originile
teoriei pot fi trasate c ă tre patru izvoare care îl preced pe Hippocrate: 1) o tradiț ie medical ă care
privea umorile ca ș i cauze ale bolii, 2) principiile filosofiei pitagoreice privind armonia, echilibrul ș i
tetradele, 3) teoria lui Empedocle asupra elementelor primare ale universului, 4) doctrina calit ăț ilor
care s- a dezvoltat când teoria elementelor s -a aplicat la oameni. Din punctul de vedere elaborat
de c ă tre Hippocrate, umorile sunt mai importante decât manifestă rile clinice descrise de c ă tre
predecesorii s ă i ș i clasificarea celor patru a fost, de asemenea, semnificativ ă . Definiția
umorilor Umorile au fost considerate a fi cauze ale bolii într -o tradiție medical ă înde lung ată
care l-a precedat pe Hipocrate (Smith, 1930). Patru dintre umorile distinse au fost flegma, bila
neagră , bila galbenă ș i sânge le. Mai erau și alte umori, dar acestea patru au ajuns să fie
considerate ca primare. Î n medicina greacă s-a considerat că alimentele digerate în organism s-
au transformat în sânge , oase ș i mușchi . S-a considerat c ă umorile s-au dezvoltat din materia
care a fost greu de digerat sau surplus. Deși sânge le nu se potrivea ca o umoare de surplus,
importanța sa a fost recunoscută ș i a fost privit ca o umoare primar ă . Excesele sau deficiențe le
în umori cauzau boala. În cazul în care umori a devenit vizibile ca în vărsături sau în
expectorarea de mucus prin tuse, ele au servit drept simptome de boală . În patologia umoral ă
antică , de exemplu, bila galbenă (gr. cole = 4 bilă ) a fost identificat ă prin prezența acelei
culori în excremente sau vom ă . S- a considerat că excesul acestei umori provoca icter ș i alte
inflamații de culoare pa lă ale pielii. Bila neagră (gr. melas = negru + gr. cole = bilă ) a fost
detectat ă în sânge ca un sediment greu sau prin colorații ale pielii ș i a fost asociat ă cu
dizenterie, holeră ș i tulburări intestinale . Bolile respiratorii, cum ar fi pneumonia ș i pleurezia au
fost atribuite flegmei (gr. flegma = mucus). Deficitul celei de-a patra umori, sânge le (lat. sanguis =
sânge ), cauza anemie. Hipocrate s-a străduit în tratatul său să integreze a ceastă patologie
tradițională umoral ă în contextul teoriei generale a elementelor care a fost expusă de
Empedocle. Teoria a incorporat mai multe idei de bază , care au fost atribuite de cercetători
savanților pitagoreici (din secolul VI î.Hr. ). Tetradele pitagoreice ș i cosmologia lui Empedocle
Pitagoreicii s-au dedicat studiului matematicii ș i au fost printre primii care au dezvoltat această
disciplin ă . Ei au fost entuziasmați de importanța tot mai mare a expresiei numerice î n lume. De
exemplu, ei au descoperit că notele de pe lir ă ar putea fi înțeles e în relațiile numerice
regulate. Acordajul depindea de lungimea corzilor ș i de intervalele din scara muzical ă ce puteau
fi exprimate ca rapoarte. Au existat ilustrații numerice imperioase ale periodicității astrale,
planetare ș i lunare. Așa cum armonia muzicală depinde de număr , ei au motivat că armonia
universului depinde, de asemenea, de număr . Î n numerologia lor, numărul patru a avut o
importanță deosebită (chiar sacr ă ); fiecare corp material a fost o expresie a numărului patru.
Se pare că pitagoreicii considerau numerele ca spațial e. Unu este punctul, doi este linia, trei este
suprafața ș i patru este solidul. Astfel, numărul patru a fost identificat cu universul material
(Copelston, 1946). Consistența logică a studiului lor ș i demonstrații le impresionante pe care le-
au făcut , cum ar fi celebra teorem ă a lui Pitagora, au câștigat acceptarea pe scară largă ș i de
lungă durată a multora dintre principiile lor. Cosmologia lui Empedocle a incorporat mai multe
categorii tetradice care au fost discutate de către pitagoreici , în special cele patru elemente; aer,
foc, pământ ș i apă , ș i cele patru anotimpuri; primăvară , vară , toamnă ș i iarnă . Într -
adevăr , au existat unele discuții dacă Empedocle a fost exclus din ordinul pitagoricienilor pentru
discursurile furate . În orice caz, Empedocle este creditat cu o doctrină a celor patru elemente
asociate cu cele patru rădăcini ale tuturor , cu patru entități cosmice cerul, soarele, pământul și
marea . Mai mult, Empedocle a fost cel care a stabilit cu fermitate că toată materia , ființe le
umane , precum și universul fizic se compun doar din pământ , apă , aer ș i foc, o clasificare care
identific ă formele generale ale materiei - solide, lichide ș i gaze - ș i energia. Aceste elemente,
care ar putea să explice atât materia macrocosmic ă cât ș i cea microcosmic ă , erau
fundamentale ș i eterne fiind elemente neschimbătoare , finale ș i indestructibile. Succesorii
opiniilor lui Empedocle au căutat substanțe și funcții în om, care er au în concordanță cu cele
patru elemente primare , fără a fi pur și simplu identice cu ele. În extinderea teoriei elementelor
pentru a înțelege structura omului, elementelor primare, care erau de natură cu totul mat erială ,
le-au fost atribuite calități care le-au acordat un caracter dinamic. Aceste calități au stabilit o
legătură între elementele primare și substanțele corespunzătoare ale corpului uman care,
empiric, nu puteau fi considerate direct în termeni de aer, pământ , apă ș i foc. Calitatea atribuit
ă aerului a fost rece; focului, căldură ; apei, umezeal ă ș i pământ ului, uscat. Prin introducerea
ideilor de cantitate (prea mult sau prea