Sunteți pe pagina 1din 19

Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir

Carieră Judiciară

Concursul de infracțiuni
- Instituții de drept penal -

Masterand : Udroiu Silviu

1
I. NOȚIUNE

Potrivit legislaţiei penale şi doctrinei, concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de


infracţiuni, constând în existenţa a două sau mai multe infracţiuni, săvârşite de aceeaşi
persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele.

Stabilirea existenţei concursului de infracţiuni 1 înseamnă o caracterizare exactă a


infracţiunilor săvârşite de acelaşi infractor şi deci justa lor calificare ca infracţiuni distincte.
Prin această stabilire se face deosebirea între concursul de infracțiuni si formele unităţii de
infracţiuni, respectiv infracţiunea complexă şi cea continuată şi se asigură evaluarea justă a
gradului de pericol social pe care îl prezintă infractorul.

Concursul de infracţiuni2 este o instituţie importantă a dreptului penal, strâns legată atât
de teoria infracţiunii, cât şi de răspunderea penală. Stabilirea existenţei concursului de
infracţiuni înseamnă exact caracterizarea infracţiunilor săvârşite de acelaşi infractor şi deci
corecta lor calificare ca infracţiuni distincte.

În cazul concursului de infracţiuni, de regulă, aceeaşi persoană săvârşeşte deodată,


aproape deodată sau în acelaşi timp două sau mai multe infracţiuni.

De exemplu, un gestionar săvârşeşte o infracţiune de delapidare, o infracţiune de fals şi


una de uz de fals; sau o persoană săvârşeşte iniţial un furt, apoi o distrugere şi în final un
omor.

Săvârşirea repetată a unor infracţiuni relevă o gravitate sporită din partea făptuitorului în
raport cu persoana care a comis o singură infracţiune. Deşi concursul de infracţiuni
învederează prezumţia unui pericol de o anumită intensitate, totuşi, nu trebuie să se considere,
în mod aprioric, că cel vinovat de săvârşirea unui concurs de infracţiuni (indiferent de
împrejurările în care au fost comise faptele şi de caracteristicile lor) atestă în mod direct, cert,
perseverenţă infracţională şi, deci, o culpabilitate întotdeauna sporită.

1
N. Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, Iaşi, 1997, p.285
2
V.Rămureanu, Concursul de infracţiuni în reglementarea noului Cod penal, RRD nr 9/1968, p.18
2
De asemenea există concurs de infracţiuni când o acțiune sau inacţiune, săvârşită de
aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmările pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni.

Fiecare infracţiune este reţinută şi examinată sub aspectul tuturor condiţiilor de


săvârşire, a conţinutului concret, precum şi al tuturor reglementărilor generale incidente în
acea cauză, cum sunt circumstanţele atenuante şi agravante.

După ce fiecare faptă a fost apreciată în individualitatea sa, se trece la aprecierea de


ansamblu a concursului de infracţiuni.

Concursul de infracţiuni este reglementat de Codul penal în cuprinsul art. 33-36.

II. CONDIȚIILE DE EXISTENȚĂ ALE CONCURSULUI DE


INFRACȚIUNI
Existenţa concursului de infracţiuni , în general este legată de anumite condiţii, ce decurg
din definiţia dată şi care trebuie îndeplinite cumulativ. Lipsa uneia dintre ele duce la
inexistenţa concursului, situaţia examinată putând fi încadrată în recidivă sau pluralitate
intermediară, ori în anumite forme de unitate infracţională legală (infracţiunea continuată şi
complexă) şi atrage un alt tratament juridic şi consecinţe deosebite în planul altor
reglementări, ca prescripţia, aplicarea legii penale în timp.
În privinţa condiţiilor necesare pentru existenţa concursului de infracţiuni, în literatura
juridică s-au exprimat opinii diferite, însă majoritatea autorilor optează pentru următoarele
condiţii:
1.săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni
2.infracţiunile să fie comise de aceeaşi persoană
3.săvârşirea infracţiunilor înainte de a fi intervenit o hotărâre definitivă de condamnare
pentru vreuna din ele
4.cel puţin două infracţiuni să fie susceptibile de condamnare

1) Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni


Prima condiţie a concursului de infracţiuni este săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni,
oricare ar fi natura sau gravitatea acestora. De asemenea, infracţiunile săvârşite pot avea atât
forma infracţiunii consumate cât şi forma tentativei pedepsibile, fiind fără relevanţă

3
împrejurarea că infractorul3 le săvârşeşte în calitate de autor, coautor, instigator sau
complice. Tot astfel, nu interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile,
putând fi săvârşite unele cu intenţie , altele din culpă ori cu praeterintenţie.
Infracţiunile componente pot fi de aceeaşi natură (de exemplu două sau mai multe
furturi) caz în care concursul se numeşte omogen sau pot fi de natură diferită (de exemplu o
delapidare şi un fals) în care caz concursul se numeşte concurs eterogen. Concursul omogen
nu trebuie confundat cu infracţiunea continuată deoarece în cazul acesteia din urmă există
doar o singură rezoluţie infracţională, pe când în cazul concursului există atâtea rezoluţii
câte infracţiuni s-au săvârşit , tot astfel nu trebuie confundat cu infracţiunile de obicei, care
este o infracţiune unică comisă prin repetări ale faptei care denotă obișnuință în săvârşirea
faptei.

În stabilirea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni , nu are relevanţă:


• natura sau gravitatea infracţiunilor
• locul şi timpul săvârşirii infracţiunilor
• sediul de reglementare (Codul penal, legi speciale, legi nepenale cu unele dispoziţii
penale)
• forma de vinovăţie
• faza actelor de executare

2) Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană

De esenţa concursului de infracţiuni este identitatea subiectului activ al infracţiunilor care


alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni.
Sub aspectul unităţii subiectului activ nu prezintă importanţă dacă infractorul acţionează la
unele infracţiuni în calitate de autor, la altele în calitate de complice sau la altele în calitate
de instigator ; esenţial este ca toate infracţiunile să poarte amprenta aceleaşi persoane. Nu
contează nici dacă infracţiunile s-au comis unele în timpul minorităţii iar altele în timpul
majorităţii.

3) Săvârşirea infracţiunilor înainte de condamnare

3
F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.33
4
Din definiţia dată concursului de infracţiuni rezultă că pentru a vorbi de această formă a
pluralităţii de infracţiuni, toate faptele trebuie să fie săvârşite înainte de a fi pronunţată o
hotărâre definitivă de condamnare pentru vreuna dintre ele. Condiţia este îndeplinită chiar
dacă pentru unele infracţiuni, infractorul este cercetat penal sau trimis în judecată ori s-a
pronunţat o hotărâre de condamnare, care, însă, nu este rămasă definitivă. Ceea ce este
esenţial pentru existenţa concursului de infracţiuni este ca toate infracţiunile să fi fost
săvârşite înainte de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, indiferent dacă
descoperirea vreuneia este ulterioară acestei date. Va fi îndeplinită această condiţie şi în
situaţia în care deşi s-a pronunţat o hotărâre de condamnare aceasta a fost desfiinţată în căile
extraordinare de atac.

4) Cel puţin două din infracţiuni să fie susceptibile de condamnare

Există situaţii când deşi s-au comis mai multe fapte, nu toate realizează trăsăturile
esenţiale ale unei infracţiuni şi drept consecinţă pentru unele dintre acestea să nu se poată
realiza tragerea la răspundere. Bunăoară, nu va exista concurs de infracţiuni în cazul în care
deşi infractorul a săvârşit două fapte înainte de condamnarea definitivă (un furt şi o vătămare
corporală ) una din fapte (vătămare corporală) a fost comisă în stare de legitimă apărare care
înlătură caracterul penal al acesteia. Imposibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni
există aşadar, atât în situaţiile reţinute drept cauze care înlătură caracterul penal al faptei
(legitimă apărare, starea de necesitate, cazul fortuit) dar şi în situaţiile în care sunt incidente
cazurile în care se înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile,
împăcarea părţilor, împlinirea termenului de prescripţie) sau sunt aplicabile alte cauze care
atrag nepedepsirea infractorului precum denunţarea de către mituitor a luării de mită (art.
255 alin.3 Cod penal), retragerea mărturiei mincinoase (art.260 alin.2 Cod penal).
Această condiţie este îndeplinită chiar dacă infracţiunile nu sunt descoperite şi
judecate deodată ci separat sau dacă, ele sunt urmărite şi judecate la instanţe deosebite. Este
suficient ca ele să fi fost săvârşite înainte de o condamnare definitivă pentru vreuna dintre
ele.
Poate exista concurs de infracţiuni şi în situaţia când, în cursul judecării unei
infracţiuni, inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune. Dacă, pentru infracţiunile în curs de
judecată nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, săvârşirea unei noi infracţiuni creează un
concurs de infracţiuni.

5
III. FORMELE CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI

A. Concursul real
Codul penal în vigoare, ca şi cel anterior reglementează concursul de infracţiuni sub aspectul
celor două forme ale sale consacrate, în art. 33. lit.a,b.

În conformitate cu dispoziţiile articolului 33 litera a) Cod Penal, există concurs real de


infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârșite de aceeași persoană înainte de
a fi condamnată pentru vreuna dintre ele chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni.
Caracteristică pentru concursul real de infracţiuni este săvârşirea mai multor infracţiuni
ca urmare a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunile pe care le reuneşte apar in
mod succesiv, între ele intercalându-se perioade de timp diferite.
Există concurs real simplu de infracţiuni ori de câte ori între infracţiunile în concurs nu
există o legătură, o conexitate sau există numai o conexitate exterioară. Cele mai frecvente
cazuri de concurs real de infracţiuni îmbracă modalitatea când între infracţiunile în concurs nu
există o conexitate, deoarece acesta este, după cum arată şi denumirea cel mai usor şi cel mai
frecvent. Este mai uşor să se săvârşească azi, într-un loc, o infracţiune, iar mâine, în alt loc, o
altă infracţiune.
Concursul real se mai numeşte şi concurs material ori concurs prin mai multe acţiuni sau
inacţiuni. Infracţiunile componente4 pot fi de aceeaşi natură ( de exemplu două sau mai
multe furturi, sau două sau mai multe omoruri) caz în care concursul se numeşte concurs
omogen sau pot fi de natură diferită (de exemplu o delapidare şi un fals sau o distrugere şi
un furt) în care caz concursul se numeşte concurs eterogen.

Concursul omogen nu trebuie confundat cu infracţiunea continuată deoarece în cazul


acesteia din urmă există doar o singură rezoluţie infracţională, pe când în cazul concursului
există atâtea rezoluţiuni câte infracţiuni s-au săvârşit, tot astfel, nu trebuie confundat cu
infracţiunea de obicei care este o infracţiune unică comisă prin repetări ale faptei care denotă
obişnuinţa în săvârşirea faptei.

4
C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, p.
264.
6
În funcţie de legăturile care există între infracţiunile aflate în concurs se disting două
feluri ale concursului : concursul real simplu şi concursul real cu conexitate.

 Concursul real simplu

Concursul real simplu se caracterizează prin faptul că între infracţiunile săvârşite nu


există o altă legatură decât cea personală, toate fiind săvârşite de aceeaşi persoană5.
Există concurs real simplu şi in ipoteaza în care între infracţiunile în concurs există
numai o legătură întâmplătoare, o legătură exterioară , anume legătură de timp sau de loc.
Există cazuri când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în acelaşi timp; între aceste
infracţiuni există conexitate de timp. Este cazul aşa numitei conexităţi cronologice pentru
infracţiunile în concurs. Este posibil ca infractorul după ce a săvârşit o infracţiune de fals, în
acelaşi timp sau aproape în acelaşi timp să săvârşească şi o infracţiune de insult.
Există apoi cazuri când două sau mai multe infracţiuni se săvârşesc în acelaşi timp. De
obicei, infractorul işi propune săvârşirea unei singure infracţiuni dar datorită împrejurărilor,
în mod spontan, el mai săvârşeşte o infracțiune. În asemenea situaţii între infracţiunile în
concurs există o conexitate de loc.

 Concursul real cu conexitate ( calificat)

Concursul real cu conexitate se caracterizează prin existenţa anumitor legături,


conexiuni între infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană. În literatura juridică sunt
menţionate diferite tipuri de conexiuni: conexitatea topografică, ce presupune o legătură de
spaţiu, de loc, între infracţiunile comise; conexitatea cronologică ce preupune comiterea
infracţiunilor simultan sau succesiv; conexitatea consecvenţională în care o infracţiune este
săvârşită pentru a ascunde comiterea altei infracţiuni; conexitatea etiologică în care o
infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni.
Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista între infracţiunile aflate in concurs, în
legea penala [articolul 33 litera a) Cod Penal], au fost reţinute doar două: conexitate
etiologică si conexitate consecvenţională.

B. Concursul ideal sau formal


Teoria şi legislaţia penală recunoaşte şi concursul ideal sau formal de infracţiuni.
Denumirea de concurs ideal este improprie, deoarece pe plan mintal sunt două acţiuni iar în
5
C.Bulai,, Manual de drept penal.Partea generală, Editura All., Bucureşti, 1997, p.491
7
realitate este o singură infracţiune, dar care duce totuşi la două infracţiuni, la un concurs de
infracţiuni.

Prin concurs ideal sau formal de infracţiuni se înţelege deci o formă de concurs de
infracţiuni care constă în faptul că aceeaşi persoană săvârşeşte o singură acţiune sau
inacţiune care aduce atingere la două obiecte, cauzând două rezultate şi, prin aceasta, se
realizează conţinutul a două infracţiuni.

S-a pus întrebarea dacă printr-o singură acţiune sau inacţiune se poate realiza
conţinutul mai multor infracţiuni. Răspunsul este afirmativ, fiindcă persoana care săvârşeşte
fapta, deşi săvârşeşte o singură acţiune, inacţiune (exemplu o acţiune de împuşcare ) ,
această acţiune cauzează două urmări (moartea unei persoane şi rănirea alteia), aducându-se
atingere la două obiecte ocrotite de legea penală (viaţa unei persoane şi integritatea
corporală a celeilalte), iar din punctul de vedere subiectiv există două vinovăţii, anume
intenţie cu privire la primul rezultat şi intenţie indirectă ori culpă cu privire la cel de-al
doilea rezultat; în plus, fapta cu cele două rezultate realizează conţinutul a două acţiuni,
infracţiunea de omor şi infracţiunea de vătămare corporala.

Nu-i mai puţin adevărat că această situaţie, adică atunci când de pe urma unei singure
acţiuni se produc două urmări6, din punct de vedere juridic, poate fi rezolvată şi sub altă
formă, anume s-ar putea crea o infracţiune calificată, de exemplu când în urma acţiunii de
împuşcare este rănită şi o altă persoană decât cea vizată să se prevadă o infractiune calificată
pentru care se aplică o pedeapsa mai severă. Totuşi, soluţia concursului ideal de infracţiuni
este acceptată de majoritatea legislaţiilor penale. A existat şi în codul nostru penal anterior.

Există concurs formal de infracţiuni:

• dacă inculpatul a trecut fraudulos frontiera română într-o ţară vecină, concomitent cu
violarea frontierei ţării vecine;

• dacă inculpaţii, sustrăgând 60 metri liniari de cablu de la reţeaua electrică a unei schele, au
provocat, totodată, distrugerea staţiei electrice; în speţă există un concurs formal de
infracţiuni-furt şi distrugere;

6
C. Bulai, op. cit., 491
8
• sau dacă prin conducerea imprudentă a unui vehicul sunt grav rănite mai multe persoane.
În materia infracţiunilor contra persoanei pluralitatea subiecţilor pasivi determină chiar în
cazul unităţii de acţiune sau inacţiune o pluralitate de infracţiuni;

Concursul ideal de infracţiuni se poate realiza în două modalităţi aparte:

• ca rezultat al urmărilor produse, indiferent de natura împrejurărilor

• ca rezultat al influenței împrejurărilor în care se săvârşeşte acţiunea sau inacţiunea,


indiferent de natura urmărilor.

În sensul art. 33 lit b) „împrejurările” sunt acele elemente de ordin obiectiv care însoţesc
derularea comportamentului criminal, fără a afecta unitatea acţiunii sau inacţiunii fără a
antrena prin ele însele o pluralitate de urmări materiale ce atribuie însă acţiunii sau inacţiunii
aptitudinea de a încălca două sau mai multe norme penale incriminatoare. În această situaţie
se află, de pildă, persoana care conduce un autoturism pe drumul public în stare de ebrietate,
fără a poseda permis de conducere, ipoteză în care concursul ideal de infracţiuni se
realizează pe seama uneia şi aceleaşi activităţi de conducere auto.

Cea de-a doua variantă a concursului ideal nu are în vedere împrejurările în care se
săvârşeşte acţiunea sau inacţiunea şi exclusiv acele urmări cu caracter material, care
reprezintă rezultate vătămătoare anume prevăzute de lege, atrag prin pluralitatea lor cerinţele
de incriminare a două sau mai multe infracţiuni.

În această situaţie se află, de pildă, persoana care conducând un autoturism pe drumurile


publice din cauza neobservării unor reguli de circulaţie accidentează mortal o persoană şi în
acelaşi timp mai accidentează alte două persoane.

Practică. Încercarea de a sustrage bunuri ale victimei, lovind-o cu cuţitul în abdomen,


agresiune ce i-a pus în primejdie viaţa, nu constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie
prevăzută la art. 20 raportat la art.211 alin. 2 C. pen. , ci tentativă la infracţiunea de omor
deosebit de grav, prevăzută în art. 20 raportat la art.174 şi art. 20 raportat la art.211 alin (1)
C. pen.; devreme ce lovitura aplicată cu intensitate în abdomen a cauzat victimei evisceraţii
de anse intestinale şi perforaţii de organe interne, fapta se caracterizează prin intenţia de a
ucide, iar nu de a vătăma integritatea sa corporală.

9
Caracteristic concursului ideal sau formal de infracţiuni este, prin urmare, existenţa
unei manifestări fizice unice, adică a unei singure activităţi infracţionale săvârşite în
executarea unei rezoluţii unice.

Din exemplele de mai sus se observă că forma de vinovăţie cu care se pot comite
infracţiunile din concurs apare sub mai multe modalităţi:

- toate cu intenţie sau toate din culpă

- unele cu intenţie directă şi altele cu intenţie indirectă

- unele cu intenţie şi altele din culpă

Sisteme de sancționare a concursului de infracțiuni

1. Sistemul cumulului aritmetic


În concepţia actuală a Codului penal sistemul cumulului aritmetic nu este posibil, însă
în proiectul Noului Cod Penal, el este prevăzut în art. 48 alin.1 lit a) pct.1, însă nu sub forma
unei adiţionări (totalizări) absolut aritmetice a pedepselor, ci o adiţionare limitată.
Astfel, se arată că, dacă pentru infracţiunile din concurs7 s-au stabilit numai pedepse
privative de libertate, se poate aplica o pedeapsă care reprezintă totalul pedepselor stabilite
pentru infracţiunile concurente, fără ca pedeapsa rezultată să poată depăşii maximul general al
pedepsei imediat superioare.
S-a reproşat acestui sistem că este rigid şi în cazul pedepselor privative de libertate
conduce la pedepse ce depăşesc durata de viaţă a omului, se transformă într-o privaţiune pe
viaţă a condamnatului, depăşind limitele generale ale pedepsei în cadrul cărora trebuie să aibă
loc represiunea.
S-a mai reproşat acestui sistem de sancţionare că prin adunarea pedepselor se creează
un plus de suferinţă care nu ar exista când pedepsele ar fi executate cu intermitenţe, sau că
adunarea pedepselor nu corespunde raţiunii de a fi a represiunii care nu reprezintă o pură
retribuire (rău pentru rău) ci urmăreşte o anumită finalitatea - constrângerea şi reeducarea şi
pentru realizarea căreia pedepsele nu trebuie să depăşească o limită normală.
În tratatul său din 1939, referitor la sistemul cumulului aritmetic, profesorul Vintilă
Dongoroz arată următoarele: „s-a obiectat că acest sistem este exagerat, fiindcă, prin

7
Ghe.Diaconu, Drept penal.Parte generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.139
10
totalizare, se ajunge la un cuantum excesiv şi neraţional, care ar putea depăși viaţa unui om.
S-a mai observat apoi, că suferinţa prelungită sporeşte în intensitate, aşa că pedepsele adunate
una peste alta dau un plus de suferinţă care nu ar exista, atunci când aceleaşi pedepse s-ar
executa cu intermitenţă. De asemenea, s-a spus că răspunderea penală se poate agrava prin
săvârşirea unor noi fapte, dar nu se poate vorbi de atâtea răspunderi câte fapte sunt.
Sistemul adiţionării pedepselor nu poate fi primit nici în cazul pedepselor pecuniare,
deoarece ar conduce la confiscarea generală.

Sistemul absorbţiei

Sistemul absorbţiei presupune aplicarea pedepsei stabilite pentru infracţiunea cea mai gravă
care va absorbi pedepsele stabilite pentru celelalte infracţiuni mai uşoare.

Acest sistem ale absorbţiei pedepselor mai uşoare în pedeapsa cea mai gravă (major
poena, absorbet minorem) are mai multe neajunsuri decât sistemul adiţionării, deoarece
creează pentru infractor impresia de impunitate pentru infracţiunile mai puţin grave, poate
reprezenta o încurajare pentru infractorul ce a săvârşit o infracţiune gravă, de a săvârşi şi alte
infracţiuni mai puţin grave pentru care pedepsele vor fi absorbite în pedeapsa pentru
infracţiunea mai gravă.
Sistemul absorbţiei pedepselor creează dificultăţi în aplicarea actelor de clemenţă, când
aceasta ar privi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea cea mai gravă.
Întrucât pluralitatea de infracţiuni determină în mod obiectiv necesitatea unei reacţii mult
mai energice de sancţiune prin legea penală, sistemul de absorbţie aduce şi mai multe
neajunsuri acestei cerinţe. Absorbţia pedepselor pentru infracţiuni mai puţin grave de către
pedeapsa pentru infracţiunea cea mai gravă are două consecinţe în mod cert cumulative:
nepedepsirea infractorului pentru o parte însemnată a activităţii sale infracţionale şi totodată
încurajarea acestuia în multiplicarea acestei activităţi ilicite, simţindu-se la adăpostul unei
singure pedepse care le absoarbe pe celelalte.
În contra acestui sistem s-au formulat obiecţiuni foarte temeinice8. În primul rând, acest
sistem creează un fel de impunitate pentru infractorul care a comis o infracţiune, în sensul că
el poate, fără nici un risc, să comită orice alte infracţiuni mai uşoare, deoarece pedepsele
acestora se vor absorbi în pedeapsa pentru infracţiunea cea mai gravă.
S-a mai obiectat că pentru acest sistem nu este nici o deosebire între un infractor care a
săvârşit aceeaşi infracţiune plus una sau mai multe infracţiuni pedepsite mai uşor.

8
A.Boroi, Drept penal.Parte generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.212
11
Toate presiunile făcute de Carmignani, pentru a apăra acest sistem nu au avut darul de a
convinge, dimpotivă, criticile au sporit iar sistemul nu mai cunoaşte astăzi vreun susţinător.

Sistemul cumulului juridic

Sistemul cumulului juridic apare ca un sistem intermediar între cel al adiţionării şi cel al
absorbţiei şi presupune aplicarea pedepsei celei mai grave, dintre cele stabilite pentru fiecare
infracţiune la care se poate adăuga un spor.
Având în vedere neajunsurile sistemelor arătate anterior, doctrina şi legislaţia penală au
propus un sistem intermediar care apare ca un concept de sine stătător cu o autonomie proprie.
Acest sistem al cumulului juridic, a fost adoptat şi de legiuitorul penal român şi presupune trei
paşi:
 stabilirea pedepselor corespunzătoare fiecărei infracţiuni din concurs
 aplicarea pedepsei celei mai grave (etapă proprie sistemului absorbţiei)
 apoi adăugarea, în funcţie de aprecierea instanţei, la pedeapsa cea mai grea a unui spor
determinat prin lege (etapă proprie sistemului cumulului aritmetic).
Acest sistem, fiind o îmbinare a celorlalte două sisteme, are câte ceva din neajunsurile
fiecăruia, dar este superior amândurora..
Într-adevăr, dacă se adaugă la pedeapsa cea mai gravă un plus limitat, atunci infractorul
care a comis două infracţiuni va putea să comită orice altă infracţiune mai uşoară, fiindcă
plusul va rămâne acelaşi. Dacă, din contră, se adoptă un plus variabil după numărul
infracţiunilor comise şi după mărimea pedepselor respective, atunci ajungem la totalizări
exagerate ca şi în sistemul cumulului aritmetic.
În orice caz, sistemul cumulului juridiu este, astăzi, dominant în ştiinţa dreptului penal.
Un criteriu ştiinţific, pentru stabilirea plusului ce se adaugă pedepsei mai grave, nu există.
Unii autori preconizează un plus fix, alţii un plus variabil; unii raportează plusul la durata
pedepsei mai grave, alţii la pedepsele celorlalte infracţiuni comise, iar alţii propun urcarea
pedepsei cu un grad mai sus.
Toate criteriile bazate pe fracţiuni de pedepse sunt socotite nepractice, fiindcă silesc la
calcule migăloase şi greoaie. Practic este, ca in caz de cumul de infracţiuni, legea să
sporească maximul şi minimul pedepsei mai grave, de pildă să le îndoiască, lăsând
judecătorilor facultatea de a se mişca între aceste limite sporite după cirumstanţele concrete
ale fiecărui caz.

12
Acest sistem, adoptat şi de Codul penal român în vigoare, are avantajul că elimină
inconvenientele semnalate în celelalte sisteme, iar obiecţiile ce i se pot aduce sunt de mai
mică importanţă.

IV. SANCȚIONAREA CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI

C. Pedeapsa aplicată persoanelor fizice în caz de concurs de infracţiuni

1.Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni

1.1 Stabilirea pedepsei


Potrivit art. 34 Cod penal aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni parcurge
două etape. Mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite şi apoi,
în etapa a doua, se aplică, se dă spre executare pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită în
limitele prevăzute de lege.
Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii penale pentru o
singură infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se
abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni.

1.2. Aplicarea pedepsei

Aplicarea pedepsei reprezintă o etapă următoare stabilirii pedepsei concrete pentru fiecare
infracţiune, când apreciindu-se ansamblul activităţii infracţionale a infractorului se aplică,
adică se dă spre executare, o pedeapsă pentru întreg ansamblul, care reflectă de data aceasta
periculozitatea infractorului pusă în evidenţă prin comiterea infracţiunilor concurente.
Preocuparea legiuitorului penal român pentru crearea cadrului unitar de sancţionare a
concursului de infracţiuni se reflectă în prevederea ipotezelor prin dispoziţiile art.34 Cod
penal, la care se poate ajunge după stabilirea pedepsei în primă etapă şi determinarea pedepsei
aplicabile pentru întreaga activitate infracţională în a doua etapă.

1.3. Cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă

Când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoarea ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

13
Prin dispoziţiile art.34 lit.a) Cod penal se consacră, numai în acest caz, sistemul
absorbţiei, sistem care se justifică pe caracterul pedepsei - absolut determinate - care este
detenţiunea pe viaţă şi care pedeapsă nu mai poate fi agravată.

1.4. Pluralitatea pedepselor cu închisoarea

Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea se va aplica cea mai grea care poate
fi sporită la maximul ei special, iar dacă aceasta nu este îndestulătoare se poate adăuga un
spor de până la 5 ani (art. 34 lit. b C.p.).

Dintre ipotezele prevăzute de lege, instanţa se poate opri, deci, la pedeapsa cea mai
grea dintre cele stabilite, pe care o aplică pentru întreg concursul de infracţiuni când apreciază
că este suficientă pentru constrângerea şi reeducarea infractorului.

1.5. O pedeapsă cu închisoarea şi una cu amenda

O altă ipoteză prevăzută de art. 34 lit.d) C. pen. prevede aplicarea pedepsei pentru concurs
când s-au stabilit pedepse de natură diferită, respectiv o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă
cu amenda. În acest caz se aplică pedeapsa cu închisoarea la care se adaugă cu totul sau în
parte amenda. De exemplu, la pedeapsa închisorii de 5 ani (pentru infracţiunea de vătămare
corporală), instanţa a adăugat amenda de 1000 lei (pentru infracţiunea de calomnie).

1.6. Pluralitatea de pedepse cu închisoare şi cu amenda

Dacă între pedepsele stabilite pentru un concurs sunt mai multe cu închisoarea 9 şi mai
multe cu amenda, se va alege pentru aplicare pedeapsa închisorii rezultată (ce provine din
pedeapsa cea mai grea sporită eventual până la maximul ei special) şi dacă şi această pedeapsă
egală cu maximul special este neîndestulătoare, se poate adăuga un spor de până la 5 ani, la
care se poate adăuga în total sau în parte amenda rezultată (ce provine din pedeapsa cu
amenda cea mai grea stabilită de instanţă, sporită şi ea, eventual, în cele două trepte) art. 34 lit
c) C. pen. Făcând aplicaţia dispoziţiilor prevăzute de acest text, instanţa, condamnând pe
inculpat la două pedepse cu închisoarea (5 ani şi 4 ani) şi la două pedepse cu amendă (2 000

9
I.Oancea, Tratat de drept penal.Partea generală,Editura All, Bucureşti, 1994, p.152
14
lei şi 1 500 lei) a dispus, pe bună dreptate, să se execute, în cadrul cumulului juridic, pedeapsa
închisorii de 5 ani închisoare la care s-a adăugat, în totul, amenda de 2 000 lei.

2. Pedeapsa complementară în caz de concurs de infracţiuni

2.1 Cazul unei singure pedepse complementare

Pentru anumite infracţiuni, în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, se
prevede că, pe lângă pedepsele principale (detenţiune pe viaţă, închisoarea şi amenda), se
aplică şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
În practică este posibil ca pentru anumite infracţiuni aflate în concurs să se aplice pe lângă
pedeapsa principală şi una sau mai multe pedepse complementare. În acest caz, se pune
întrebarea legitimă în legătură cu pedeapsa ce se va executa. Răspunsul este dat de art. 35. C.
pen., care, în cele trei ipoteze reglementate, prevede modul cum se stabileşte pedeapsa
complementară în cazul concursului de infracţiuni10.
2.2. Pedepse complementare de natură diferită

A doua ipoteză, reglementată de art. 35 alin. 2 C.pen., are în vedere cazul în care s-au
stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură dar cu
conţinut diferit. În astfel de situaţii, dată fiind finalitatea pedepselor complementare, mai ales
când ele au natură şi conţinut diferit, toate asemenea pedepse se aplică la pedeapsa rezultantă
a închisorii. De exemplu, dacă pentru infracţiunea de capitulare (art. 338. C. pen.) s-a aplicat
alături de pedeapsa închisorii şi pedepsele complementare ale degradării militare şi interzicerii
unor drepturi, aceste două pedepse complementare se vor executa (aplica) alături de pedeapsa
închisorii.

2.3 Pedepse complementare de aceeaşi natură

A treia ipoteză, prevăzută de art. 35 alin. 3 C. pen., vizează situaţia când la pedepsele
închisorii s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut. Astfel, în această ipoteză îşi găsesc aplicare, întrucâtva, dispoziţiile privitoare la
contopirea pedepselor principale, în sensul că aplicându-se regulile concursului de

10
Ghe.Nistoreanu,A.Boroi, Drept penal.Parte generală, Editura All. Beck, Bucureşti, 2002,p.186
15
infracţiuni se execută pedeapsa cea mai grea; în cazul pedepselor complementate se va
executa cea mai grea, singura diferenţiere fiind imposibilitatea aplicării sporului ca în cazul
pedepselor principale. De exemplu, instanţa, aplicând pentru două pedepse cu închisoarea
(10 ani şi 8 ani ) pedepsele complementare ale interzicerii drepturilor prevăzute de art.64. lit.
a şi b C. pen., pe timp de 5 ani şi respectiv 3 ani, a dispus, legal, ca alături de pedeapsa
rezultantă a închisorii de 10 ani să se execute pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor pe timp de 5 ani.
În cazul condamnării pentru un concurs de infracţiuni, aplicarea pedepsei complementare
(interzicerea unor drepturi) se face pentru fiecare infracţiune în parte şi în raport cu fiecare
pedeapsă principală determinată şi nu în raport cu pedeapsa rezultată.

3. Cazul măsurilor de siguranţă

Astfel în art. 35 alin. final C. pen. se prevede că „în cazul concursului de infracţiuni,
măsurile de siguranţă de natură deosebită se cumulează”. Prin urmare, ca şi în cazul
pedepselor complementare, cumularea are loc numai în situaţia existenţei unor măsuri de
siguranţă de aceeaşi natură şi durate diferite, caz în care se dispune executarea măsurii de
siguranţă cu durata cea mai mare dar nu şi atunci când ele au natură diferită.
Dar, cumularea este posibilă chiar şi în cazul unor măsuri de siguranţă de aceeaşi natură,
dar cu conţinut diferit. Bunăoară atunci când pentru două infracţiuni concurente se dispune,
potrivit art.118 C. pen., confiscarea specială, dar pentru fiecare infracţiune se confiscă alte
lucruri, evident, executarea doar a unei măsuri de siguranţă, pe considerentul că ambele
măsuri de siguranţă au aceeaşi natură, (lăsând neconfiscate alte lucruri), nu ar corespunde
scopului şi finalităţii măsurilor de siguranţă înscrise în art. 111 C. pen. (care vizează tocmai
înlăturarea unei stări de pericol prin nelăsarea în continuare în posesia infractorului a
lucrurilor care au servit sau sunt produsul infracţiunii). De asemenea, este posibilă executarea
cumulată şi în cazul interzicerii de a se afla în anumite localităţi (art. 116. C. pen. ) dispusă
pentru mai multe infracţiuni concurente şi pentru localităţi diferite.

4. Judecarea ulterioară a unei infracţiuni concurente

Sistemul cumulului juridic cu spor facultativ în două trepte consacrat pentru sancţionarea
concursului de infracţiuni funcţionează indiferent dacă infracţiunile sunt judecate concomitent
de aceeaşi instanţă ori de instanţe diferite şi la date diferite.

16
Contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente se pune în următoarele
ipostaze (art. 36. C. pen. ).

Infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat ulterior pentru o


infracţiune concurentă. În astfel de situaţii se vor compara pedepsele stabilite pentru
infracţiunile concurente şi se va aplica cea mai grea care poate fi sporită în două trepte.
Cea de-a doua ipoteză are în vedere situaţia în care, după ce o hotărâre de condamnare a
rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru
o infracţiune concurentă. Pedepsele stabilite vor fi comparate şi se va alege cea mai grea care
va fi sporită în două etape.

D. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşită de persoana juridică


Potrivit art. 40 C.pen. în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se
stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai
mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71 alin. 2 sau 3, iar dacă
acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim.
Conform acestui articol, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru
persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei. Când
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana
juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.

17
BIBLIOGRAFIE

 Boroi Alexandru, Drept penal.Parte generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

 Bulai Costică,, Manual de drept penal.Partea generală, Editura All., Bucureşti, 1997

 Diaconu Gheorghe, Drept penal.Parte generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,


2008

 Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2005

 Narcis Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, Iaşi, 1997


 Nistoreanu Gheorghe,Boroi Alexandru, Drept penal.Parte generală, Editura All.
Beck, Bucureşti, 2002

18
 Oancea Ion, Tratat de drept penal.Partea generală,Editura All, Bucureşti, 1994

 Rămureanu Virgil, Concursul de infracţiuni în reglementarea noului Cod penal,


RRD nr 9/1968

 Streteanu Florin, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

Cuprins
I. NOȚIUNE...........................................................................................................................2

II. CONDIȚIILE DE EXISTENȚĂ ALE CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI..............3

III. FORMELE CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI.........................................................6

A. Concursul real..............................................................................................................6

B. Concursul ideal sau formal...........................................................................................8

IV. SANCȚIONAREA CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI..........................................13

C. Pedeapsa aplicată persoanelor fizice în caz de concurs de infracţiuni.......................13

D. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşită de persoana juridică..................17

19