UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFERAT
AUTONOMIA LOCALĂ
ȘI
STATUL DE DREPT

Coordonator:

Student:

IAȘI,2019
 Cuprins
Introducere ...................................................................................................................................... 3
I.Autonomia locală – principiu de organizare administrativă ......................................................... 5
II. Statul de drept........................................................................................................................... 10
Concluzii ....................................................................................................................................... 14
Bibliografie ................................................................................................................................... 15
 Introducere
În epoca contemporană statul de drept a devenit sub imperiul democraţiilor liberale,
fundamentul societăţilor politice şi civile. Orice măsură, acţiune sau dispoziţie a puterilor în stat,
de la Preşedinte şi Parlament, Guvern, autorităţi judecătoreşti până la organele locale, trebuie să
se bazeze pe lege. Măsurile luate în afara unui astfel de cadru legislativ constituie o încălcare a
principiilor ce definesc statul de drept şi duc la instaurarea abuzului şi a arbitrariului. Indiferent
de structura sa, de forma de guvernământ şi regimul politic, în organizarea fiecărui stat se pune
problema centralizării şi descentralizării, a cărei chintesenţă se exprimă, în cele din urmă, în
gradul de autonomie acordat autorităţilor administrativ-teritoriale, în eficientizarea acţiunii
publice şi în apropierea administraţiei de administraţi.
Principiul autonomiei locale este prevăzut în Constituția României la art. 120, care
prevede că: administrația publică din unitățile administrative-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. De
asemenea, Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările
ulterioare precizează că administrația publică în unitățile administrativ- teritoriale se
organizeazăși funcționează în temeiul autonomiei locale.
Autonomia locală a fost definită ca fiind dreptul și capacitatea efectivă a unităților
administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul
colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. În lege se
prevede că autonomia locală, ca drept, se exercită de consiliile locale, de primari și de consiliile
județene în calitate de autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal,
egal,direct, secret și liber exprimat. Autonomia locală reprezintă nu numai un principiu de
organizare și funcționare a administrației publice, ci și un drept care se exercită de acestea în
numele și în interesul unităților administrativ-teritoriale.
Toate teoriile și opiniile privind conceptul de stat de drept sunt rezultatul reflecţiei asupra
unor evoluţii istorice relativ îndelungate, contradictorii, cu reuşite, eşecuri şi orizonturi mereu de
cercetat ale celor două fenomene interdependente: statul şi dreptul. Ideea statului de drept a
aparut inca din antichitate, când o serie de școli filosofice, în special grecești, precum cea a
sofiștilor, sau cea a legitimiștilor din China Antică, dar și o serie de gânditori, ca Platon,
Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului pe lege, pe drept. La nivelul statului
contemporan, nu ne mai putem raporta propriu-zis la un nivel instituţional divizat în centre
distincte de impuls politic, şi trebuie să observăm că statul tinde, indiferent care ar fi nivelul
instituţional ce acţionează, să reglementeze totul, să încadreze juridic orice comportament
individual sau de grup. Conceptul de stat de dreptajunge, prin evoluția lui la o dimensiune
universală, un element de referință pentru aprecierea gradului de dezvoltare și de civilizație al
unei țări.
Dreptul în contextul statului de drept, trebuie să asigure previzibilitatea şi securitatea,
fiind un drept demn de încredere, optimizator pentru relaţiile sociale, cu norme juridice clare,
stabile, durabile, cunoscute publicului, generale şi neretroactive, coerente şi susceptibile de
supunere faţă de ele, elaborate de către cei autorizaţi de lege să le investească cu forţă de
constrângere, obligatorii pentru toţi cetăţenii sau funcţionarii publici. În acest fel, dreptul
înseamnă nu numai validitatea formală, ci şi un conţinut care să favorizeze persoana umană.
 I.Autonomia locală – principiu de organizare administrativă

Autonomia locală este consacrată constituţional în art. 119-122, alcătuind secţiunea a

doua din capitolul Administraţia Publică, într-o formă intermediară dintre simpla afirmare a
principiului, fără nici o dezvoltare şi reglementarea detaliată, privind toate aspectele importante
ale acestui principiu. În legea administratiei publice locale sunt dezvoltate principiile
constituţionale în concordanţă cu Carta Europeană a autonomiei locale, realizându-se astfel un
mod de organizare democratică şi eficienţa administraţiei publice în România1
Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia
publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia şi constă în: dreptul unităţilor administrativ-
teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale, principiu care
atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea,
un sistem care implică autonomia2. În acest sens, autonomia locală, alături de descentralizarea
serviciilor publice, este statuată în contextul principiilor de bază, prin normă constituţională,
conform dispoziţiilor art. 120, alin. (1) din Constituţia României, exprimând corelativ nu numai
valoarea formală a unui asemenea principiu în configurarea şi în asigurarea funcţionalităţii
sistemului administraţiei colectivităţilor teritoriale, cu toate consecinţele sale derivate în plan
politico-juridic, dar mai ales, perspectiva necesităţii de prezervare a conţinutului său, înaltul
nivel de protecţie juridică de care se bucură manifestarea principiului în plan constituţional.
Conţinutul acestui principiu, ca şi caracteristicile sale, rezultă nemijlocit din analiza dispoziţiilor
Legii administraţiei publice locale, respective Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. Astfel, autonomia locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”
Pentru realizarea autonomiei locale este necesară îndeplinirea următoarelor condiții formale:
 existența unui cadru legislativ intern în fiecare stat membru al Uniunii Europene care să
recunoască principiul autonomiei locale;
 organizarea alegerilor locale pentru desemnarea organelor de conducere proprii;

1
Voicu, B., Șuta, Ș., Subsidiaritatea și autonomia locală- principiu de organizare administrativă, în Revista
Transilvană de Științe Administrative, nr.1 (4), 2000
2
Teodorescu, A., Tratat de drept administrative - vol. II, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti: Mârvan, 1935
  organizarea și funcționarea autorităților publice locale descentralizate;
 disponibilitatea resurselor necesare exercitării competențelor locale;
 posibilitatea de implicare a cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes
deosebit;
Totodată, potrivit prevederilor legii organice, „autonomia locală este numai
administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele legii” şi ea „priveşte
organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care,
potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz” (Legea administraţiei publice
locale, art. 4). Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile
judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Autonomia locală, privită exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decât ca o
ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative, „o formă modernă a principiului”
şi care, în esenţă, desemnează procesul gradual de transfer a unor competenţe de la nivel central
către diverse organe sau autorităţi administrative, care funcţionează autonom în unităţile
administrative teritoriale, autorităţi alese de către colectivităţile locale respective 3. Altfel spus,
autonomia locală constă în repartizarea puterii de decizie între guvernul central, pe de o parte, şi
agenţii locali, pe de altă parte (primari, consilii locale) care sunt într-o anumită măsură
independente de puterea centrală, adică au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzurate sau
fără a cere aprobarea guvernului central.
În ceea ce priveşte relativa independenţă a autorităţilor administraţiei publice locale,
aceasta presupune autonomia administrativă şi financiară a respectivelor autorităţi, ceea ce face
ca la nivelul autorităţilor locale să nu regăsim un guvern, un parlament ori instanţe judecătoreşti
proprii, aşa cum se întâmplă în cadrul statelor federale sau regionale, acolo unde descentralizarea
îmbracă un pronunţat caracter politic. Prin urmare, mai ales în cadrul unor state unitare, precum
este România, autonomia locală are de o manieră exclusivă, în principal, un caracter pur
administrative şi, în subsidiar, unul financiar, autorităţile locale având o competenţă determinată,
şi anume: dreptul de reglementare şi o răspundere proprie, în condiţiile prevăzute de lege, pentru
rezolvarea treburilor colectivităţilor locale, adică „o sferă proprie de acţiune”, aşa cum este ea
denumită convenţional în practica administraţiei. În contextul celor două forme ale autonomiei

3
Vida, I., Puterea executivă şi administraţia publică, RA „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994
locale, pe lângă cea de autonomie funcţională ce face trimitere la gestionarea serviciilor publice
de interes local, aflate în sfera de competenţă a autorităţilor locale, cea de-a doua, autonomia
teritorială, desemnează recunoaşterea dreptului unităţilor administrative-teritoriale de a se
autoadministra, în condiţiile legii. Din această perspectivă, autonomia locală presupune
existenţa unor condiţii şi îndeplinirea unor exigenţe cumulative, cum ar fi: prezenţa unei
colectivităţi care să aibă interese şi cerinţe specifice faţă de interesele colectivităţii naţionale,
existența unor mijloace materiale şi financiare puse la dispoziţia colectivităţii locale, a căror
gestionare se realizează sub responsabilitatea acestei colectivităţi, autorităţile care conduc
colectivitatea locală trebuie să fie alese dintre cetăţenii ce o compun, stabilirea unor atribuţii
distincte pentru autorităţile alese, potrivit cărora ele pot să decidă liber în rezolvarea
problemelor locale şi, în sfârşit, existenţa „tutelei administrative”. Autonomia locală rămâne,
aşadar, un fenomen de natură pur administrativă şi subsecvent, unul de ordin financiar, ce trebuie
să se manifeste doar în cadrul ordinii de drept a statului român, în respectul valorilor
fundamentale ale statului român, pe coordonatele exigenţelor europene ataşate organic statului
democratic şi de drept, ce înlătură din sfera reglementărilor referitoare la organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice a statelor posibilitatea edictării unor norme discriminatorii, pe
bază etnică, unele de altfel inacceptabile la nivelul Consiliului Europei şi implicit, şi la nivelul
Uniunii Europene. În cadrul Uniunii Europene se pot întâlni, sisteme administrative unitare (Franța,
Italia), si sisteme administrative federale (Germania, Belgia), cele două forme de organizare își pun
amprenta asupra modului de structurare al administrației publice locale. Colectivitatea teritorială
aparținând unui stat unitar are competente numai în plan administrativ și nu afectează structura
unitară a statului, nu se poate spune același lucru și despre colectivitatea teritorială a unui stat federal.
Un stat membru al unei federații dobândește unele puteri proprii garantate de Constituție, în afara
unor competențe administrative, el primește puteri proprii în materie legislativă, executivă și
judecătorească.
De asemenea, dimensiunea externă, transfrontalieră a autonomiei locale a evoluat alături
de dimensiunea tradiţională a ei şi are în vedere capacitatea colectivităţilor locale, reprezentate
prin autorităţile administrative proprii, de a stabili raporturi juridice cu subiecte de drept public
care se situează în afara graniţelor ţării căreia îi aparţin. În principiu, monopolul relaţiilor cu
societăţile politice exterioare îl deţine Statul. Colectivităţile locale, în calitate de societăţi politice
infrastatale, nu pot participa la clasicele relaţii international.
 Totodată, autonomia priveşte atat organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale, cât şi gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Din analiza acestui alineat reiese că
autonomia locală vizează trei componente: organizatorică, funcţională şi gestionară.
Autonomia locală se referă, pe de o parte, la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale, iar pe de altă parte, la gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Componenta
organizatorică se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. In această
privinţă Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii nr. 436 din 28.12.2006 care prevede că
modul de alegere a consiliilor locale şi a primarilor precum şi atribuţiile lor, este stabilit de lege.
Şi consiliul raional este ales şi funcţionează in condiţiile legii. Componenta funcţională
reprezintă competenţa autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva o parte importantă a
treburilor politice fără intervenţia altor autorităţi. Principiul autonomiei locale presupune ca
organele administraţiei publice locale să hotărască in mod independent pentru satisfacerea
intereselor generale ale locuitorilor unităţilor administrativ- teritoriale. Insă principiul autonomiei
locale presupune o delegare a competenţelor către autorităţile locale numai de ordin
administrativ, nu şi legislativ, astfel incat autorităţile administrative teritoriale / nu pot recurge la
modificarea structurii administrative stabilite prin lege şi nici nu pot crea alte autorităţi
administrative. Componenta gestionară se regăseşte in existenţa unui buget propriu, adică a unor
mijloace (venituri) materiale şi băneşti proprii, care să-i permită rezolvarea unor probleme locale.
Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale elaborează şi
aprobă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi au dreptul să instituie impozite şi taxe
locale, in condiţiile legii, deoarece o adevărată autonomie locală nu poate exista fără o autonomie
financiară. Una dintre cele mai dificile probleme ale autonomiei locale o constituie autonomia
financiară. Administraţia publică locală trebuie să aibă resurse proprii suficiente, de care să
dispună in mod liber in exerciţiul componentelor lor, obţinandu-se, astfel, o autonomie financiară
reală. În final, putem trage concluzia că principiul de autonomie locală atrage după sine
descentralizarea administrativă şi presupune, astfel, transferarea unor competenţe de la nivel
central la nivel local, unde autonomia locală asigură un grad înalt de democraţie, fiind una dintre
cele mai eficiente forme de autogestiune şi reprezentând chintesenţa întregii activităţi de
administraţie publică din unităţile administrativ-teritoriale. Putem spune însă că, oricat de largă
este autonomia locală şi deci competenţele autorităţilor alese, autorităţile îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unui stat (unitar) şi nu în afara acestuia. Principiul autonomiei locale nu
poate fi conceput decât în anumite limite.
Conform Cartei europene autonomia locală este definită ca "dreptul si capacitatea
efectiva a autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona, în numele si
în interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta, treburile publice, în conditiile legii".
Titularii acestui drept sunt consiliile locale, primarii, consiliile județene și președinții acestora,
autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat. Exercitarea acestui drept prin titularii desemnați de lege nu exclude, ci chiar implică
posibilitatea de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice alta formă de
participare directă a cetățenilor la treburile publice. Conținutul acestui drept cuprinde cele două
valențe ale autonomiei, autonomia administrativă și autonomia financiară, și privește
organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care,
potrivit legii, aparțin comunei, orașului, municipiului sau județului. Competențele autorităților
administrației publice locale sunt de trei tipuri, competențe exclusive, competențe partajate și
competențe delegate, acest lucru neîmpiedicând însă aceste autorități de a beneficia de dreptul
că, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod
expres în competența altor autorități publice. Ansamblul relațional al structurilor administrației
publice locale este guvernat de două principii redate de către legiuitor prin art. 6 astfel: pe de o
parte, raporturile dintre autoritățile administrației publice locale din comune, orașe și municipii și
autoritățile administrației publice de la nivel județean se bazează pe principiile autonomiei,
legalității, responsabilității, cooperării și solidarității în rezolvarea problemelor întregului județ,
iar pe de altă parte, în relațiile dintre autoritățile administrației publice locale și consiliul
județean, pe de o parte, precum și între consiliul local și primar, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare. Adoptarea oricărei decizii de către autoritățile administrației publice
centrale este condiționată de consultarea prealabilă a structurilor asociative ale autorităților
administrației publice locale, în toate problemele care le privesc în mod direct. Pentru
îndeplinirea competențelor și atribuțiilor ce le revin comunele, orașele, municipiile și județele au
dreptul la resurse financiare proprii, corelate cu competențele și cu atribuțiile prevăzute de lege,
pe care autoritățile administrației publice locale le stabilesc, le administrează și le utilizează în
mod autonom.
 II. Statul de drept
O democraţie liberă, care încurajează participarea tuturor elementelor societăţii la
procesul de formare a voinţei politice, trebuie să fie structurată sub forma unui stat de drept.
Democraţia şi statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Prin statul de drept înţelegem toate
principiile şi procedurile prin care se garantează libertatea individului şi participarea acestuia la
viaţa politică. Statul este o realitate, el este prezent în viaţa cotidiană a cetăţenilor şi este
încadrat în numeroase domenii ale activităţii sociale. Cu toate acestea este un concept abstract,
este suport al puterii şi permite stabilirea distincţiei între guvernanţi şi guvernaţi.
Actualitatea permanentă și de necontestat a statului de drept este explicabilă doar prin
permanența nevoii de a căuta mijloacele concrete pentru a face din concept o evidență cotidiană
necontrazisă4. Conceptul de stat de drept ajunge, prin evoluția lui la o dimensiune universală, un
element de referință pentru aprecierea gradului de dezvoltare și de civilizație al unei țări.
Reușitele științifice ale doctrinarilor, deși strălucite, fac imposibilă epuizarea subiectului,
asigurându-i perenitatea și, demonstrând cu fiecare contribuție, dacă mai era necesar, posibilitate
de perfectibilitate. Statul de drept este, îndrăznim să afirmăm, precum coloana lui Brâncuși,
infinită în construcția sa și dăinuitoare peste generații prin simplitatea geniului creator.
Ideea statului de drept a apărut încă din antichitate, când o serie de școli filosofice, în
special grecești, precum cea a sofiștilor, sau cea a legitimiștilor din China Antică, dar și o serie
de gânditori, ca Platon, Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului pe lege, pe drept. La
nivelul statului contemporan, nu ne mai putem raporta propriu-zis la un nivel instituţional
divizat în centre distincte de impuls politic, şi trebuie să observăm că statul tinde, indiferent care
ar fi nivelul instituţional ce acţionează, să reglementeze totul, să încadreze juridic orice
comportament individual sau de grup. Acestei tendinţe i se opune tendinţa societăţii civile de a
scăpa de această reglementare, de a exercita puterea publică în afara cadrului normativ propriu-
zis. Societatea este în acest sens politic activă, ea caută să alimenteze şi să domine nivelul
instituţional statal, reacţia sa în fata constrângerilor statale nu mai este fuga, ci atacul.
Statul de drept devine astfel o ordine de constrângere, o ordine ce a justificat statul
poliţienesc, teorie ce a produs o modificare importantă în gândirea juridică tradițională, captând
atenţia teoreticienilor dreptului. Cea care a dus la conceperea unui stat de drept este
identificarea statului cu dreptul, teoria caracterizată de obiectivism, care rezultă din însăşi
4
Ionescu, S., Justiție și jurisprudență în statul de drept, Editura Universul Juridic, București, 2009
importanţa pe care autorul o acordă normei juridice şi constructivismului elaborat în baza unei
concepţii a ierarhizării normelor în sistemul juridic fundamentat pe norma constituțională.
Analizând relația dintre puterea politică, drept şi stat de drept, autori ai literaturii de
specialitate remarcă evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale statului de drept,
trecând în revistă numeroase „percepţii doctrinare” printre care5:
 statul de drept corespunde unei necesităţi antropologice;
 el este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă;
 un pleonasm, un nonsens juridic;
 un concept inutil care mutilează de factură arbitrară alte două concept;
Statul de drept presupune consacrarea, garantarea şi promovarea drepturilor omului la nivelul
standardelor internaţionale, realizarea climatului favorabil manifestării şi valorificării persoanei
umane, ca un criteriu fundamental de moralitate, care să releve în ce măsură statul şi dreptul
sunt, în mod efectiv, pentru om regăsite în regimul constituțional.
Raportându-ne la cadrul constituțional actual reprezentat de Constituția în vigoare,
apreciem că ea consacră următoarele coordonate ale statului de drept, România fiind un stat de
drept, democratic și social ca un tot unitar, organizat pe separația și echilibrul puterilor în
stat. Totodată, norma constituțională care prevede statul de drept a fost introdusă prin Legea
de revizuire nr.429/2003, în contextul unor critici vehemente, nu neapărat justificate, purtate
asupra absenței din Constituție a unei asemenea prevederi exprese. Textul constituțional
raportează esența și eficiența principiului la “cadrul democrației constituționale”, fiind prevăzut
principiul supremației Constituției, care, în opinia noastră și a Curții Constituționale, este o
componentă sine qua non a statului de drept, definitorie pentru acesta – fiind în strânsă legătură
cu dispozițiile art.154 alin.(1) conform căruia „legile și toate celelalte acte normative rămân în
vigoare în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei Constituții”. Un alt element prin
care se realizează procesul de constituționalizare a dreptului îl reprezintă existența unei jurisdicții
constituționale reprezentată de Curtea Constituțională, care este „garantul supremației
Constituției”. Potrivit jurisprudenței constituționale, fundamentele statului de drept, sunt
reprezentate de: supremația Constituției, respectarea legii, existența controlului de
constituționalitate și caracterul obligatoriu al deciziilor Curții; respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale și existența unor garanții constituționale pentru a se asigura

5
Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice - tratat, Editura Europa Nova, București , 1996,.
respectarea lor, recunoașterea plurarismului politic și religios ca și componente esențiale
ale statului de drept.
Literatura de specialitate atribuie noţiunii de stat un sens larg şi unul restrâns. Astfel,
în sens larg, statul reprezintă o entitate politică existentă pe un teritoriu, unde se află o
anumită populaţie asupra căreia se exercită puterea de stat. În sens restrâns, statul poate fi
definit ca ansamblul autorităţilor publice care, detinând monopolul asupra creării şi
aplicării dreptului, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere, asigură
organizarea şi conducerea societăţii6
Statul de drept s-a format și s-a răspândit în raport cu trei mari modele:
1. Modelul englez „rule of law” se caracterizează prin limitarea puterii monarhului, iar pe
de altă parte, prin conservarea puterii Parlamentului, ceea ce în planul dreptului
constituțional înseamnă: restrângerea prerogativelor monarhului și recunoașterea lor unei
puteri constituite prin normele dreptului pozitiv; necesitatea fondării actelor executivului
direct sau indirect pe autoritatea Parlamentului; obligația tuturor subiectelor de drept să
se supună legii jurisdicției;
2. Concepția germană pune accentul pe necesitatea de a asigura legalitatea în administrație
și controlul jurisdicțional al acesteia;
3. Concepția franceză consideră statul de drept ca un stat legal, care proclamă și apără
principiul legalității;
În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar
totuși complementare: normativitatea și ideologia. În planul normativității, statul de drept apare
ca un principiu structural al Constituției alături de alte atribute esențiale ale statului,
materializând valori fundamentale pe care se bazează existența societății și a statului. Din punct
de vedere normativ, exigențele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:
 sensul formal exprimă cerința ca statul, organele sale să respecte legile, să se subordo-
neze strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului,
atribuțiile și funcțiile ce le revin;
 sensul material – cerința ca organele statului, exercitându-și atribuțiile, să respecte
garanțiile juridice privind exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor

6
Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
Totodată, conceptul de stat este definit ca o instituţie „având ca suport o grupare de oameni
aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi
organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă,
executivă şi jurisdicţională”7, iar mai recent, se apreciază că statul este, în sens restrictiv şi
concret, ansamblul organelor politice de guvernare şi că el desemnează aparatul de direcţionare a
societăţii politice sau reprezintă forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau
aparatul statal”8. De asemenea, din trăsătura definitorie a statului de drept cu privire la
caracterul său constituțional, am analizat instrumentele și mecanismele juridice cu ajutorul cărora
construcția statului de drept își poate îndeplini funcțiile: controlul constituționalității legilor,
controlul jurisdicționalizat al legalității actelor administrative și organizarea unei justiții
independente. Pornind de la argumentul filosofico-juridic conform căruia principiile au valoare
explicativă, ele conținând temeiurile existenței și evoluției dreptului, apreciem că, la nivel de
principiu, statul de drept este organizat și poate funcționa în parametrii doriți cu respectarea
principiilor sale de bază: principiul legalității, principiul separației puterilor.
Referitor la România, în cadrul Constituţiei se prevede la art. 1 alin. (3), că: „România este
un stat de drept democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă,
valori supreme şi sunt garantate

7
Drăganu, T., Drept constituţional şi instituţii politice-vol.I, Târgu Mureş, 1993
8
Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti 1995
 Concluzii

Concluzionând, se poate preciza că dreptul în contextul statului de drept, trebuie să

asigure previzibilitatea şi securitatea, fiind un drept demn de încredere, optimizator pentru
relaţiile sociale, cu norme juridice clare, stabile, durabile, cunoscute publicului, generale,
coerente şi susceptibile de supunere faţă de ele, elaborate de către cei autorizaţi de lege să le
investească cu forţă de constrângere, obligatorii pentru toţi cetăţenii sau funcţionarii publici. În
acest fel, dreptul înseamnă nu numai validitatea formală, ci şi un conţinut care să favorizeze
persoana umană. Statul de drept cunoaşte o serie de aspecte vulnerabile, analizele întreprinse în
acest context relevând, următoarele pericole care ameninţă în condiţiile actuale existenţa lui de
drept: inflaţia legislativă, excesul de normativism; învestirea cu împuterniciri discreţionare a
autorităților administraţiei publice prin delegarea în favoarea lor, a atribuţiilor normative;
recurgerea la forţă şi utilizarea armelor de foc de către responsabilii cu încălcarea legii, fără
respectarea adecvată a drepturilor omului; tendinţe de proliferare a drepturilor omului, de
instituţionalizare a unor noi drepturi pentru care nu există posibilităţi ale realizării lor în fapt;
excesul de ingerință al puterii judecătoreşti (fenomenul numit „dictatură juristocratică”);
dezamăgirea aşteptărilor societăţii faţă de drept în condiţiile în care statul nu este tras la
răspundere pentru faptele sale ilicite.
De asemenea, autonomia locală rămâne, aşadar, un fenomen de natură pur administrativă
şi subsecvent, unul de ordin financiar, ce trebuie să se manifeste doar în cadrul ordinii de drept a
statului român, în respectul valorilor fundamentale ale statului român, pe coordonatele
exigenţelor europene ataşate organic statului democratic şi de drept, ce înlătură din sfera
reglementărilor referitoare la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice a statelor
posibilitatea edictării unor norme discriminatorii, pe bază etnică, unele de altfel inacceptabile la
nivelul Consiliului Europei şi implicit, şi la nivelul Uniunii Europene
 Bibliografie
1. Ionescu, S., Justiție și jurisprudență în statul de drept, Editura Universul Juridic,
București, 2009;
2. Popescu, S., Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1998;
3. Vida, I., Puterea executivă şi administraţia publică, RA „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 1994
4. Voicu, B., Șuta, Ș., Subsidiaritatea și autonomia locală- principiu de organizare
administrativă, în Revista Transilvană de Științe Administrative, nr.1 (4), 2000
5. Teodorescu, A., Tratat de drept administrative - vol. II, Institutul de Arte Grafice,
Bucureşti: Mârvan, 1935;
6. Drăganu, T., Drept constituţional şi instituţii politice-vol.I, Târgu Mureş, 1993;
7. Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti 1995;
8. Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
9. Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice - tratat, Editura Europa Nova,
București , 1996;
10. Ionescu, S., Justiție și jurisprudență în statul de drept, Editura Universul Juridic,
București, 2009 ;