SPEȚE ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL

DE MUNCĂ

SPEȚA
Prin actul adițional din data de 1.09.2015 încheiat la contractul individual de muncă
dintre X și societatea T SA, s-a prevăzut obligația salariatului să aducă la cunoștința
angajatorului intenția de a denunța unilateral contractul individual de muncă cu cel
puțin 90 de zile înainte de data depunerii notificării de încetare a contractului –
moment de la care începe să curgă termenul de preaviz reglementat de Codul muncii
– sub sancțiunea plății sumei de 9000 de lei.
La data de 24 septembrie 2015, contractul individual de muncă a încetat în temeiul
art. 61 lit. a) din Codul muncii.
La data 30 septembrie 2015, societatea T a chemat în judecată pe X, pentru a fi obligat
la plata sumei de 9000 de lei, pentru nerespectarea clauzei de stabilitate cuprinsă în
actul adițional încheiat la data de 1.09.2015.
1. Ce va decide instanța de judecată?
2. Ce ar fi decis instanța de judecată în cazul în care contractul individual
de muncă ar fi încetat în temeiul art. 81 din Codul muncii, iar salariatul și-ar fi
informat angajatorul asupra faptului că înțelege să respecte numai termenul
legal de preaviz?
3. Care este natura juridică a obligației asumate de salariat cu privire la
plata sumei de 9000 de lei în cazul care nu își respectă obligația de a
încunoștința angajatorului intenția de a denunța unilateral contractul
individual de muncă cu cel puțin 90 de zile înainte de data depunerii notificării
de încetare a contractului?
4. Este legală inserarea unei clauze în contract prin care angajatorul își
asumă obligația de a nu dispune încetarea raporturilor de muncă cu un salariat
pentru motive neimputabile acestuia din urmă pe o perioadă de 5 ani de la
încheierea contractului individual de muncă, sub sancțiunea plății sumei de
9000 de lei?

SOLUȚII
1. Instanța de judecată va respinge cererea angajatorului ca nefondată, întrucât
contractul individual de muncă nu a încetat la inițiativa salariatului, ci la inițativa
sa. Or, potrivit actului adițional, salariatul are obligația de a plăti suma de 9000 de
lei numai în ipoteza în care nu își respectă obligația de a încunoștința
angajatorului intenția de a denunța unilateral contractul individual de muncă cu
cel puțin 90 de zile înainte de data depunerii notificării de încetare a contractului.
2. În măsura în care salariatul formulează o cerere reconvențională cu acest
obiect, instanța de judecată va constata nulitatea actului adițional, întrucât încalcă
prevederile art. 38 din Codul muncii, care stabilesc că „Salariații nu pot renunța la

1
 drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește
renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor
drepturi este lovită de nulitate.”
În cazul în care salariatul invocă nulitatea actului adițional prin întâmpinare,
instanța va respinge cererea de chemare în judecată, fără însă a pronunța
nulitatea.
Este adevărat că prin actul adițional încheiat salariatul nu a renunțat la un drept
recunoscut de lege expressis verbis în favoarea sa, întrucât nu a fost mărită durata
termenului de preaviz reglementată de art. 81 din Codul muncii.
Totuși, se poate argumenta că prin stabilirea în sarcina salariatului a obligației de
a notifica angajatorului intenția de demisiona cu cel puțin 90 de zile anterior
depunerii demisiei se eludează dispozițiile art. 81 din Codul muncii care stabilesc
că termenul de preaviz în cazul demisiei nu poate fi mai mare de 20 de zile
lucrătoare pentru funcțiile de execuție și 45 de zile lucrătoare pentru funcțiile de
conducere.
3. Obligația asumată de salariat are natura juridică a unei clauze penale,
reglementată de art. 1538 din Codul civil: „ (1) Clauza penală este aceea prin care
părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării
obligaţiei principale.
(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a
obligaţiei principale, fie clauza penală.
(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească
vreun prejudiciu.
(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care
creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din
culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt
exceptate dispoziţiile privitoare la arvună.”
Art. 1.540
Nulitatea clauzei penale
„(1) Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea
clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale.
(2) Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit
imposibilă din cauze neimputabile debitorului.”
Art. 1.541
Reducerea cuantumului penalităţii
„(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat
creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la
încheierea contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să
rămână superioară obligaţiei principale.
(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.”
Clauza penală apare ca o modalitate de evaluare prealabilă a despăgubirilor, realizată
pe cale convenţională.

2
 În dreptul muncii, chiar dacă nu există o reglementare expresă, se consideră că
inserarea unei clauze penale în contractul de muncă în cazul răspunderii patrimoniale
a salariatului nu este posibilă6. Într-adevăr, în această ipoteză, nu sunt aplicabile, ca
atare, reglementările din dreptul comun, întrucât:
 Contravine specificului raporturilor de muncă, nefiind aplicabil art. 295
alin. (1) C. m., potrivit căruia dispoziţiile cuprinse în legislaţia muncii se
întregesc cu cele cuprinse în legislaţia civilă numai în măsura în care nu sunt
incompatibile cu acest specific. Or, aşa cum s-a arătat în doctrină, clauza penală
nu se referă numai la aspectul constrângător, ci, întotdeauna, vizează, în
principal, preevaluarea prejudiciului. Sunt, deci, două laturi inseparabile ce
ţin de esenţa clauzei penale. Ca atare, tocmai efectul principal al unei astfel de
clauze - preevaluarea prejudiciului posibil produs de către salariat - este
inadmisibilă potrivit legislaţiei muncii7.
 Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, obligaţie al
cărei corespondent juridic îl reprezintă un drept al salariatului la care
acesta nu poate renunţa (art. 38 C. m.). Ori de câte ori se pune problema
recuperării unui prejudiciu produs de către salariat angajatorului,
acesta din urmă este obligat să dovedească în instanţă existenţa şi
întinderea lui (bineînţeles, în lipsa unui acord între părţi, ca urmare a
întocmirii de către angajator a unei note de constatare și evaluare a
pagubei).
2. Codul muncii nu interzice angajatorului să renunțe la drepturile prevăzute de
lege în favoarea sa, astfel încât acesta își poate asuma obligația de a nu dispune
concedierea salariaților pe o perioadă de 5 ani de la încheierea contractului de
muncă.