Cruciada copiilor este poate unul dintre cele mai neobişnuite evenimente din tot evul mediu.

Copiii vor pleca la războiul sfânt după cea de-a patra cruciadă (1202-1204), un dezastru al
dogmei şi învățăturii creştine având în vedere îndepărtarea tot mai flagrantă de scopul inițial al
acestor campanii militare. Prin inițiativa lor, grupul de copii încearcă, cel puțin la nivel mental,
să reînvie valorile creştine prin imaginea purității pe care o invocă. Episodul însă se desfăşoară
tragic…

Într-o zi de mai, în 1212, îşi face apariția la Saint-Denis, la curtea regelui Phillippe, un păstor de
numai 12 ani pe nume Etienne, originar din micul orăşel Cloyes, care susține că Iisus i s-ar fi
revelat şi l-ar fi îndemnat să plece în cruciadă. Regele nu se lasă impresionat, dar copilul, înflăcărat
de epifanie, îşi intră în rolul de lider religios, unul care trebuie să reuşească acolo unde cei mai
vârstnici au dat greş. De 15 ani se tot predica necesitatea unei cruciade împotriva musulmanilor
din Spania sau a ereticilor din Languedoc. Nu a fost deoc greu ca toată fervoarea să se infiltreze şi
în sufletul unui copil care îşi asumă şi el rolul de păstor spiritual, visând să devină un soi de Petre
Eremitul, care îşi câştigase aura legendară secolul trecut.

Începe să predice la porțile abației Saint-Denis, spunând că va conduce un grup de copii în Ţara
Sfântă, că mările vor seca în fața lor şi vor pătrunde nestingheriți în orient. Etienne are un talent
oratoric deosebit, cu care îi impresionează chiar şi pe bătrâni. De necrezut, dar izbuteşte în cele
din urmă să adune o masă mare de copii dornici să plece pe meleaguri străine în căutarea lui
Dumnezeu. Se reunesc la Vendome şi pornesc în nevinovata lor expediție.

Contemporanii vorbesc de un număr colosal, mii de suflete care iau calea pelerinajului. Majoritatea
sunt copii de țărani, deşi când şi când mai apre câte-un vlăstar de viță nobilă. Sunt şi fete, câțiva
preoți, câțiva pelerini mai vârstnici, unii animați de pietate, alții de sărăcie. Expediția începe după
binecuvântarea preoților locali şi respingerea suferințelor părinteşti în numele unui ideal mai
măreț. În afară de Stephan pe care îl purta o căruță şi cei câțiva copii de nobil, toți merg pe jos.
Conducătorul capătă o aură de sfințenie, poate şi din cauza veşmintelor modeste şi chipului tânăr,
luminat de credință. Trec de Tours şi Lyon, mărşăluind spre Marseille într-o vară toridă. Depind
de mila localnicilor şi aceştia abia se întrețin pe sine.

Moartea îi ia unul câte unul. Ajungând la Marseille, sunt întâmpinați cu mare bucurie şi li se oferă
adăpost. În dimineata următoare se grăbesc spre port, iar când minunea promisă nu se înfăptuieşte
şi mările nu se despart, unii îl acuză pe Etienne de trădare, iar alții aşteaptă cuminți, poate s-o
îndura Dumnezeu de ei. După câteva zile, doi comercianți pe nume Hugues Ferreus şi Guillaume
de Posqueres se oferă să le pună la dispoziție corăbii pentru a-I transporta în Palestina, în numele
Domnului. Etienne acceptă cu entuziasm cele 7 vase care îi poartă departe, iar vreme de 18 ani nu
se mai ştie nimic de micii pelerini.

Poveştile despre Etienne ajung şi în zona renană. La numai câteva săptămâni după asumarea
misionarismului, Nikolas predică acelaşi mesaj al ascendentului moral asupra cavalerilor a căror
lăcomie a dus la prăbuşirea țelului inițial al războaielor. La Köln începe să se adune o armată de
copii, grație vorbelor pline de elan ale micului predicator. Spre deosebire de francezii care vor să
se înstăpânească cu forța în Tara Sfântă, germanii doresc să realizeze scopul prin convertirea
infidelilor. În general, copiii din Renania erau ceva mai în vârstă şi participau mai multe fete decât
în grupul lui Etienne. Rangul social varia de la nobili la vagabonzi. Expediția se împarte în
două:primul grup, numărând după cronici 20.000, era condus de însuşi Nikolas, care ia ruta Basel-
Elveția de vest-Geneva, trecând Alpii prin Mont Cenis. Pierderile omeneşti sunt grele.

La finele lui august mai puțin de o treime izbuteşte să vadă zidurile Genevei. Au permisiune de
şedere, iar bucuria îşi face loc în sufletele lor. Dar când mare refuză să asculte, la fel ca la Marseille,
dezamăgirea este fără margini, crescând şi suspiciunea unui complot. Unii aleg să rămână în oraş,
dar Nikolas continuă călătoria îndreptându-se spre Pisa. Acolo două corăbii transportă o parte
dintre ei în Palestina, dar soarta lor rămâne necunoscută. Nikolas însă mai aşteaptă un miracol şi
apelează la însuşi papa Inocentiu, înduioşat de pioşenia dar şi de naivitatea lor. Îi îndeamnă cu
blândețe să plece înapoi acasă şi să îşi reia misiunea atunci când vor fi mari, acea de a lupta pentru
Iisus.

Se cunosc puține despre drumul de întoarcere. Mulți sunt răpuşi de boli sau intemperii, cei mai
norocoşi ajung în grija unor familii italiene. Sporadic mai se iveşte câte unul înapoi acasă. Nikolas
probabil că nu este printre aceştia. Părinții suferinzi şi indignați însă, cer arestarea tatălui copilului,
care i-ar fi susținut inițiativa prostească din aroganță. Acesta este spânzurat.

Soarta nu surâde nici celui de-al doilea grup de copii. Trecând prin Elveția centrală şi Italia
poposesc la Ancona, dar marea iarăşi nu se desparte şi copiii se mişcă spre Brindisi. Şi aici
întâmpină aceeaşi situație:câteva vase dispuse să ducă un număr în Palestina sau lungul drum spre
casă care se sfârşeşte de obicei în mizerie şi moarte.

Francezii au avut poate ceva mai multe de îndurat. În 1230 un preot ne spune o poveste interesantă
din est. Fusese alături de Etienne la Marseille, îmbarcându-se pe unul din vasele negustoreşti.
Vremea rea face ravagii, iar două corăbii naufragiază pe insula San Pietro. Cele cinci care
supraviețuiesc furtunii se trezesc inconjurate de un detaşament al sarazinilor, aflând că totul era un
aranjament pentru a fi vânduți ca sclavi. Sunt duşi toți la Bougie, pe coasta algeriană. Majoritatea
rămâne aici în captivitate, puțini ajung în Egiptul care plătea mai bine pentru sclavii europeni.
Guvernatorul Alexandriei achiziționează o parte pentru a-i lucra pământurile. Preotul povesteşte
că mai erau în viață în jur de 700. Câtiva sunt duşi la Baghdad, unde devin martiri pentru că refuză
convertirea la Islam. Cei mai norocoşi se pare că sunt acest preot şi cei câțiva care ştiu să scrie şi
să citească.

Guvernatorul Egiptului, al-Adil, interesat de limbile şi cultura ocidentală, îi păstrează ca

traducători şi secretari, asigurându-le condiții relativ bune. Dar ei sunt excepția. Copiii se jerfesc
de dragul unui ideal în care poate că, în inocența lor, au crezut mai mult decât oricine. Dar nici
măcar ei nu au restituit Ierusalimul creştinilor..