Provocarea menținerii

Natura unei provocări a menținerii

Leadershipul de menținere are rostul de a păstra laolaltă un grup, o comunitate, o

organizație sau o țară, atunci când sunt amenințate. Ceea ce trebuie să facă cei aflați într-o
astfel de situație este să accepte că supravieuirea lor este pusă în primejdie și că trebuie să
acționeze, astfel încât să-și cruțe resursele și să mențină sistemul în funcțiune, la un nivel de
energie care să-i permită să supraviețuiască până când amenințarea dispare.

Simptomele ale unei provocări a menținerii sunt următoarele:

 Grupul sau organizația sa se află sub o amenințare pe care oamenii n-o pot
face să dispară doar ignorând-o sau părăsindu-și mediul.
 Încercând să-și îmbunătățească situația, grupul întâmpină piedici serioase:
datorii împovărătoare, lipsă de capital, aservirea față de o putere străină, o
scădere severă a ratei de creștere, etc.
 Misiunea sau rațiunile de la baza existenței grupului slăbesc sau se pierd, iar
oamenii, nemaigăsind nici un motiv să rămână-n colectiv, încep să-l
părăsească.

Într-o provocare a menținerii, oamenii trec, în general, printr-o stare de nervozitate, de

neliniște. Grupul este amenințat de o serie de factori de disfuncționalitate: practici interne,
inamici externi sau o combinație oarecare a acestora. Resursele grupului sunt pe cale să se
erodeze, iar oamenii nu-și mai pot îndeplini misiunea și nici n-au idee ce anume să facă
pentru a supraviețui.

Bariera care le blochează progresul este creată de propriile atitudini și practici, care îi
fac să pună și mai mult în pericol valorile și resursele acumulate în timp. Cu alte cuvinte,
aflați sub o amenințare și într-un grup pe care să se destrame, oamenii pot prea lesne să-și
piardă curajul și iluziile și să cadă pradă disperării. Deprimați, se resemnează, pur și simplu,
și nu se mai luptă să supraviețuiască sau să-și protejeze resursele pe care încă le mai au.
 Într-o provocare a menținerii, promisiunea este posibilitatea ca valorile și resursele pe
care le mai posedă grupul să fie protejate, iar oamenii să supraviețuiască și să reziste
loviturilor, cu condiția să li se ofere un leadership înțelept și prudent.

Pentru a exercita leadership real în cadrul unei provocări a menținerii, leaderul trebuie
să fie capabil, să folosească un set amplu de instrumente și strategii prin care să asigure
supraviețuirea grupului sau organizației.

Într-o provocare a menținerii, resursele (materiale sau sub formă de cunoștințe)

necesare supraviețuirii s-ar putea să lipsească, fie din cauza neglijenței membrilor grupului,
fie din cauza unor forțe mai presus de controlul lor.

În anumite situații de menținere, leaderul nu poate apela la resursele neîndestulătoare

ale grupului decât pentru a-l ajuta să-și suporte suferința și anxietatea până când vor veni zile
mai bune. Sunt situații adesea foarte dificile, pentru că nimănui nu-i convine să admită că
opțiunile îi sunt limitate și că lucrul cel mai bun pe care îl poate spera este să reziste de la o zi
la alta. Prin urmare, în cazul unei astfel de provocări sarcina leaderului începe adesea de la a-i
ajuta pe oameni să înțeleagă corect situația dificilă în care se află. Doar astfel va reuși grupul
să se ferească de amenințări și să-și păstreze vigoarea până la remedierea situației, când poate
să-și revină și să prospere. De o asemenea provocare a avut parte Weary Dunlop și oamenii
lui, aflați într-un lagăr din jungla asiatică, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este
un caz neobișnuit, care ne arată dificila muncă a unui leader ce încearcă să ocrotească grupul
și resursele acestuia până la îndreptarea vremurilor.

Cazul lui Weary Dunlop

În februarie 1942, locotenetul Edward Weary Dunlop a fost transferat pe insula

indoneziană Java, unde se aflau trupe australiene, britanice, neo-zeelandeze si olandeze ce
incercau sa reziste in fata inaintarii japonezilor in intreaga Asie de Sud-Est.

Imediat dupa ce au intrat in Java, japonezii l-au luat prizonier pe Dunlop. In lagarul in
care au fost dus el, impreuna cu restul prizonerilor, era un haos total. Nimeni nu se asteptase
ca japonezii sa ii infranga atat de iute.

Desi colonelii si generalii britanici si australieni incercau sa mentina cat de cat ordinea
in lagar, era clar ca sarcina devenise prea grea. Oamenii refuzau pur si simplu sa maia accepte
tipul de leadership traditional militar. Astfel, ofiterii s-au gandit sa caute pe cineva care sa-i
poata conduce. L-au rugat pe Dunlop, deși acesta nu condamnase niciodata trupe în luptă și
nici măcar nu era ofițer superior.

Dupa 10 luni in care ii condusese pe prizonierii de razboi in lagarul din Java, Dunlop
a fost trimis intr-un alt lagar din Siam. Dunlop avea in grija peste o mie de soldati, grup numit
mai tarziu Mia lui Dunlop. In tipul acesta, japonezii ii puneau pe prizonieri la munca:
trebuiau sa construiasca o cale ferata strategica intre Brimania si Siam.

Provocarea de leadership lui Dunlop era urmatoarea: sa-i ajute pe oameni sa

supravietuiasca intr-o vreme cand sansele de supravietuire erau atat de mici. Sa-i faca sa
reziste in fata bataliilor zilnice, sa-si pastreze credinta ca intr-o zi vor scapa si se vor intoarce
teferi la casele si familiilor lor.

Leadership real în cadrul unei provocări a menținerii

Un aspect vital al leadershipului din cadrul unei provocări a menținerii este păstrarea
flăcării speranței. Pentru ca un grup, oricare ar fi el, să supraviețuiască, trebuie ca speranța și
simțul direcției să fie suficient de puternice în mințile membrilor lui încât să-i împiedice să
renunțe și să-l părăsească.

În condiții normale, oamenii rămân într-un grup sau organizație, fie că împărtășesc
același țel și aceeași direcție de mișcare, fie pentru că sunt plătiți suficient de bine încât să
merite să rămână. Dar când grupul se vede pus în fața unei provocări a menținerii, cauzate de
o amenințare internă sau externă, motivele uzuale care-i fac pe oameni să muncească
împreună nu mai sunt suficiente ca să-i țină concentrați asupra sarcinii lor. Prin urmare, cel
care exercită leadership în cadrul unei provocări a menținerii, trebuie să vizeze în special
păstrarea vie a speranței oamenilor pentru a-i face să rămână angajați în ceea ce fac, chiar și-n
împrejurări amenințătoare, care fac ca viața organizației să devină dureroasă sau chiar
primejdioasă.

Pentru un leader poate fi o povară grea să-și asume întruna sarcina de a-i încuraja pe
oameni, de-ai îndemna să meargă înainte. Totuși, pentru ca grupul să supraviețuiască este
esențială prezența cuiva care să-i dea speranță și să-l călăuzească de-a lungul unei perioade de
încercări dificile. Adoptând un astfel de rol, leaderul trebuie mai întâi să-și controleze
propriile temeri și emoții, să-și cultive propria capacitate de a rezista, de a nu se prăbuși sub
povară. El trebuie să aibă un puternic și profund simț al direcției, un simț al direcției creat și
stimulat de însuși faptul că-i ajută pe oameni.
 Ca să supraviețuiască, orice grup trebuie să-și păstreze simțul misiunii și valorile sale
fundamentale. Există însă grupuri care nu suferă din cauza vreunei amenințări imediate, ci
doar de pierderea direcției și a țelurilor. Aceasta, din cauza incapacității oamenilor de a-și
îndeplini sarcina zilnică, a ocrotirii valorilor și practicilor esențiale ce-i definesc ca grup și
dau sens acțiunii lor. Dacă misiunea încetează să mai fie clară și dacă apar fisuri în valorile
fundamentale ale grupului, acesta se poate vedea în pericol și poate suferi consecințe severe.

În menținerea misiunii și valorilor fundamentale ale organizației sau comunității,

precum și a bunăstării grupului în momentele grele, lucrurile mărunte pot fi de mare ajutor.
Așa cum a constatat Weary Dunlop, un simplu zâmbet poate schimba totul.

Sarcina leaderului este să descopere care sunt micile acțiuni, simboluri, gesturi sau
evenimente care ar putea servi ca modalitate de a-i orienta și concentra pe oameni asupra
activităților de menținere, menite să asigure buna funcționare a grupului sau organizației, sau
măcar să-i împiedice deteriorarea. De obicei, sunt lucruri ușor de făcut, dar adesea sunt
neglijate, nu doar când grupul este amenințat de ceva, ci câteodată chiar și când totul merge
foarte bine.

În bună parte, munca leaderului, într-o provocare a menținerii este una de evocare:
grupul trebuie calmat, încurajat, ajutat să parcurgă un pas după altu, stimulat atât cât să poată
face față cerințelor fiecărei zi. Uneori, însă, când împrejurările o cer, poate fi nevoie și de
intervenții și mai hotărâte, pentru a menține grupul în viață.

De obicei, atunci când un grup sau o organizație se confruntă cu provocarea

menținerii, apar o serie de forțe distructive, obscure, care îi amenință supraviețuirea. Orice se
ridică în calea progresului este o astfel de forță: poate fi o persoană, un grup, o politică, un
mod de comportare sau o condiție impusă de mediu; poate proveni din interior sau din
exterior, afecând sau punând în pericol integritatea sistemului. O forță distructivă poate fi
întruchipată de mecanismele de nestăvilit ale pieței libere, dintr-o țară încă nepregătită să facă
față competiției; poate fi invazia unei armate străine, pot fi chiar valorile, deprinderile,
practicile și prioritățile oamenilor. Astfel de forțe pun în pericol avuția și valorile generate de
grup. Sarcina liderului este, prin urmare, să identifice forța distructivă și să apere pe cât
posibil grupul de acțiunea sa nocivă.

De exemplu, părinții au de îndeplinit zilnic sarcini de menținere, pentru a-și apăra

copiii de efectele factorilor distructivi. Există grupuri, companii și instituții care, fără să se
gândească, subminează autoritarea parentală, oferindu-le copiilor noi valori și făcându-i să
creadă că anumite lucruri le pot face viața mai bună.

De fapt, orice sistem, grup sau organizație trebuie să combată forțele obscure
distructive care încearcă să profite de el, să-l exploateze sau să-l nimicească. Iar ca să se
asigure că forțele distructive nu înving, sistemul are nevoie de un leadership curajos, moral și
strategic. Uneori, lupta se duce cu un inamic venit din afară, alteori cu unul din interior:
cultura organizației sau chiar oamenii ei, care ar trebui să o protejeze.

Concluzii

Multe organizații se luptă să facă față unei provocări a menținerii, unele reușesc, altele
nu. Adesea, cauza eșecului este faptul că oamenii nu sunt nici măcar conștienți că au de-a
face cu o provocare a menținerii. Cu alte cuvinte, ei nu au idee care este adevărata natură a
amenințării cu care se confruntă, ce trebuie conservat și, prin urmare, ce fel de leadership le
este necesar ca să abordeze provocarea respectivă. Câteodată, oamenii refuză cu totul să
admită că au o problemă sau că nu mai au decât foarte puține opțiuni. Dacă nu discern faptul
că au de-a face cu o problemă a menținerii, liderul și grupul nu au cum să-și configureze
acțiunile și intervențiile în așa fel încât să corespundă realității pe care tot încearcă să o evite.
Grupul riscă astfel să se descompună și să piardă întreaga valoare acumulată. Prin urmare,
liderul trebuie să dea dovadă de vigilență, încercând să detecteze amenințări provenite din
afara sau din interiorul grupului, amenințări care ar putea vătăma valorile și bunăstarea
grupului.