Introducere

Crusta terestră este constituită aproape în întregime din silicaţi şi oxizi.

Ponderea altor substanţe chimice aflate în compoziţia crustei şi, probabil în
compoziţia planetei noastre în întregime, este comparativ mai mică. Substanţele
chimice naturale, care s-au format în crusta terestră (sau pe suprafaţa acesteia) sunt
prezentate de minerale, iar diferite asociaţii ale mineralelor – formează varietăţile de
roci.
În zona hipergenă aproape toate mineralele, cu excepţia apei şi a mercurului,
se află în stare de agregare solidă şi majoritatea din acestea, se disting printr-o
structură internă proprie, numită structură cristalină. Specificul substanţelor cristaline
constă în proprietatea lor de a forma poliedre naturale aproape perfecte, care sunt
caracterizate de o combinare anumită a elementelor de simetrie, iar aspectul general al
poliedrului într-o măsură oarecare reflectă structura internă a materiei din care el este
constituit.
O parte din minerale prezintă substanţe amorfe, iar o altă grupă de substanţe
naturale se află în stare de agregare sau lichidă sau gazoasă. În prezentul curs aceste
varietăţi ale substanţelor naturale nu vor fi examinate.
Majoritatea mineralelor cunoscute de geologi s-au format sau în regiunile
hipergene ale crustei terestre, sau la adâncimi relativ mici ale subsolului. Unele
minerale, care s-au format în mantaua superioară, în limite termodinamice destul de
largi (T = 0 – 1500°; P > 20 kBari), fiind deplasate în apropierea suprafeţei crustei
terestre în rezultatul diverselor procese dinamice (vulcanogene sau tectonice), aduc o
informaţie bogată despre procesele care au loc în adâncul subsolului. Altfel spus,
fiecare mineral reflectă condiţiile termodinamice, care au condus la formarea lui.
Una din problemele fundamentale ale mineralogiei constă în restabilirea
proceselor de mineralogeneză. Unele procese fizico-chimice naturale sunt văzute de
cercetător, însă majoritatea mineralelor s-au format sau la adâncimi inaccesibile ale
subsolului, sau în trecutul geologic estimat în zeci şi sute milioane ani şi din cauza
aceasta problema genezei substanţelor naturale – mineralelor şi asociaţiilor de
minerale (rocilor), este una din cele mai dificile.
În prezent, aplicând teorii şi metode de chimie structurală, dinamică chimică şi
termodinamică, veridicitatea deducţiilor mineralogenetice apare la un grad destul de
avansat. De exemplu, temperatura cristalizării feldspaţilor poate fi determinată în baza
aranjamentului cationilor Al+3 şi Si+4 în reţeaua cristalină. Sau, Al2[SiO4]O la presiuni
mari se cristalizează sub formă de chianit (disten), iar la presiuni relativ mici aceiaşi
substanţă formează un alt mineral – andaluzitul. În baza oxizilor de fier FeO·Fe 2O3
(magnetit) şi Fe2O3 (hematit) se poate deduce temperatura şi presiunea parţială a
oxigenului la momentul formării acestor minereuri. Analizând izotopii oxigenului în
calcit şi aragonit (două varietăţi polimorfe ale aceiaşi substanţe – Ca[CO 3]), din care
sunt formate cochiliile diferitor moluşte fosile se pot restabili temperatura şi
salinitatea apei din bazinul maritim, care a existat zeci de milioane ani în urmă.

1
 Deoarece majoritatea mineralelor prezentă substanţe cristaline, studiul
compoziţiei crustei terestre este imposibil fără cunoaşterea noţiunilor fundamentale
ale cristalografiei.
Cristalografia este o ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al cristalelor şi
include trei compartimente:
1. Cristalografia geometrică – studiază trăsăturile generale ale substanţelor
cristaline şi ale poliedrilor naturali (cristalelor), formaţi în diferite condiţii
geologico-genetice; în baza elementelor de simetrie examinează cristalele
şi se ocupă cu sistematizarea acestora.
2. Cristalochimia – stabileşte relaţiile reciproce dintre structura cristalină,
compoziţia chimică şi proprietăţile fizico-chimice ale acestora.
3. Cristalofizica – studiază proprietăţile fizice ale cristalelor (diferite
proprietăţi mecanice, optice, termice, electrice, magnetice, radioactive,
etc.)
Aceste trei discipline sunt interdependente şi se completează reciproc. Astfel,
un cristalograf se ocupă nu numai cu studiul cristalelor, dar şi cu specificul
structurilor interne ale substanţelor cristaline, care depinde în cea mai mare măsură de
natura atomilor din care această substanţă este formată. La rândul său, un cristalofizic,
în procesul de studiu a proprietăţilor fizice ale cristalelor va opera atât cu date din
cristalochimie, cât şi cu noţiuni din cristalografia geometrică. În prezent, cristalografia
geometrică nu poate fi percepută fără a cunoaşte structura internă a cristalelor, iar una
din metodele fundamentale de studiu petrografic este bazată pe studiul proprietăţilor
optice ale substanţei cristaline (fărâmelor de minerale) care intră în compoziţia rocilor.
Rezultând din cele menţionate, prezentul curs cuprinde trei capitole:
I – Cristalografia geometrică.
II – Noţiuni generale din cristalochimie.
III – Noţiuni din cristalofizică.

2
 Capitolul I

Cristalografia geometrică

§1. Starea structurală a substanţelor solide

Cristalul este un corp natural omogen din punct de vedere al compoziţiei

chimice şi anizotrop, care se distinge printr-o structură internă reticulară şi o formă
poliedrică relativ perfectă.
Stările structurale ale substanţelor solide sunt:
1. Starea amorfă, în care substanţa nu prezintă forme geometrice, iar
particulele componente ale ei sunt distribuite în spaţiul material fără nici o
conformitate (figura 1a).
2. Starea nematică, în care particulele materiale sunt alungite şi fibrilare,
având tendinţa de a se uni în agregate paralele, cu o aranjare regulată, însă după o
singură direcţie spaţială; în caz dacă particulele materiale alungite sunt spiriforme cu
axe paralele starea structurală a substanţei este colesterică (figura 1b).
3. Starea smectică, în care particulele sunt tabulare şi se aranjează în agregate
bidimensionale cu feţe paralele (figura 1c).
4. Starea cristalină, în care particulele se aranjează simetric în spaţiul
tridimensional (figura 1d).

Fig. 1 Stările structurale ale substanţelor solide

a – amorfă, b – nematică, c – smectică, d – cristalină

Stările nematică, colesterică şi smectică nu sunt specifice pentru minerale şi se

întâlnesc numai la anumite substanţe organice foarte mobile şi plastice. Proprietăţile

3
lor sunt apropiate de proprietăţile substanţelor aflate în stare de agregare lichidă.
Având un contur nestatornic, substanţele cu stări nematică, colesterică şi smectică
însuşesc proprietatea de birefringenţă se numesc substanţe mezotrofe sau cristale
lichide, iar stările respective sunt considerate ca intermediare între starea amorfă şi
starea cristalină.
În natură toate mineralele pot exista atât în stare amorfă, cât şi în stare
cristalină. Cel mai des sunt întâlnite mineralele în stare cristalină, cu sau fără forme
poliedrice, însă cu proprietăţi care aparţin numai stării cristaline.
Starea amorfă, din punct de vedere fizico-chimic este instabilă şi din această
cauză aproape toate mineralele amorfe au tendinţa de a trece cu timpul în stare
cristalină. Spre deosebire de substanţele cristaline, mineralele amorfe prezintă o
omogenitate materială a căror particule constituente (atomii, ionii, sau moleculele)
sunt dispuse în spaţiu haotic şi întâmplător.
Substanţele cristaline se deosebesc de substanţele amorfe prin trei proprietăţi
caracteristice numai pentru ele: anizotropie, restabilirea prin cristalizare a formei
poliedrice specifice şi simetrie.
1. Anizotropia. Ca o consecinţă a cristalizării, substanţa capătă o serie de
proprietăţi fizice speciale, care pot fi scalare sau vectoriale. Proprietăţile scalare sunt
acelea în a căror definiţie nu intră direcţia (densitatea, căldura specifică). Ele se
definesc prin valori numerice ce pot fi reprezentate grafic printr-un punct. Având
aceiaşi valoare în orice direcţie a corpului proprietăţile scalare depind numai de
temperatură şi presiune. Astfel de proprietăţi nu pot constitui criterii de diferenţiere
între starea amorfă şi starea cristalină, deoarece ele aparţin în acelaşi timp ambelor
stări. Proprietăţile vectoriale variază în funcţie de direcţie (de exemplu, viteza de
propagare a luminii). Astfel de proprietăţi pot fi reprezentate grafic printr-un vector,
care exprimă direcţia, sensul şi valoarea.
Proprietăţile vectoriale pot fi continue şi discontinue.
Proprietăţile vectoriale continue sunt reprezentate printr-un vector, a cărui
mărime variază în mod continuu cu direcţia (dilatarea termică, compresibilitatea,
elasticitatea, etc.).
Unele proprietăţi vectoriale variază în mod discontinuu cu direcţia, prezentând
valori maxime şi minime pentru anumite direcţii, iar pentru alte direcţii – valori care
se află între limitele maximale şi minimale (viteza de creştere şi de dizolvare a
cristalelor, coeficientul de refracţie a luminii, etc.).
Din acest punct de vedere starea structurală amorfă se caracterizează prin lipsa
proprietăţilor vectoriale şi în mod normal, având aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile,
substanţele amorfe sunt izotrope.
Starea structurală cristalină se caracterizează prin prezenţa proprietăţilor
vectoriale discontinue şi are aceleaşi proprietăţi numai în direcţii paralele.
În felul următor, anizotropia este o însuşire a substanţelor cristaline de a avea
diferite proprietăţi în diferite direcţii. Propagarea luminii, conductibilitatea termică,
duritatea, conductibilitatea electrică, etc. sunt funcţional dependente de direcţia în
care acestea se manifestă. Un exemplu clasic de anizotropie reprezintă cristalul
distenului – Al2[SiO4]O. Fiind un corp prismatic alungit, acesta are durităţi diferite: în
direcţiile paralele axei lungi cristalul are o duritatea relativ mică şi se zgârie uşor cu
lama unui cuţit; în acelaşi timp, în direcţie transversală cristalul este foarte dur şi se
opune afecţiunilor mecanice. De aici şi provine denumirea cristalului, deoarece disten
înseamnă duritate dublă.

4
 2. Restabilirea formei poliedrice proprii prin cristalizare liberă. În condiţii
favorabile pentru cristalizare substanţele cristaline îşi restabilesc forma lor poliedrică
specifică.
Fenomenul de restabilire a formei poliedrice proprii prin cristalizare liberă
poate fi observat în experimentele efectuate în laborator cu scop de creştere a diferitor
cristale din soluţii suprasaturate (sulfat de cupru, alăun de potasiu, etc.). În calitate de
iniţiator al cristalizării în soluţia lipsită de impurităţi se introduce o granulă solidă
(germenele) din aceiaşi substanţa dizolvată. Cu timpul, în funcţie de concentraţie şi
temperatură, granula care avea o formă accidentată se va transforma într-un cristal cu
forma poliedrică mai mult sau mai puţin perfectă.
Procesul de cristalizare poate avea loc numai în soluţie suprasaturată.
Suprasaturaţia poate fi obţinută prin două metode: 1 – prin evaporare (eliminarea
solventului) din soluţia saturată şi 2 – prin coborârea temperaturii soluţiei saturate.
Pentru a creşte un cristal, la prima etapă este necesar de a pregăti o soluţie
saturată. Ea se obţine în funcţie de temperatură, substanţă (care are un anumit
coeficient de dizolvare) şi volumul solventului, iar cantitatea soluţiei se calculează
ţinând cont de mărimea cristalului care se va forma în stadiile finale a experimentului.
La baza unui astfel de calcul este pusă cantitatea de substanţă dizolvată în 100 g de
solvent la o anumită temperatură (tabelul 1).
Tabelul 1
Cantitatea de săruri dizolvate în 100 g de apă

K[NO3]Nitrat de potasiu
KNa[C4H4O8]×4H2OSarea segnetică

NaClSarea gemă (halitul)

Mg[SO4]×7H2OHidrosulfat de magneziu
Na[NO3]Nitratde sodiu

Cu[SO4]×5H2OPiatra vînătă
Alăun de potasiu KAl[SO4]×12H2O

T° C

0 3,9 73,0 42 76,9 31,6 13 35

10 9,5 80,6 54 93,8 37,0 21 35,5
20 15,1 88,5 90 115,9 42,3 36 36
30 22,0 96,6 150 146,3 48,8 44 36,2
40 30,9 104,9 234 179,3 56,9 64 36,5

De exemplu, dizolvarea nitratului de potasiu KNO3 creşte odată cu

temperatura destul de rapid: la 0˚ în 100 g de apă se va dizolva 13 g, iar la 100˚ - 247
g (figura 2). În acelaşi timp, pentru clorura de natriu (halitul) NaCl odată cu creşterea
temperaturii de la 0˚ la 100˚, coeficientul de dizolvare se măreşte cu un gradient
constant de la 35 g la 40 g.
În funcţie de coeficientul de dizolvare a substanţei se alege şi metoda de
obţinere a soluţiei saturate. În felul următor, dacă este necesar de a creşte un cristal de
nitrat de potasiu, soluţia saturată este bine a fi obţinută prin dizolvarea în apă fierbinte

5
a cantităţii necesare de KNO3. Cristalizarea în acest caz va avea loc în procesul de
răcire a soluţiei.
Pentru a creşte un cristal de halit este mai bine de a obţine soluţia suprasaturată
prin evaporare. Cristalizatorul (vasul în care decurge procesul de cristalizare) se
introduce într-un exicator închis ermetic în care se află o substanţă higroscopică,
necesară pentru absorbirea vaporilor de apă din spaţiul închis (figura 3).
De regulă, pentru soluţiile apoase în calitate de sorbent este folosit acidul
sulfuric concentrat H2SO4. Mai apoi în cristalizator se introduce o granulă mică de
substanţă solidă în calitate de germene. Acesta este suspendat pe un fir foarte subţire
în soluţia iniţial saturată. În rezultatul absorbirii de către acidul sulfuric a vaporilor de
apă din spaţiul închis al exicatorului, soluţia din cristalizator devine suprasaturată şi în
felul următor, tot surplusul de substanţă se va depune pe suprafeţele accidentate ale
germenului. Cu timpul, granula se va transforma intr-un cristal mai mult sau mai puţin
perfect. Toate operaţiile se fac la o temperatură strict constantă şi în condiţii sterile în
aşa mod ca soluţia din cristalizator să nu fie contaminată cu substanţe străine lichide
sau corpuri solide microscopice.

Fig. 2 Curba coeficienţilor de dizolvare a KNO3 şi NaCl

Dacă creşterea cristalului se face prin metoda răcirii, procedeele sunt efectuate
conform următoarei scheme:
1. În cristalizator se pregăteşte soluţia saturată la temperatura de creştere a
cristalului.
2. În această soluţie se adaogă o anumită cantitate de soluţie saturată la o
temperatură mai mare decât temperatura de cristalizare.
3. În această soluţie, devenită suprasaturată, se introduce germenele, care va
genera procesul de cristalizare şi din care mai apoi va creşte cristalul cu
forma lui specifică.

6
 3. Simetria. Prin simetria cristalelor se înţelege repartizarea conformă şi
echidistanţată a feţelor, muchiilor şi colţurilor cristalelor faţă de elementele de
simetrie. Fiind un corp cu o formă poliedrică perfectă, cristalul poate fi caracterizat
prin combinaţia a câtorva elemente de simetrie: centrul inversiunii, plane de simetrie
şi axe de simetrie.

§2. Structura reticulară a substanţei cristaline şi celulele elementare

Substanţele cristaline se deosebesc prin structurile interne ordonate în care

grupe identice de atomi, ioni sau molecule sunt aranjate simetric şi periodic pe
anumite direcţii. Fiind repartizate în spaţiul material într-o conformitate strictă,
elementele constituente (atomii, ionii) formează o reţea spaţială numită reţeaua
cristalină.

Fig. 3 Creşterea cristalelor în exicator prin metoda evaporării

1 – exicatorul, 2 – cristalizatorul, 3 – germenele, 4 – acid sulfuric concentrat

Reţeaua cristalină ideală rezultă din repetarea periodică al atomului sau a unui
grup de atomi, aranjaţi în spaţiu în funcţie de compoziţia chimică a substanţei. În
condiţiile naturale un astfel de tablou strict geometric nu se observă, deoarece
concentraţiile substanţelor care intră în reacţii chimice şi forţele care influenţează
procesul de cristalizare de regulă sunt variabile în spaţiu şi timp. Sub acest context e
de menţionat, că şi mediul de cristalizare nu este omogen din punct de vedere chimic.
În cazul omogenităţii reale a substanţei cristaline particulele se pot aranja după
un şir reticular, un plan reticular (bidimensional), o reţea reticulară (tridimensională).
Dacă într-o reţea cristalină vom alege un punct de referinţă A0, în orice direcţie
a spaţiului la anumite distanţe vom găsi puncte identice şi echidistante A 1, A2, … An,
care formează şirul reticular (figura 4a). Astfel de puncte prezintă nodurile reţelei
cristaline şi sunt înconjurate de elemente materiale analoge. Distanţa dintre două
puncte AkAk+1 = a se numeşte parametrul (perioada, constanta) dreptei reticulare.
Dacă într-un acelaşi cristal, din acelaşi punct A0, ducem o altă dreaptă orientată
în altă direcţie, ea va întâlni alte puncte materiale identice şi echidistante B1, B2, …
Bn. Parametrul liniar al acestui şir reticular de regulă este altul decât în cazul
precedent BkBk+1 = b. Ducând drepte paralele în planul determinat de şirurile reticulare
A0, A1, A2, … An şi A0, B1, B2, … Bn cu perioada a în direcţia primului şir reticular,

7
sau cu perioada b în direcţia celui de al doilea şir reticular, vom obţine un plan
reticular (figura 4b).
Prin translarea reţelei plane după o a treia direcţie A 0, C1, C2, … Cn cu perioada
CkCk+1 = c se obţine reţeaua spaţială (figura 4c).

Fig. 4 Şirul reticular (a), planul reticular (b), reţeaua spaţială (c).

Puncte de origine într-un sistem reticular pot fi infinit de multe şi, evident,
pentru una şi aceiaşi structură cristalină, teoretic pot exista o infinitate de reţele
cristaline. De exemplu, dacă vom lua o reţea reticulară plană, direcţii reticulare a şi b
pot fi mai multe (figura 5-1, 5-2, 5-3).

Fig. 5 Direcţii posibile pentru şirurile reticulare (vectorii a şi b)

Paralelogramele haşurate prezintă bazele celulelor elementare ale reţelei cristaline;
1, 2, 3 – celule primitive; 0 – celulă cu centrul la bază.

Problema reprezentării reţelei cristaline poate fi rezolvată destul de simplu. În

orice sistem reticular se poate alege unul din mai multe paralelipipede (figura 6), care

8
prin operaţia de translare pe trei direcţii X, Y şi Z ale spaţiului, determinate de
muchiile paralelipipedului ales, va completa toată reţeaua cristalină. Paralelipipedul
poate fi reprezentat prin vectorii a, b şi c şi este numită celulă elementară a reţelei
cristaline (figura 7). În literatura de specialitate se mai utilizează şi denumirea “celula
generatoare”. Coeficienţii a, b şi c sunt parametrii liniari, iar unghiurile dintre
muchiile paralelipipedului α, β, şi γ – parametrii unghiulari ai celulei elementare.
Parametrii a, b, c, α, β, γ poartă denumirea de constante ale reţelei cristaline. Dacă din
punctul de origine a celulei elementare (în figura 7 – punctul de intersecţie a
vectorilor a, b şi c) vom construi trei axe de referinţă X, Y şi Z, acestea se vor numi
axe cristalografice.

Fig. 6 Reţeaua cristalină şi variante de selectare a celulelor elementare

Fig. 7 Celula elementară

a reţelei cristaline.
a, b, c, α, β, γ –
constantele reţelei cristaline;

9
 X, Y, Y – axele
cristalografice
În funcţie de structura cristalină, celulele elementare pot fi mai complicate şi
se aleg cu nodule suplimentare, aflate în centrul unor anumite feţe ale
paralelipipedului, sau in centrul paralelipipedului. Astfel se disting celule elementare
primitive (marcate cu inicele P), celule cu centrul spaţial (marcate prin I), celule cu
centrul la baze (C) şi celule cu centrul pe feţe (F) (figura 6)m.

Fig. 8 Tipuri de celule elementare ale reţele cristaline

P – primitivă, I – cu centrul spaţial, C – cu centrul la baze, F – cu centrul pe feţe

§3. Legile cristalografiei geometrice

Cristalografia geometrică studiază formele exterioare ale cristalelor, care în

mod direct reflectă structura internă a acestora.
1. Legea Euler-Descartes pune în raport elementele constituente ale
cristalului:
Între feţele F, muchiile M şi colţurile C ale unui cristal există relaţia
F+C=M+2
Faţa cristalului (F) este una din suprafeţele poliedrului cristalin care
delimitează în spaţiu acest corp material, muchia (M) rezultă din intersecţia a două
feţe, iar colţul (C) este punctul de intersecţie a trei sau mai multe muchii.
De exemplu, într-un cub (figura 9a), formă caracteristică pentru halit, pirită,
etc. vom avea 6 feţe, 8 colţuri şi 12 muchii: 6 + 8 = 12 + 2; într-un octaedru (figura
9b), formă specifică a magnetitului, diamantului, etc.: 8 + 6 = 12 + 2 (8 feţe, 6 colţuri
şi 12 muchi)i; într-un rombododecaedru (figura 9c), forma pe care o însuşeşte
almandinul (o varietate a granatului): 12 + 14 = 24 + 2 (12 feţe, 14 colţuri şi 24
muchii).
2. Legea constanţei unghiurilor (Legea Steno). Poliedrele naturale (cristalele)
în majoritatea cazurilor se distinge cu forme aparent ideale. De exemplu, almandinul
din formaţiunile geologice ale Lacului Baical, cristale de cuarţ din geode sau filoni de
tip alpin, zirconul din roci granitice, etc. pot fi considerate poliedre naturale numai
relativ perfecte. De regulă, feţele cristalului real au configuraţii şi dimensiuni diferite,
impuse de condiţiile mediului în care decurge procesul de cristalogeneză. Extrem de
rar în subsol pot există condiţii favorabile pentru cristalizare liberă în toate direcţiile

10
spaţiului şi din cauza aceasta procesul de cristalizare decurge în diferite direcţii cu
viteze variabile. În consecinţă, cristalele se abat de la forma lor proprie, însă ceia ce
rămâne constant sunt unghiurile diedre dintre feţe şi unghiurile dintre muchiile
cristalului. Analizând mai multe cristale ale unei şi aceiaşi substanţe, se observă că
forma şi dimensiunile poliedrului natural sunt diferite (figura 10). În acelaşi timp, în
baza măsurărilor directe s-a constatat că unghiurile diedre dintre anumite feţe sunt
totdeauna egale.

Fig. 9 Poliedre cristaline

a – cubul sau hexaedrul, b – octaedrul, c - rombododecaedrul

Legea constanţei unghiurilor, descoperită în 1669 de savantul danez Nicolaus

Stenó, poate fi definită în felul următor:
Un cristal este determinat prin unghiurile ce le formează feţele echivalente
între ele, oricare ar fi forma lor concretă.
Altfel spus, într-un cristal feţele sale pot să varieze oricât şi oricum în
înfăţişarea şi dimensiunile lor relative, însă înclinarea respectivă a fiecărei din ele
rămâne totdeauna constantă şi invariabilă.

Fig. 10 Diferite forme ale cristalelor de cuarţ (a) li zircon (b)

a, b, c şi p, m – feţe identice respectiv ale cuarţului şi zirconului.

Unghiurile diedre ale unui cristal sunt elemente care fiind măsurate servesc la
determinarea formei cristaline printr-un calcul cristalografic destul de simplu.
Măsurarea unghiurilor dintre feţele cristalului se face cu instrumente speciale
goniometre. Acestea sunt de două tipuri: goniometre de aplicare (Goniometrul
Carangeot) şi goniometre cu reflexie (figura 11).

11
 În prezent sunt utilizate goniometrele optice cu reflexie, care măsoară cu
precizie unghiurile diedre şi la cristale destul de mici. Principiul de lucru cu acest
instrument constă în măsurarea consecutivă a unghiurilor dintre razele de lumină
reflectată de feţele cristalului. Cristalul Cr se instalează în centrul unei mese rotative
H cu limb gradat, care permite măsurarea unghiurilor cu o precizie de 1΄ (figura 12a).

Fig. 11 Tipuri de goniometre

a – de aplicaţie, b – optic (de reflexie)

Pe masa rotativă, cristalul se fixează în aşa mod ca muchia formată de feţele

unghiul diedru care se măsoară, să fie paralelă cu axa de rotaţie. Raza de lumină
emanată din colimatorul C cade pe faţa cristalului şi se reflectă de ea. Observatorul va
vedea raza reflectată numai în cazul, când faţa cristalului a 1 va ocupa o poziţie
normală la bisectoarea unghiului format de raza incidentă şi raza reflectată. Cu
ajutorul unei instalaţii speciale, pe limb se notează poziţia normalei N1 – β1. Mai apoi
masa este rotită până când faţa a2 va ocupa poziţia feţei a1 şi de pe limb se citeşte o
altă valoare unghiulară β2 corespunzătoare poziţiei bisectoarei N2. Diferenţa dintre
valorile citite pe limb β = β2 – β1 va fi unghiul format de normalele feţelor a1 şi a2.
Unghiul diedru α format de aceste două feţe se calculează rezultând din relaţiile
simple prezentate pe schema din figura 12b: α = 180˚ - β.

12
 Fig. 12 Schema de lucru a goniometrului cu reflexie (a);
relaţii dintre unghiul diedru α format de feţele cristalului a1 şi a2 şi unghiul
format de liniile normale pe aceste feţe β (b).
3. Legea raporturilor raţionale ale parametrilor. Legea a fost descoperită în
anul 1784 de savantul francez R. J. Haüy – fondatorul cristalografiei moderne şi este
cunoscută ca Legea Haüy. Ea poate prezentată în felul următor:
Într-un cristal feţele sunt aranjate astfel, încât rapoartele parametrilor
acestora pe axe de referinţă se prezintă prin cifre raţionale şi simple,
De exemplu, dacă într-un cristal vom alege trei muchii cu un colţ comun O,
care determină trei axe de referinţă I, II, III (sau X, Y, Z) şi două feţe A 1B1C1 şi
A2B2C2, acestea vor intersecta axele în punctele a 1, b1, c1 şi a2, b6, c3 (figura 13).
Segmentele Oa1, Ob1 Oc1 şi Oa2, Ob6, Oc3, care rezultă din intersecţia feţelor A1B1C1 şi
A2B2C2 cu axele I, II, III, se numesc parametrii acestor feţe. Alcătuind raportul
parametrilor pe axele de referinţă I, II, şi III: Oa2/Oa1 : Ob6/Ob1 : Oc3/Oc1 = p : q : r, vom
constata că rezultatul acestei operaţii p, q, r de regulă sunt cifre raţionale şi mici (p, q, r = 1, 2, 3 ... <
10). În exemplul nostru p = 2, q = 6, r = 3.

Fig. 13 Raporturile
raţionale ale parametrilor
unui cristal

4. Legea zonelor. Această lege o vom prezenta fără definiţie. Totalitatea feţelor
unui cristal, care se intersectează după muchii paralele între ele şi, în acelaşi timp,
paralele cu o direcţie de referinţă, se numeşte zonă de feţe (figura 14). Direcţia ZZ din
cristal paralelă cu toate muchiile(a, a1, a2 a3 …) se numeşte axă de zonă, iar ormalele
feţelor unei zone se găsesc într-un plan perpendicular pe axa de zonă.

13
 Fig. 14 Zona de feţe la un
cristal.

§4. Simetria cristalelor

Simetria este o proprietate fundamentală a cristalelor, iar clasificarea diferitor

tipuri de simetrie în cristalografie joacă un rol important şi determinativ, deoarece
cristalele în primul rând sunt sistematizate în baza elementelor de simetrie şi în al
doilea, – a fost constatată corelarea între simetria cristalelor şi structura interioară a
substanţei din care este format poliedrul natural.
Simetria cristalelor este determinată de un ansamblu de transformări
izometrice, care poartă denumirea de elemente de simetrie: centrul inversiunii, plane
de simetrie şi axe de simetrie. În felul următor, orice cristal poate fi reprezentat prin
formula lui cristalografică compusă din aceste elemente.
În diferite domenii ale fizicii un rol important îl joacă transformările
izometrice, numite liniare, în care coordonatele unui anumit punct din sistem, obţinute
în rezultatul transformării, sunt funcţii liniar dependente de coordonatele punctului
iniţial. În cristalografie transformările sunt liniar izometrice (sau ortogonale)
caracterizate de constanţa tuturor unghiurilor şi dimensiunilor liniare ale poliedrului
cristalin. În mecanica clasică o astfel de transformare este identificată cu mişcarea
unui corp solid nedeformat de forţele care generează această mişcare.
Există două tipuri de transformări izometrice:
1. Rotaţia – spaţiul material este rotit în jurul unei axe fixate.
2. Translarea – spaţiul material este deplasat fără schimbări într-o anumită
direcţie.
Orice element al spaţiului material rămas nemişcat după transformările
izometrice, poartă denumirea de element invariant. De exemplu, în rezultatul rotaţiei
toate punctele aflate pe axa de rotaţie sunt invariante (sau, axa propriu zis, este un
element invariant). În transformările efectuate prin translare puncte invariante nu
există, iar coincidenţele sunt congruente. În cristalografie prin noţiunea de congruent
(congruenţă – concordanţă, coincidenţă) se înţelege un element structural al
cristalului care prin deplasări poate fi făcut să coincidă cu o poziţie iniţială (să-şi
găsească periodic identicul pe o direcţie oarecare).
Dacă transformările izometrice efectuate prin rotaţie sau translare pot fi
identificate cu mişcarea unui corp solid, un alt tip de transformări sunt numite
improprii şi lasă fără schimbări întregul sistem material. Este vorba de transformările
improprii în baza procedeului de reflexie. Coincidenţele într-o astfel de transformare
sunt enantiomorfe. Enantiomorfia este proprietatea substanţei de a se cristaliza astfel,
încât o parte a acesteia apare ca imaginea celeilalte în oglindă.
În spaţiul tridimensional pot fi efectuate trei operaţiuni de acest gen în
rezultatul cărora se determină: simetria în raport cu un punct, stabilită în rezultatul
operaţiunii inversiunii, simetria în raport cu o axă fixă şi simetria faţă de o suprafaţă
plană. Astfel se determină elementele de simetrie care sunt folosite în sistematizarea
varietăţilor de cristale – centrul inversiunii (centrul de simetrie), axele de simetrie şi
planele de simetrie.
Înainte de a prezenta elementele de simetrie vom menţiona, că un corp natural
nu are elemente identice. Din acest punct de vedere cristalele nu fac excepţie, iar
transformările izometrice sunt efectuate prin admitere că poliedrul cristalin este un
corp geometric ideal.

14
 a. Centrul inversiunii sau centrul inversiunii este un punct situat în interiorul
poliedrului natural faţă de care elementele cristalului aflate pe drepte ce trec prin acest
punct se află la distanţe egale, iar operaţia de simetrie corespunzătoare centrului de
simetrie este inversiunea (figura 15).
Unei feţe pe un cristal cu centrul de simetrie îi corespunde o faţă paralel opusă
şi din cauza aceasta cristalele cu centru de simetrie pot fi recunoscute prin existenţa
feţelor dispuse paralel, două câte două. Centrul de simetrie se notează cu simbolul C.

Fig. 15 Operaţia inversiunii (a);

poliedru cristalin care are numai centru de simetrie (b)
În varietăţile de poliedre naturale există cristale cu şi fără centru de simetrie
(figura 16).

Fig. 16 Cristal cu centru de simetrie (a) şi cristal fără centru de simetrie (b)

2. Planul de simetrie este o suprafaţă imaginară care împarte cristalul în două

componente egale în aşa mod, încât una apare ca imaginea celeilalte în oglindă.
Operaţia prin care se pune în evidenţă prezenţa planelor de simetrie este reflexia
ortogonală (figura 17). Notaţia planelor de simetrie se face cu litera P.
Planele de simetrie pot exista independent de axele de simetrie, dar pot fi
asociate cu acestea, fiind sau paralele, sau perpendiculare pe axele de simetrie. În
prezent în practica cristalografică se folosesc indici speciali pentru a reprezenta aceste
conformităţi şi pentru a simplifica formulele cristalografice, scrise în baza elementelor
de simetrie.
Planele perpendiculare pe axele de simetrie de ordinul 3, 4 şi 6 se numesc
plane principale. Un cristal poate admite unul sau mai multe plane de simetrie De

15
exemplu, într-un hexaedru (cub) sunt prezente nouă plane de simetrie (figura 18) –
numărul maximal de plane de simetrie care pot fi la un poliedru natural. În acelaşi
timp, în varietăţile de cristale există şi exemplari lipsiţi de plane de simetrie.

3. Axe de simetrie sunt linii imaginare construite prin punctele caracteristice

ale cristalului: colţuri, centre ale muchiilor sau centrele feţelor diagonal opuse. Axele
de simetrie sunt notate cu simbolul An unde n = 2,3,4,6 este ordinul axei.

Fig. 17 Planul de simetrie PP; figurile Fig. 18 Nouă plane de simetrie a cubului
a1b1c1 şi a2b2c2 sunt simetrice faţă de (9P) – trei plane principale (a) şi şase
planul PP plane diagonale (b)

Axa de ordinul n este axa în jurul căreia prin rotaţie completă de 360º
elementele cristalului (feţele, muchiile, colţurile) îşi găsesc simetricul de n ori.
Numărul de coincidenţe determină ordinul axei. La poliedrele naturale pot fi găsite
numai axele A2, A3, A4, A6 (figura 19). Axe de ordinul cinci şi de ordin mai mare decât
6 în natura cristalelor nu există.

Fig. 19 Axe de simetrie A2, A3, A4, A6.

În unele cazuri, pentru a găsi simetricul poliedrelor naturale, sunt utilizate

operaţii complexe. În felul următor, se determină aşa numitele axe de inversiune.
Axele de inversiune rezultă din combinarea unei operaţii de rotaţie în jurul unei
axe cu o operaţie simultană de inversiune faţă de centrul de inversiune şi se notează
cu Ain. În figura 20 este reprezentat un cristal cu axă de inversiune de ordinul 4.
Ca şi în cazul axelor de simetrie simple, pentru cristale pot exista numai axe de
inversiune de ordinul 2, 3, 4, 6 – Ai2, Ai3, Ai4, Ai6.

16
 Orice cristal poate fi reprezentat prin formula lui cristalografică, alcătuită din
elementele de simetrie pe care le însuşeşte.
De exemplu, formula cristalografică a unui hexaedru (cub) se scrie în felul
următor: 3A44A36A29PC – cristalul are centrul inversiunii, 9 plane de simetrie, şase
axe de ordinul 2, patru axe de ordinul 3 şi trei axe de ordinul 4, iar formula unei
prisme tetragonale dreptunghiulare va fi A44A25PC.

Fig. 20 Poliedru cu axă de

inversiune de ordinul 4 (Ai4)
Examinând formulele cristalografice exprimate prin elemente de simetrie vom
constata că unele cristale deosebindu-se prin forma lor poliedrică au una şi aceiaşi
formulă. De exemplu, formula scrisă mai sus a cubului este aceiaşi pentru octaedru şi
rombododecaedru.
În cristalografia modernă este utilizată o altă indexare a elementelor de
simetrie, numită internaţională: _
a. Operaţia inversiunii – 1
b. Reflexia – m (de la miroir – oglindă)
c. Rotaţia sub un unghi θ (θ = 2π/n unde n = 2,3,4,6).
Există şi alte metode de indexare, folosite de regulă de fizicieni şi chimişti,
care studiază care studiază structurile reticulare ale substanţelor cristaline. Geologii
frecvent utilizează simbolurile tradiţionale: centru inversiunii C, planele de simetrie P,
axele de simetrie An (Ani) sau indexarea internaţională.

§5. Grupuri punctuale (clase de simetrie), sisteme cristalografice

şi singoniile cristalelor

În cristalografie grupurile punctuale se aplică la corpuri geometrice perfecte şi

sunt formate din combinaţii conforme ale elementelor de simetrie. Axele şi planele de
simetrie se află în relaţii destul de stricte: axele de simetrie pot fi perpendiculare pe
planele de simetrie, sau axele şi planele de simetrie pot fi paralele sau perpendiculare
anumitor feţe sau muchii ale poliedrului cristalin Anume din această cauză, o serie de
cristale cu forme diferite, pot avea aceleaşi elemente de simetrie şi, în consecinţă, pot
fi incluse într-un anumit grup punctual.

17
 În cristalografia geometrică se demonstrează, că nu sunt posibile decât 32
formule cristalografice, constituite din elemente de simetrie, care corespund la 32
grupuri punctuale (sau clase de simetrie).
Un grup punctual cuprinde toate cristalele cu aceeaşi formulă de simetrie.
Deducerea grupurilor punctuale se face logic plecând de la axele de simetrie
simple cărora li se adaogă pe rând, plane perpendicular şi plane paralele. Dacă luăm în
consideraţie şi axele de inversiune, rezultă şapte tipuri de grupuri punctuale:
1 – grupuri primitive,
2 – grupuri primitive de inversiune,
3 – grupuri centrate,
4 – grupuri planare,
5 – grupuri planare de inversiune,
6 – grupuri axiale,
7 – grupuri plan-axiale.
Tot în baza specificului simetric, grupurile punctuale sunt sistematizate în trei
categorii (I – categoria inferioară, II – categoria medie, III – categoria superioară) şi
şapte sisteme cristalografice (triclinică, monoclinică, rombică, trigonală, tetragonală,
hexagonală, izometrică) – Tabelul 1. Cristalele sistemelor triclinice, monoclinice,
rombice, trigonale, tetragonale şi izometrice se raportează la un sistem triaxial de
referinţă, iar cristalele sistemului hexagonal – la un sistem format din patru axe.
Din punct de vedere poziţional grupurile punctuale sunt repartizate în şase
singonii (sin gonius – aceleaşi unghiuri). Cu o singură excepţie (sistemul trigonal şi
sistemul hexagonal formează împreună o singură singonie hexagonală), denumirile
sistemelor cristalografice coincid cu denumirile singoniilor.
Aproximativ jumătate din substanţele naturale anorganice formează cristale ale
singoniilor inferioare.
Deseori, în funcţie de condiţiile termodinamice, aceiaşi substanţă se
cristalizează în diferite singonii (cuarţul, feldspaţii de potasiu, etc.). În felul următor,
sistemul cristalografic se prezintă în calitate de indice geologico-genetic important în
determinarea originii diverselor formaţiuni petrografice.

§6. Morfologia cristalelor.

a. Formele simple şi compuse ale cristalelor.

Prin noţiunea de formă se înţelege totalitatea feţelor, muchiilor şi colţurilor

poliedrului cristalin racordate le elemente de simetrie – centru de inversiune, plane şi
axe de simetrie.
Dacă toate feţele unui poliedru natural sunt egale după mărime, configuraţie şi
arie, cristalul are o formă simplă (figurile 21-28). Formele simple pot fi deschise şi
închise
Formele simple sunt deschise atunci, când spaţiul poliedrului nu este delimitat
de feţe identice din toate părţile. În cazul în care feţele de acelaşi fel delimitează
complet cristalul forma se numeşte simplă închisă.
Formele simple deschise sunt:

18
- monoedrul figura reprezentată printr-o singură faţă care nu se repetă pe
cristal (de exemplu, baza unei piramide);
- pinacoidul este constituit din două feţe identice paralele, care admit centru
de inversiune (baza unei piramide);

19
 Tabelul 1
32 grupuri punctuale (clase de simetrie) ale cristalelor

Tipuri de grupuri punctuale

Categoria Sistemul
Primitiv Centrat Planar Axial Plan-axial Primitiv de Planar de inversiune
inversiune
1 2
Triclinic
C
3 4 5
Inferioară Monoclinic
P A2 A2PC
6 7 8
Rombic
A22P 3A2 3A23PC
9 10 11 12 13
Trigonal
A3 A3C A33P A33A2 A33A23PC
14 15 16 17 18 19 20
Medie Tetragonal
A4 A4PC A44P A44A2 A44A25PC Ai4
21 22 23 47 25 26 27
Hexagonal
A6 A6PC A6P A66A2 A66A27PC AI = A3P Ai6A23P = A33A24P
28 29 30 31 32
Superioară Izometric
(Cubic)
4A33A2 4A33A23PC 4A33A26P 3A44A36A2 3A44A36A29PC

20
 - domul prezintă două feşe de acelaşi fel care se intersectează după o muchie
şi admit un plan de simetrie (dacă această formă diedră admite o axă de
simetrie de ordinul doi A2, ea se numeşte sfenoid);
- Piramida este constituită din cel puţin trei feţe de acelaşi fel care se
intersectează într-un colţ;
- Prisma este o formă simplă constituită din minimum trei feţe identice
paralele cu o direcţie.
Formele simple închise sunt bipiramidele, bisfenoizii, scalenoedrii,
trapezoedrii, cubul, octaedrul, dodecaedrii, cubul piramidat, tetraedrul, etc.

Fig. 21 Formele
simple ale cristalelor
categoriei inferioare: a –
monoedrul, b – pinacoidul,
c – diedrul (domul), d –
prisma rombică, e –
tetraedrul rombic, f –
piramida rombică, g –
dipiramida rombică

Fig. 22 Formele simple

ale cristalelor categoriei medii:
a – prisma trigonală, b – prisma
tetragonală, c – prisma
hexagonală

Fig. 23 Formele simple ale

cristalelor categoriei medii: a –
piramida trigonală, b – piramida
tetragonală, c – piramida
hexagonală

21
 Fig. 24 Formele simple
ale cristalelor categoriei
medii: a – dipiramida
trigonală, b – dipiramida
tetragonală, c – dipiramida
hexagonală

Fig. 25 Formele simple

ale cristalelor categoriei
medii: a – trapezoedrul
trigonal, b – trapezoedrul
tetragonal, c – trapezoedrul
hexagonal

Fig. 26 Formele simple

ale cristalelor categoriei
medii: a – scalenoedrul
tetragonal, c – scalenoedrul
hexagonal

Fig. 27 Formele simple

ale cristalelor categoriei
medii: a – romboedrul, b –
tetraedrul tetragonal

22
 Fig. 28 Formele simple ale cristalelor categoriei superioare
a – hexaedrul (cubul), b – octaedrul, c – tetraedrul echilateral,
d – rombododecaedul, e – pentagondodecaedrul

Formele compuse ale cristalelor rezultă din combinaţia a două sau mai multe
forme simple (figura 29).

Fig. 29 Forma cristalului de zircon (b) rezultă din intersecţia a unei prisme
tetragonale cu o dipiramidă tetragonală (a); orientând altfel dipiramida faţă de prismă
vom obţine o altă figură compusă specifică pentru viluit.

b. Habitusul cristalelor

Aspectele cristalelor reale uneori oferă posibilitatea de recunoaştere a unor

minerale din varietăţile de substanţe naturale şi se prezintă în calitate de proprietate
diagnostică. De exemplu, galena şi sfaleritul frecvent se află în asociaţie paragenetică
şi pot fi găsite împreună în unul şi acelaşi agregat mineralic. Având unele trăsături
comune aceste minerale deseori pot fi confundate. În acelaşi timp, cristalele galenei se
deosebesc destul de clar prin forma lor cubică, faţă de forma tetraedrică a cristalelor
de sfalerit.
Dacă cristalul aflat într-un agregat mineralic este mărginit de feţe proprii, bine
dezvoltate acest cristal este idiomorf, iar dacă el se prezintă sub granulară, neregulată,
mărginit de suprafeţe accidentate, acest cristal va fi xenomorf.
În funcţie de condiţiile de cristalizare şi în primul rând de condiţiile
termodinamice, nu toate feţele poliedrului natural se dezvoltă într-un mod ideal. Unele
forme simple pot dispărea complet, însă în fiecare cristal, întotdeauna va fi prezentă

23
forma lui poliedrică dominantă care ii va impune un aspect specific de prismă, cub,
dipiramidă, etc.
O astfel de formă specifică cristalelor naturale, aflate în agregatele mineralice
se numeşte habitusul cristalului.
De exemplu, habitusul cuarţului este prismatic hexagonal, deoarece forma
dominată a cuarţului este prisma hexagonală. Pirita are un habitus cubic, iar
magnetitul – octaedric.
Deseori, prin habitusul cristalelor se înţelege forma generală a cristalelor din
care este constituit agregatul mineralic. Astfel se deosebeşte habitus lamelar, tabular,
izometric, prismatic, columnar şi acicular (figura 30).

Fig. 30 Aspectul general (habitusul) unor varietăţi de cristale

a – lamelar (muscovit), b – tabular (baritină), c – izometric (nefelin),
d – prismatic (hornblendă), e – acicular-columnar (rutil).

c. Macle cristaline

În condiţiile crustei terestre frecvent sunt întâlnite grupări de cristale de aceiaşi

natură. De exemplu, cuarţul, gipsul, feldspaţii, staurolitul, etc., deseori alcătuiesc
asociaţii conforme de cristale sub formă de concreşteri paralele sau simetrice, care se
numesc macle (figura 31). E de menţionat, că maclele nu au nimic comun cu formele
complexe cristaline în sensul prezentat în paragraful precedent.

Fig. 31 Exemple de macle: a – monocristal de gips, b – maclă formată din două

cristale de gips (coada rândunicii), c – maclă sub formă de cruce care rezultă din
concreşterea a două cristale de staurolit, d – maclă complexă formată din cristale de
cuarţ (gemenii japonezi).

24
 Concreşterile paralele sunt formate din asocierea a câtorva cristale simple şi
bine dezvoltate. Alipirea se face după o suprafaţă anumită în aşa mod, încât toate
feţele echivalente ale cristalelor din agregat se vor aranja paralel una faţă de altele.
Deoarece muchiile reprezintă linii de intersecţie a feţelor poliedrelor, anumite muchii
din agregatul cristalin vor fi la fel paralele. În cazul unor macle de alipire se observă o
repetare a cristalelor. După modul de repetare a cristalelor din maclă, se deosebesc
macle polisintetice (la plagioclazi) şi macle ciclice (la rutil, aragonit, etc.) – figura 32.
Un alt tip de concreştere conformă a două şi mai multe cristale este prezentata de
macle de interpătrundere frecvent întâlnite la staurolit (figura 31c), fluorină, pirită,
ortoclaz (figura 33)

Fig. 32 Maclă polisintetică a albitului (a) şi maclă ciclică a aragonitului (b).

În determinarea mineralelor, studiul maclelor este foarte important deoarece

unele sunt caracterizate prin modul lor specific de a forma astfel de concreşteri
conforme. Când maclele nu pot fi observate macroscopic, acestea sunt cercetate prin
metode cristalooptice.

Fig. 33 Macle de interpătrundere la ortoclaz (a) şi fluorină (b)

În mineralogeneză există multe cazuri când fenomenul analogic maclării poate

fi observat la substanţe cu diferite compoziţii chimice şi structuri. Fenomenul este
numit epitaxie şi se explică prin corelarea elementelor structurale şi distanţelor
interatomice ale celor două substanţe.
În funcţie de compoziţia chimică şi structură, epitaxia poate avea loc în
următoarele cazuri:
- substanţele au compoziţii chimice diferite şi structuri asemănătoare (de
exemplu, muscovitul şi biotitul);

25
 - substanţele au compoziţii chimice asemănătoare şi structuri diferite (ortoza
şi albitul);
- substanţele au compoziţii chimice şi structuri diferite (distenul şi
staurolitul).

§6. Notaţia feţelor unui cristal

În majoritatea cazurilor formulele cristalografice prezentate prin elementele de

simetrie nu sunt suficiente pentru a caracteriza un cristal. De exemplu, în figura 29
avem două cristale care rezultă din combinarea a două forme simple identice – prisma
şi dipiramida tetragonală, altfel orientate. Ambele poliedre, deosebindu-se după
formă, aparţin sistemului tetragonal şi au una şi aceiaşi formulă cristalografică –
A44A25PC. Acest dezavantaj se exclude dacă toate feţele cristalului vor fi identificate
pe baza unor notaţii speciale.
În acest scop, rezultând din legea lui Haüy, poziţia feţelor se raportează la un
sistem de axe de coordonate, cu unghiuri care diferă în funcţie de sistem
cristalografic. Referindu-ne la exemplul din §3, figura 13, raportul parametrilor p, q şi
r a două feţe A1B1C1 şi A2B2C2 va fi acelaşi, dacă segmentele Oa1, Ob1 Oc1 care taie
faţa A1B1C1 pe axele I, II şi II le vom considera egale cu o unitate condiţionată:
Oa1 = 1, Ob1 = 1, Oc1 = 1
Această faţă poartă denumirea de faţă fundamentală – în direcţiile axelor de
referinţă ea taie segmente unitare.
Rezultând din definiţia feţei fundamentale, raportul din exemplul precedent
(§3):
p : q : r = Oa2/Oa1 : Ob6/Ob1 : Oc3/Oc1 = 2 : 6 : 3
poate fi scris altfel:
p : q : r = Oa2/1 : Ob6/1 : Oc3/1 = 2 : 6 : 3
În felul următor, faţa A2B2C2 raportată la faţa fundamentală A1B1C1 poate fi
notată:
p:q:r=2:6:3
O astfel de indexare a feţelor unui cristal se numeşte notaţie prin parametri.
În practica cristalografică relaţiile dintre parametrii unei feţe şi parametrii feţei
fundamentale se iau sub formă invers proporţională:
h = 1/p, k = 1/q, l = 1/r.
Valorile h, k şi l se numesc indicii Miller ai feţei şi se scriu între paranteze
rotund (hkl).
În exemplul nostru faţa A2B2C2 se notează cu indicii Miller în felul următor:
h : k : l = 1/p : 1/q : 1/r = 1/2 : 1/6 : 1/3.
Sau aducând la numitor comun (h : k : l = 3/6 : 1/6 : 2/6), care în notaţia Miller nu se
scrie, faţa A2B2C2 se va indexa prin (312). Evident, faţa fundamentală A1B1C1 va avea
notaţia (111).
Notaţia cu indicii Miller este mai comodă, deoarece în cazul feţelor paralele
unei axe sau unui plan de referinţă, se exclude noţiunea de intersecţie la infinit – prin
indexare inversă raportul 1/∞ = 0 va arăta faţa paralelă axei de referinţă. De exemplu,

26
faţa cu indicii (120) fiind paralelă axei III, intersectează axele I şi II. În figura 34 este
reprezentat un hexaedru şi notaţia feţelor în raport cu trei axe de referinţă ce coincid
cu axele de simetrie de ordinul patru (A4). După cum rezultă dintr-o astfel de orientare
a cubului, fiecare faţă este paralelă la două axe de coordonate şi intersectează câte o
unitate pe a treia.

Fig. 34 Notaţia feţelor unui cub

prin indicii Miller
În general, poziţiile posibile ale feţelor unui cristal poate fi una din care
urmează:
1. Faţa intersectează toate axele – în notaţia cu indicii Miller vom avea (hkl).
2. Faţa intersectează două axe şi este paralelă cu a treia:
a) este paralelă cu axa X – (0kl);
b) este paralelă cu axa Y – (h0l);
c) este paralelă cu axa Z – (hk0).
3. Faţa intersectează o axă fiind paralelă cu celelalte două:
a) intersectează axa X – (h00);
b) intersectează axa Y – (0k0);
c) intersectează axa Z – (00l).
Liniile alese în calitate de axe de referinţă în notaţia cristalelor se mai numesc
axe cristalografice, iar procedeul de alegere a acestora, precum şi a feţei
fundamentale, este totodată şi procesul de orientare a cristalului în spaţiu (Tabelul 2).
E de menţionat, că semiaxa +X (sau I) întotdeauna este îndreptată spre observator,
semiaxa +Y (sau II) – în dreapta, iar semiaxa Z (sau III) numită verticală, este
orientată în sus. În direcţiile opuse, parametrii sunt negativi, ceia ce se notează prin
indicii Miller cu semnul minus scris deasupra indexului.
Pentru a evidenţia forma simplă dominantă a cristalului, feţele respective se
scriu luate în paranteze figurate: de exemplu, {100}este faţa hexaedrului (cubului) –
forma simplă dominantă a cristalului de pirită; altă formă simplă a piritei, care în
majoritatea cazurilor este absentă, este pentagondodecaedrul una din feţe fiind notată
prin (210) – figura 35.

Fig. 35 Forma compusă a cristalului

de pirită FeS2, care rezultă din intersecţia
hexaedrului (cubului) cu
pentagondodecaedrul.
1 – faţa hexaedrului {100}, 2 – faţa
pentagondodecaedrului (210).

27
 Uneori este utilizată şi notaţia muchiilor, cifrele fiind luate între paranteze
pătrate.
Pentru cristalele sistemului trigonal şi hexagonal (singonia hexagonală) în
notaţia feţelor cristalelor este utilizat un sistem patruaxial de referinţă – trei axe X, Y,
U se află într-un plan comun, iar axa Z, care coincide cu axele de simetrie A 3 sau A4,
este normală acestei suprafeţe în punctul de origine 0 (figura 36). Feţele cristalelor
singoniei hexagonale se notează cu patru indici; de exemplu, (12 1 0), (11 0 1),
(1 23 0). Este de remarcat, că suma primelor trei cifre din notaţie întotdeauna va fi
egală cu zero. Exemple de notaţie prin indicii Miller a diferitor cristale sunt prezentate
în figura 37.

Fig. 36 Schema axelor de referinţă (X,Y,Z,U) pentru cristalele sistemului

trigonal şi hexagonal (a); exemplu de orientare a axelor cristalografice şi
notaţia feţelor unui cristal ce aparţine sistemului hexagonal (b).

Fig. 37 Notaţia feţelor a diferitor cristale

2
1. Ortoza (A PC): patru pinacoizi – b (0 1 0), c(1 0 1), x (1 01), y (2 01);
trei prisme rombice – m (1 1 0), z (1 3 0), o (1 1 1).
2. Olivina (3A239C): trei pinacoizi – a (1 0 0), b (0 1 0, c (0 0 1); trei prisme
rombice – m (1 1 0), d (1 0 1), k (0 2 1); dipiramidă rombică – e (1 1 1).
3. Calcit (A33A23PC): o prismă hexagonală – m (1 01 0); un romboedru –
e (0 11 2); un scalenoedru ditrional – y (3 25 1).
4. Beril (A66A27PC): un pinacoid – c (0 0 0 1); o prismă hexagonală –
m (1 01 0); două dipiramide hexagonale – p (1 01 0), s (1 12 1).

§7. Orientarea axelor cristalografice la cristalele diferitor singonii

28
 Pentru a nota feţele unui cub prin indicii Miller axele I, II şi III sunt luate
astfel, încât ele coincid cu axele de simetrie de ordinul patru (3A 4), iar originea
coordonatelor se află în centrul de inversiune a cristalului (figura 34). Dacă cristalul
ar fi fost orientat faţă de axele de referinţă altfel, simbolurile cubului ar fi fost altele.
Din cele spuse rezultă, că axele de referinţă sunt alese conform unor principii, care
permit o notaţie univocă a poliedrilor cristalini.
În acest scop, în calitate de axe de referinţă sunt luate direcţii care rezultă din
simetria cristalelor. Astfel de direcţii pot fi axele de simetrie sau linii normale planelor
de simetrie (Tabelul 2).
Tabelul 2
Orientarea cristalelor difritor singonii
Constantele reţelei
Singonia Direcţii luate în calitate Orientarea cristaline
de axe cristalografice axelor Parametrii Parametrii
cristalografice liniari unghiulari
Trei axe A4 reciproc
perpendiculare (în grupul Z – vertical
Cubică 3A44A36A29PC şi 3A44A36A2) Y – spre stânga a=b=c α = β = γ = 90˚
sau trei axe A2 în alte grupuri X – spre
punctuale; axele X, Y şi Z observator
coincid cu aceste axe de simetrie
Axa de simetrie A4 coincide cu
axă cristalografică Z, iar axele X Z – vertical
şi Y coincid cu axele A2; dacă axe Y – spre stânga
Tertagonală de ordinul doi sunt absente în X – spre a=b≠c α = β = γ = 90˚
calitate de axe cristalografice (X observator
şi Y) sunt luate normalele pe
plane de simetrie
Axa de simetrie A6 (sau A3)
coincide cu axa verticală Z, iar Z – vertical
Hexagonală axele X, Y şi U coincid cu axele X şi U – spre α = β = 90˚
şi trigonală de simetrie de ordinul doi (A2); observator a=b≠c γ = 120˚
daca acestea lipsesc – axele Y - stânga
cristalografice coincid cu
normalele pe planele de simetrie
Axele cristalografice Z, X şi Y
coincid cu trei axe de ordinul doi Z – vertical
(A2) ; în grupul punctual A22P axa Y – spre stânga
Rombică z coincide cu axa de simetrie A2, X – spre a≠b≠c α = β = γ = 90˚
iar axele cristalografice X şi Y observator
sunt normale pe planele de
simetrie
Z – vertical
Axa A2 sau normaşla pe planul de Y – spre stânga
simetrie este consideratş axa X – spre a≠b≠c α = γ = 90˚
Monoclinală cristalografică Y, iar axele X şi Z observator β ≠ 90˚
coincid cu două muchii sub un unghi
perpendiculare pe axa Y oblic
Z – vertical
Triclinică În calitate de axe cristalografice Y – spre stânga a≠b≠c α ≠ β ≠ γ ≠ 90˚
se iau trei muchii aflate în diferite X – spre
plane observator

29
 §8. Utilizarea diferitor proiecţii în reprezentarea grafică a poliedrilor
cristalini

Una din proprietăţile fundamentale ale cristalului se manifestă prin constanţa

unghiurilor dintre feţele poliedrului natural. În baza acestei conformităţi prin
măsurarea unghiurilor dintre feţele poliedrului şi prin utilizarea unor metode
geometrice speciale se poate determina forma ideală a cristalului. În acest scop sunt
utilizate diferite proiecţii care permit anumite calcule cristalografice şi o reprezentare
grafică ale cristalelor. Dintre cele mai des folosite sunt proiecţiile stereografice.
Proiecţia stereografică prezintă o midificare a proiecţiei sferice, în care prin
puncte pe o suprafaţă plană sunt reprezentate toate feţele cristalului.
La prima etapă a reprezentărilor stereografice se realizează proiectarea polilor
feţelor cristalului pe o suprafaţă sferică. În acest scop, din centrul geometric al
cristalului se construieşte o sferă cu o rază arbitrară, iar mai apoi, din acest punct se
construiesc raze normale pe toate feţele cristalulu. Prin intersecţia normalelor cu feţele
cristalului se primesc puncte caracteristice numite polii feţelor. Prelungind razele până
la intersecţie cu suprafaţa sferică, vom obţine o proiecţie sferică a polilor feţelor
cristalului, poziţia cărora în spaţiu, după cum se ştie din geometria elementară, poate
fi reprezentată prin două coordonate unghiulare (figura 38).

Fig. 38 Proiecţia polilor

unui cristal izometric pe o
suprafaţă sfreică

Proiecţia stereografică se efectuiază pe suprafaţa ecuatorială din două puncte

de origine situate pe suprafaţa sferei (S sau N; condiţionat – sud şi nord). Pentru
proiecţiile stereografice a polilor din emisfera nordică punctul de origine va fi S, iar a
polilor din emisfera sudică punctul de origine a proiecţiei stereografice va fi N. În
exemplul din figura 39, din punctul de origine S în direcţia polului unei feţe proiectat
pe sferă (a1) se construieşte o rază vizuală (OA). Punctul (a) ce rezultă din intersecţia
razei vizuale OA cu suprafaţa ecuatorială (Q) va fi proiecţia stereografică a polului
feţei cristalului aflate în emisfera nordică.
Pentru feţele situate în emisfera sudică în calitate de punct de origine a
proiecţiei stereografice se alege un alt punct N, diaginal opus punctului de origine S,

30
iar procedeul de realizare a proiecţiilor polilor cristalelor este aceilaşi. Reprezentate
pe acelaş plan de proiecţie, punctele care se află în emisfera nordică sunt marcate cu
indicele (+) , iar punctele aflate în emisfera sudică – cu indicele (◦) – figura 40.
Diametrul care uneşte punctele vizuale S şi N se numeşte axa proiecţiei stereografice,
reprezentată pe suprafaţa ecuatorială prin doua puincte, care se suprapun exact în
centrul acesteia.

Fig. 39 Realizarea proiecţiei Fig. 40 Proiecţia stereografică a feţelor

stereografice.
Q – suprafaţa proiecţiei stereografice; S –
punctul de origine; a1 – proiecţia pe sferă a
unui pol a feţei cristalului; a – proiecţia
stereografică a acestui pol
uniui cristal A, B, C şi D
1 – proiecţia sferică a polilor (a1, b1, c1 şi d1)
2 – proiecţia stereografică a polilor (a, b, c şi d)

Dacă în calitate de axă de proiecţie se va alege axa cristalografică Z, toate

feţele paralele cu axa Z se vor proiecta pe ecuator (faţa D în figura 40), iar feţele
perpendiculare axei Z se vor proiecta în centrul suprafeţei ecuatoriale (faţa C în figura
40).
Proiecţia stereografică permite reprezentarea tuturor feţelor cristalului,
păstrând dimensiunile reale ale unghiurilor dintre feţele cristalelor (mai precis,
unghiurile dintre normalele la feţele de cristal). În acelaşi timp, în planul de proiecţie
se poate reprezenta şi specificul simetriei cristalului. Respectând acelaşi principiu de
proiecatre stereografică, pe lanul ecuatorial se transpun atât urmele axelor de simetrie
pe sferă (reprezentate prin puncte), cât şi urmele planelor de simetrie pe sferă
(reprezentate prin meridiane). Proiecţiile axelor de simetrie sunt marcate marcate cu
semne speciale; urmele A2 cu o elipsă, A3 – cu un triunghi, A4 – cu un patrat, A6 – cu
un hexagon.
Pentru reprezentarea grafică a cristalelor sau pentru rezolvarea diferitor
probleme cristalografice se face uz de reţele special construite în acest scop. Cea mai
simplă este reţeaua stereografică a unei emisfere, construită prin proiectarea
meridianelor şi paralelelor pe suprafaţa ecuatorială, dintr-un punct vizual S sau N.
În practica cristalografică mai frecvent este utilizată reţaua Vulf, care
reprezintă proiecţiile meridianelor şi paralelelor construite dintr-un punct vizual situat
pe ecuator. De obicei, meridianele sunt echidistanţate (2˚ sau 10˚) – figura 41.
Utiliyarea re’eleor stereografice necesit[ o viyiune spa’ial[ des[v#r;it[, iar ]n
procesul de lucru cu reţeaua Vulf este recomandat a executa o comparare a aceleaşi
proiecţii, construite pe o reţea elementară numită reţeaua Boldârev (figura 42).

31
Fig. 41 Reţeaua stereografică Vulf Fig. 42 Reţeaua stereografică Boldârev

Exemple de proiecţii stereografice a diferitor cristale sunt reprezentate în

figura 43.

Fig. 43 Proiecţii stereografice ale formelor cristalografice

1 – prisma rombică, 2 – bipiramida tetragonală, 3 – tetraedrul, 4 – hexaedrul (cubul)

32