Tema 11:

Antropologie filosofică.

Problema omului în filosofie

 Plan:
1. Omul şi condiţia umană.

2. Libertate şi necesitate.

3. Problema sensului vieţii umane.

1. Omul şi condiţia umană
 Filosofii antici au definit omul prin suflet, iar
sufletul prin raţiune, fără să ignore celelalte facultăţi
proprii subiectivităţii umane, cum ar fi afectivitatea, sau
voinţa, sau latura corporală.
Filosofii presocratici erau de părerea că omul
constituie şi sursa sufletului uman. Omul este un
existent, care se integrează în ansamblul lumii, ca şi
toate celelalte forme de existenţă.
Socrate a centrat întreaga sa viziune filosofică pe
îndemnul „Cunoaşte-te pe tine însuți!”, dovedind astfel
convingerea că, aşa cum omul se defineşte prin suflet,
tot astfel şi esenţa întregii lumi constă intr-un suflet
cosmic, universal.
 Filosofii medievali au înțeles omul în manieră
religioasă, ca fiinţă duală, alcătuită din trup supus
disoluţiei (morții, pieirii), dar având suflet nemuritor.
Gânditorii medievali au impus regândirea
existenţei omului în sens religios, îndemnând la
evoluţia (desăvârșirea) neîntreruptă a acestuia.
Împărtăşind dogma religioasă a omului păcătos, atât
prin trupul, cat şi prin sufletul subjugat acestuia, ei au
adoptat teza salvării sufletului prin credinţă şi prin
supremaţia adevărurilor revelate asupra celor raţionale.
Totodată, au preţuit şi voinţa, care se subordonează
raţiunii şi, împreună cu aceasta, credinţei.
 Filosoful renascentist Pico della Mirandola,
consideră că, spre deosebire de celelalte vieţuitoare,
omul se identifică el însuși prin libertatea sa
neîngrădită.
Dumnezeu l-a creat pe om, l-a înzestrat cu spirit,
fără ca, prin aceasta, să-i limiteze sensul vieţii, ci
lalăsat să-şi hotărască singur drumul, folosind spiritul
său.
Inteligenţa şi voinţa îi permit omului să-şi manifeste
astfel libertatea, încât să poată decide dacă va cobori la
nivelul fiinţelor inferioare sau dacă se va ridica la cele
superioare, divine.
Demnitatea omului constă tocmai in folosirea
propriei libertăţi în scopul desăvârșirii.
 În schimb, filosofii moderni separă raţiunea de
credinţă, proiectând imaginea unui om in esenţa sa
raţional.

Pentru Descartes, omul este „lucrul care gândește”

- ”Cuget, deci exist!”.

În contemporaneitate, omul este considerat ca

fiinţă permanent deschisă spre lume.
 În filosofia română - L.Blaga defineşte omul drept
„existenţă întru mister şi pentru revelare”.
Astfel spus, dincolo de natura sa fizică, omul este, sub
raport metafizic, propria sa operă.
Omul este înzestrat cu anumite capacităţi esenţiale,
apte pentru creaţie, dar dezvoltă şi activitatea creatoare prin
care se exercită aceste capacităţi.
L.Blaga afirmă că, unicul şi cel mai relevant criteriu de
definire îl constituie nu inteligenţa, ci faptul că omul este
singura fiinţă creatoare, demiurgică (producător, creator).
Tocmai facultatea creativă a permis saltul ontologic al
omului, de la fiinţa legată strict de natură, care nu are
capacitatea de înțelegere a ideilor universale, ci se menţine
doar în experienţa imediată, concretă la umanitate.
 Ca temă filosofică, problematizarea omului diferă de
explicaţiile date de diferitele ştiinţe particulare.
Ştiinţele despre om, îl cercetează pe acesta sub una
sau alta dintre laturile naturii sau activităţii sale, în
sensul sferei de preocupări a disciplinei respective.
De exemplu, anatomia – studiază omul din
perspectiva sistemului anatomo-fiziologic, psihologia –
sub raportul psihic, sociologia – din unghiurile relaţiilor
sociale.
Filosofia, însă studiază omul în integritatea sa,
raportându-l la existenţă, identificându-l în relaţia sa cu
natura şi societatea, relevând sensul existenţei umane.
Fiind unica fiinţă conştientă de sine, omul este şi
singura fiinţă care dă sens vieţii prin proiectele sale
durabile şi fundamentale.
2. Libertate şi necesitate
 În istoria gândirii filosofice problema libertăţii umane
este una dintre cele mai frecvente.
Pentru a afla răspunsul la problema în cauză trebuie să
medităm asupra următoarelor întrebări:
- există oare o concepţie unică valabilă pentru toate
epocile, societăţile şi pentru toţi oamenii, sau există un
sistem concret de libertăţi care se constituie prin factori din
interioritatea şi exterioritatea omului în situaţii sociale,
istorice, politice şi spirituale concrete?
- dacă se referă libertatea omului la relaţiile acestuia cu
Universul ca Univers, cu natura, sau libertatea se referă
doar la împrejurările ce apar în relaţiile dintre oameni în
condiţiile specifice ale vieţii sociale?
- care ar fi căile prin care am dobândi libertatea?
 La grecii antici conceptul libertăţii este dualist:
libertate prin lege, dar supunere faţă de lege, care reiese
din definiţia dată de Aristotel în opera sa Politica –
libertatea este faptul de a fi, rând pe rând, supus şi
guvernator.
În epoca medievală se consideră că tot ce există
este rezultatul creaţiei desăvârșite a divinităţii şi nimic
nu poate fi modificat, că voinţa umană reprezintă o
manifestare a creaţiei divine.
În filosofia contemporană, existenţialismul este
un curent de gândire care, în diverse variante, a depus
multe eforturi pentru a soluţiona problema libertăţii.
Adepţii acestui curent consideră libertatea drept un
element fundamental şi constitutiv al existenţei umane.
 O concepţie inedită asupra libertăţii o formulează
marele istoric român N. Iorga: ”Fără libertate, omul ar
fi încetat să fie om. Fiecare formă istorică de societate
poartă în ea un anumit chip al libertăţii şi lasă în urmă
o idee istorică de libertate”.
O altă teză a lui N.Iorga enunţă că libertatea capătă
înțelesuri diferite în raport cu „atmosfera morală a
fiecărei epoci”.
El prezintă un model al stratificării libertăţii în
societate: pe domenii (economic, politic, spiritual); pe
straturi sau categorii ale societăţii; pe structuri
microsociale; pe planul devenirii unitare a istoriei
europene.
 3. Problema

sensului vieţii umane

 Problema sensului vieţii omului este, prin natura ei, o
problemă esenţială a filosofiei, exprimând justificarea şi
finalitatea ei.
Sensul este constitutiv conştiinţei şi cunoştinţei noastre,
ca parte a caracterului intenţional.
În acest sens la întrebarea „care este sensul vieţii?”, nu
putem da decât un singur răspuns: el este cel pe care i-l
atribuim noi.
Sensul vieții se constituie în interioritatea umană, fiind
rezultatul interacţiunii structurilor constituante şi
constitutive ale conştiinţei, ale dublei relaţii cu lumea şi cu
sine.
Vom găsi atâta sens in lume, cat vom pune noi înșine
prin calitatea noastră de subiect creator.
 Pentru om, viaţa nu este doar un proces biologic, ci un
fenomen cu mult mai complex, de natură socială, cu multiple
valenţe raţionale, afective, morale şi etice.
Viaţa are valoare dacă este trăită în condiţii umane, dacă este
luminată de conştiinţa de sine a omului, dacă dobândește un
sens.
Însă, viaţa poate dobândi sens numai prin activitatea umană.
Prin urmare, când vorbim despre sensul vieţii, ne referim la
capacitatea individului de a trăi viaţa în chip uman, de a-i da
semnificaţii pe care viața – doar ca proces biologic – nu le are.
Astfel, viața capătă sens atunci când este trăită conform
dorinţelor valorice.
De aceea, sensul vieţii umane are o origine, o structură şi o
modalitate de manifestare socială.
Numai ca fiinţă socială, omul depăşeşte simpla supraviețuire
şi adaptare la mediu prin capacitatea de a modifica realitatea
conform unor scopuri şi repere axiologice.
 Sensul existenţei umane nu este o calitate a omului
conceput doar sub aspect biologic, ci este o calitate
socială, care se manifestă întotdeauna intr-un anumit
context social, are o geneză la nivel istoric şi
individual, o origine şi o esenţă socială.

Individul asimilează selectiv influenţele societăţii

printr-o prismă raţională şi afectivă personală;
reacţionează la situaţiile efective prin convingeri, stări
de mulţumire sau nemulţumire; prin acţiune şi creaţie;
își propune scopuri şi idealuri; urmăreşte şi realizează
valori.
 Omul însuși poate da sens vieţii proprii prin
activitatea sa, în calitate de fiinţă producătoare de
bunuri şi de fiinţă raţională, conştientă.
Viaţa, privită din punctul de vedere al sensului ei,
nu este pentru om doar o succesiune de dorinţe, acţiuni,
rezultate şi eşecuri.
Viața are o anumită cursivitate, orientare şi unitate
valorică.
Viaţa trăită ca valoare, ale cărei acţiuni şi eforturi
tind spre un scop demn de a fi căutat şi atins, reprezintă
viaţa cu sens.
 Din perspectiva umanismului, sensul vieţii omeneşti
poate fi unul singur şi anume:
– a trăi într-un mod demn, ceea ce constituie fiinţă
umană.
Astfel putem concluziona următoarele despre cum
trebuie să-și trăiască viața omul :
➢ El trebuie să răspundă atât în faţa sa, cât şi faţă de
societatea în care trăieşte pentru tot ce face sau nu face;
➢ El trebuie să tindă spre dezvoltarea multilaterală a
aptitudinilor şi capacităţilor sale;
➢ El trebuie să-și valorifice potenţialul, talentul,
capacitatea de creaţie;
➢ El trebuie să trăiască nu doar pentru sine, dar şi pentru
binele altor oameni;
➢ El trebuie să facă tot posibilul pentru a păstra mediul
ambiant, să asigure în continuare procesul de continuitate a
generaţiilor următoare, să păstreze viaţa pe Pământ.
Mulțumesc pentru atenție!