Unirea României cu Bulgaria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Unirea României cu Bulgaria a fost un proiect, propus în 1886, dar nefinalizat, deoarece posibilitatea
formării unui stat puternic, din punct de vedere militar, era prost văzută de către Marile Puteri ale vremii.

Conform celor scrise de Titu Maiorescu în volumul „Istoria politică a României sub domnia lui Carol
I”[1], în iunie 1886 bulgarii (prin cneazul Alexandru de Battenberg[2]) i-au cerut oficial Regelui Carol I
constituirea unei Confederații româno – bulgare sub sceptrul său, în forma unei monarhii dualiste de tip
austro-ungar, care să fie o federație cu guverne separate, dar cu comandă militară unică în caz de
război.[3] Unirea României și Bulgariei, sub sceptrul lui Carol I, a fost pregătită în detaliu între 1886 și
1887. Ca urmare, Rusia, care își vedea periclitate interesele în zonă, a amenințat imediat România și
Bulgaria cu ocupația militară, dacă nu renunță la ideea confederației.[1]

După consultarea Germaniei și Austriei, care fuseseră avizate că Rusia va interveni militar în România și
Bulgaria, la 15 iunie 1887 Carol I i-a comunicat țarului Rusiei că nu va accepta coroana monarhiei
dualiste româno-bulgare fără acordul său. Cum acest acord era imposibil, iar Marile Puteri nu doreau un
nou război european în problema orientală, proiectul unirii a fost abandonat.[4]

Cuprins
Context istoric
Referințe
Note
Vezi și

Context istoric
După unificarea Rumeliei Orientale cu Bulgaria, Prințul Alexandru al Bulgariei urma să fie guvernator
general al acestei provincii pentru cinci ani, după hotărârea sultanului Abdul Hamid al II-lea. Totuși,
nemulțumirile ofițerilor participanți în campania de unificare, degenerată în urma revoluției de la Plovdiv
de la 18 septembrie 1885, au dus apoi la o stare generală de nemulțumire în rândul întregului popor
bulgar.

S-a format un complot militar, iar în noaptea de 20 august 1886 conspiratorii l-au obligat pe Prinț, în
palatul său din Sofia, să semneze abdicarea. Apoi l-au transportat la Reni și l-au predat autorităților ruse
care i-au permis să plece la Lemberg. El a revenit repede în Bulgaria ca rezultat al succesului contra-
revoluției conduse de Ștefan Stambolov care a răsturnat guvernul provizoriu stabilit de partidul rus de la
Sofia. Poziția lui, totuși, a devenit instabilă.
Atitudinea lui Bismarck, care în colaborare cu guvernele Rusiei și Austriei, i-a interzis să pedepsească
liderii conspirației militare, de asemenea a subminat poziția lui Alexandru. El a emis un manifest
demisionar și a părăsit Bulgaria la 8 septembrie 1886.

Tronul vacant reprezenta însă o altă intrigă la nivel european, deoarece comisiile bulgare desemnate să
caute un nou principe au avut în vedere, printre alții, alegerea lui Carol I al României[5], ipoteză devenită
apoi interes al națiunii bulgare datorită învecinării cu Regatul României, dar mai ales pentru posibilitatea
formării unui stat puternic din punct de vedere militar; acest scenariu era prost văzut de Marile Puteri ale
vremii, în special de Rusia și de Imperiul Otoman. Astfel, tronul îi va reveni Prințului Ferdinand de Saxa-
Coburg Gotha, ulterior țar al Bulgariei și unul dintre responsabilii declanșării celui de-al doilea război
balcanic.

Referințe
La 2 iulie 1887 a apărut la București cotidianul Sentinela, editat până în 3 august 1887, organ al
Partidului Național-Liberal, fondat de fostul medic militar Gr. H. Grandea. În numărul 12 al ziarului,
apărut la 16 iulie 1887, la pagina 3 a fost publicat articolul „Unirea Bulgariei cu România în persoana
Regelui Carol I”, despre oferirea tronului bulgar de către regenții acestuia regelui României, după
sistemul Austro-Ungariei.[6]

Note
1. ^ a b Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, 350 de pagini,
editura Humanitas, 1994
2. ^ Relațiile româno-bulgare între 1828-1887 (http://romanii-din-bulgaria.blogspot.ro/2008/08/r
elatiile-romano-bulgare-intre-1828.html)
3. ^ (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/din-secretele-rascoalelor-romaniei-moderne-i-dedesu
bturile-rascoalei-din-1888-2996952)Alex Mihai Stoenescu, Din secretele răscoalelor
României moderne (I): Dedesubturile răscoalei din 1888
4. ^ Răscoala din 1888 (http://www.scritub.com/istorie/RASCOALA-DIN2221091217.php)
5. ^ Louda, Jiri; Michael Maclagan (1981). Lines of Succession, London: Orbis Publishing Ltd.
ISBN 0460045199, p 297
6. ^ în: Marian Petcu, Istoria jurnalismului din România în date, editura MintRight Inc, 2013

Vezi și
Relațiile româno-bulgare

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Unirea_României_cu_Bulgaria&oldid=12037899

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 9 martie 2018, ora 23:57.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.