Lucrare de diplomă Sasca Mircea

Capitolul 1

COROZIUNEA ŞI PROTECŢIA ANTICOROZIVĂ A CONDUCTELOR DE OŢEL

1.1 CONSIDERAŢII GENERALE

Coroziunea, în general şi coroziunea metalelor în special, este un fenomen observat,

studiat şi interpretat de foarte mult timp datorită efectelor negative, materiale şi financiare,
pe care le provoacă.
Coroziunea este definită, în sensul cel mai larg, ca fiind distrugerea în timp a
metalelor şi aliajelor metalice în urma unor acţiuni chimice sau electrolitice provocate de
mediul exterior al construcţiilor şi instalaţiilor.
Se produce datorită instabilităţii termodinamice a metalelor, acestea au un nivel
energetic ridicat deoarece pentru obţinerea lor s-a cheltuit o cantitate importantă de
energie. Fenomenele de coroziune sunt fenomene naturale care tind să readucă metalele
la starea iniţială (oxizi, hidroxizi, sulfaţi, carbonate etc.) deoarece această stare energetică
mai redusă este şi ea mai stabilă. Deci coroziunea metalelor apare datorită formării unor
microelemente în care impuritaţile din metal functionează ca microcatozi cu descărcare de
H2 pe suprafaţa lor în timp ce metalul, funcţionând ca anod se dizolvă.
Rezultă că fenomenele de coroziune sunt fenomene complexe, dificil de clasificat. O
clasificare se poate face pe baza următoarelor criterii:
 După mecanismul de desfăşurare a procesului de distrugere:
 Coroziune electrochimică;
 Coroziune chimică;
 Coroziune microbiană.
 După distribuţia atacului pe suprafaţa metalului:
 Coroziune generală (continuă) – uniformă şi neumiformă;
 Coroziune localizată (discontinuă) – pete, plăgi, ciupituri.
 După condiţii specifice:
 Coroziune în aer;
 Coroziune în sol;
 Coroziune în prezenţa solicitărilor mecanice (coroziunea datorată solicitărilor
la oboseală, coroziunea fisurantă sub tensiune, coroziunea sub eroziune
etc.).
Aprecierea efectelor coroziunii se face apelând la următoarele criterii:
 criteriul calitativ, prin examinarea vizuală sau macroscopică;
 criteriul cantitativ, prin evaluarea vitezei procesului de coroziune sau prin metode
gravimetrice, volumetrice şi electrochimice.
Viteza de coroziune se avaluează prin indicele gravimetric Kg care reprezintă variaţia
greutăţii probei în urma coroziunii unităţii de suprafaţă, în unitatea de timp.
Metodele volumetrice utilizează măsurarea cantităţii de de hidrogen degajat sau a
cantităţii de oxigen consumat. Indicele de coroziune volumetric se măsoară în cm 3/m2 zi şi
permit evaluarea pierderii în greutate.
Metodele electrochimice evaluează cantitatea de metal corodată măsurând curentul
debitat în acest proces.

Tipuri de coroziune

Efectele şi implicaţiile coroziunilor interioare a conductelor sunt în general mai reduse

în comparaţie cu cele ale coroziunii exterioare.

3
Lucrare de diplomă Sasca Mircea
Pentru combaterea coroziunii interioare a conductelor în unele ţări se folosesc
căptuşeli interioare (depuse prin termodifuziune, prin procese electrochimice, etc.) şi
inhibitori de coroziune introduşi în fluid.
Tipurile de coroziune exterioară întâlnite la conductele îngropate sunt:

A. Coroziunea chimică

Coroziunea chimică include acele procese în care au loc reacţii chimice direct între
metal şi soluţii alcaline sau gaze agresive în lipsa umidităţii (fără apariţia de curent
electric).
Coroziunea chimică este de cele mai multe ori, o reacţie eterogenă gaz-solide, de
aceea pentru studierea vitezei de coroziune trebuie studiată viteza reacţiei chimice şi care
din punct de vedere cinetic, depinde de viteza de difuziune a reactanţilor şi de capacitatea
produsului de reacţie de a forma o peliculă mai mult sau mai puţin impermeabilă.
Pentru ca pelicula de coroziune să fie protectoare (acest produs primar pasivează
meta-lul făcându-l rezistent la coroziune), ea trebuie să fie aderentă, compactă şi continuă,
lipsită de fisuri şi pori.
În coroziunea chimică, produsele de coroziune se formează direct pe acele porţiuni
ale suprafeţei metalice care au venit în contact cu mediul coroziv. De exemplu, la interfaţa
metal-aer se formează pelicula de oxid a cărei grosime depinde de temperatura şi durata
de încălzire. Peliculele pot fi subţiri (grosime ≤ 400 A), medii (400 ÷ 5000 A) şi groase
(≥ 5000 A, vizibile cu ochiul liber).

B. Coroziunea microbiologică

Coroziunea microbiologică, este coroziunea provocată de bacteriile din sol şi are loc
prin:
 mărirea procentului de acid carbonic;
 dezvoltarea hidrogenului sulfurat;
 atacarea directă a metalelor.
S-a pus în evidenţă, în special în pământurile mlăştinoase şi argiloase, existenţa
unor microorganisme anaerobe care transformă sulfaţii în H 2S prin difuziunea căruia se
produce apoi precipitarea sulfatului de fier, metalul corodându-se.
Prezenţa sulfurilor sau a H2S în produsele de coroziune microbiologică în toate
cazurile, în afară de acela în care există scăpări de gaze cu formare de sulfuri datorită H 2S
conţinut în gaz.
Locurile în care se produce coroziunea microbiologică pot fi uşor recunoscute după
culoarea mai închisă a solului în aproprierea conductei datorită prezenţei sulfurii de fier
produse precum şi după mirosul de hidrogen sulfurat la dezgroparea conductei.
Hidrogenul sulfurat apare datorită acţiunii reducătoare de oxigen pe care aceste bacterii o
exercită asupra sulfaţilor din sol (de exemplu sulfatul de calciu – ghips).

C. Coroziunea electrochimică

Coroziunea electrochimică, are loc în urma unei disimetrii care distruge un echilibru
(ceea ce permite deplasarea electronilor). Disimetria se poate datora metalului sau
electro-litului.
Formarea pilelor poate fi determinată de:
Eterogenitatea metalelor. Un metal cufundat într-un electrolit capătă un anumit
potenţial. Cufundat într-o soluţie normală a uneia din sărurile lui capată întotdeauna un
potenţial numit potenţial normal al metalului. Nerst a stabilit o scară a potenţialelor normale
determinate în raport cu electrodul normal de hidrogen considerat de potenţial zero, din
care se redau câteva în tabelul de mai jos.

4
Lucrare de diplomă Sasca Mircea

Tabelul 1.1. Scară a potenţialelor

Cupluri galvanice. Cuplurile galvanice iau nastere în următoarele situaţii:

 când două metale diferite se găsesc în acelaşi electrolit se corodează cel cu
potenţial mai negativ-anodat;
 metal oxidat-metal neoxidat; se corodează metalul neoxidat (anod);
 metal cu incluziuni din alt metal; se corodează metalul care este mai puţin nobil
(anod);
 metal supus unor tratamente termice, neuniform prelucrat la rece, cu deformări
mecanice; se corodează cristalele mai mici (anozi).
Aerarea diferenţială sau efect Evans. Un metal cufundat într-un electrolit în care
concentraţia oxigenului este diferită devine catod în zona mai bine aerată şi anod în zona
mai puţin aerată, corodându-se în această din urmă. Pentru conducte fenomenul conduce
la perforări rapide când apare în porii sau în fisurile de pe metal; anodul pilei formate nu se
polarizează.
Pilele geologice. Când un metal traversează terenuri de natură diferită (deci
electroliţi diferiţi sau de concentraţii diferite) capătă potenţiale mai negative în porţiunile
umede (în contact cu electroliţi mai diluaţi) care devin anozi, corodându-se.
Coroziunea prin curenţi vagabonzi, electroliză. Tipurile de coroziune descrise mai
sus au un efect local, riscul de coroziune fiind diferit după compoziţia terenurilor, infiltraţiile
ce apar în acestea, tipul metalului, etc. Coroziunea prin curenţi vagabonzi prezintă cel mai
mare pericol pentru toate metalele îngropate. Spre deosebire de coroziunea galvanică în
acest caz există o sursă exterioară de curent datorită căreia se formează zonele anodice
şi catodice.
Sursele curenţilor vagabonzi pot fi:
 sistemele de tracţiune electrică, are curent cuntinuu;
 macarale, podurile rulante;
 reţelele de distribuţie a energiei electrice cu fir neutru pus la pământ.
Sursa cea mai importantă de curenţi vagabonzi este sistemul de tracţiune electrică în
curent continuu.
În figura de mai jos se arată circulaţia curentului electric, şina pozitivă a căii de
tracţiune sol-consuctă-sol-şină negativă, indicâdu-se zonele expuse coroziunii.
Cu cât densitatea de curent este mai mare (pentru o anumită intensitate de curent,
suprafaţa de ieşire a acestuia este mai mică), cu atât gradul de coroziune este mai mare.
În funcţie de metal, la un curent de intensitatea de 1 A/h pierderile sunt următoarele:

Tabelul 1.2. Pierderi

5
Lucrare de diplomă Sasca Mircea

6
4
5
3

2 1

Figura 1.1. Prezentarea schematică a coroziunii datorită curenţilor vagabonzi

1-zona cu pericol de coroziune; 2-conducta pozitiva, în raport cu solul; 3-conducta negativă în raport cu
solul; 4-substaţii; 5-cale ferată electrică; 6-linie electrică aeriană.

D. Tipuri de manifestare a coroziunii

Coroziunea ţevilor îngropate în sol se datorează curgerii curentului electric între

suprafeţele cu potenţiale diferite. Această diferenţă de potenţial poate proveni din
neomogenitatea materialului tubular (incluziuni, stropi de sudură) şi din variaţia compoziţiei
chimice a solului.

6
Lucrare de diplomă Sasca Mircea

Figura 1.2. Tipuri de distrugere de conductă:

coroziune generală: 1 - uniformă, 2 - neuniformă;
coroziune localizată: 3 – selectivă, 4,5 – pete de coroziune, 6 – de piting, 7- intercristalină,
8– transcristalină, 9 – de suprafaţă

Obiectul protecţiei anticorozive

Evident, obiectul protecţiei este acela de a înlătura cauzele care provoacă coroziune
şi anume:
 împiedicarea contactului dintre metal şi electrolit (este rostul învelişurilor
protectoare);
 îndepărtarea cuplurilor galvanice (prin evitarea alăturării de metale diferite sau prin
intercalarea de legături electroizolante pentru a deschide circuitul eventualelor
cupluri galvanice în acţiune);
 micşorarea influenţei curenţilor vagabonzi (prin întreţinerea atentă a instalaţiilor
care reprezintă surse de curenţi vagabonzi).
Chiar luând toate măsurile arătate, defecţiuni inevitabile şi diverşi factori aleatori fac
ca acest mod de protecţie (aşa-zis pasiv) să nu fie complet eficace. Pentru aceste motive
se recomandă ca în afara protecţiei de bază, prin învelişuri protectoare şi luării măsurilor
menţionate, să se aplice şi măsura complementară a protecţiei catodice.
Protecţia de bază constă în acoperirea suprafeţei metalului cu un înveliş protector
izolant. Grosimea, numărul şi calitatea straturilor de izolaţie aplicate depind de
agresivitatea solului străbătut de traseul conductei.
Protecţia complementară, catodică, constă în aducerea şi menţinerea potenţialului
metalului protejat la potenţialul corespunzător zonei în care acesta devine imun la

7
Lucrare de diplomă Sasca Mircea
coroziune. Pentru fier potenţialul de protecţie maxim verificat este de -0,85 V, cel
minim fiind -1,2V.
Toate potenţialele se consideră determinate în raport cu electrodul Cu-SO 4Cu.
Felul protecţiei se alege în raport cu agresivitatea pământului, justificându-se
alegerea printr-un calcul economic.
Măsurile care se iau pentru protecţia conductelor împotiva coroziunii se pot încadra
în două categorii şi anume metode pasive şi metode active.

1.2. Protecţia pasivă a conductelor

Conductele de transport gaze naturale reprezintă o valoare de investiţii foarte

importantă. Este deci necesară păstrarea lor cât mai îndelungată şi într-o perfectă stare de
funcţionare.
Prin compoziţia sa, pământul constituie un ansamblu eterogen de substanţe minerale
şi organice, cristalizate sau amorfe, sub formă de acizi, baze sau săruri. Aceste substanţe
atacă suprafeţele exterioare ale construcţiilor îngropate, prin fenomene de natură
electrochimică, provocând coroziunea.
Pentru a preveni coroziunea conductelor metalice îngropate, asupra acestora se
aplică protecţia anticorozivă pasivă (prin aplicarea de straturi nemetalice exterioare) şi
activă (prin protecţie catodică).
Protectia anticorozivă pasivă constă în aplicarea pe suprafaţa exterioară a conductei
a unor straturi nemetalice, cu scopul de a izola electric conducta faţă de sol.

1.2.1. Izolarea exterioară a conductei metalice cu bitum din produse petroliere

Materialele folosite pentru realizarea izolaţiei sunt următoarele:

Grundul – este un material care se foloseşte ca strat de aderenţă pentru aplicarea
bitumului pe suprafeţele conductelor metalice în vederea realizării izolaţiei exterioare.
Bitumul – pe bază de produse petroliere este materialul de bază pentru realizarea
izolaţiilor în condiţiile standardului STAS 7335/3-86.
Împâslitura de fibre de sticlă – este un material fabricat din fibre de sticlă, silico-
borosodică, împâslite şi fixate cu un autocolant rezistent la umiditate, care serveşte ca
înfăşurare de armare la realizarea izolaţiei conductelor metalice. Împâslitura de fibră de
sticlă trebuie să fie armată cu fibre de sticlă pentru a căpăta rezistenţă.
Ţesătura de fibre de sticlă – este un material fabricat din şnururi din fibră de sticlă silico-
borosodică, fixate cu un autocolant rezistent la umiditate şi apoi împletite. Se foloseşte ca
material pentru înfăşurarea exterioară de protecţie a izolaţiilor, la conductele metalice
îngropate.

1.2.2. Tipuri de izolaţii

Conform standardelor, există trei tipuri de izolaţie: tip N (normală), tip I (întărită) şi tip
FI (foarte întărită). Acestea se aleg în funcţie de condiţiile de teren, amplasament şi
sistemul de izolare (Anexa 5).
Izolaţia normală se compune din:
a) strat de aderenţă (grund);
b) un strat de bitum (4..6 mm);
c) o înfăşurare exterioară de protecţie.
Izolaţia întărită se compune din:

8
Lucrare de diplomă Sasca Mircea
a) un strat de aderenţă (grund);
b) primul strat de bitum (4..6 mm);
c) o înfăşurare de armare;
d) al doilea strat de bitum;
e) o înfăşurare exterioară de protecţie.
Izolaţia foarte întărită se compune din:
a) un strat de aderenţă (grund);
b) primul strat de bitum (4..6 mm);
c) o primă înfăşurare de armare;
d) al doilea strat de bitum (4 ..6 mm);
e) a doua înfăşurare de armare;
f) al treilea strat de bitum;
g) o înfăşurare exterioară de protecţie.

Aceste tipuri de izolaţii se aplică suprafeţelor metalice care se izolează în toate

punctele de lucru prezentate mai jos:
 izolarea ţevilor sau cupoanelor în bazele staţionare de izolare;
 întregirea izolaţiilor la suduri, pe şantier, pe traseul conductelor;
 lucrările de reparaţii ale conductelor în funcţiune, izolate cu bitum din petrol, cu
lungimi mai mici de 12 m.

Figura 1.3. Dispozitiv de aplicat benzi autoadezive

1.2.3. Izolarea exterioară a conductelor metalice cu benzi din mase plastice

Izolarea exterioară a conductelor metalice în soluţia utilizării bitumenului şi a

diferitelor împâslituri de armare şi izolare (împâslituri de fibră de sticlă, hârtie specială,
iută, etc.) prezintă dezavantaje certe din punct de vedere al realizării acestora în condiţii
de şantier, a calitaţii materialelor utilizate şi a productivităţii, fapt ce a determinat şi
utilizarea altor soluţii ca de exemplu benzile din mase plastice.
Benzile din mase plastice pot fi din policlorură de vinil sau polietilenă, fabricate
special pentru a servi ca material de protecţie mecanică a izolaţiilor exterioare ale
conductelor metalice îngropate.
9
Lucrare de diplomă Sasca Mircea
În afara benzilor din mase plastice, izolarea exterioară pasivă a conductelor, se poate
realiza şi în alte soluţii, ca de exemplu benzi pe bază de bitumen de petrol, aplicarea
exterioară a unor răşini epoxidice, materiale pe bază de gudron de cărbune, etc., alegerea
soluţiilor de izolare exterioară a conductelor în oricare din variantele prezentate mai sus se
face în baza studiilor tehnico-economice, deoarece fiecare din acestea prezintă avantaje şi
dezavantaje.

1.2.4. Alegerea sistemului de izolare

Alegerea sistemului de protecţie anticorozivă de bază (izolaţie anticorozivă) se face
în funcţie de agresivitatea solului, prezenţa bacteriilor sulfat-reducătoare şi prezenţa
curenţilor de dispersie, reglementarea făcându-se prin normative.
Sistemul de izolare pasivă trebuie ales astfel încât să se asigure o densitate de
curent de 20 μA/m2 la punerea în funcţiune a instalaţiilor de protecţie catodică.
În cazul îmbinărilor electroizolante montate îngropat, pe o distanţa de 5 m de fiecare
parte a îmbinării se aplică pe conductă o izolaţie superioară faţă de izolaţia de pe restul
conductei.

Tabelul 1.3. Caracterizarea rezistivităţii specifice funcţie de agresivitatea solului

Pe porţiunea de traseu aflată sub influenţa curenţiilor de dispersie, conductelor
trebuie să li se aplice izolaţia de gradul cel mai înalt.
La traversarea liniilor de tramvai sau a căilor ferate electrificate, unde conductele de
gaze se instalează în tuburi de protecţie metalică indiferent de agresivitatea solului,
conductele trebuie să fie prevăzute cu izolaţia de gradul cel mai înalt, pe o distanta de
minim 3 m de o parte şi alta a tubului de protecţie.
Principalele cinci sisteme de izolare acceptate actualmente pe plan mondial, ca
fiind cele mai potrivite pentru protecţia exterioară a conductelor metalice sunt următoarele:
 izolarea cu bitum din produse petroliere;
 izolarea cu material pe bază de gudron de cărbune;
 izolarea cu polietilenă de medie şi înaltă densitate, extrudată;
 izolarea cu benzi din polietilenă aplicate la rece;
 izolarea cu răşini epoxidice.

1.3. Protecţia activă – catodică

Protecţia catodică constă în fapt în aducerea în exces de electroni pe suprafaţa de

contact metal-electrolit cu scopul de a împiedica ieşirea ionilor metalici pozitivi spre
electrolit. În acest fel metalul se încarcă negativ, primind excesul de electroni, respectiv
protecţia catodică constă în reducerea potenţialului metalului în raport cu solul-electrolit.
Protectie catodica se poate aplica:
 în absenţa curenţilor vagabonzi, urmărind să se coboare potenţialul metalului, în
raport cu solul, sub valoarea admisă ca reper;
 în prezenţa curenţilor vagabonzi urmărind dirijarea, canalizarea şi readucerea la
sursă din care provin ei, evitând producerea electrolizelor de către aceştia.

1.3.1. Protecţia în absenţa curenţilor vagabonzi

a) Protecţia prin anozi solubili sau prin anozi reactivi, care constă în crearea artificială
a unor pile galvanice în care conductă de protejat este catod, iar anozii (material de
sacrificiu) sunt îngropaţi în apropierea conductei. În acest caz electrolitul este solul iar
închiderea circuitului se realizează printr-un conductor metalic.
10
Lucrare de diplomă Sasca Mircea
Protecţia prin anozi solubili poate fi aplicată în soluri cu rezistivitate sub 50 Ωm şi în
general la reţele scurte, de maximum 5 km lungime.

2
6 3
1
1500 1500 4

Figura 1.4. Schema de principiu privind protecţia prin anozi solubili:

1-conducta; 2-legătura la conductă; 3-anod; 4-regulator de coroziune;
5-borna anod; 6-conexiune electrică

b) Protecţia catodică clasică, care se mai numeşte şi protecţie catodică prin absorţie
sau sustragerea de curent.
Ca şi protecţia catodică prin anozi solubili, protecţia catodică clasică realizează
menţinerea potenţialului conductei sub potenţialul electrolitului, mărind potenţialul solului în
raport cu conducta.
Pentru protecţia catodică clasică se foloseşte o sursă exterioară de curent continuu
(generator, baterie sau redresor alimentat din reţea) la al cărui pol pozitiv se leagă un anod
(deversor) constituind materialul de sacrificiu, la polul negativ legându-se conducta
protejată. Curentul de protecţie circulă de la sursă, printr-un cablu metalic, la anod, de la
aceasta prin sol la conducta de protejat (catod), iar de la aceasta, printr-un conductor
metalic, se reîntoarce la polul negativ al sursei.

Anod

Redresor

Conducta
Figura 8.5. Principiul de funcţionare al protecţiei catodice clasice

11
Lucrare de diplomă Sasca Mircea
1.3.2. Protecţia conductelor în cazul existenţei curenţilor vagabonzi

Protecţia prin drenaj electric se referă la reducerea artificială a potenţialului conductei

de protejat prin legătura facută cu un conductor metalic între zona de protejat a conductei
(zona de ieşire a curenţilor vagabonzi) şi un punct al conductorului căii de tracţiune pus la
pământ, urmărindu-se ca acest punct să aibă un potenţial suficient de scăzut, faţă de
potenţialul conductei.
Curenţii vagabonzi părăsesc şina prin sol (conductivitate ionică cu deplasare de
material care generează corodarea conductei) şi trebuie înapoiaţi la şină, prin conductorul
de drenaj, sub formă de curent electric, fără deplasare de material.
Drenajul electric poate fi simplu sau polarizat:
a) Drenaj electric simplu presupune legatura metalică de colectare a curenţilor vaga-
bonzi din conductă într-un punct de dirijare a acestora către şină sau conductorul căii de
tracţiune în curent cotinuu, respectându-se condiţiile de potenţial maxim de protecţie.
Metoda se utilizează numai când nu există pericolul inversării în timp a sensului curentului
drenat.

Ic
Comutator de sens
curent A
Galvanometru sau
milivoltmetru

I I

Conducta II
Conducta I

Figura 8.6. Măsurarea curenţilor de schimb

b) Drenajul electric polarizat se foloseşte în cazul în care există pericolul inversării în
timp a curentului drenat, în circuitul de drenaj se intercalează elemente care să împiedice
fenomenul ca de exemplu: relee electromagnetice de polarizare, celule redresoare etc.

1.3.3. Îmbinări electroizolante

Indiferent de tipul protecţiei catodice, se întâlnesc situaţii în care porţiuni de conducte

şi instalaţii tehnologice aferente intercalate nu sunt, sau nu pot fi supuse protecţiei.
Din această cauză precum şi datorită altor considerente, conductele protejate activ
(catodic), trebuie separate electric de cele neprotejate prin îmbinări electroizolante.
Detaliind îmbinările electroizolante, trebuie:
 să separe două porţiuni de conductă care, datorită deosebirilor de material sau de
mediu înconjurător pot forma o pilă galvanică, în detrimentul uneia dintre ele;
 să izoleze o conductă sau o reţea care urmează să fie protejată catodic, de alte
conducte, neprotejate, care ar putea actiona ca un sistem parazit mărind cantitatea
de curent necesară;
 să separe o conductă sau un sistem de conducte, fie pentru comoditatea
funcţionării instalaţiei de protecţie pe una din ele, fie pentru că necesităţile de
curent, diferenţiate pe porţiuni diferite, impun folosirea de sisteme de protecţie
separate.

12
Lucrare de diplomă Sasca Mircea
Astfel se recomandă montarea îmbinărilor electroizolante:
 la legatura dintre o conductă protejată cu o conductă sau o reţea neprotejată;
 la punctele de racordare dintre un sistem şi sistemul deservit, de exemplu la
intrarea în, şi la ieşirea din, staţiile de reglare, uscare, comprimare;
 la intrarea în regulator sau instalaţia fiecărui abonat.
Îmbinarea electroizolantă se realizează conform STAS 7335/7- 87, pentru presiuni
nominale de 2,5 ÷ 160 bar. Toate elementele electroizolante se acoperă cu un strat
protector din lac electroizolant (bachelitic), iar după lăcuire se usucă prin încălzire, după
care se acoperă complet cu un strat de grund şi un strat de bitum de 4 – 6 mm. Rezistenţa
de izolare electrică a îmbinării electroizolante între flanşe trebuie să fie de minim 1 MΩ.
Fiecare înbinare electroizolantă se marchează în partea cilindrică exterioară a
ambelor flanşe, prin poansonare, cu următoarele date:
 marca de fabrică a întreprinderii producătoare;
 numărul de fabricaţie;
 caracteristicile îmbinării electroizolante (de exemplu 25 – 400 - 1,2 - STAS 7335/7-
87, unde 25 reprezintă presiunea nominală (în bar), 300 reprezintă diametrul
nominal (mm), 1,2 reprezintă rezistenţa electrică (MΩ).
Conductele neprotejate catodic pot influenţa nefavorabil conductele învecinate. Când
variaţia potenţialului conductei neprotejate catodic este mai mare, în valoarea absolută, de
0,1 V trebuie să se ia măsuri de combatere a influenţei dăunătoare a acesteia din urmă.
Printre măsurile ce trebuie aplicate în acest caz sunt:
 întărirea izolaţiei pasive pentru conducta protejată;
 păstrarea unei distanţe minime de 0,5 m între conducta protejată şi cea neprotejată
laîncrucişări;
 introducerea conductei neprotejate în tub de material plastic, când această distanţă
nu se poate respecta;

Figura 8.7. Îmbinare electroizolantă cu flanşe:

1-flanşă; 2-garnitură de etanşare pentru fluide (stratitex); 3-prezoane; 4-piuliţă hexagonală; 5-manşon
electroizolant; 6-rondelă electroizolantă; 7-şaibă; 8-element de şuntare; 9-papuc cu cablu .
 reducerea locală a curentului de protecţie prin mărirea numărului de posturi de
injecţie sau anozi reactivi;
 introducerea de legături echipotenţiale între conducta protejată şi cea neprotejată,
în cazul protecţiei prin drenaj, prin cablul de legătură putând apare curenţi de
compensare (curenţii vagabonzi pot intra din conducta protejată prin cablul de
legătură în conducta neprotejată, din care prin pământ se întorc la şină);
 aplicarea protecţiei catodice la conductă iniţial neprotejată.

13