I.

ASPECTE METODICE PRIVIND FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA

PRICEPERILOR, DEPRINDERILOR ŞI CUNOŞTINŢELOR MUZICALE

I.1. CÂNTAREA VOCALĂ ŞI INSTRUMENTALĂ ÎN PERIOADA PREŞCOLARĂ ŞI

PRIMARĂ

Calea cea mai concretă şi directă de a ajunge în universul muzicii o

reprezintă activitatea muzicală reală, prin practica muzicală. Activitatea centrală
a întregului proces de educaţie muzicală (din punct de vedere senzorial, cognitiv
şi afectiv) o constituie cântarea (vocală şi instrumentală). Prin aceasta se
realizează: educarea auzului muzical, cultivarea memoriei muzicale, a atenţiei
auditive, formarea şi dezvoltarea deprinderilor de interpretare, asimilarea unui repertoriu de cântece
şi piese instrumentale, câştigarea respectului şi ataşamentului pentru muzică. Cel mai direct şi
elocvent instrument muzical, îl reprezintă vocea umană. Calităţile unei voci sunt: timbrul,
maleabilitatea, volumul, claritatea intonaţiei. Toate acestea se formează printr-o susţinută activitate
de educaţie vocală. La copiii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, aparatul vocal este încă
nematurizat, fragil, cu volum mic, prezentând unele disfuncţionalităţi (dislalii sau disfonii). De aceea,
în folosirea şi educarea vocii se va urmări o intonaţie curată, precisă, cu intensitate normală şi durată
corectă, stabilă, cu respiraţie susţinută, emisie naturală şi suplă. Dar pentru a realiza un real progres,
este necesară o proiectare sistematică a activităţilor şi desfăşurarea lor într-un climat de linişte şi
atenţie, deoarece la vârstele mici puterea de concentrare este redusă, copiii fiind atraşi de tot ceea ce
văd şi aud în jurul lor. Procedându-se metodic, se va constata că preşcolarii, chiar de la grupa mică,
sesizează sunetele, pot reproduce unele fragmente melodice care i-au impresionat şi, prin jocuri
atractive, îşi dezvoltă treptat atenţia şi deprinderea de a percepe diferenţele dintre înălţimile sunetelor.
La grupa mijlocie se pot juca mai atenţi, improvizează recitative pe două, trei sunete, reproduc
fragmente întregi, au pronunţia mai clară şi memorează mai uşor. În grupa mare şi pregătitoare se
concentrează mai mult, îşi coordonează mai bine mişcările, reproduc mai uşor sunetele şi exemplele
muzicale auzite, improvizează spontan, şi pot realiza mici lucrări cu structură de canon la două voci.
Toate acestea sunt mai uşor realizate la clasele pregătitoare – IV, evoluţia muzicală a elevilor fiind
evidentă.
Atât vorbirea cât şi cântarea vocală se bazează pe respiraţie ce trebuie formată corect.
Inspiraţia se face pe nas, acumularea aerului realizându-se de tip costo – diafragmatic profund,
energic, iar expiraţia să fie lentă şi dozată. Exerciţiile de respiraţie trebuie să îmbrace forma ludicului,
pentru a fi mai atractive. Pot fi realizate stând în picioare, asociate cu mişcări de braţe (în sus –
inspiraţie, în jos – expiraţie), însoţite de verbalizări (prin numărat sau cu sunete – consoane sau
vocale) sau stând pe scaun, fără mişcarea braţelor. Pot sugera mirositul florii, suflatul în lumânare, în
balon, a păpădiei, apoi pot fi combinate cu diferite onomatopee: vântul – vîjj, ploaia – pic, avionul –
vuu, trenul – uu, gânsacul –ss.
Corectarea sau formarea unei pronunţii juste implică exerciţii speciale prin combinarea
consoanelor cu vocale. Tulburările de limbaj (dislaliile) pot fi înlăturate prin activităţi corectiv –
recuperative atât la vârsta preşcolară cât şi la vârsta şcolară. Pentru aceasta, specialiştii recomandă
exerciţii progresive cu 2, 3, 4 sunete după literele alfabetului. De exemplu:
expiraţie
Ba, be, bi, bo, bu, bă, bâ,
inspiraţie
Da, de, di, do, du, dă, dâ,
Sa, se, si, so, su să, sâ.
sau:
expiraţie
inspiraţie Cra, cre, cri, cro, cru, cră, crâ
Fra, fre, fri, fro, fru, fră, frâ
sau:
expiraţie
inspiraţie Hama, hame, hami, hamo, hamu, hamă, hamâ
Trac, trec, tric, troc, truc, trăc, trâc

Jocurile de cuvinte prin rime sau paronime sunt foarte atractive pentru copii. De exemplu:

expiraţie expiraţie
pere – bere lac – pac – sac
inspiraţie nadă – ladă inspiraţie duş – căluş – corcoduş
ramă – lamă veveriţă – scorburiţă
tobă – sobă lunecuş – derdeluş

Se va continua cu formule recitate, extrase din folclorul copiilor, pentru formarea unei dicţii
corecte şi expresive. Există tendinţa, atât la copii cât şi la adulţi de a nu pronunţa complet cuvintele,
de a schimba accentul pe silabe. În aceeaşi asociere cu respiraţia şi pronunţia, exerciţiile de dicţie
trebuie să fie cât mai atractive. De exemplu:

expiraţie expiraţie
Sac, pac, rac, Pic, pic, pic,
Vine un gânsac. Pic în sus,
inspiraţie inspiraţie
După el o muscă Pic în jos,
Bâzâie şi zboară, Pic pe umăr,
Până jos la moară. Pic întors, pic, poc.

Grija pentru respiraţie, pronunţie şi dicţie va fi permanentă şi în momentul în care se trece la

intonaţie. Pregătirea se face prin diferite exerciţii ritmico – melodice care au rolul şi de a rezolva
deficienţele auditive şi intonaţionale ale copiilor. Exerciţiile vor fi realizate progresiv (ascendent şi
descendent), pe un sunet, pe două, trei sunete, până la scurte fragmente.

De exemplu:
 BÂZOIUL

folclorul copiilor – oraş Vaslui, inf. Rodica Comici

Exerciţiile trebuie să se desfăşoare în ambitusul specific fiecărei vârste, să nu dureze mai mult
de 3–5 minute şi să fie realizate sub forma jocului, acestea având rolul de a elimina imperfecţiunile
vocale manifestate prin disfonii (deficienţe de intonaţie).
Concomitent cu aceste etape se va trece şi la învăţarea de cântece prin care vor fi valorificate
deprinderile formate. Bucuria interpretării trebuie să stimuleze interesul copiilor pentru activitatea
muzicală. Satisfacţia muzicală, pentru copiii de grădiniţă şi şcoală, constă în însuşirea de cât mai
multe exemple, stimulând memoria şi auzul muzical, ajutând la recuperarea auditivă sau dezvoltând
aptitudinile muzicale. Asocierea muzicii cu textul oferă o expresivitate mai mare, întrucât inflexiunile
vocii precum şi ideile incluse în versuri dau mai multă accesibilitate înţelegerii şi interpretării muzicii
de către copii.
Cântarea instrumentală este o altă formă practică directă, de cunoaştere concretă a muzicii.
Instrumentele muzicale şi obiectele sonore oferă posibilităţi de modelare muzicală a copiilor prin:
stimularea interesului, dezvoltarea aptitudinilor creative, activizare. Instrumentele muzicale care pot
fi folosite în educaţia muzicală a copiilor de vârstă mică pot fi clasificate în:
a) obiecte sonore – fluierul cu apă, cutiuţe rezonatoare, beţişoare pentru ritm, ciocănelul
pneumatic;
b) instrumente de percuţie – tobiţa, tamburina, trianglul, xilofonul, carillonul, lemnul, clopoţeii,
maracasul, talgerele;
c) instrumente de suflat – fluierul, triola (clavieta), muzicuţa.
În procesul educaţional, cu ajutorul acestor instrumente – jucării, pot fi obţinute interesante
efecte sonore. Incluse în jocuri cu diferite teme sau utilizate cu scop special ele vor determina o
dezvoltare a aptitudinilor artistice ale copiilor, oferind o alternativă cântării vocale, sau însoţind-o pe
aceasta. Se impune o prezentare a particularităţilor acestor instrumente.
a) Obiectele sonore au rolul de a completa ambianţa muzicală. Fluierul cu apă este alcătuit dintr-
un tub şi o cavitate care se umple cu apă, în care, suflându-se, se obţin trilurile specifice păsărilor.
Cutiuţele rezonatoare sunt cutii umplute cu nasturi, fragmente de metal, sticlă, lemn, pietricele sau
boabe de cereale şi imită zgomotul maracaselor. Prin mişcarea ritmică a braţului cu acestea se pot
marca timpii sau prin scuturare creează o atmosferă sonoră animată. Beţişoarele pentru ritm sunt
utilizate pentru marcarea ritmică a cântecelor şi sunt confecţionate din mici fragmente metalice sau
din lemn, cu o lungime de aproximativ 30 de centimetri; folosirea lor este simplă – prin lovire,
sunetele fiind diferite, în funcţie de materialul din care sunt alcătuite. În acelaşi scop şi cu aceeaşi
tehnică pot fi înlocuite cu pietre sau cuburi din lemn. La fel este utilizat şi ciocănelul pneumatic ce
este o jucărie confecţionată din material plastic.
b) Instrumentele de percuţie melodice şi anume xilofonul şi carillonul sunt alcătuite asemănător:
lame din lemn şi respectiv metal de diferite dimensiuni, în ordinea înălţimii sunetelor, sunt fixate pe
două baghete. Sunetele sunt obţinute prin acţionarea cu două ciocănele (lemn respectiv metal),
necesitând folosirea ambelor braţe. Aceste instrumente asigură suportul melodic şi copiii pot învăţa
uşor, după auz, cântece simple.
Instrumentele de percuţie cu sunet nedeterminat sunt utilizate pentru suportul ritmic pe care îl
oferă. Tobiţele sunt confecţionate din metal sau piele şi constau din două cercuri fixate pe un
cilindru. Utilizarea lor se face prin mânuirea a două baghete din lemn sau prin bătaie directă cu
degetele. Tamburina este alcătuită dintr-o ramă circulară din lemn sau material plastic pe care sunt
perforate o serie de orificii în care se găsesc nişte talgere mici din metal sau zurgălăi şi poate avea
acoperită o singură faţă cu piele. Ţinută în mână, tamburina este pusă în vibraţie fie lovită cu mâna,
fie agitată, printr-o mişcare continuă a braţului. Lemnul este un mic bloc de lemn sonor, care lovit cu
baghete din lemn poate asigura de asemenea, suport ritmic. Trianglul este un triunghi din oţel în care
se loveşte cu o baghetă din acelaşi material. Clopoţeii sunt confecţionaţi din metal şi pot avea sunete
diferite în funcţie de mărimea lor şi sunt acţionaţi prin mişcarea continuă sau ritmică a braţului.
Aceştia pot fi înlocuiţi cu o legătură de chei sau de capace mici, metalice. Maracasul este compus
dintr-o sferă confecţionate din diferite materiale, umplută cu nisip sau pietricele, asemănătoare
cutiuţelor rezonatoare, fixată pe un mâner de lemn; produce sunete nedeterminate prin scuturare
continuă sau ritmată. Talgerele sunt discuri din plăci subţiri de bronz, uşor concave la mijloc. Sunt
puse în acţiune prin ciocnirea unuia de celălalt, fie prin frecare, fie prin lovirea unuia suspendat cu o
baghetă de lemn; sunt utilizate pentru a marca un punct sonor culminant.
c) Instrumentele de suflat asigură suportul melodic. Fluierul este construit dintr-un tub din lemn
cu sau fără dop, cu găuri laterale. Sunetul se produce prin suflarea aerului prin acest tub. Copiii pot
învăţa uşor după auz melodii simple, acoperind şi descoperind cu degetele orificiile instrumentului.
Triola (sau clavieta) este alcătuită dintr-un corp plat din material plastic cu mici spaţii libere prin care
iese aerul suflat printr-un tub şi acţionat printr-un sistem de clape. Poate fi mânuită uşor mai ales de
copiii de la clasa pregătitoare sau clasele I şi a II-a. Muzicuţa produce sunete prin suflarea aerului în
orificii prevăzute cu nişte lamele. Acestea prin vibraţie generează melodia şi armonia în acelaşi timp.
Având dimensiuni mici (un corp metalic în formă de dreptunghi cu lungimea de aproximativ 20 cm,
lăţime şi grosime de 2-3 cm, în care sunt încorporate mici tuburi, dispuse pe două rânduri), poate fi
utilizată foarte uşor pentru interpretarea de piese simple, într-un registru mediu cu un ambitus de
octavă. Pentru copiii de vârstă mică sunt recomandate obiectele sonore şi instrumentele de percuţie
cu sunet nedeterminat iar pentru cei cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani sunt utile şi instrumentele de
percuţie melodice şi cele de suflat.
Ca modalitate de lucru, copiii vor fi progresiv familiarizaţi cu aceste instrumente – jucării.
Educatoarea sau învăţătorul va prezenta câte 1 – 2 instrumente, va demonstra cum se utilizează şi
apoi va supraveghea pe rând fiecare copil, ajutându-l să le utilizeze, ceilalţi copii din grupă sau din
clasă mimând cu ajutorul degetelor şi braţelor acelaşi lucru. După însuşirea corectă a mânuirii
instrumentelor vor fi apoi incluse în activităţi de grup. Vor fi împărţite copiilor, dar aceştia le vor
utiliza, pe rând, împărţiţi în subgrupe, la indicaţia celui care îi coordonează. Aceasta înseamnă
dotarea corespunzătoare cu un număr mai mare de instrumente pentru fiecare categorie prezentată.
Vor fi executate la început formule ritmice simple, cu alternare de timpi şi pauze şi apoi în combinaţii
ritmice. De exemplu:
apoi

sau

apoi

Copiii vor fi puşi, de asemenea, în situaţia de a le recunoaşte, nu numai de a le utiliza, după

sonoritate. Aceste activităţi pot fi valorificate apoi, în realizarea de jocuri muzicale cu
acompaniament sau în alcătuirea de mici formaţii instrumentale. Cântarea instrumentală dezvoltă
simţul ritmic (cu rol în recuperarea copiilor aritmici) şi în acelaşi timp auzul muzical (cu rol în
recuperarea copiilor distonici). Mulţi specialişti recomandă, unde este posibil, iniţierea muzicală şi la
alte instrumente (pian, vioară, block – flöte). Experimentele realizate în secolul al XX-lea au
demonstrat rolul pozitiv al acestor activităţi în evoluţia muzicală, intelectuală şi morală a copiilor
deopotrivă normali sau cu dizabilităţi diferite (limbaj, auz, intelect, locomotor). Apreciabile sunt, în
acest sens preocupările următorilor pedagogi şi muzicieni: Maria Montessori, Carl Orff, Maurice
Chevais, Zoltan Kodàly, Shiniki Suzuki, Emile Jacques Dalcroze.

I.2. PRICEPERI, DEPRINDERI ŞI CUNOŞTINŢE MUZICALE

În activitatea educaţional – muzicală materialul sonor cu care se operează este sunetul muzical,
acesta având, după cum am mai amintit, calităţi care condiţionează relaţiile sonore ce stau la baza
elementelor limbajului muzical: înălţime, durată, intensitate, timbru. Succesiunile dintre înălţimile
sunetelor generează melodia; ritmul este determinat de relaţiile dintre durate şi pauze. Melodia şi
ritmul sunt elementele de bază ale limbajului muzical, la acestea adăugându-se culoarea sonoră
(timbrul determinat de sursa muzicală), dinamica, adică variaţia intensităţilor şi agogica (tempoul sau
viteza de execuţie) ce completează complexul sonor. Interpretarea vocală sau instrumentală se poate
desfăşura linear (monodic), însoţită de acorduri (omofonic) sau de alte linii melodice (polifonic), totul
având o anumită structură arhitectonică (formă muzicală). În aceste condiţii, o desfăşurare muzicală
capătă semnificaţii datorită fluctuaţiilor fiecărui element în parte. Puterea de sugestie a muzicii, nu se
rezumă numai la aceste fluctuări, ci şi la raportarea desfăşurării muzicale la un sistem de referinţă
intonaţional (tonal, modal, atonal) şi ritmico – metric. Realizarea obiectivelor fundamentale propuse
pentru educarea muzicală a copiilor constă în dezvoltarea aptitudinilor şi formarea priceperilor şi
deprinderilor specifice acestui domeniu, precum şi conştientizarea fenomenului sonor cu ajutorul
cunoştinţelor dobândite.
Priceperile muzicale reprezintă capacitatea de a realiza în mod practic o activitate muzicală,
ţinând cont de anumite reguli şi de aptitudinile copiilor. Specialiştii au demonstrat că aptitudinile
muzicale sunt complexe deoarece permit realizarea unor activităţi multiple (interpretare, audiere
muzicală, creaţie) şi sunt alcătuite dintr-un grup de calităţi specifice (voce, auz muzical, simţ ritmic,
memorie muzicală). În mod obişnuit, formarea priceperilor se bazează pe explicarea şi demonstrarea
modului în care trebuie realizată execuţia sau audierea unei lucrări. Astfel, priceperile constituie
ultimul pas în realizarea activităţilor muzicale practice bazându-se pe cunoştinţele şi deprinderile
muzicale.
Deprinderile sunt acţiuni automatizate ale activităţilor cu specific muzical. Prin utilizarea
combinată a demonstraţiei, explicaţiei, conversaţiei şi exerciţiului, gândirea îndeplineşte un rol
coordonator asupra acţiunilor şi operaţiilor care urmează să se automatizeze. Deprinderile muzicale
se referă la cristalizarea unor practici care favorizează însuşirea şi trăirea actului muzical. Ele sunt:
a) deprinderi melodice care constau în capacitatea de a intona corect linia melodică a unui cântec,
joc sau exerciţiu muzical; aceasta impune respiraţia, emisia şi dicţia corecte;
b) deprinderi ritmice vizând respectarea succesiunii de durate, pauze şi accente din exemplele
muzicale ce sunt studiate; acestea pot fi intonate vocal sau executate prin bătăi din palme, mers ritmic
sau acompaniament cu jucării sau instrumente muzicale de percuţie;
c) deprinderi armonico – polifonice care solicită auzul pentru ca intonarea liniei melodice să se
facă sigur, atunci când se execută o lucrare la două voci (polifonic sau armonic); aceeaşi atenţie
trebuie formată şi la interpretarea cu acompaniament (armonic sau ritmic);
d) deprinderi de a executa mişcări pe muzică – acestea încep a fi formate prin jocuri muzicale;
concretizate prin gesturi, ele duc treptat la tactarea sau dirijarea metrică a cântecelor;
e) deprinderi de diferenţiere a timbrurilor muzicale ce sunt legate de audiţie şi practica muzicală
(vocală şi instrumentală); experienţa muzicală dobândită prin cântare şi familiarizarea cu jucării sau
instrumente muzicale este legată apoi de audierea şi înţelegerea muzicii prin decodificarea estetică a
mesajului artistic;
 f) deprinderi de interpretare expresivă care impun elevilor o intonare omogenă în colectiv, atenţie
la semnalul de început, la frazare, tempo şi nuanţe; expresivitatea în cântare se obţine în timp şi este
legată de înţelegerea textului şi a mesajului artistic;
g) deprinderi de audiere – specifice activităţii muzicale, sunt primele ce se formează şi introduc pe
copii în universul sonor; o formă superioară o constituie audierea lucrărilor muzicale pe viu sau
înregistrate, condiţia formării corecte fiind gradarea în timp şi dificultate a pieselor audiate;
h) deprinderi de creaţie muzicală ce dezvoltă imaginaţia ritmico – melodică a copiilor şi pot fi
realizate prin inventarea de scurte melodii pe un text dat (numele copiilor, un vers dintr-o poezie,
dialog cântat) sau comunicare intonată muzical, imitând sunetele instrumentelor (cu glasul) sau
utilizându-le. Metodele specifice unor astfel de activităţi sunt dramatizarea şi jocul de creaţie.
i) deprinderi de solfegiere care se formează începând cu clasa a III-a , o dată cu perioada notaţiei
muzicale/achizițiilor instrumentale, prin care textul muzical este descifrat cu denumirea şi intonarea
notelor muzicale, respectarea duratelor şi pauzelor prin tactarea măsurii.
Cunoştinţele muzicale cuprind totalitatea de noţiuni specifice domeniului. Metoda principală
pentru însuşirea cunoştinţelor este explicarea, alături de povestire, observarea, conversaţia şi
demonstrarea. Problemele muzicale au rolul de a conştientiza activitatea de formarea a deprinderilor,
ele referindu-se în general la ritm, melodie, culori timbrale, structura cântecelor, interpretare. De
menţionat este faptul că începând cu clasa a III-a se trece la etapa notaţiei muzicale şi complexitatea
informaţiilor este mai mare, incluzând sunetele şi notele muzicale de la do1 la do2, duratele şi
pauzele de doime, pătrime, optime, măsurile de 2 şi 3 timpi. Deoarece preşcolarii şi şcolarii mici nu
percep uşor cunoştinţele muzicale transmise teoretic, datorită gradului mare de abstractizare, ele vor
fi concretizate sonor prin exerciţii – joc pentru ca ei să le înţeleagă. Astfel:
- pentru durata sunetelor: scurte “Ploaia”

Pic, pic, pic,

“Vântul”
lungi

Vâj, vâj,

- pentru înălţimea sunetelor: înalte

“Fluierul”
Lir, lir, lir,

grave
“Contrabasul”

Vum, vum, vum,

 “Ceasul”

- pentru intensitatea sunetelor: încet

Tic, tac, tic, tac,

tare “Trompeta”

- pentru recunoaşterea timbrului Ta, ta, ta, ta,

“Greierul”
vor fi utilizate onomatopee sau

obiecte sonore şi instrumente

Cri, cri, cri,
muzicale.

“Ursul”

Mor, mor, mor,

În cadrul sistemului de educare muzicală, pentru realizarea competenţelor finale obţinute

perioada preşcolară şi şcolară mică, metodologia didactică trebuie adaptată dinamicii schimbărilor
survenite în evoluţia artistică şi intelectuală a copiilor.

Bibliografie obligatorie:

Referințe principale:

Pașca, E. (2013). Educație plastică și educație muzicală. Elemente de didactică, în Manualul

programului de studii Pedagogia învățământului primar și preșcolar ID, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Disponibil on-line pe platforma BlackBoard:
https://bb.mediaec.uaic.ro/webapps/login/