PETRE GH BARLEA Fonetica Si Vocabular PDF

Program postuniversitar de conversie profesională
pentru cadrele didactice din mediul rural

Specializarea LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
Forma de învăţământ ID - semestrul I
LIMBA ROMÂNĂ
FONETICĂ ŞI VOCABULAR
Petre Gheorghe BÂRLEA Matei CERKEZ
2005
Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
Limba Română contemporană

Fonetică şi vocabular
Petre Gheorghe BÂRLEA Matei CERKEZ
2005
© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
Nici o parte a acestei lucrări

nu poate fi reprodusă fără
acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării
Cuprins
Cuprins
Introducere .........................................................................................................................iv
Partea I
FONETICĂ ŞI FONOLOGIE
Unitatea de învăţare nr. 1

1.1. Obiective educaţionale ................................................................................................ 3
1.2. Fonetica....................................................................................................................... 3
1.3. Fonologia..................................................................................................................... 3
1.4. Fonemul....................................................................................................................... 4
1.5. Sunet şi fonem............................................................................................................. 5
1.6. Funcţia......................................................................................................................... 5
1.7. Proprietăţile sunetului .................................................................................................. 6
1.8. Funcţiile sunetului ........................................................................................................ 7
1.9. Sunet, literă, alfabet..................................................................................................... 7
1.10. Autoevaluare ............................................................................................................. 9
1.11. Articularea ............................................................................................................... 10
1.12. Sunetele .................................................................................................................. 10
1.13. Consoane sonore şi consoane surde ...................................................................... 14
1.14. Sonantele ................................................................................................................ 14
1.15. Coarticularea ........................................................................................................... 15
1.16. Grupuri de sunete.................................................................................................... 16
1.17. Schimbări fonetice ................................................................................................... 17
1.18. Fonemele suprasegmentate .................................................................................... 18
1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii ............................................................................ 19
1.20. Surse bibliografice ................................................................................................... 20
1.21. Răspunsuri la exerciţii.............................................................................................. 20
1.22. Lucrare finală de evaluare ....................................................................................... 20

ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE
2.1. Obiective educaţionale .............................................................................................. 23
2.2. Conceptul de ortografie ............................................................................................. 23
2.3. Principiile ortografiei limbii române ............................................................................ 24
2.4. Semne şi reguli de ortografie..................................................................................... 24
2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale .......................................................................... 28
2.6. Segmente consonantice ............................................................................................ 28
2.7. Silaba......................................................................................................................... 29
2.8. Despărţirea cuvintelor în silabe ................................................................................. 29
2.9. Reguli fonetice de despărţire a cuvintelor în silabe ................................................... 29
2.10. Reguli lexicale ......................................................................................................... 30
Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Cuprins
Partea a II-a
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE
NOŢIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE
3.1. Obiective educaţionale................................................................................................35
3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie .............................................................................35
3.3. Cuvântul - unitatea de bază a vocabularului ...............................................................37
3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului ................................................................40
3.5. Criterii de organizare a vocabularului..........................................................................43
3.6. Importanţa studierii vocabularului ...............................................................................46
3.7. Surse bibliografice.......................................................................................................49
3.8. Lucrare finală de evaluare...........................................................................................50
3.9. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste................................................................51

ORGANIZAREA FUNCŢIONAL-IERARHICĂ A VOCABULARULUI
4.1. Obiective educaţionale................................................................................................53
4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului .........................................................56
4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare ..........................................56
4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv ..............................................................................60
4.5. Vocabularul special şi specializat................................................................................62
4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar ........................................................................65
4.7. Dinamica vocabularului ...............................................................................................62
4.8. Structura vocabularului ...............................................................................................68
4.9. Lucrarea finală de evaluare.........................................................................................70
4.10. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste..............................................................71
4.11. Surse bibliografice.....................................................................................................72

ORGANIZAREA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI
5.1. Obiective educaţionale...............................................................................................74
5.2. Noţiune – semnificaţie – sens ....................................................................................74
5.3. Schimbările semantice ...............................................................................................76
5.4. Polisemia ...................................................................................................................78
5.5. Omonimia...................................................................................................................80
5.6. Sinonimia ...................................................................................................................82
5.7. Paronimia...................................................................................................................84
5.8. Antonimia ...................................................................................................................85
5.9. Hiponimia / Hiperonimia .............................................................................................88
5.10. Câmpul semantic .....................................................................................................89
5.11. Dezambiguizarea; analiza semantică.......................................................................90
5.12. Surse bibliografice....................................................................................................93
5.13. Test de evaluare (Test grilă) ....................................................................................93
5.14. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste.............................................................94

ORGANIZAREA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE.
I. ELEMENTE VECHI
6.1. Obiective educaţionale...............................................................................................96
6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne............................................96
6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac.....................................98
ii Proiectul pentru Învăţământul Rural
Cuprins
6.4. Fondul latin ................................................................................................................ 99
6.5.Superstratul slav....................................................................................................... 103
6.6. Împrumuturi din maghiară........................................................................................ 105
6.7. Influenţa greacă....................................................................................................... 107
6.8. Elemente lexicale de origine turcă........................................................................... 110
6.10. Lucrare finală de evaluare ..................................................................................... 113
6.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste .......................................................... 114

II. ELEMENTE MODERNE
7.1. Obiective educaţionale ............................................................................................ 116
7.2. Influenţe moderne.................................................................................................... 116
7.3. Latina savantă ......................................................................................................... 117
7.4. Influenţa franceză .................................................................................................... 118
7.5. Influenţa italiană ...................................................................................................... 120
7.6. Influenţa germană.................................................................................................... 121
7.7. Influenţa engleză ..................................................................................................... 121
7.8. Concluzii .................................................................................................................. 122
7.10. Lucrare finală de evaluare ..................................................................................... 123

ORGANIZAREA VOCABULARULUI DUPĂ CRITERIUL FORMATIV
8.2. Formarea cuvintelor în limba română. Mijloace interne ........................................... 125
8.3. Derivarea ................................................................................................................. 128
8.4. Compunerea............................................................................................................ 139
8.5. Conversiunea .......................................................................................................... 142
8.7. Lucrare finală de autoevaluare ................................................................................ 145
8.8. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ............................................................ 145

MIJLOACE MIXTE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI. CALCUL
LINGVISTIC
9.2. Împrumutul, creaţia internă, calcul lingvistic ............................................................ 148
9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple ............................................ 149
9.4. Tipologia calcului lingvistic....................................................................................... 150
9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii.......................................................... 154
9.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de evaluare ........................................................ 156
Bibliografie generală....................................................................................................... 157
Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Introducere
Introducere
Cursul pe care ţi-l propunem are în vedere aspectele generale ale

limbii române contemporane, structurate pe două compartimente
definitorii:
Fonetică (ortografie şi ortoepie) şi vocabular (semantică şi
pragmatică).
Intenţionăm să realizăm o abordare mai "prietenoasă", de
colaborare şi să-ţi provocăm reflecţii , întrebări, argumente.
Deşi am structurat cursul pe două părţi distincte: Fonetică şi
Vocabular, îţi sugerăm totuşi, să ai în vedere unitatea aspectelor de
limbă studiate nu numai la nivelul acestui curs, ci şi la nivelul cursurilor
care circumscriu domeniul funcţional al limbii.
Vei observa că partea I este compusă din unităţi de învăţare mai
scurte ac întindere. Acest lucru se datorează faptului că materia este
destul de aridă şi dorim să pătrunzi în domeniul de studiu treptat.
Fonetica reprezintă unul dintre compartimentele limbii cu mari implicaţii
asupra culturii generale şi asupra culturii lingvistice. Unitatea de
învăţare nr.1 mai ales, cuprinde câteva aspecte teoretice pe care am
dorit să ţi le prezentăm într-un mod mai accesibil.
Cu cât înaintezi în studiu, cu atât unităţile de învăţare au de
rezolvat problema alocaţiei de timp pentru a dezvolta subiecte ample.
De aceea, întinderea capitolelor creşte nu numai ca număr de pagini, ci
şi ca tipuri de activităţi de învăţare care ţi se propun.
Pe parcursul unităţilor de învăţare vei întâlni: precizări
terminologice, clasificări, descrieri realizate din mai multe perspective,
astfel încât să-ţi permită interiorizarea conceptelor şi o mobilitate a
achiziţiilor.
Altfel spus, la sfârşitul activităţii de studiu nu se aşteaptă de la tine
neapărat un set de definiţii sau de descrieri de fenomene lexicale sau
fonetice, ci construcţii complexe, sinteze, aplicaţii, abordări pragmatice.
Principiile învăţării pentru dezvoltarea competenţelor care definesc
demersul nostru vizează în mod direct:
- dezvoltarea competenţelor de receptare şi de producere a
sunetelor şi a grupurilor de sunete ;
- observarea faptelor de limbă şi a operaţiilor enunţiative în contexte
specifice;
- aplicarea corectă a corelaţiei fonem-grafem;
- distribuţia corectă a grupelor grafice şi a semnelor ortografice;
- realizarea diferenţierilor semantice potrivite contextelor;
- explicarea criteriilor de clasificare a unităţilor lexicale în categorii;
- înţelegerea şi explicarea corectă a mecanismelor de formare a
cuvintelor;
- înţelegerea rolului cuvintelor în context
iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere
Temă de reflecţie
Ca viitor filolog, poţi propune repere de discuţie asupra
relaţiei dintre fonetică, vocabular şi alte aspecte ale
limbii(morfo-sintaxă?)
Obiectivele cursului
Autorii cursului au avut în vedere o serie de competenţe generale
pentru meseria de filolog pe care ţi-ai ales-o. Din aceste competenţe
generale am încercat să deducem competenţe specifice pentru
profesorul de limba română.
În bună parte aceste obiective sunt comune pentru cursul de
Fonetică şi vocabular şi pentru alte cursuri din aria curriculară Limbă şi
comunicare. Astfel, vei observa competenţe similare sau identice
urmărite în cursul de Morfologie sau de Sintaxă, ori chiar în cursuri de
limbi moderne.
Demersurile de învăţare vor fi preponderent procedurale şi
comune, şi ele tuturor disciplinelor din aria curriculară Limbă şi
comunicare.
Obiectivele pe care le urmăresc, mai mult sau mai puţin explicit,
unităţile de învăţare din curs sunt :
- Identificarea regularităţilor limbii manifestate la nivelul fonetic şi
lexical;
- interpretarea relaţiilor dintre fonetică şi lexic, pe de o parte, şi
celelalte compartimente ale limbii pe de lată parte;
- interpretarea regulilor de utilizare a semnelor de ortografie şi
punctuaţie;
- utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul foneticii
şi lexicologiei;
- prezentarea de criterii valabile de clasificare a unităţilor lexicale şi
fonetice;
- determinarea ariilor de utilizare a diferitelor grupe lexicale,
fonetice, etc. stabilite după criterii diferite( frecvenţă, geneză, valori
semantice, etc.);
- formarea capacităţilor de analiză a componentelor semice ale
cuvintelor;
- identificarea sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor
polisemantice,
- recunoaşterea seriilor semantice şi dezambiguizarea lor în
procesul comunicării.
Derularea cursului
Cursul se derulează pe o perioadă de un semestru şi cuprinde

activităţi de studiu individual, organizat în jurul suportului de curs pe
care ţi-l oferim şi al bibliografiei sugerate la sfârsitul fiecărei unităţi de
învăţare; activităţi de tutoriat, planificate şi realizate în urma unei
consultări cu tutorele; aceste activităţi au ca scop rezolvarea
eventualelor neclarităţi pe care le întâlneşti pe parcursul activităţilor şi,
mai ales, atunci când rezolvi exerciţiile şi lucrările finale de
autoevaluare propuse de fiecare unitate de învăţare.
Proiectul pentru Învăţământul Rural v

Introducere
Exerciţiile şi lucrările de autoevaluare vizează , în mod concret,
obiectivele enunţate mai sus.
Aşadar, vei avea în vedere, pe parcursul activităţilor de studiu
individual(lectura personalizată a cursului şi a bibliografiei aferente)
competenţele vizate. În activităţile de autoevaluare( exerciţii ) vei putea
confrunta răspunsurile pe care le gândeşti cu cele propuse în secvenţa
intitulată Răspunsuri şi comentarii , astfel încât să ai o imagine corectă
a performanţelor realizate.
Eventualele neclarităţi sau păreri personale distonante faţă de
propunerile cursului trebuie să reprezinte subiecte de dezbatere cu
tutorele.
Pentru lucrările finale de evaluare îţi sugerăm să parcurgi
bibliografia indicată la fiecare unitate de învăţare.
Vei avea grijă să trimiţi tutorelui lucrările rezolvate cu suficient
timp înainte de evaluarea finală pentru că fiecare lucrare echivalează cu
o evaluare parţială şi se constituie în temă de discuţie între tine şi tutore
sau între tine şi alţi colegi.
De altfel, participarea la activităţile de tutoriat vor avea o pondere
importantă în aprecierea finală (nota la examen).Astfel, 40% din totalul
notei finale va fi obţinut în funcţie de participarea la activităţile de
tutoriat şi de rezolvarea lucrărilor finale de evaluare, restul de 60% va fi
obţinut în urma examenului final .
Sperăm că oferta noastră îţi va fi de folos şi-ţi urăm succes.
vi Proiectul pentru Învăţământul Rural

Fonetică şi fonologie
Partea I
Matei Cerkez
Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Cuprins
1.1. Obiective educaţionale...............................................................................3
1.2. Fonetica .....................................................................................................3
1.3. Fonologia ...................................................................................................3
1.4. Fonemul .....................................................................................................4
1.5. Sunet şi fonem ...........................................................................................5
1.6. Funcţia .......................................................................................................5
1.7. Proprietăţile sunetului.................................................................................6
1.8. Funcţiile sunetului ......................................................................................7
1.9. Sunet, literă, alfabet ...................................................................................7
1.10. Autoevaluare ............................................................................................9
1.11. Articularea............................................................................................. 10
1.12. Sunetele................................................................................................ 10
1.12.1. Vocale, semivocale, consoane........................................................... 10
1.12.2. Clasificarea consoanelor.................................................................... 12
1.13. Consoane sonore şi consoane surde.................................................... 14
1.14. Sonantele.............................................................................................. 14
1.15. Coarticularea......................................................................................... 15
1.16. Grupuri de sunete ................................................................................. 16
1.17. Schimbări fonetice................................................................................. 17
1.18. Fonemele suprasegmentate ................................................................. 18
1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii.......................................................... 19
1.20. Surse bibliografice................................................................................. 20
1.21. Răspunsuri la exerciţii ........................................................................... 20
1.22. Lucrare finală de evaluare..................................................................... 20
2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.1. Obiective educaţionale
La sfârşitul secvenţei de instruire vei fi capabil:
- să utilizezi corect termenii de specialitate;

- să identifici relaţia dintre sunet şi fonem;
- să identifici unităţile limbii şi să explici importanţa lor în
comunicare;
- să identifici regularităţile limbii manifestate la nivelul fonetic;
- să interpretezi relaţia dintre fonetică şi celelalte compartimente
ale limbii;
- să înţelegi şi să explici sistemul de ortografie şi de punctuaţie şi
regulile lor de funcţionare.
1.2. Fonetica este o ştiinţă auxiliară a lingvisticii care studiază latura materială a
elementelor limbii adică expresia lor exterioară. Latura exterioară,
materială a elementelor limbii comportă un aspect fiziologic(mişcările pe
care le exercită organele vorbirii) şi unul acustic(vibraţiile aerului
determinate de aceste mişcări şi care produc impresia acustică). Cele
două componente se manifestă concomitent.
Fiziologia şi acustica vorbirii sunt subordonate studiului funcţional

al unităţilor fonetice(fonetică funcţională sau fonologie.
Fonetica studiază întreaga diversitate a realizărilor concrete ale
elementelor fonetice dintr-o limbă, independent de funcţia pe care o au
în comunicare şi de nivelul structural la care apar.
Evoluţiile studiate de fonetică se referă la diferenţe de rostire
condiţionate de individ sau de poziţia sunetului în cuvânt( variante);
influenţe reciproce între sunete produse atât în interiorul cuvântului cât
şi la graniţa dintre cuvinte( fonetică sintactică).
În funcţie de perspectiva de abordare a studiului sunetelor, se vorbeşte
despre fonetică articulatorie( a emiterii) şi acustică( a receptării).
• Un sunet al vorbirii este orice unitate sonoră distinctă din punct de

vedere fonetic, adică orice unitate sonoră produsă de organele
vorbirii
1.3. Fonologia reprezintă un nivel de studiu al structurii limbii care vizează elementele
fonice segmentale şi suprasegmentale cu funcţie distinctivă. În raport
cu fonetica, fonologia este domeniul unităţilor fonice
discontinue(discrete) şi invariante.
Fonologia este o fonetică funcţională . Stabilirea identităţii sau
nonidentităţii funcţionale a elementelor cuprinse în vorbire se face în
funcţie de anumite criterii.
Cercetările de fonologie sunt în general sincronice. Fonologia
stabileşte funcţiile sunetelor într-o limbă, la un moment dat determinând
un tip de abordare descriptivă. Se porneşte de la ideea că limba este o
structură şi se urmăreşte evoluţia sistemelor de foneme în limba
respectivă.
Fonologia implică delimitarea şi descrierea inventarului unităţilor
fonice invariante şi a trăsăturilor distribuţionale care le caracterizează.
Pentru a descrie faptele de limbă, lingviştii pornesc de la raportul
esenţial care caracterizează structura limbajului, raportul dintre cele
două laturi: expresia şi conţinutul.
Planul expresiei reprezintă latura sonoră a limbii . El poate fi
analizat din punctul de vedere al substanţei, ceea ce constituie obiectul
de studiu al foneticii. Analiza substanţei fonetice din punct de vedere
funcţional determină identificarea fonemelor care sunt studiate de
fonologie.
Planul conţinutului este reprezentat de structura semantică, iar

unităţile care constituie această structură sunt sensurile cuvintelor.
Cele două planuri ale limbii au aceleaşi principii de organizare. În
ambele, unităţile sunt alcătuite din fascicule de trăsături distinctive care
sunt puse în evidenţă prin metoda comutării conform căreia o
modificare dintr-un plan determină o modificare în planul celălalt.
1.4. Fonemul - este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a
diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, între
ele.
Ultimul nivel de analiză al fonemului îl reprezintă trăsătura
distinctivă.
Foneme cu valoare lexicală : p(pat) – b(bat)
Foneme cu valoare gramaticală: casă(ă) - case(e)
Reţine!
Ultimul nivel de analiză al fonemului
În lingvistică se face distincţia dintre invariante (foneme propriu-

îl reprezintă trăsătura distinctivă
zise) şi variante fonetice sau alofone (pronunţări diferite ale aceluiaşi

fonem. Recunoaşterea invariantelor se recunoaşte prin faptul că
înlocuind un fonem (invariantă) cu altul deci făcând o schimbare la
nivelul formei se modifică şi conţinutul. Ex. dacă în cuvântul pat se
înlocuieşte p cu b, sau t cu r atunci se modifică însăşi structura
cuvântului obţinând fie bat, fie par.
Dacă însă un vorbitor rosteşte pe e din Ene în două feluri diferite,
nu se va obţine un alt cuvânt, este cea mai mică unitate sonoră a limbii,
care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele sau formele gramaticale
ale aceluiaşi cuvânt, între ele.
Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic (care
sunt în distribuţie complementară) şi sunetele care pot apărea în
acelaşi context fonetic, dar nu contractează raporturi de comutare (sunt
în variaţie liberă) sunt variante ale aceluiaşi fonem (alofone). În mod
obişnuit, alofonele sunt privite ca unităţi concrete, individuale, ale
vorbirii, în contrast cu fonemele, care sunt abstracte, generale şi aparţin
limbii. Există în fonologie două niveluri de abstractizare: sunetele care
sunt în variaţie liberă într-un anumit context fonetic se raportează la
ceea ce lingvistica numeşte un „fonem concret” (de exemplu, rom. n
velar, înainte de consoană velară).
Fonemul concret, determinat de o anumită poziţie, împreună cu fonemele concrete

determinate de celelalte poziţii, se raportează la fonem, unitate mai
abstractă decât fonemul concret.

Eliminând acele caracteristici ale sunetului care ţin de poziţia sa în

cuvânt şi în frază, precum şi caracteristicile care pot fi modificate fără a
afecta identitatea cuvântului, se obţin trăsături pertinente (distinctive):
conţinutul fonemului e un fascicul de trăsături distinctive.
Dacă fonemul se defineşte ca o sumă de trăsături pertinente,
arhifonemul e ansamblul trăsăturilor pertinente comune pentru două
sau mai multe foneme. De exemplu, un arhifonem t e format din
trăsături distinctive comune pentru /t/ şi /d/, minus surditate/sonoritate.
Una dintre dificultăţile reducţiei sunetelor la foneme e o problemă de
segmentare a lanţului vorbit: „Un fonem sau două foneme”? „În stadiul
actual al dezbaterii, se pare că trebuie să admitem că, cel puţin în
anumite limbi, o tranşă sonoră anumită poate fi interpretată atât
monofonematic, cât şi difonematic (cf. „diftongii” limbii române).
Fonetica priveşte sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiază ca unitate sonoră

funcţională.
Sunetul este material concret; fonemul este general şi abstract.
Acelaşi sunet este pronunţat diferit de diferiţi vorbitori sau de acelaşi vorbitor, în
momente diferite. Aceasta înseamnă că există variante şi varietăţi ale sunetelor (n
din nimeni diferă de n din numai sau de n din luncă. Diferenţele sunt determinate de
poziţia sunetului în cuvânt şi de influenţa sunetelor vecine (contextului fonetic) şi
fenomenului prin care se rostesc concomitent mai multe sunete(coarticulaţie).
1.5. Sunet şi fonem

Fonemele unei limbi sunt, de regulă, corespunzătoare sunetelor
învăţate în şcoală şi descrise gramatical. Scrierea notează, în general,
numai ce este relevant în fonemele limbii respective.
Partea studiului limbii care se ocupă cu studiul producerii,
transmiterii şi receptării sunetelor limbajului articulat este, cum
spuneam , fonetica.
Ea inventariază sunetele limbii, le analizează şi le clasifică în
funcţie de anumite caracteristici: înălţime, timbru, durată, cu implicaţii
foarte serioase în semantica enunţului.
După natura lor acustică sunetele sunt: vocale, semivocale şi
consoane.
1.6. Funcţia este un ansamblu de proprietăţi ale elementelor lingvistice în raport cu

procesul de comunicare.
Limba este văzută ca activitate şi ca proces în care se

intersectează o serie de cauze şi o serie de efecte(determinări şi
finalităţi). Determinarea presupune o continuă adaptare lingvistică a
comunicării la nevoile interlocutorilor. Activitatea lingvistică reprezintă o

alegere a instrumentelor de comunicare, pe care o face locutorul în
funcţie de condiţiile particulare (context) de desfăşurare a comunicării.
Funcţionaliştii consideră că limba este un sistem dinamic: „o limbă

se schimbă pentru că ea funcţionează” A. Martinet
Aşadar limba se adaptează continuu la nevoile utilizatorilor.
Martinet introduce conceptul de sincronie dinamică(dinamism),
înţelegând prin aceasta, variaţia şi mişcarea permanentă a limbii.
Comunicarea umană presupune mesajul articulat (o înlănţuire de
sunete articulate)
Reţine!
Sunetul este material sau concret; acelaşi sunet este diferit

pronunţat de doi sau mai mulţi vorbitori sau chiar de acelaşi vorbitor,
în momente diferite. Este un fenomen strict fizic având forma unei
vibraţii de aer cu caracter regulat.
Fonemul este general şi abstract
Exerciţiu
Defineşte conceptual de fonologie şi identifică diferenţa dintre acest domeniu şi
fonetică.
Reciteşte paragrafele de mai sus şi realizează o sinteză a lor.
Nu vei găsi răspuns pentru acest exerciţiu la sfârşitul capitolului.
Foloseşte , pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar.

………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
1.7. Proprietăţile sunetului

Orice sunet are drept caracteristici fizice: înălţimea; intensitatea,
durata şi timbrul.
Înălţimea este determinată de frecvenţa vibraţiilor. Frecvenţa

este imprimată de sursă în funcţie de viteza de vibraţie. Cu cât
frecvenţa de oscilaţie este mai mare, cu atât un sunet este mai înalt.
Înălţimea sunetelor articulate este determinată de gradul de contracţie
a coardelor vocale; cu cât contracţia este mai mare, cu atât vibraţiile
sunt mai frecvente şi tonul mai înalt.

Intensitatea reprezintă proprietatea sunetului determinată de
amplitudinea vibraţiilor. Din punct de vedere al intonaţiei sunetele sunt
puternice –cu amplitudine mare – sau slabe – cu amplitudine mică.
Durata este determinată în funcţie de timpul de vibraţie al sursei.

Un sunet durează atâta timp cât coardele vocale(sursa) vibrează.
Timbrul este calitatea care permite sunetului să se distingă de

altul rostit în aceleaşi condiţii.
Orice undă sonoră este formată dintr-o undă principală , însoţită
de undele armonice ale sunetului respectiv. Armonicele sunt sunete
suplimentare cu frecvenţe diferite. Timbrul depinde de forma
vibraţiilor, care, la rândul ei depinde de forma rezonatorului.
În cazul fonaţiunii rolul de rezonator îl îndeplinesc cavitatea
bucală şi cea nazală
1.8. Funcţiile sunetului sunt:

1. distinctivă – în seriile dar, car ,bar ceea ce distinge
cuvintele şi formele lor sunt fonemele subliniate. Asta înseamnă că
d, b, c comută, adică, prin substituirea unuia dintre ele prin altul, în
contextele date se obţine un nou cuvânt sau o altă formă
gramaticală a aceluiaşi cuvânt. Prin urmare, o schimbare în planul
expresiei implică o schimbare în planul conţinutului.
2. contrastivă - în cuvântul bar, fonemul notat cu a este în

contrast cu cele notate b şi r, ceea ce face mai uşoară analiza
cuvântului în unităţi succesive, adică facilitează stabilirea structurii
fonematice a cuvântului şi înţelegerea lui.
Fonemele intră în relaţie unele cu altele( de opoziţie şi de
contrast), alcătuind sistemul fonologic al limbii
1.9. Sunet, literă, alfabet

Alfabetul folosit pentru scrierea limbii române are 31 de litere. În
general, fiecare dintre literele alfabetului limbii române notează câte un
sunet. Există deci o corespondenţă sunet – literă.
Limba română, ca şi altele, cunoaşte situaţii în care aceeaşi literă
poate să noteze mai multe sunete:
x notează sunetul cs.- excursie, expunere

sunetul gz – examen, exemplu, exerciţiu.
c – g + e, i când e i au valoare de sine stătătoare cer, cireş, ger,
girafă (girafă – 6 sunete – 6litere)
+ e, I când e, i au valoare de litere ajutătoare - ciorbă, pleci magiun.
(ciorbă = 6 litere – cinci sunete) [c+e,i; g+e,I; - formează sunetul č ğ]
+h + e, i când h, e, i au valoare de litere ajutătoare – unghi, cheamă
gheaţă (gheaţă = 6 litere – trei sunete)

+h +e, i când h are valoare de literă ajutătoare – e, i de sine
stătătoare – chem, ghem;( chem = 4 litere – 3 sunete
c – g + alte litere decât h, e, i – car, gură cneaz, grabă.
Exerciţiu
Explică raportul dintre sunet şi literă cu exemple din sistemul consonantic

românesc.
Ţi se cere să faci un exerciţiu de observare şi de interpretare.
Pentru acest exerciţiu nu vei avea răspuns la sfârşitul capitolului. Te vei putea
consulta cu alţi colegi sau cu tutorele.
Foloseşte pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar. Foloseşte, pe lângă

bibliografia indicată şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi DOOM, ediţia
2005.
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………….

1.10. Autoevaluare
1. Scrieţi forma corectă de plural a cuvintelor: sfinx; ortodox; fix
2. Subliniaţi varianta corectă în următoarele perechi de cuvinte:

cocs / cox; ticsit / tixit; îmbâxit / îmbâcsit; rucsac / ruxac
3. Descrieţi structura fonematică a cuvintelor:

pat, bat, cat, pot, duci, duc, sap, sar, rau, rai.
Prezentaţi în spaţiul liber, funcţiile fonemelor
………………………………………………..
………………………………………………..
Pentru realizarea acestui exerciţiu, aplicaţi ceea ce aţi învăţat la
capitolul Funcţiile fonemelor
4. Definiţi conceptul de alofon şi daţi exemple

………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
5. Explicaţi conceptul de trăsătură distinctivă

………………………………………………..
………………………………………………..
6. Explicaţi diferenţa dintre fonetică şi fonologie
………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
7. Enumeraţi şi explicaţi proprietăţile sunetelor

………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
Pentru fiecare răspuns corect şi complet se acordă câte 10 puncte.
Punctaj total – 100 puncte.
1.11. Articularea reprezintă obiectul de studiu al foneticii articulatorii. Ea are în

vedere mecanismul de emitere a unui sunet articulat care se
produce aşa cum se arată mai jos:
Începutul fonaţiunii se află în plămâni; de aici se formează un curent de aer

fonator care este pompat spre laringe unde se află generatorul de sunet care
modulează sunetul iniţial şi-l distribuie în cavităţile de sunet supralaringiene, care
imprimă sunetului anumite caracteristici.
Aşadar, articularea priveşte sunetele limbii, modul lor de

producere, clasificarea şi funcţionarea lor.
Dintre sunetele limbii studiate de noi, sunete propriu-zise sunt

considerate doar vocalele pentru că numai ele se realizează doar prin
vibraţia curentului de aer la nivelul glotei, situaţie în care sursa lor de
producere sunt coardele vocale.
Consoanele au un mod de articulare diferit în sensul că, aerul
fonator întâlneşte, în diferite puncte ale cavităţii bucale, un obstacol
care barează total sau parţial, canalul de scurgere a aerului
determinând caracterul neregulat al undei sonore. De aceea
consoanele sunt considerate zgomote.
1.12. Sunetele
1.12.1. Vocale, semivocale, consoane
a Vocalele sunt sunete propriu-zise, deoarece în cazul lor unda
sonoră are un caracter regulat. Ele sunt produse de coloana de aer vibrat
care trece nestânjenit şi continuu prin traiectul vocal. Vocalele se rostesc
singure, fără ajutorul altor sunete şi pot forma singure o silabă. Ele
formează întotdeauna centrul unei silabe. Diferenţa dintre silabe este
determinată de modificarea formei rezonatorilor bucali şi labiali.
Limba română cunoaşte un număr de 7-8 vocale (a, ă, î, â, e, i, o,
u). Dintre acestea, patru pot fi şi semivocale. Alte vocale sunt
întotdeauna întregi (plenisone). Semivocalele se aseamănă cu
vocalele, dar nu pot fi rostite fără ajutorul altor sunete; nu pot forma
singure o silabă (e, i, o, u). Semivocalele intră în componenţa unor
grupuri vocalice numite diftongi sau triftongi.
Reţine ! E are o valoare de vocală în: seră, bere, trece şi valoare de semivocală
în: seară, treacă, meargă
Consoanele se rostesc cu ajutorul unei vocale. Pot să lipsească
din compunerea unei silabe.
I are valoare vocalică în: bine, timp, codri şi valoare de semivocală în:
iarnă, biată, cai, doi
O are valoare de vocală (plenisonă) în: os, orb, obosit şi valoare

semivocalică în: coală, boală, toată

U are valoare de vocală în: bun, drum, tun şi valoare de semivocală în:
cadou, stilou, erou.
Exerciţiul nr. 1
1. Identifică vocalele şi semivocalele din cuvintele: baie, cheamă, cine, ceapă,
chioşc, girafă, ieftin, metrou, neam, vinerea, zeamă
2. Spune câte sunete şi câte litere există în cuvintele subliniate de mai sus
.................................................................................................................................
b. Vocalele româneşti
Sistemul vocalic românesc are, după cum spuneam, şapte-opt
unităţi: a, o, u, ă, â, î, e, i. Spunem 7-8 întrucât două: â şi î notează
acelaşi sunet.
c. Clasificarea vocalelor limbii române

Pentru a studia structura vocalei trebuie avute în vedere vibraţiile
glotale ale aerului expirat şi modul în care se modifică acestea în
cavităţile rezonatoare.
Experienţe realizate prin cercetări de fonetică experimentală arată
că aerul care trece prin glotă capătă anumite vibraţii, la care se adaugă
vibraţiile proprii coardelor vocale. S-a observat astfel că fiecare vocală
are mai multe tonuri caracteristice care formează rezonanţa primară a ,
sunetul propriu.
Prin urmare, coardele vocale produc vibraţii complexe care dau o
notă fundamentală şi numeroase elemente armonice
Sunetul vocalei este format, deci, dintr-o serie de grupuri de unde
sonore, repetate periodic. Laringele, cavităţile supralaringiene şi
cavitatea bucală alcătuiesc rezonatoare care emit sunete fundamentale
şi sunete cu frecvenţă superioară - parţiale. Sunetul vocalic este produs
prin întărirea, în laringe şi în cavităţile superioare, a două armonii care
au o înălţime apropiată.
Structura vocalei se analizează o dată din perspectiva emisiunii ei
şi o dată din perspectiva audiţiei
Clasificarea vocalelor se face în funcţie de anumite criterii:
1. Locul de articulare( poziţia muşchiului lingual); din această

perspectivă identificăm vocale: anterioare sau prepalatale(e.i),
mediale(â, ă î) ;posterioare(o, u). Din această perspectivă, a este
vocală neutră.
2. Gradul de deschidere sau de închidere:
- deschise: a

- semideschise: e, o, ă,
- închise: u, i, î, â
Vocalele sunt închise sau deschise după gradul de închidere sau
de deschidere a maxilarelor şi după gradul de apropiere sau de
depărtare a muşchiului limbii de palat.
Reţine ! Vocalele româneşti sunt.
Anterioare: e, vocală semiînchisă, nelabială;
i, vocală închisă nelabială
Mediale a, vocală deschisă, nelabială;
ă, vocală semiînchisă (mai închisă decât e),nelabială;
î, vocală închisă(mai puţin decât i, nelabială;
â, vocală închisă, nelabială.
Posterioare o, vocală semideschisă( mai deschisă decât ă),

labială;
u, vocală semideschisă) (mai deschisă decât i, î şi â),

labială
Pronunţarea vocalelor o,u, presupune rotunjirea buzelor. De

aceea se numesc labiale sau rotunjite.
O categorie aparte o reprezintă vocalele nazale. Timbrul lor nazal
provine din scurgerea aerului expirat prin fosele nazale.
1.12.2. Clasificarea consoanelor

Consoanele sunt sunete ale vorbirii care diferă de vocale prin
faptul că articularea lor este însoţită de zgomote. La producerea lor
curentul de aer fonator întâmpină, cum am văzut, diverse obstacole.
Acestea constau în închiderea totală şi deschiderea bruscă a canalului
vorbitor, într-un anumit punct al pronunţării sau prin strâmtorarea
acestuia.
În funcţie de mişcările articulatorii necesare pentru pronunţarea
consoanelor se stabilesc criterii de clasificare şi de identificare.
a. Modul de articulare:
Felul în care organele fonatorii creează obstacol determină
identificarea de. Consoane produse prin închiderea totală a canalului şi
deschiderea sa bruscă :
- consoane oclusive sau închise (oclusive-explosive)
- consoanele propriu-zise: b, p, t, d, c, K’, g, g’.

- consoane rostite printr-o îngustare a canalului fonator. Curentul
de aer trece cu presiune şi produce un zgomot determinat de
frecarea aerului de pereţii canalului. Astfel se pronunţă
consoanele fricative sau constrictive f, v, s, z, h, ş, j.
- consoane pronunţate prin realizarea unui obstacol combinat:
momentul de început coincide cu cel specific oclusivelor, dar în
momentul secund, canalul fonator se deschide parţial ca în
cazul constrictivelor. Astfel se pronunţă consoanele africate sau
semioclusive. č, ţ, ğ.
Există, după unele păreri, şi o categorie de consoane ”deschise”

(care în alcătuirea unei vocale pot juca un rol vocalic):m,n,l,r,s,ş,ţ z . În
această categorie intră şi semivocalele i,u,o(notate y-sau i; w sau u) şi
o. În limba română, e poate fi semivocală, în diftongul ea –deal.
Reţine ! În tabelul de mai jos prezentăm clasificarea consoanelor în raport de

criteriile enunţate:
I. Constrictive
1. Constrictivele sau consoanele continue. Pentru a pronunţa

aceste sunete canalul vocal e strâns astfel încât, aerul se
scurge toată perioada cât durează emisiunea: semivocalele
(y, w);
2. Fricativele sau spirantele, caracterizate prin strângerea mai

accentuată a canalului vocal: f,v,s,z,ş,j;
3. Vibrantele pentru pronunţia cărora sunt folosite limba şi

uvula (omuşorul): r ;
4. Lateralele caracterizate prin faptul că, în timpul emisiunii lor,

aerul se scurge de-a lungul celor două margini ale limbii: l.
Vibrantele şi lateralele fac parte din categoria consoanelor lichide.
II. Oclusive
1. Oclusivele(întrerupte); canalul vocal e închis şi se deschide

brusc în momentul emisiei: b, p, d, t, c, g, K’, g’, č, ğ.
2. Semioclusivele (africatele) ţ, č, ğ, Acestea nu reprezintă

sunete simple ci o reuniune de două sunete articulate,
fiecare mai slab decât fiecare sunet luat separat
3. Oclusive nazale: m, n
b. Locul de articulare
După locul din cavitatea bucală unde se produce blocajul în pronunţare,
se disting:

• consoane labiale - obstacolul se realizează la nivelul celor două
buze(labii), prin închiderea şi deschiderea bruscă a acestora. Astfel
se pronunţă p, b (bilabiale);
• consoane dentale (alveolare) – obstacolul se realizează la nivelul
incisivilor superiori t, d, la nivelul dinţilor laterali spre zona incisivilor:
s, z, ţ;
• consoane labio-dentale - canalul fonator nu pate fi închis de tot.
Pronunţia se realizează între buza inferioară şi dinţii superiori. Astfel
se pronunţă f, v;
• consoane prepalatale (anteropalatale) – se articulează în zona
anterioară a bolţii palatului(cerul gurii). Astfel se pronunţă fricativele
ş, j şi fricativele č, ğ;
• consoanele palatale (medio-palatale) se rostesc prin lipirea spatelui
muşchiului lingual de mijlocul palatului. Astfel se pronunţă palatalele
K’, ğ;
• consoane velare – blocajul se produce în zona posterioară a gurii
prin atingerea muşchiului lingual de vălul palatului. Astfel se pronunţă
velarele (k, g);
• consoane laringale – blocajul se realizează prin îngustarea spaţiului
fonator. Astfel se pronunţă h.
1.13. Consoane sonore şi consoane surde

Clasificarea se realizează în funcţie de faptul că emisiunea lor
este sau nu însoţită de vibraţii ale laringelui. Majoritatea consoanelor se
grupează în perechi (surd-sonor).
1. sonore: în timpul articulaţiei acestor consoane, vibraţiile încep

odată cu tensiunea (implozia) – b, d, g, v, y, j, g’, ğ
2. surde. vibraţiile laringiene încep în momentul destinderii – p, t, f,
s, ş, c, K’, h
1.14. Sonantele reprezintă o categorie de sunete care diferă atât de consoane cât şi de
vocale. Ele au caracteristici comune şi cu unele şi cu celelalte, dar şi
trăsături distinctive.
Sonantele se caracterizează prin faptul că în articularea lor
domină tonuri muzicale, caracteristice vocalelor. Aceste tonuri sunt
însoţite de zgomote, specifice consoanelor, care se manifestă mai slab.
Din punct de vedere al rolului lor în silabă, sonantele au trăsături
consonantice întrucât nu comportă accent şi nu pot forma centru silabic.
Sonante sunt: l,m,n,r, iar în funcţie de timbru, se pot distinge:

1. Sonante nazale: m,n a căror articulare se produce la nivelul cavităţii bucale prin
coborârea vălului palatin care determină dirijarea curentului de aer spre cavitatea
nazală;
2. Sonante orale: l, r a căror pronunţie se realizează în prin dirijarea aerului prin

cavitatea bucală.
Sonantele orale se diferenţiază în funcţie de locul de articulare.
Astfel l este un sunet lateral, în timp ce r este un sunet apical pentru
că pronunţia lui se realizează prin atingerea alveolelor superioare de
către apex.
Sonantele l şi r se numesc lichide întrucât la articularea lor
curentul de aer are o scurgere continuă.
Consoanele nazale şi cele lichide nu cunosc opoziţia surd-sonor.
1.15. Coarticularea
În vorbire, sunetele se rostesc în succesiune produse de mişcările
articulatorii care determină o întrepătrundere şi o influenţă reciprocă.
Articularea unui sunet se începe înainte ca articularea sunetului
precedent să fi fost realizată în întregime. Acest fenomen se numeşte
coarticulaţie.
Aceasta face ca într-un context fonetic, sunetele aflate la limita
dintre cuvinte, să se influenţeze reciproc.
Influenţele nu afectează, în general, caracteristicile sunetelor căci
variantele se înscriu în modelul sunetului tip.
Exerciţiul nr. 2
1. Identifică tipurile de consoane din cuvintele următoare şi argumentează, folosind

spaţiul lăsat liber, încadrarea lor într-o anumită categorie: baron, coţofană, cont,
dinte, drum, lent, cărunt, vifor, ţambal, ciorap.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Identifică sonantele din cuvintele de mai jos şi aşează-le în categoria potrivită:

lungan, alungire, reglare, conturi, lateral.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................

1.16. Grupuri de sunete

Segmente vocalice
Segmentul vocalic simplu este un nucleu constituit dintr-o singură
vocală, cu valoare silabică. Un segment vocalic simplu poate să
cuprindă orice vocală: cap, dor, din dur, măr, sârb
Segmentul vocalic complex cuprinde o vocală urmată de una sau
de două semivocale. Astfel se realizează ceea ce în mod obişnuit
numim diftongi, respectiv, triftongi.
Diftongii - grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi o semivocală pronunţate în aceeaşi

silabă (meargă, soa – re).
După felul în care apar cele două sunete identificăm diftongi
ascendenţi (S+V) şi diftongi descendenţi (V+S)
Triftongii grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în

aceeaşi silabă (mergeau, le – oai - că). În mod obişnuit structura
triftongului este S+V+S (iau, vreau, beau). Există însă şi triftongi cu
structura S+S+V (creioane, leoarcă).
Hiat – vocală + vocală pronunţate în silabe diferite: real, coafor, aeroport.

Hiatul se realizează şi la întâlnirea unui cuvânt terminat în vocală
cu un cuvânt care începe tot cu o vocală: de atunci, a urat. În această
situaţie avem de-a face cu un hiat în fonetică sintactică.
Reţine !
În limba română contemporană se simte o tendinţă de evitare a
hiatului. Acest lucru se realizează prin diferite modalităţi, generatoare
de forme incorecte:
- contragerea celor două vocale identice la una singură: alcol, în loc
de alcool; cuvincios, în loc de cuviincios;
- dispariţia(înlăturarea)unei vocale: aspectos, în loc de aspectuos;
- transformarea uneia dintre vocale în semivocală, creându-se un
fals diftong: ge- o- logie devine geo- lo- gie.

Exerciţiul nr. 3
1. Identifică diftongii, arată în ce cuvinte nu există diftongi şi explică de
ce!
deal, ceaşcă, ceaţă, cearceaf, ciorchine, geam, neam, geană,
gheaţă, seară, tăcea, teatru; (atenţie este vorba de situaţia în care
semivocala, face parte din sunetul c sau k)
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
2. Identifică vocalele în hiat din cuvintele de mai jos: aeroport, cereale,

cooperaţie, avion, licee, casierie, fiinţă, geologie; explicaţi în spaţiul
liber, care sunt procedeele de evitare a hiatului, în cazurile
respective.
Foloseşte, pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar.
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
......................................................................................................................................
1.17. Schimbări fonetice

Asimilarea, disimilarea, metateza, sincopa şi analogia - se petrec
în condiţii determinate. Analogia nu se realizează numai la nivel fonetic,
ci şi sintactic şi morfologic.
Asimilarea - modificarea unui sunet dintr-un cuvânt sub influenţa

altui sunet din acelaşi cuvânt.
Sunetul afectat preia pronunţia sunetului vecin. Asimilarea se
manifestă la nivel vocalic şi la nivel consonatic.
Asimilarea vocalică - modificarea unei vocale prin influenţare cu
alta – băiat - tăiat vocala i asimilează parţial pe a şi determină forma
băiat - tăiet
Asimilarea produce de multe ori, abateri de la normă celofan -
čolofan.
Asimilare consonatică - şoşon – soson asimilează pe s
chausson; şosetă - sosetă.
Asimilare mixtă modificarea unei consoane sub influenţa unei
vocale sau invers
fămeie - femeie - fimeie
Disimilarea. Acelaşi sunet apare de două ori în acelaşi context
fonetic putând fi perceput de către unii vorbitori ca o piedică în procesul
de articulaţie.
Se produce o modificare a uneia dintre cele două apariţii ale
sunetului. Ex.: coridor - colidor; proprietate – propietate.

Disimilarea a produs modificări în trecerea cuvintelor din latină în română: fratre -

frate, monumentum - monmânt, mormânt.
Metateza constă în inversarea ordinii de apariţie a două sunete:

scluptura; poctoavă; bolnav
Metateza a funcţionat şi în trecerea de la latină la română:
paluden - pădure.
Sincopa căderea unei vocale în poziţie interconsonantică:
directus - drept
Analogia presupune existenţa unui model. Vorbitorul foloseşte
limba în conformitate cu modelul.
Activitatea vorbitorului este de obicei reflexă, acesta pronunţând
exact aşa cum aude: m din octombrie apare prin analogie cu
septembrie
În secolul XVI-lea existau două forme de participiu pentru a face :
au fapt şi au făcut; au făcut - a apărut ca rezultat al analogiei cu au
crescut
1.18. Fonemele suprasegmentate au fost clasificate în i n t e n s i v e (care

caracterizează o singură silabă; în româneşte numai accentul) şi
e x t e n s i v e (care pot caracteriza un segment fonic cu o extindere mai
mare decât o singură silabă), adică intonaţia, definită ca „variaţia de
înălţime în modul de emitere a unei tranşe sonore”.
Atenţie! Mulţi lingvişti refuză să considere foneme faptele de intonaţie,

deoarece respectă ideea că fonemul e element constitutiv, cu valoare
distinctivă, al morfemului sau cuvântului, iar melodia frazei are
valoare distinctivă în sintaxă, în lanţurile de cuvinte. „Melodia frazei
[...], variaţiile curbei sale nu sunt susceptibile de a schimba
identitatea unui monem sau a unui cuvânt. Chiar dacă diferenţa dintre
cele două curbe se manifestă numai asupra unui cuvânt, e afectată
nu valoarea acestui singur cuvânt, ci a unui segment de expresie mai
mare, care poate fi fraza întreagă”. Bineînţeles, observaţiile acestea
nu infirmă valoarea fonologică, eventual calitatea de fonem, a
accentului de intensitate, cu valoare distinctivă în lexic şi morfologie
(în idiomurile cu accent liber).
1.18.1. Accentul
Pronunţarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe – la
nivelul cuvântului – soá – re;
Pronunţarea mai intensă a unui cuvânt – la nivelul propoziţiei sau
frazei (accent logic sau sintactic) - Tú ai să faci asta.

Identificaţi diferenţele provocate de tórutri – tortúri mári – mărí.

accent în situaţiile de mai jos: ve’selă –
ves’elă
Accentul scoate în evidenţă, cu ajutorul intensităţii vocii, o silabă,

un cuvânt sau o propoziţie, faţă de silabele, cuvintele sau propoziţiile
învecinate.
1.18.2. Poziţia accentului

În limba română, accentul are poziţie oarecum liberă. În principiu,
există câteva situaţii specifice:
1. pe ultima silabă:po-pór,ca-rác-ter
2. pe penultima silabă: a-ca-dé-mie;frân-ghí-e
3. pe antepenultima silabă:pre-ve-dé-ri-le
4. pe o silabă mai îndepărtată de sfârşitul cuvântului: doc-to-rí-ţă
Deşi poziţia accentului este liberă în limba română, totuşi el are un
caracter stabil în cuvânt în cadrul flexiunii nominale sau pronominale.
În cuvintele omografe, accentul determină sensul cuvântului.
În limba vorbită întâlnim dublete accentuale libere: suntem,
súnteţi; suntém, suntéţi, bólnav, bolnáv; símbol ,simból etc.
Atenţie ! Există tendinţa de specializare semantică a unor forme accentuale,

ambele fiind utilizate, dar în contexte diferite. tráfic aerian, dar trafíc
de influenţă
1.18.3. Intonaţia este un fonem suprasegmental fonic cu o extindere mai mare decât o
singură silabă şi cu implicaţii semantice şi stilistice
1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii

Anumite fenomene fonetice au implicaţii în morfologie, contribuind
la realizarea flexiunii. Este vorba de aşa numitele alternanţe fonetice
acele schimbări regulate ale unor sunete din rădăcina sau din tema
unui cuvânt, în alt sunet, mai mult sau mai puţin diferit. Alternanţele se
realizează în timpul flexiunii nominale sau verbale sau în timpul
derivării. Alternanţele pot fi. consonantice: cad-cazi, tăiat-tăiaţi sau
vocalice: masă-mese
O vocală poate alterna şi cu un diftong: om-oameni; în acelaşi timp, pot alterna

între ele două semivocale: dau-dai.
Există alternanţe consonantice între grupuri de consoane: sc-şt (citesc-citeşti);st-
şt(acest-aceşti).
Există numeroase figuri de stil realizate prin fenomene fonetice:

aliteraţiile, alternanţele, etc.

Fonetica poate contribui şi la realizarea unor forme expresive de
superlativ, prin repetarea insistentă a unui sunet : buuun
1.20. Surse bibliografice

1. Al. Rosetti, Introducere în fonetică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957
2. Gh. Beldescu, Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Bucureşti, SSF,
1982
3. Emil Ionesu, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Ed. All,
1995
4. Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, ş.a, Limba română
contemporană(coord. Ion Coteanu), Bucureşti, EDP, 1985
5. Theodor Hristea (coord.) Sinteze de limba română, Bucureşti, EDP,
1981
1.21. Răspunsuri la exerciţii

Exerciţiul nr. 1
Pentru primele cuvinte:
1. baie – a-V,i-SV, e-V;cheamă- e-SV-a-V,ă-V
2. baie-4 litere-4 sunete; cheamă-6 litere-4 sunete(k`a m ă)
Pentru restul cuvintelor recitiţi textul
Exerciţiul nr. 2
1. b-oclusivă, bilabială sonoră, r- lichidă, sonantă orală, vibrantă; c-
oclusivă prepalatală surdă;ţ-dentală africată;f- fricativă surdă,;n-
oclusivă,sonantă, nazală
2. l-sonantă orală lichidă; r-sonantă, orală lichidă, n-oclusivă, sonantă,
nazală
Exerciţiul nr. 3
Diftongii sunt ea şi io. În cuvintele ceaşcă, ceaţă, ciorchine, geam,
geană, gheaţă, semivocalele e şi i fac parte di sunetele K`,G`,C,G
1.22. Lucrare finală de evaluare
1. Explică funcţia distinctivă a fonemelor în seriile domn / somn;

corn / torn; sur / sar / ser; torn / turn / tern; seară / seacă / seamă
………………………………………………………………………….
2. Precizează ce fel de opoziţii se stabilesc între fonemele di

seriile de cuvinte : pat-bat; vast-fast-cast; ardă-artă, ros-roz

………………………………………………………………………….
3. Arată când avem de-a face cu fonem (invariantă) şi când cu

alofon în cuvintele de mai jos: cap-cad-caz; ţin-ţiu; văd-văz; pot-poci;
picior-pârâu
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
4. Explică consecinţele vecinătăţii asupra producerii fonemelor în
cuvintele:
- absent, abscons, obstacol, obtuz, oblic, oarbă, subteran
- acvilă, anecdotă, catgut, eczemă, execrabil, frecvenţa, aisberg
Veţi avea în vedere cele studiate în cadrul capitolului
Coarticulaţia. Foloseşte pentru răspuns spaţiile goale.
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
5. Efectuează analiza fonetică a cuvintelor de mai jos:

insurgent, vocal, triunghi, tetraedru, violoncel, ghioc
Folosiţi spaţiul liniat şi consultaţi modelul propus!
Model: cuvânt alcătuit din... silabe, cu accent pe...silabă,
cuprinzând fonemele.... vocală anterioară, închisă, consoană....
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
6. Stabileşte relaţia sunet , literă în structura fonetică a
cuvintelor:
doarme, cheag, chestiune, cerc, geam, execuţie, cetate, ghiară,
ghiaţă
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….

7. Identifică grupurile vocalice (diftongi, triftongi, hiat) şi ordonaţi-

i după caracteristici.
aisberg, aeroport, aortă, aibă, iepure, aiureală. biosferă,
biologie, ciot, Ciucaş, ciurdă, ciopor, chior, chiar, mereu, deal
deasupra, poate, puică, puiuţ, teatru, teafăr, leoarcă, stoarcă,
smiorcăit, fleancă, fioros ,
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
8. Explică conceptele articulare şi coarticulare!
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
9. Rezolvă echivocul grafic din cuvintele următoare şi explicaţi

rolul accentului pentru: clasa morfologică, categoria gramaticală şi
sensul cuvântului:
foi, căi, citi, călători, cântă, mări, ochi, fugi, scumpi, acele, torturi,
copii, măsura
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
10. Arată cum se evită hiatul în limba română şi prezentaţi 5

exemple concludente
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………….
Pentru fiecare răspuns corect şi complet se acordă câte 10 puncte. Punctaj total 100

Ortografie şi punctuaţie

ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE
Cuprins
2.1. Obiective educaţionale .....................................................................................23
2.2. Conceptul de ortografie ....................................................................................23
2.3. Principiile ortografiei limbii române ...................................................................24
2.4. Semne şi reguli de ortografie............................................................................24
2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale.................................................................28
2.6. Segmente consonantice ...................................................................................28
2.7. Silaba ...............................................................................................................29
2.8. Despărţirea cuvintelor în silabe ........................................................................29
2.9. Reguli fonetice de despărţire a cuvintelor în silabe ..........................................29
2.10. Reguli lexicale ................................................................................................30
2.11. Surse bibliografice ..........................................................................................30
2.12. Lucrare finală de evaluare ..............................................................................31

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:
- să interpretezi structura fonetică a unui cuvânt;
- să identifici şi să explici reguli de ortografie şi de ortoepie;
- să realizezi segmentări silabice corecte;
- să interpretezi reguli de utilizare a semnelor de ortografie şi
punctuaţie.
2.2. Conceptul de ortografie

Sistemul de reguli precise, fixe şi unitare care constau în
explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere
a unei limbi şi din formularea condiţiilor de folosire a acelor semne.
Ortografia este şi instrumentul de consolidare şi de generalizare a
regulilor de folosire a limbii literare.
Sisteme ortografice.
scriere alfabetică (prin intermediul semnelor convenţionale numite
litere.)
scriere pictografică:
scriere ideografică.

Orice scriere alfabetică a fost la început fonetică, reproducând
realitatea fonetică a limbii.
2.3. Principiile ortografiei limbii române

Principiul fonetic presupune apropierea scrierii de vorbire. Astfel
se explică suprimarea lui -u final din cuvinte ca unchi, mai, voi, făcui. Se
observă însă şi fenomene de hipercorectitudine constând în aplicarea
procedeului şi la alte cuvinte în care regula nu funcţionează, fiind
neologisme: servici, salar, onorar – corect: serviciu, salariu, onorariu.
Principiul tradiţiei istorice presupune cunoaşterea evoluţiei limbii.
Astfel în limba vorbită nu se pronunţă –l (articol enclitic). El se
manifestă numai în scris.
Principiul morfologic ţine seama de formele flexionare care
impun un tip special de ortografie. Astfel se scrie -ea, nu –ia după
grupurile ch, gh cheamă, îngheaţă;
Cuvintele birjă , grijă, mătuşă se scriu cu ă, nu cu e
Principiul sintactic recomandă două feluri de notare a unor cuvinte
care nu pot fi diferenţiate decât prin segmentare; îmbinări de cuvinte:
odată, o dată; altfel, alt fel; altădată, altă dată.
Principiul simbolic recomandă scrierea cu majusculă sau cu
minusculă, în funcţie de situaţii: facultate – aptitudine/; Facultatea de
filozofie.
Când cuvântul se foloseşte în accepţia lui obişnuită, se scrie cu
minusculă, când simbolizează ceva important se scriu cu majusculă:
punctele cardinale, evenimentele istorice importante, etc.
2.4. Semne şi reguli de ortografie

Semnele de ortografie şi de punctuaţie sunt mijloace grafice de
realizare a corectitudinii în scriere şi au diferite funcţii în scris.
Ele sunt: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula,
punctul şi virgula, două puncte, semnele citării (ghilimelele), linia de
dialog şi de pauză, parantezele (rotunde sau drepte), punctele de
suspensie şi cratima (linia de unire sau de despărţire).
Punctul este semnul grafic care marchează pauza ce se face în vorbire între propoziţii
sau fraze independente ca sens. Se foloseşte în următoarele situaţii:
- după propoziţii enunţiative: Maria cântă la chitară.
- după fraze alcătuite din propoziţii enunţiative care se află în raport
de coordonare: Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu
câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de
forfota staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu
degetul spatele prin aer un duşman nevăzut. (G. Călinescu – Istoria
literaturii române de la origini până în prezent).
- după fraze formate din propoziţii enunţiative care se află în raport
de subordonare: Ii spunea în gând tot ce nu putea să-i spună în
faţă.(G. Călinescu, Enigma Otiliei).

- la sfârşitul unei propoziţii optative sau la sfârşitul unei fraze alcătuite
din propoziţii dependente de o optativă, când tonul nu este
imperativ: ar fi trebuit să-i spun ca să exprim exact ceea ce
simţeam, că mi-e atât de neplăcută vederea lui încât aş fi în stare
să rămân repetent de atâtea ori până când s-ar căra el din şcoala
noastră. (M. Preda ,Viaţa ca o pradă).
- la sfârşitul unei propoziţii imperative sau al unei fraze dependente
de o propoziţie imperativă, când aceasta are un ton neutru: Culcă-
mi-te trândavă pe coarne, fă-te jugul meu de carne, / stăpâna mea
frumoasă ca aurul, / de care tremură taurul. (T.Arghezi , Mirele).
Nu se pune punct după titlurile de cărţi, de opere literare,
muzicale, după formulele de adresare etc.
În cazul abrevierilor se pune punct:

- prima literă a cuvântului O.N.U; S.U.A
- abrevierile formate din prima silabă a cuvântului şi din consoana
sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua: op. cit În
această situaţie, punctul devine semn ortografic, pentru că nu mai
marchează o pauză.
Nu se pune punct după abrevierile formate din prima şi ultimele
litere ale unui cuvânt: d-ta, d-voastră etc.
Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau

imperative. Se foloseşte după :
- interjecţii şi vocative care exprimă stări afective şi sunt considerate
cuvinte independente: Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat!
uitaţi-vă la probe! (I.L. Caragiale, Triumful talentului)
- interjecţii: ho, ho !
- exclamaţii redate prin substantive la vocativ, izolându-se de restul
propoziţiei sau al frazei: - Până aici, Spânule! (I. Creangă,
Povestea lui Harap Alb).
Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau frazelor
interogative. Se pune semnul întrebării după cuvintele, grupurile de
cuvinte şi frazele care au caracter interogativ şi care sunt întrebări
directe.: Dar tu ştii pentru ce loc e concurs Ghiţă?
Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în
cadrul propoziţiei. Virgula arată felul în care fraza şi propoziţia se
despart în elementele lor constitutive, pe baza raporturilor sintactice
dintre ele. Aceasta este funcţia gramaticală a virgulei. Virgula
marchează grafic anumite pauze scurte făcute în cursul rostirii unei
propoziţii sau fraze. Ea redă grafic ritmul vorbirii şi al intonaţiei.
În propoziţie, virgula se foloseşte în următoarele situaţii:

9 între părţi de propoziţie de acelaşi fel, când nu sunt legate prin
conjuncţia şi, copulativă ori prin sau: Otilia era familiară, liberă în
mişcări…(G. Călinescu, Enigma Otiliei).
9 se desparte prin virgulă un substantiv de o apoziţie explicativă; dacă
după apoziţie urmează altă parte de propoziţie apoziţia se
intercalează între virgule.: Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi
Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de

silitoare , de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte , dar şi din
nebunii. (I. Creangă, Amintiri din copilărie).
9 se despart prin virgulă de restul frazei substantivele în vocativ: Ce
ai, Felix? (G. Călinescu, Enigma Otiliei).
9 se pune virgulă în locul unui verb (predicativ sau auxiliar) omis prin
elipsă: adesea , puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de
caligrafie , scris de mână. (I.L. Caragiale, Triumful talentului).
9 construcţiile gerunziale şi participiale, cu sau fără determinări,
aşezate la începutul frazei, se despart prin virgulă, indiferent de
funcţia sintactică pe care o au.: Schimbând ceea ce e de schimbat,
N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui
Volaire. G. Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în
prezent.)
9 complementele circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat se
pun între virgule, dar numai când subiectul este aşezat înaintea
predicatului;
9 se pune virgulă după adverbele de afirmaţie şi de negaţie când
acestea sunt echivalente unei propoziţii: Da, răspunse el.
Se despart prin virgulă de restul propoziţiei cuvintele şi
construcţiile cu topica schimbată sau incidente.
Nu se pune virgulă:
9 Între subiect şi predicat
9 între complementele directe şi indirecte care sunt aşezate după predicat;
În frază virgula se foloseşte în următoarele situaţii:
¾ raporturi de coordonare:
• juxtapunere: Otilia îl lua de braţ, Otilia îl mângâia

matern…G. Călinescu, Enigma Otiliei.).
• copulative legate prin nici, nu numai, şi: Nu caut vorbe pe
ales, /Nici ştiu cum aş începe (M. Eminescu, Luceafărul).
• adversative: a venit, dar nu a spus nimic.
• disjunctive când încep amândouă cu ba, cât, fie, ori , sau:
Sau eu nu am vorbit clar , sau tu nu eşti atent.
• conclusive: ai jucat, deci ai câştigat.
Coordonatele legate prin şi copulativ ori prin sau nu se despart
prin virgulă.
¾ raporturi de subordonare:
Propoziţiile subordonate subiective şi predicative nu se despart
prin virgulă de regenta lor: Nu se cădea să-i scrie în chipul acela….
Atributiva explicativă se desparte prin virgulă de regenta ei;
atributiva determinativă nu se desparte , prin virgulă de regentă.
Completiva directă şi cea indirectă se despart de regentele lor
numai dacă sunt antepuse.
Subordonata circumstanţială de loc şi cea de timp se despart
prin virgulă de regentele lor, când sunt antepuse şi când nu se insistă
asupra lor.
Subordonata cauzală se desparte prin virgulă de regentă,
indiferent de poziţia pe care o are.

Subordonata circumstanţială de scop se desparte prin virgulă
de regenta ei când este antepusă;
Subordonata circumstanţială de mod se desparte prin virgulă
de regenta ei, atunci când este antepusă şi când nu se insistă în mod
deosebit asupra ei.
Subordonata consecutivă se desparte, în general, prin virgulă
de regenta ei.
Subordonata concesivă se desparte prin virgulă de regenta ei,
fie că este antepusă, fie că este postpusă.
Subordonata condiţională se desparte prin virgulă de regenta ei,
atunci când nu se insistă asupra ei
Punctul şi virgula este semnul grafic care marchează o pauză mai mare decât cea
redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Datorită
faptului că este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea
acestui semn grafic este dictată de preferinţa celui care scrie textul.
Două puncte este semnul grafic care anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o
explicaţie o concluzie şi marchează, totodată, o pauză, în genere mai
mică decât cea indicată prin punct.
Semnele citării (ghilimelele) se întrebuinţează când se reproduce întocmai un text spus

sau scris de cineva. Se pun la începutul şi la sfârşitul unei citări
închizând vorbirea directă.
Linia de dialog şi de pauză. Acelaşi semn de punctuaţie are două funcţii cu totul diferite:
linia de dialog indică începutul vorbirii directe (intervenţia fiecărei
persoane care ia parte la conversaţie), iar linia de pauză marchează, la
fel ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele părţi ale
propoziţiei şi pauzele dintre propoziţii şi fraze.
Parantezele rotunde sau drepte indică un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei
fraze. Spre exemplu, în piesele de teatru se dau între paranteze
rotunde indicaţiile scenice.
Punctele de suspensie arată o pauză mare în interiorul vorbirii. Spre deosebire de punct,
punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unui enunţ ci indică, în
general, o întrerupere în şirul vorbirii. Punctele de suspensie pot marca
şi o vorbire incoerentă. În citate, prezenţa semnelor de suspensie
marchează lipsa unor propoziţii sau al unor fraze.
Cratima (liniuţa de unire sau de despărţire)se foloseşte în următoarele situaţii:

- în repetiţii - încet – încet:
- în expresii – tura – vura; talmeş – balmeş:
- între două numerale pentru a exprima aproximaţia: două – trei zile:
şapte – opt metri.
Semnele de ortografie sunt înrudite cu semnele de punctuaţie.
Uneori semnele de punctuaţie se folosesc ca semne ortografice
(punctul şi cratima ).
Punctul este folosit în abrevieri.
Cratima marchează rostirea împreună a două sau mai multe
cuvinte, fie că lipsesc sunete, fie că nu lipsesc; se foloseşte în scrierea
unor cuvinte compuse ca şi la despărţirea cuvintelor în silabe.

Apostroful marchează absenţa accidentală a în rostire, a unor sunete.
Exerciţiul nr. 1. Explică rolul semnelor de ortografie şi punctuaţie în textul de mai

jos.
„Iubeşte, amice, cât poţi să iubeşti, dar păstrează-ţi bunul
cumpăt când e vorba de manifestarea iubirii tale, căci nu slăbiciune,
ci tărie este iubirea şi dacă iubirea ne face buni şi îngăduitori,.. tot
iubirea ne face şi drepţi, tot ea ne dă tăria de a fi aspri, neînduplecaţi
şi neînduraţi” (Ion Slavici)
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
Pentru acest exerciţiu nu vei găsi o rezolvare la sfârşitul

capitolului. Va trebui să citeşti cu atenţie paragrafele anterioare şi să
efectuezi o aplicaţie pe text. Aceasta poate deveni un subiect de
dezbatere cu alţi colegi şi cu tutorele.
2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale

• se scrie a, nu ea după literele ş, j aflate în rădăcina unui cuvânt: şa,
şade, şase, şapte, jale, deja, deşartă, aşază, înşală
• se scrie şi se pronunţă ă- nu e după ş, j, la formele de nominativ-
acuzativ şi vocativ al substantivelor şi adjectivelor feminine de
declinare: uriaşă, fruntaşă, uşă, coajă, plajă; de la această regulă
fac excepţie derivatele lui jar (jăratic), şagă (şăgalnic),
• în neologisme, e iniţial se scrie şi se pronunţă e- nu ie: eră, epocă;
• e la început de silabă, precedat de vocală, în neologisme de tipul
poet, poem, alee se pronunţă e- nu ie. Fac excepţie verbele a
atribui, a contribui, a trebui, care, la forma de persoana a III-a se
pronunţă atribuie, trebuie, contribuie;
• se scrie şi se pronunţă i - nu e în sufixul -atic: îndemânatic; tomnatic;
• forma corectă de gerunziu a verbelor a crea şi a agrea este:
agreând, creând.
2.6. Segmente consonantice

Sunt constituite dintr-o singură consoană (oricare) – segmentul simplu
sau din mai multe – segmentul complex. După poziţia lor în structura fonetică
a cuvântului complexele consonantice pot fi: prevocalice, aşezate înaintea
vocalei în formaţie: C, sau CC, sau CCC. Într-un segment simplu poate
apărea oricare consoană, în formaţia CC, pot apărea următoarele grupuri: bl,
br, kl, kt, k n, kr, kv, dr, fl, gl, gr, gv, hl, jb, jg, jm, ml, mr, pl, pn, pr, ps, sb, sk,
sk`, sf, sg, sl, sm.sn, sp, st, sf, tr, vl,vr, etc;
În segmentul CCC pot apărea: spr, skr, str, sfr, zdr,zgr.
Segmentele postvocalice pot avea aceleaşi structuri ca şi cele
prevocalice. În situaţia segmentului simplu, poate fi prezentă oricare dintre
consoanele limbii. Structura CC poate cuprinde următoarele grupuri de
consoane bd, bz, ks, ft, gd, gn, jb, lc, ldlf, lg, lm, lpls, lt, nţ, nz, mf, mn, mp,
mt, nz, nk, nd, nf, ns, nt, pc, ps, pt, rb, rk, rd, rf, rg, rh, rl, rm, rn, rp, rs, rş, rt,
rţ, rv, rz, sk, sm, st, şk, tm, sd, zm. În segmentul CCC, pot fi cuprinse
grupurile: kst, mpt, nks, stm.
2.7. Silaba
Este un sunet ( o vocală) sau un grup de sunete care conţine (obligatoriu
o silabă) pronunţate cu un singur efort respirator.
Condiţia de existenţă a silabei este prezenţa unei vocale.
Din punctul de vedere al numărului de silabe, cuvintele pot fi:
- monosilabice: ceas, var, ghem
- bisilabice: car/te, da/te
- polisilabice: va/can/ţă, pu/te/re, ser/vie/tă
Silaba nu are existenţă fiziologică decât în cuvinte izolate monosilabice.
Silaba poate fi alcătuită din :
- o vocală: a-er
- mai multe sunete alăturate din acelaşi cuvânt:sculp/tu/râ
- două cuvinte pronunţate împreună: l-am felicitat, nu-i corect
- sfârşitul unui cuvânt şi un alt cuvânt: am văzut-o
2.8. Despărţirea cuvintelor în silabe
Când un cuvânt nu se termină într-un rând, este obligatoriu ca în

rândul următor să fie trecute numai silabe întregi.
Despărţirea cuvintelor în silabe se face conform unor reguli de
natură fonetică.
2.9. Reguli fonetice de despărţire a cuvintelor în silabe

1. dacă o vocală este urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba
următoare: o/ră, le/ge;
2. dacă vocala este urmată de un diftong sau de un triftong, despărţirea se
face între vocală şi diftong sau triftong: a/ce/ea,ba/ie,do/uă
3. când există doi diftongi alăturaţi, despărţirea se face între ei: foa/ie,ploa/ia,
nu/ia/ua
4. când două vocale sunt aşezate una după alta, despărţirea se face între
cele două vocale: a/er, a/gre/ez, ce/re/a/le,
5. dacă vocala este urmată de două sau mai multe consoane, prima
consoană aparţine silabei dinainte, iar cealaltă, sau celelalte, silabei
următoare: ac/tiv; as/tăzi; mul-te

6. dacă o consoană se află între vocale, despărţirea se face înaintea
consoanei: re-ce,ve-che,so-ră
7. când o consoană se află între un diftong sau un triftong şi o vocală ori între
doi diftongi, despărţirea se face înaintea consoanei: tai/că, şcoală,
lă/cri/mioa/ră
8. dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua l sau r,
amândouă consoanele trec la silaba următoare: a/cru; co/dru; cu/plu
9. grupurile ct, cţ şi pt, pţ precedate de consoane se despart: punc/taj;
func/ţie; sanc-ţi-u-ne
10. când un grup de trei sau mai multe consoane se află între vocale
despărţirea se face:
- între prima şi a doua consoană: lin-gvist, cin-ste, con-tra-as-tru,
vâr-stă, con-struc-ţie
- între a doua şi a treia, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct,
ncţ, ndv, rct, rtf, stm: sculp-tură, sopm-tuos, sfinc-şii, punc-
tuaţie, func-ţionar, sand-viş,arc-tic, jert-fă, ast-mut
Atenţie !
1. Regula de la 10 se aplică şi în cazul unor cuvinte care au în
compunere alte grupuri de consoane: ab-sorb-ţie,ast-fel, trans-la-tor
2. Cuvintele care cuprind litera x se despart în silabe ca şi când această

literă ar reprezenta o singură consoană.
3. Situaţii speciale. Este de preferat să se despartă în silabe ţinându-se

seama de elementele componente ale cuvintelor cuvintele derivate
şi compuse:
de-spre, port-a-vion, in-e-gal, ne-sta-bil, vârst-nic, târg-şor
2.10. Reguli lexicale

• Nu se despart în silabe cuvintele formate prin abreviere: UNESCO,
ş.a.
• De asemenea, nu se despart numeralele ordinale ca al XVII-lea,
a 7-a etc.
1. Ion Coteanu(coord.) Limba română contemporană, Bucureşti, EDP

1985.
2. *** Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Bucureşti, Univers
Enciclopedic 1997.
3. Iulian Ghiţă, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice,
Bucureşti, EDP, 1995.

Repere de rezolvare a exerciţiului. Pentru rezolvarea exerciţiului nr.1, recitiţi
paragraful care tratează semnele şi regulile de punctuaţie
1. Desparte în silabe cuvintele de mai jos şi enunţă regulile folosite:

- bidon, bilion, biliard, creaţie, idée, liant, liană, poezie, sinuos
- furioasă, înfiorat , înfioară, surioară, rouă, plouă, trăiau, veneau
- ghimpe, lumânare, ocară, zăpadă, stăteau, grădiniţă, poieniţă
- asfalt, canton, testament, permanent, arcuş, varză, zarvă
- buclă, pâclă, ciclu, cornişă, covrig, gudron, vadră, sticlă
- somtuos, instinctive, constructiv, funcţiune, sanctuar, gangster
- filtru, hâtru, jertfă, contrast, monstru, echimoză, cimilitură
- dezmembra, descotorosi, expatria, exudat, necruţător, invalidat,
- cooperant, contraatac, transdisciplinar, tribord, antiteză, biolog,
antiaerian, fotometrie, microscopic
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
2. Formulează reguli de scriere corectă a grupurilor de litere ea şi ia pe baza exemplelor

de mai jos.:
găleată, biată, poiată, beat, deşteaptă, gheată, cheală, ceată,
geam, piatră, băiat, îndoială.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
3.a. Precizează accentul corect al cuvintelor:
antic, duşman, bolnav, caracter, frânghie, gingaş, profesor,
sever, vedem, vulture, protector, regizor, amplifică.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
3.b. Identifică diferenţele de sens, sau de valoare gramaticală care ar putea fi provocate
de folosirea accentului în cuvintele şi enunţurile:
Veselă, mări, cântă, azi a plouat, tu ai să faci ce spun eu

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................
4.. Pune accentul corect pe cuvintele de mai jos şi explicaţi regula folosită:
arşiţă, avarie, bolnav, caracter, doctoriţă, duminică, furie, ianuarie,
prevedere
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
5. Alege şi scrie variantele formale corecte ale cuvintelor:

idée/ideie; creez/creiez; fică/fiică; alcool/alcol; duet/duiet;
gheaţă/ghiaţă; ieşire/eşire; chee/cheie; şcenă/scenă
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
6. Identifică diftongii şi triftongii din cuvintele de mai jos şi explicaţi comportamentul lor
silabic:
aveau, aur, beau, cheamă, chioşc, geamgiu, mergeai, perpetuu,
pârâu, poartă
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
7. Arată câte litere şi câte sunete au cuvintele de mai jos. Explică regula de despărţire în
silabe pentru fiecare dintre ele:
carte, ce, cearceaf, ceaţă, cercei, chenar, chiar, chip, cherestea,
cinci, corp, exprim, exagerat, flux, geamgiu, kilogram, gheţuş, ghiocel,
geamăt, unchi, unghie, ticsit, taci
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
8. Încadrează cuvintele de mai jos potrivit tabelului!
aveai, alei aripioară, aer, auriu, boare, biată, coase, doarme,

coarne, coseai, cereai, cuie, dădeai, dă-I, du-i, dai, i-ai, l-au, leoarcă,
leagă, le-a(dat), mi-au, ne-ai, neagră, plouă, roagă, reazem,
streaşină, susai, şoricioaică, tăiau
cuvântul semivoc. vocale diftong diftong în triftong triftong în

într-un două într-un două
cuvânt cuvinte cuvânt cuvinte

9. Alcătuieşte contexte potrivite în care să rezolvaţi echivocul grafic şi fonetic al

următoarelor cuvinte:
acele, bară, haină, lumină, modele, torturi, mări, sări.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
10. Pronunţă corect următoarele cuvinte: episoade, eră, eu, eram, emoţie, est,
eveniment, el , extaz, examen, extins, extinctor, Europa
Fii atent la e în poziţie iniţială şi la relaţia dintre sunet şi literă.
Fiecare răspuns corect şi complet va fi cotat cu 10 puncte. Punctaj total: 100.

Vocabularul limbii române
Partea a II-a
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE
Petre Gheorghe Bârlea

Noţiuni generale de lexicologie

NOŢIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE
Cuprins
3.1. Obiective educaţionale ...........................................................................................35
3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie.........................................................................35
3.3. Cuvântul - unitatea de bază a vocabularului...........................................................37
3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului............................................................40
3.5. Criterii de organizare a vocabularului .....................................................................43
3.6. Importanţa studierii vocabularului ...........................................................................46
3.7. Surse bibliografice ..................................................................................................49
3.8. Lucrare finală de evaluare ......................................................................................50
3.9. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ...........................................................51

- să defineşti noţiunea de „vocabular” al unei limbi;
- să utilizezi corect termenii de specialitate din domeniul
lexicologiei;
- să identifici trăsăturile distincte ale cuvântului;
- să explici coerent care este locul şi rolul vocabularului în
structura unei limbi şi în comunicarea interumană;
- să prezinţi conţinutul disciplinelor conexe şi relaţiile lor în
studiul vocabularului;
- să stabileşti criteriile de organizare şi de analiză a
vocabularului;
- să indici sursele bibliografice necesare pentru studiul
vocabularului limbii române.
3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie

Definiţie Termenul de vocabular provine din lat. vocabula „cuvânt”, iar cel de
lexic din gr. lexis „cuvânt” (ambii pătrunzând în limba română prin
intermediul limbii franceze). Deşi sunt, după cum se vede, sinonimi, unii
specialişti conferă înţelesuri diferite acestor termeni considerând că
vocabularul înseamnă numai un domeniu („vocabularul sportiv”,
„vocabularul elevilor şi studenţilor”) din structura lexicului. În paginile
acestui manual nu facem o asemenea distincţie. Cei doi termeni vor fi
folosiţi alternativ, cu acelaşi înţeles. Eventual, vocabular va fi utilizat cu
o frecvenţă mai mare, căci este mai bine consacrat în şcoală şi în
studiile de specialitate.
Terminologie În schimb, tot prin tradiţie, vom desemna prin termenul lexicologie
disciplina care se ocupă de studiul componentei lexicale a limbii (cf. fr.
de specialitate
lexicologie < gr. lexicologia < gr. lexis „cuvânt” + logos „ştiinţă”).

Pe de altă parte, cuvântul vocabular mai desemnează şi noţiunea
de „dicţionar (mic)” sau, în limbajul elevilor, „caiet (mic) în care se
înregistrează cuvintele, în ordine alfabetică”. Este vorba, evident,
despre sensuri secundare. Despre sensurile cuvintelor vom studia
lucruri interesante într-un capitol ulterior.
Atenţie!
• În unele lucrări de specialitate (manuale, tratate, culegeri de exerciţii,
articole şi studii publicate în reviste de profil – pentru elevi, studenţi, cadre
Abrevieri, didactice) veţi putea găsi şi termenul lexem pentru cel de cuvânt.
Reamintim că în terminologia definită la începutul acestui capitol am arătat
sigle, că gr. lexis = cuvânt. Vom reveni asupra termenului.
simboluri
• În lingvistică, semnele >, < au alte semnificaţii decât în matematică: >
înseamnă „rezultă”, „dă”, „devine”, „se transformă în” şi, invers, < înseamnă
„provine din” etc.
• Cf. este abrevierea latinescului confer „pune alături”, „compară”, „vezi”.
• Cuvinte frecvent reluate în explicarea unor fenomene lexicale, dar fără

încărcătură specială, vor fi folosite abreviat, pentru economie de spaţiu, în
conformitate cu uzanţele ortografice: lat. = latină, latinescul; gr. = greacă,
grecescul ş.a.m.d.
• De asemenea, pentru trimiterile la acele lucrări de lexicologie care au

devenit adevărate „instrumente de lucru” în domeniul despre care vorbim
aici, vor fi utilizate siglele consacrate (DEX = Dicţionarul explicativ al limbii
române; MDE = Micul dicţionar enciclopedic etc., cf. Bibliografia selectivă).
Aplicaţii,
Definind vocabularul ca o „totalitate” a cuvintelor dintr-o limbă, am
perspective
făcut apel la un concept din matematică. Evident, elementele
alcătuitoare sunt mai dinamice, mai mobile decât cele dintr-o adunare
aritmetică, dar îndeplinesc aceeaşi condiţie a unei trăsături comune, pe
baza căreia se reunesc. Această particularitate justifică ideea de
mulţime sau ansamblu pe care o folosesc specialiştii pentru vocabular.
Ca şi în matematică, ea poate fi reprezentată grafică astfel
(Figura 1.1.):
x x
x x x x
x x
x x x
Figura 1.1.
Consecinţa acestor simboluri este că trebuie căutată unitatea de

bază şi apoi trebuie stabilite criteriile pentru delimitarea submulţimilor,
subansamblurilor. Unitatea de bază a fost deja precizată mai sus, în
definiţia vocabularului: cuvântul.
Rămâne să stabilim natura cuvântului, ca unitate de bază a
vocabularului, funcţiile sale etc., pentru ca apoi să putem realiza o
clasificare a mulţimii cuvintelor dintr-o limbă dată, în cazul nostru, din

limba română. Operaţia nu va fi prea grea, căci asemenea clase de
cuvinte sunt deja cunoscute multor vorbitori. De exemplu: cuvinte cu
sensuri identice (sinonime) – nea / zăpadă / omăt; cuvinte compuse –
floarea soarelui, untdelemn; cuvinte de origine engleză – aut, corner
etc.
Aceasta înseamnă că vorbitorii cunosc şi criteriile generale, în
funcţie de care se grupează cuvintele în limba română: după sens,
după alcătuire, după origine ş. a. m. d.
În cele ce urmează, vom sistematiza toate aceste date, care
ne ajută să înţelegem, să stăpânim şi să utilizăm corect şi eficient
vocabularul limbii noastre.
3.3. Cuvântul - unitatea de bază a vocabularului

Cuvântul este, aşadar, unitatea definitorie a lexicului, dar, în
Cuvântul acelaşi timp, şi unitatea autonomă minimală a limbii, în general. Altfel
spus, el nu reprezintă numai un element al vocabularului, ci şi unitatea
de referinţă a structurii fonetice, morfosintactice, stilistice a limbii.
Îndeplinirea acestor roluri esenţiale în funcţionarea comunicării
umane este posibilă prin natura duală a alcătuirii sale. Orice cuvânt
este format din două componente: forma şi conţinutul.
Forma este dată de învelişul sonor prin care se materializează un
Formă şi cuvânt. Însumarea consoanelor, vocalelor etc. într-o anumită ordine, de
conţinut exemplu: c – a – s – ă, reprezintă forma fonetică sau complexul sonor
sau expresia cuvântului respectiv.
Conţinutul este conferit de imaginea abstractizată, generalizată
pe care o evocă în mintea noastră pronunţarea /scrierea unor sunete.
De exemplu, când pronunţăm, când scriem, când auzim rostite
împreună, în ordinea de mai sus, cu un anumit accent, cu o anumită
cursivitate, sunetele c – a – s – ă, înţelegem că acesta semnifică
noţiunea de „clădire destinate adăpostului permanent al oamenilor”.
De aceea, conţinutul se mai numeşte înţeles, semnificaţie, sens.
Forma şi conţinutul definesc în mod solidar cuvântul. Aceasta înseamnă
că numai acele sunete (izolate sau grupate) cărora le putem atribui un
sens devin cuvinte. Sunetele rda reprezintă doar un complex sonor;
neavând un sens în limba noastră, el nu alcătuieşte un cuvânt. Aceleaşi
sunete regrupate altfel, sub forma dar, capătă o semnificaţie în mintea
unui vorbitor de limba română; în acest caz este vorba despre un
cuvânt.
Cuvântul ca Se înţelege din toate acestea că limba este un sistem de
semn comunicare, care funcţionează pe baza unor semne lingvistice, numite
cuvinte. Din această perspectivă, forma cuvântului are valoare de
semnificant, iar conţinutul cuvântului are valoare de semnificat. Relaţia
este comparabilă cu cea din oricare alt sistem de comunicare. În cazul
semaforului, de exemplu, culoarea verde este semnificantul căreia îi
corespunde, ca semnificat, permisiunea de a continua circulaţia.
Limba ca Aceeaşi relaţie o regăsim în semnele de circulaţie, în marcajele
sistem de turistice, în semnele şi simbolurile din algebră, geometrie, chimie etc.
semne În cazul sistemului lingvistic, au valoare de semn şi mărcile
gramaticale, mărcile stilistice, solidar cu cele fonetice şi semantice.

Prin urmare, forma şi conţinutul definesc împreună (solidar) un
cuvânt. Aceasta nu înseamnă că între cele două componente există
vreo relaţie logică preconcepută, originară. Este absolut întâmplător
faptul că pentru a denumi clădirea construită în scopul adăpostirii unei
familii de oameni s-au folosit sunetele c, a, s, ă (în această ordine).
Dovadă a arbitrariului semnului lingvistic este faptul că în alte limbi se
Arbitrariul folosesc alte cuvinte pentru a desemna aceeaşi realitate (fr. maison,
semnului engl. house, rus. dom, ş. a. m. d.). Dacă ar fi existat o legătură logică
lingvistic între formă şi conţinut, atunci toţi oamenii de pe pământ ar fi folosit
aceiaşi termeni pentru aceleaşi noţiuni, adică s-ar fi vorbit o limbă unică
pe tot globul pământesc. Numai în anumite situaţii există o motivare a
semnului lingvistic: cuc, zumzet, a măcăi, a şuiera sunt cuvinte formate
prin mimarea sunetelor reflexe; căsuţă, căsoaie, căsători sunt motivate
prin fenomenul derivării de la cuvântul de bază, casă.
Altfel, relaţia dintre formă şi conţinut, în majoritatea cuvintelor de
bază, se stabileşte prin convenţie socială, la scară istorică. Fiecare
generaţie dintr-o anumită comunitate de vorbitori învaţă, în cadrul
experienţei sociale, semnificaţiile cuvintelor de la părinţi, care le-au
învăţat de la generaţiile anterioare, cum se învaţă toate celelalte reguli
ale convieţuirii în respectiva comunitate.
Forma cuvântului este aceea care reflectă structura sa fono-
Structura morfologică. Pe de o parte, în latura materială a cuvântului se pot
cuvântului distinge grupările de sunete (foneme) în silabe, în morfeme (unităţi
sonore minimale, purtătoare de sens gramatical), iar acestea se
grupează, la rândul lor, în rădăcină, temă, afixe şi desinenţe.
Rădăcina (radicalul) este partea elementară a cuvântului, care
Valorile rămâne de obicei neschimbată, comună tuturor cuvintelor care
lexicale şi alcătuiesc o familie lexicală: copil – din familia: copilaş, copilandru,
gramaticale ale copilărie, copilări, copiliţă, copilăresc, copilăreşte etc. De asemenea,
părţilor această parte rămâne stabilă în timpul flexiunii: copil, copilului, copilule!
componente etc.
ale cuvântului În ambele situaţii, rădăcina este aceea care păstrează sensul
(rădăcină, lexical al cuvântului de bază.
temă, afixe, Afixele sunt elementele fono-lexicale „ataşate” rădăcinii pentru a
desinenţe) crea noi cuvinte de la cel de bază (cf. lat. affixus).
Sufixele din familia lexicală citată mai sus (-aş, din copilaş; -ărie,
din copilărie; -andru, din copilandru ş. a. m. d.), precum şi prefixele din
exemplele de tipul în-flori; re-găsi; ne-vrednic ş. a. m. d. sunt cele două
tipuri uzuale de afixe în limba română. Acestea sunt numite afixe
lexicale. Vom avea prilejul să le studiem detaliat în lecţia despre
mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului.
Tot afixe sunt şi sunetele sau grupurile de sunete care contribuie
la crearea unor forme flexionare ale cuvântului: -u din căzu sau căzuse;
-se din acelaşi căzuse ori din veniserăm; ră- din acelaşi veniserăm etc.
Ele se numesc afixe gramaticale (sau afixe flexionare).
Rădăcina + afixul (afixele) formează tema, care poate fi definită ca
parte a cuvântului comună întregii flexiuni a acestuia. De exemplu,
copil+ărie constituie tema (lexicală şi flexionară) a formelor (a) copilări
(vb.); copilărie (subst.) etc.
Desinenţele sunt sunetele sau grupurile de sunete care se adaugă
la tema cuvântului pentru a exprima categoriile morfologice ale

acestuia: genul, numărul, cazul – la substantive, adjective; numărul şi
persoana – la verbe.
Exemple:
- i, din forma elevi, reprezintă desinenţa de masculin, plural, nominativ – acuzativ
(nearticulat) a substantivului respectiv;
- ă, din forma frumoasă, reprezintă desinenţa de feminin, singular, nominativ – acuzativ
a adjectivului respectiv;
- e, din forma vede, reprezintă desinenţa de persoana a II-a, singular, a verbului
respectiv.
Cunoaşterea acestor elemente ale structurii cuvântului este
importantă, întrucât ne ajută să înţelegem modul în care forma
Cuvânt cuvântului, prin diferitele sale componente, indică nu numai semnificaţia
strict lexicală, ci şi sensurile particulare (diminutivul copil-aş), precum şi
Vocabular valorile fono-morfologice şi sintactice ale cuvântului respectiv (genul,
Limbă numărul, cazul, respectiv persoana, numărul; funcţia de subiect,
predicat ş. a. m. d.).
Conţinutul cuvântului poate fi şi el detaliat, ca în cazul deosebirii
dintre semnificaţie şi sens, amintită mai sus, pe care o impune structura
formală a cuvântului. Ceea ce ne interesează în acest paragraf este să
subliniem natura relaţiei dintre forma şi conţinutul cuvântului. O relaţie
indisolubilă, intimă, pe de o parte, foarte complexă, pe de altă parte,
căci, după cum s-a văzut, fiecare element al uneia dintre cele două
componente dă seama despre elementele celeilalte.
Asupra implicaţiilor pe care le presupun raporturile semnificaţie –
sens – noţiune ş. a. vom reveni în capitolul consacrat semanticii.
Aici trebuie să mai adăugăm, însă, observaţia că există multe
cuvinte monosilabice, în general, alcătuite numai din rădăcină, care
poartă, totuşi, o semnificaţie. Prepoziţiile, conjuncţiile, unele adverbe,
interjecţiile sunt lipsite de morfeme gramaticale, deseori şi de accent
propriu, dar au roluri bine definite în sistemul limbii, de la cel de
„instrumente gramaticale”, până la părţi de propoziţie principale.
În sfârşit, trebuie să precizăm că în studiul vocabularului luăm în
considerare, ca punct de pornire, forma standard a cuvântului, adică
forma-tip din dicţionare, invarianta formală şi semantică, bazată pe
radicalul stabil, numită în lingvistica structurală lexem. Formele
flexionare se numesc alolexeme.
Rezumând informaţiile de mai sus, putem redefini cuvântul ca

pe un ansamblu de forme şi sensuri, care împreună formează o
unitate autonomă din sistemul limbii, unitate identică mereu cu sine în
trăsăturile definitorii.
Aplicaţii
formă, complex sonor măr măr
Cuvânt
conţinut; semnificaţie ? ‘
Exerciţiul nr. 1
Din sunetele şi grupurile de sunete de mai jos, numai unele sunt
cuvinte. Subliniază-le şi explică de ce le-ai selectat pe acestea: a, al,
arf, btar, brut, car, cra, crau, rda, dar.
3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului
Lexicologia, ca disciplină lingvistică ce studiază cuvintele sub
aspectul alcătuirii lor, al relaţiilor dintre sens şi formă, al organizării lor
în sistemul general, integrator, al limbii, este, la rândul ei, organizată în
domenii care s-au dezvoltat atât de mult, încât au devenit ele însele
ramuri ale ştiinţei despre vocabular. Rămânând domenii conexe,
complementare, ale lexicologiei, ele au evoluat de la statutul de
discipline subordonate, la cel de discipline autonome, deoarece au
obiecte de studiu specifice, precum şi metode şi instrumente de
cercetare specifice. Prin rezultatele obţinute, ele luminează, din
perspective diferite, complexitatea fenomenelor lexicale în sistemul
limbii.
Lexicografia este ramura lexicologiei care stabileşte principiile şi
metodele întocmirii dicţionarelor. În sens restrâns, prin lexicografie se
mai înţelege şi totalitatea dicţionarelor dintr-o limbă dată, într-un interval
de timp dat. Termenul vizează însă mai mult decât atât, căci presupune
o ştiinţă întreagă despre selecţia cuvintelor într-un dicţionar, glosar etc.,
despre definirea lor, despre echivalări etc. Diversitatea tipurilor de
dicţionare (monolingve, bilingve, etimologice, explicative, enciclopedice,
de specialitate – lingvistice, tehnice, economice etc., ortografice ş. a. m.
d.) dovedeşte importanţa acestei ramuri aplicative care, de altfel, a
precedat în timp lexicologia teoretică, datând din antichitate.
Etimologia este ştiinţa care se ocupă de originea cuvintelor. Rom.
pâine, de exemplu, provine din forma latinească (la acuzativ) panem.
Originea comună latină explică similitudinile de înţeles şi formă cu fr.
pain, it. pane etc. Şi etimologia este un domeniu foarte vechi. Învăţaţii
(filosofii, mai întâi) au vrut să ştie care este „adevărata origine” a
cuvintelor (gr. etymos „adevărat” + logos „cuvânt”), dacă între forme
vechi şi noi, între cuvinte relativ asemănătoare din limbi mai vechi şi
mai noi există o legătură de rudenie, de filiaţie, sau sunt simple
coincidenţe. Căutarea adevărului presupune vaste cunoştinţe – limbi
străine, istorie, psihologie, etnografie etc., aşa încât domeniul s-a
transformat într-o adevărată ştiinţă. Pentru a arăta că rom. Paşti
(subst.) < lat. pascha < gr. pascha < ebr. Pâsach „trecere”, este nevoie
de investigaţii ample în domenii diverse (istoria religiilor şi teologie, în
primul rând, istorie, geografie etc.), în afară de buna stăpânire a
ştiinţelor limbii (fonetică şi fonologie, lexicologie, gramatică etc.) Uneori,
cu toate eforturile, sursa primară a unor cuvinte rămâne necunoscută,
iar alteori se dau etimologii greşite sau populare.
Formarea cuvintelor este înrudită cu etimologia şi deseori
ambele domenii sunt tratate împreună şi denumite printr-un singur
termen (de obicei, etimologia). Diferenţa ar consta în faptul că prin
formarea cuvintelor se vizează stadii mai recente, relativ mai uşor de
analizat, din evoluţia istorică a lexicului. Formarea unui cuvânt, precum
despărţitor, presupune descompunerea lui în elementele componente
pe care le-am studiat mai devreme, radical – temă – afixe etc., care ne
conduc la forma primară (etimonul) parte, combinat cu prefixe, sufixe
etc. (des-, -itor), cu alternanţe fonetice ş. a. m. d. Alte procese formative
(compunerea – prin sudare – lexicalizare) apar în cumsecade,
untdelemn etc. Etimologia propriu-zisă şi formarea cuvintelor

acţionează împreună, la scară istorică, în explicarea unui cuvânt
precum rom. înalt < lat. in+alto.
Semantica studiază conţinutul cuvintelor, mai precis, organizarea
vocabularului după relaţia dintre conţinut şi formă. Sinonimele,
antonimele, omonimele, paronimele, cuvintele polisemantice sunt
submulţimi ale vocabularului, grupate prin jocul de asemănări,
deosebiri, opoziţii etc., în relaţia formă – fond.
Frazeologia se ocupă cu studiul îmbinărilor de cuvinte în unităţi
lexicale stabile, cu sensuri de sine stătătoare – locuţiuni, expresii,
sintagme de tipul: băgare de seamă, a se face luntre şi punte, a-şi lua
inima-n dinţi, săruri minerale, ciocan pneumatic ş. a. m. d. Strâns legată
de etimologie, de formarea cuvintelor, de lexicografie, ea oferă date
importante despre istoria limbii, despre stilurile funcţionale, despre
specificul limbii, în general. Theodor Hristea, unul dintre cei mai avizaţi
cercetători în acest domeniu, atrăgea atenţia asupra necesităţii studierii
lui în şcoala de toate gradele, întrucât frazeologia evidenţiază, mai mult
decât alte domenii, bogăţia şi expresivitatea limbii noastre, implicit
vechimea ei (cf. cap. Introducere în studiul frazeologiei, în Sinteze de
limba română, Albatros, Bucureşti, 1984, p. 134-160).
Onomastica este disciplina care studiază originea, formarea şi
evoluţia numelor proprii. Este unul dintre puţinele sectoare ale limbii în
care se poate vorbi despre o anumită motivaţie (secundară) a semnului
lingvistic, căci numele proprii au fost date, la începuturi, în conformitate
cu semnificaţiile (sensurile speciale) ale numelor comune. Etimologia şi
formarea cuvintelor explică, şi în acest caz, evoluţiile respective. Aglaia
însemna, ca adjectiv, „strălucitoare”, în limba greacă, Teodor însemna
„darul lui Dumnezeu”, în aceeaşi limbă. Corespondentul în slavă al
acestui nume este Bogdan, în italiană Deodato etc. Desigur, preluarea
în română s-a făcut într-o epocă mai veche; astăzi aproape nimeni nu
mai ştie care este înţelesul primar al cuvintelor respective, dar se
înţelege de aici că există o istorie întreagă – socială, politică,
economică, lingvistică – implicată în aceste nume proprii. La fel de
interesante sunt numele de locuri. Bucureşti vine de la Bucur, care
însemna în traco-dacă „vesel”, „frumos” + eşti. Brebu era, la origine, un
substantiv comun care desemna, în limbile slave, o specie de castori,
semn că aceste animale au trăit pe teritoriul ţării noastre. Cozia, de
origine cumană (o limbă turcică veche) este echivalent cu termenul de
origine latină Nucet, ambele desemnând păduri de nuci sălbatici. De
altfel, istoria, geografia, etimologia, lingvistica, psihologia ş. a., care
oferă, dar şi primesc date interesante în şi din acest domeniu, justifică
dezvoltarea unor subdomenii ale onomasticii: antroponimia – studiul
numelor de persoane; toponimia – studiul numelor de locuri; hidronimia
– studiul numelor de ape; oronimia – studiul numelor de munţi, precum
şi altele, încă mai specializate (toponimia minoră – nume de străzi,
cartiere, dealuri, locuri publice etc.; teonimia – nume de zei, hieronimia
– nume de sfinţi ş. a. m. d.).
Teoria cuvântului, onomasiologia, statistica lexicală ş.a. sunt
alte discipline conexe mai mult sau mai puţin autonome faţă de
lexicologie.
S-a înţeles, din cele prezentate mai sus, că între toate acestea
există strânse legături şi că ele reprezintă domenii mai aplicate ale

lexicologiei, mai teoretică şi mai cuprinzătoare. Grafic, relaţiile între
aceste domenii pot fi redate ca în Figura 1.2.
LEXICOLOGIA
Lexicografia – Etimologia/Formarea cuvintelor – Sematica – Frazeologia – Onomastica – Lexicostatistica
Figura 1.2.: Relaţiile dintre lexicologie şi domeniile conexe

Test de evaluare
1. Precizează care subdomeniu al lexicologiei se ocupă cu
analiza fenomenelor şi proceselor lingvistice prezentate mai jos:
a) gr. basileos „rege, bazileu, domn, stăpân” > gr. basilika „casa
domnului” > lat. basilica „casa lui Dumnezeu” > rom. veche besearică
> rom. biserică.
Răspuns:
....................................................................................................................................
b) Cuvintele nea – zăpadă – omăt alcătuiesc o serie sinonimică,

iar cuvintele frumos/urât, mare/mic formează cupluri antonimice.
Răspuns:
....................................................................................................................................
c) Cuvântul antiaeriană este un derivat reductibil la o bază (aer),
căreia i s-au adăugat formaţiuni prefixale şi sufixale (anti-, -ian) şi o
desinenţă (-ă).
Răspuns:
....................................................................................................................................
2. A fi cătrănit, (om) cu scaun la cap sunt îmbinări de cuvinte
care nu trebuie luate în sensul lor propriu, ci în cel figurat, ca expresii
metaforice, locuţionare etc. Asemenea structuri frazeologice cu
caracter stabil interesează diverse domenii ale ştiinţelor limbii
(semantica, formarea cuvintelor, pe de o parte, morfologia şi sintaxa,
pe de altă parte). În fapt, însă, există un domeniu conex al lexicologiei
care are ca obiect specific de studiu îmbinările de cuvinte.
Denumeşte-l!
Răspuns:
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
3. Roxana este numele propriu provenit din limba iraniană, unde
adjectivul corespunzător însemna „strălucitoare”. Antroponimul a
devenit uzual prin fenomenul modei, căci a fost purtat de soţia lui
Alexandru Macedon, de la care a fost preluat de către familiile
princiare, iar de la acestea s-a răspândit în mase, în timp şi în spaţiu.
Bistriţa, numele unui râu din vestul ţării, a fost dat de către slavii
migratori aşezaţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, între secolele al
VI-lea şi al X-lea. Spre izvoare, în ţinuturile muntoase, inaccesibile
populaţiei migratoare, râul şi-a păstrat numele originar, latinesc,
Repedea. De la numele apei provine şi numele ţinutului. Arătaţi care
este domeniul lexicologic conex şi care sunt subdomeniile ce dau
seamă de istoriile acestor cuvinte.
Răspuns:
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................

3.5. Criterii de organizare a vocabularului
Dintre toate domeniile limbii, vocabularul este partea cea mai
dinamică, mai supusă influenţelor externe şi, în consecinţă, cea mai
mobilă şi mai eterogenă în privinţa conţinutului şi a structurii
organizatorice. Pe de altă parte, elementele constitutive sunt şi foarte
numeroase. În principiu, dicţionarele-tezaur ale limbii române
înregistrează între 140.000 de cuvinte şi 175.000 de cuvinte (cu tot cu
variantele cuvintelor-titlu), dar un număr exact este imposibil de stabilit.
În comparaţie cu vocabularul, celelalte domenii ale limbii –
fonetica, morfologia, sintaxa, au un număr redus şi relativ finit de unităţi,
organizate după nişte criterii destul de riguroase. Ştim exact câte
vocale, semivocale, consoane, diftongi, triftongi etc. există în limba
română şi cum se grupează acestea (după locul şi modul de articulare
etc.) în sistemul fonologic al limbii. Ştim bine câte părţi de vorbire există
în sistemul morfologic al limbii române şi care sunt clasele gramaticale
definitorii. Concretizările în practica vorbirii şi chiar în sistemul standard
dezvăluie, desigur, unele dificultăţi de clasificare (concretizările fonetice
ale sunetelor sunt, practic, infinite; apartenenţa articolului la o clasă
morfologică flexionară sau la clasa instrumentelor gramaticale este
incertă ş. a. m. d.). Dar aceste fenomene nu reprezintă decât excepţiile
care confirmă organizarea internă foarte riguroasă a domeniilor
respective.
Chiar dacă este mai puţin stabil, şi vocabularul reprezintă o
mulţime de elemente, care se pot organiza în submulţimi unitare.
Criteriile de organizare internă a lexicului ne-au fost sugerate, într-o
oarecare măsură, de subdomeniile care s-au născut în procesul
cercetării acestuia (etimologia, semantica, statistica lexicală etc.). Pe de
altă parte, vom relua fiecare criteriu în capitolele special consacrate
analizei detaliate a vocabularului limbii române – întrucât ele constituie
baza studierii sistematice a acestui sector al limbii. În acest paragraf ne
vom mulţumi, aşadar, să le enumerăm succint.
Criteriul funcţional-ierarhic acţionează pe baza unor factori

psihologici, socio-culturali, teritoriali etc., ordonând cuvintele în
submulţimi organizate după frecvenţa cuvintelor în vorbirea întregii
comunităţi a vorbitorilor de limba română, a unor categorii de vorbitori
etc.
Rezultă de aici următoarele subdiviziuni:

• Vocabular fundamental şi masa vocabularului;
• Vocabular activ şi vocabular pasiv;
• Vocabular literar şi vocabular popular;
• Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare etc.
Acestea se intersectează, se suprapun parţial. Pe de altă parte,
fiecare dintre ele se subdivide în alte categorii de cuvinte. De exemplu,
„vocabularul cu sferă limitată” cuprinde arhaismele, regionalismele,
neologismele, termenii argotici, cei de jargon, profesionali etc.
Toate grupele şi subgrupele enumerate reflectă o organizare
externă a vocabularului, dată de factorii extralingvistici amintiţi mai sus.
Criteriul semantic se întemeiază, după cum ştim deja, pe analiza
conţinutului cuvintelor, mai precis, pe sensul cuvintelor, dar ordonează

cuvintele în submulţimi prin raportarea acestora la trăsăturile formale
ale unităţilor lexicale. Când definim „sinonimele” de exemplu, spunem
că sunt cuvinte cu sensuri (aproape) identice, dar cu forme diferite;
omonimele sunt cuvinte cu sensuri diferite, dar cu forme identice.
Subdiviziunile rezultate sunt, aşadar:
- sinonimele;
- antonimele;
- omonimele;
- paronimele;
- cuvintele polisemantice;
- câmpurile lexico-semantice etc.
Este un criteriu intern, ca toate cele care vor mai urma, bazat pe
factori lingvistici (dar nu fără implicaţii social-istorice prezente în
evoluţia generală a oricărei limbi).
Criteriul etimologic-formativ are în vedere, după cum am putut

înţelege din descrierea domeniilor de cercetare corespunzătoare (şi
înrudite), geneza şi evoluţia istorică – formală şi semantică – a
cuvintelor în sistemul lexical. Rezultatul este sistematizarea acestuia, în
două mari clase: cuvinte primare (care nu pot fi reduse la unităţi lexicale
mai mici) şi cuvinte formate (de la cuvinte primare–bază, prin mijloace
interne de îmbogăţire a vocabularului – derivarea, compunerea,
conversiunea). Fiecare dintre acestea se subdivide, la rândul ei, în
submulţimi specifice:
• cuvinte primare: moştenite – autohtone (din substratul traco-dac); din
latină;
• cuvinte împrumutate din limbile slave vechi, din maghiară, din turcă,
din greacă; neologice – latino-romanice, germanice, englezeşti etc.;
• cuvinte formate pe teren românesc prin: derivare (sufixală, prefixală,
parasintetică etc.); compunere (din cuvinte întregi, din abrevieri etc.);
conversiune (substantivală, adjectivală, verbală, adverbială etc.);
• cuvintele formate prin calc lingvistic.
Alte criterii de organizare a vocabularului sunt mai mult sau mai

puţin legate de cele trei prezentate mai sus. Unii autori separă criteriul
extralingvistic (funcţional-ierarhic), în trei criterii, după factorii inductori:
factorul psihologic, factorul stilistico-funcţional, factorul frecvenţă (cf.
Coteanu – Forăscu - Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 162-182). Alţii acordă
statut de criteriu ordonator frazeologismelor (cf. Th. Hristea, loc. cit.)
sau onomasticii, iar alţii consideră că onomasiologia este un criteriu (şi,
respectiv, un domeniu de cercetare) autonom, distinct de semantică şi
de onomastică (cf. Ion Toma, 2001, p. 118-119).
În paginile de faţă vom trata vocabularul după cele trei mari criterii
expuse mai sus, cu reluarea precizării intersectării factorilor care
asigură sistematizarea lexicală în submulţimi relativ unitare. La o
analiză simplă, funcţionarea unui criteriu dă o imagine relativ clară a
sistemului (cf. Figura 1.3.)

Sinonime
Paronime Antonime
Omonime
Etc.
Figura 1.3. Organizarea vocabularului după criteriul semantic
Practic, însă, lucrurile sunt mai complicate. De exemplu, drept

este sinonim (parţial) cu corect, dar numai drept poate intra în relaţie de
antinomie cu strâmb, înclinat, în timp ce corect are ca antonim pe
incorect etc. Aşadar, în interiorul aceluiaşi criteriu, două submulţimi se
suprapun în mod diferit, după factori diferiţi.
Pe de altă parte, o serie sinonimică se poate naşte tocmai din
straturi etimologice diferite:
- nea < latină
- zăpadă < slavă
- omăt < turcă.
Aşadar, criterii diferite se includ unele în altele, se suprapun şi se

explică reciproc. Toate cuvintele dintr-o limbă au o explicaţie
etimologică-formativă, dar nu toate pot intra într-o serie semantică, de
exemplu. Deci, criteriul semantic este inclus în cel etimologic-formativ.
(Fig. 1. 4.).
Figura 1.4. Organizarea internă a vocabularului

Ţinând cont de toate acestea, putem analiza universul fascinant al
vocabularului în mod sistematic, în aşa fel încât să putem evidenţia în
permanenţă relaţiile întregului cu elementele componente şi, pe de altă
parte, relaţiile vocabularului cu întregul sistem al limbii.

Exerciţiul nr. 2
Expresia: „Cu mic cu mare” este o locuţiune din vorbirea

populară, cu valoarea pronumelui nehotărât toţi („toată lumea”). Ea
este construită pe opoziţia antonimică a termenilor-suport de origine
latină, mic şi mare (cf. DEX, s. v. mic, mare). Ce criterii de organizare
a vocabularului au fost utilizate pentru a defini locul acestei expresii
în vocabularul limbii române?
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
3.6. Importanţa studierii vocabularului

a. Vocabularul este parte integrantă din sistemul general al limbii.
Rolul Am remarcat în mai multe rânduri (tangenţial, fireşte, dat fiind caracterul
vocabularului introductiv al acestui capitol) diverse relaţii ale lexicului cu fonetica,
în ansamblul morfologia, sintaxa etc. Vom avea prilejul să analizăm în profunzime
limbii asemenea conexiuni. De exemplu, îmbogăţirea vocabularului prin
„schimbarea valorii gramaticale” (conversiune), presupune o bună
cunoaştere a părţilor de vorbire, adică a morfologiei. Dar şi reciproca
este valabilă. În descrierea oricărei părţi de vorbire se analizează
cuvintele primare şi cuvintele provenite din alte părţi de vorbire, prin
conversiune (dar şi prin derivare, compunere etc.). Simplul fapt că
reprezintă o parte dintr-un întreg lingvistic coerent structurat îi
conferă vocabularului importanţă obiectivă (Figura 1.5.)
Sistemul limbii
Fonetica-Vocabular-Morfologie-Sintaxa-Stilistica
Figura 1.5. Elementele sistemului limbii
Bogăţia unei
limbi b. Dar vocabularul este mult mai mult decât o componentă, printre
înseamnă, în altele, a sistemului limbii. Când se fac aprecieri despre bogăţia,
primul rând, plasticitatea, capacitatea de reprezentare a realităţii prin
bogăţie intermediul limbii, este vizat mai ales lexicul. Th. Hristea, unul dintre
lexicală cei mai avizaţi susţinători ai importanţei studierii vocabularului în şcoală
şi în sistemul educaţiei permanente a adulţilor, afirma:
„... bogăţia unei limbi este dată, în primul rând, de bogăţia şi de varietatea
vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica generală, cât şi în cea
românească” (Th. Hristea, Sinteze de limba română, ed. cit., p. 7).

c. Există domenii ale limbii pentru care o bună cunoaştere a
problematicii lexicale constituie o condiţie sine qua non1. Este cazul
Vocabularul şi stilisticii, şi aceasta, sub mai multe aspecte. Stilurile funcţionale
stilistica (beletristic, ştiinţific, politico-administrativ etc.) se individualizează
extrem de puţin prin elemente fonetice, destul de puţin prin elemente
gramaticale, dar în mod hotărâtor prin selecţiile lexicale operate, prin
frecvenţa anumitor cuvinte, prin semantismul special al acestora,
precum şi prin structurile frazeologice specifice. Or, toate acestea ţin
de vocabular.
d. Relaţia foarte strânsă între limbă, cultură şi societate este
infinit mai mult ilustrată prin vocabular decât prin celelalte
compartimente ale limbii. Este un adevăr pe care l-am putut deja
constata în cele câteva exemple care au susţinut diverse particularităţi
ale structurii lexicale. Un fapt morfologic, precum conjugarea verbului a
avea, de pildă, poate oferi date interesante pentru tipologia lingvistică în
care se încadrează limba română şi numai în plan secundar despre
civilizaţia pe care o exprimă (limbă indo-europeană, din familia
Vocabularul şi romanică etc.). În schimb, un cuvânt precum mire, provenit din
evoluţia latinescul miles „soldat”, explică un proces fundamental din istoria
societăţii etnogenezei poporului român. Dinamica extraordinară a vocabularului,
umane permeabilitatea sa la elementele alogene, noi, reflectă nu numai
contactele istorice ale poporului nostru cu alte comunităţi etnice, ci şi
evenimentele social-politice interne, evoluţia economică, ştiinţifică,
spirituală etc. Istoria câte unui singur cuvânt (precum domn, a scrie, a
citi, moşie etc.) implică pagini întregi referitoare la epoci foarte diferite
din evoluţia culturii şi civilizaţiei româneşti).
e. Puternica interdeterminare, pe de o parte, cu factorii strict
lingvistici, pe de altă parte, cu cei extralingvistici, justifică rolul
important pe care vocabularul îl are în optimizarea comunicării.
Comunicarea interumană, cu tot corolarul ei de discipline revenite sau
inovate atât de spectaculos în actualitate (teoriile argumentării,
neoretorica, programarea neurolingvistică etc.), se întemeiază, desigur,
pe cunoştinţe de logică, psihologie, pe cultură generală, dar în primul
rând pe resursele limbii. Dintre acestea din urmă, regulile privind
fonetica şi morfo-sintaxa se însuşesc, în esenţa lor, încă din primii ani
Vocabularul şi de viaţă şi ajung la o relativă stare de corectitudine, nuanţare,
comunicarea performanţă, în anii de învăţământ general preuniversitar. În domeniul
interumană vocabularului, dată fiind bogăţia sa, mobilitatea sa, dinamica sensurilor,
permanenta suprapunere între valorile proprii şi cele figurate, continua
pătrundere a elementelor neologice, ca urmare a vitezei cu care se
produc schimbările în ştiinţă şi tehnologie, „achiziţionarea de noi cuvinte
şi folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul
întregii vieţi”. Un om foarte instruit nu ajunge să-şi însuşească nici
măcar a zecea parte din totalul cuvintelor dintr-o limbă, iar pentru cele
câteva mii de cuvinte pe care le-a achiziţionat nu poate stăpâni nici pe
departe toate sensurile create în procesul viu al vorbirii. De aceea,
greşelile de vocabular sunt mult mai frecvente şi mai grave decât cele
gramaticale (cf. Th. Hristea, op. cit., p. 8). Acestea provoacă grave
perturbări în receptarea şi transmiterea ideilor, sentimentelor,
1
Sine qua non (potest) (lat.) = fără de care nu se poate
atitudinilor. Or, comunicarea este o trăsătură fundamentală pentru om,
definit ca fiinţă socială.
f. Învăţarea limbilor străine, utilizarea computerului, însuşirea

Învăţarea prin limbajelor speciale, chiar şi a celor nonverbale, depind, în bună măsură,
cuvânt de prealabila stăpânire a vocabularului limbii materne. Succesul în
studierea oricărei alte discipline (istoria, geografia, matematica,
fizica, astronomia), contribuie la îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului
dar este, la rândul său, condiţionat de el.
Toate acestea sunt suficiente raţiuni ale importanţei studierii
sistematice a vocabularului în procesul învăţării limbii române.
Aplicaţii. Lectură suplimentară

„Orice vocabular exprimă o civilizaţie”.
¾ Marele lingvist francez Antoine Meillet afirma că „orice vocabular
exprimă, de fapt, o civilizaţie”, iar succesorul şi conaţionalul său,
Georges Matoré, reluând ideea („vocabularul este expresia
societăţii”), avansa propunerea ca lexicologia să fie definită ca o
„disciplină sociologică” (Apud Th. Hristea, loc. cit.).
¾ Alţi specialişti subliniază relaţia indestructibilă dintre diverse ramuri
ale lexicologiei (semantica, onomastica etc.) şi istoria, geografia,
relaţia cu diverse alte ştiinţe socio-umane. Albert Dauzat considera
că toponimele reprezintă (prin substantivele cu valoare calificativă,
prin adjectivele din structura numelor de locuri, prin derivatele care
exprimă o anumită atitudine – augmentativele, diminutivele) „un
preţios capitol de psihologie socială” (Dauzat, 1939, p. 9).
¾ Acelaşi mare întemeietor al onomasticii moderne punea disciplina sa
în legătură cu toate disciplinele sus-menţionate, dar şi cu mitologia,
religia, etnografia, folclorul, literatura etc., arătând că prin toate
aceste conexiuni, numele proprii oferă informaţii preţioase pentru a
înţelege „sufletul unui popor, sentimentele sale, preferinţele sale”. Cu
această afirmaţie, el continua un întreg curent din istoria lingvisticii,
neogramatica, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea. Apărute în Germania, ideile neogramaticilor s-au răspândit
în multe ţări, unul dintre reprezentanţi fiind şi lingvistul român Ovid
Densusianu. Ei considerau că limba, în general, reflectă sufletul şi
istoria unui popor (Vezi revista „Grai şi suflet” a lui Ov. Densusianu).
Dar argumentele erau aduse mai ales din domeniul lexical.
¾ Într-un celebru curs universitar, Densusianu analizează cuvinte,
expresii, sintagme care dovedesc specificul pastoral al începuturilor
istoriei poporului român.
¾ În acelaşi sens, A. Meillet, Al. Graur au vorbit despre latină ca despre
o „limbă de militari”, respectiv „de ţărani”. Chiar dacă nu trebuie
extrapolat studiul limbii la studiul trăsăturilor distinctive ale poporului
respectiv (ideea analizei lingvistice prin sine şi pentru sine a fost
susţinută de A. de Saussure şi de alţii, ca Ernest Muret), relaţiile cu
societatea rămân valabile, în special, dacă nu exclusiv, în domeniul
vocabularului. De altfel, chiar Saussure nuanţează teoria raportului

dintre evenimentul politico-social şi evenimentul lingvistic (Curs de
lingvistică generală, trad. rom., 1999, p. 45-47).

Sunt selectate aici trei categorii de lucrări de referinţă: a) tratate şi
manuale care abordează teoretic problemele vocabularului; b) sinteze
şi culegeri de exerciţii, teste, aplicaţii; c) instrumente lexicografice
(dicţionare), enciclopedice, lingvistice. Cei interesaţi vor găsi în aceste
lucrări utile trimiteri la alte surse bibliografice.
BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Structura vocabularului limbii române

contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
COTEANU, Ion; FORĂSCU, Narcisa; BIDU-VRĂCEANU, Angela,
Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985.
*** Formarea cuvintelor în limba română (FCLR) (Redactori
responsabili: Al. GRAUR şi Mioara AVRAM). Vol. I (Compunerea),
Editura Academiei, Bucureşti, 1970. Vol. II (Prefixele), Editura
Academiei, Bucureşti , 1978. Vol. III (Sufixele), 1 (Derivarea
verbală), Editura Academiei, Bucureşti, 1989.
HRISTEA, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura
„Albatros”, Bucureşti, 19843.
TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura
„Niculescu”, Bucureşti, 2001.
*
CHIRIAC, Marilena; IANCU, Marin, Vocabular. Teorie şi teste, Editura
„Recif”, Bucureşti, 1995.
GHIŢĂ, Iulian, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice, Editura
Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1995.
HRISTEA, Theodor, Limba română. Teste rezolvate. Texte de analizat
şi un Glosar de neologisme, Editura Petrion, Bucureşti, s.a.
IONESCU, Cristina; CERKEZ, Matei, Exerciţii de gramatică a limbii
române, Editura Diaconu Coresi, Bucureşti, 19932.
*
AVRAM, Mioara (redactor responsabil), Dicţionarul ortografic, ortoepic
şi morfologic al limbii române (DOOM), Editura Academiei,
Bucureşti, 1982-1989.
BIDU-VRĂNCEANU, Angela; CĂLĂRAŞU, Cristina; IONESCU-
RUXĂNDROIU, Liliana; PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Dicţionar
general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii (DSL), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997.

CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe, Mic dicţionar de
terminologie lingvistică (MDTL), Editura „Albatros”, Bucureşti,
1980.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ediţia a II-a, Editura
„Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996.
*** Dicţionarul enciclopedic român, E. S. E., 1991.

1. Vocabularul este definit din perspectiva diacronică şi sincronică.
De aceea spunem că el reprezintă totalitatea cuvintelor care:
.........................................................................................................
(completează spaţiul marcat prin puncte).
2. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă se numeşte vocabular sau

lexic. Dar ştiinţa care studiază vocabularul poartă o denumire formată,
numai pe baza cuvântului „lexic”. Cum se numeşte aceasta?
Răspuns: .......................................................................................
3. Cuvântul – ca unitate de bază a vocabularului, are o natură

duală. Precizaţi cel puţin câte doi termeni care denumesc fiecare dintre
cele două componente ale cuvântului.
Răspuns:
a) ...............
b) ..............
4. Analizează componenţa structurală a cuvântului strălucitor.
Răspuns: .......................................................................................
5. Cum se numesc disciplinele lexicologice care studiază originea,

formarea, respectiv sensurile cuvintelor?
Răspuns: .......................................................................................
6. Pentru alcătuirea unor dicţionare, ca Dicţionar de antonime al

limbii române şi Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române, s-au
folosit principiile şi metodele a cel puţin trei discipline conexe ale
lexicologiei. Enumeră-le!
Răspuns: .......................................................................................
7. Subdiviziuni ale vocabularului, de tipul „vocabular fundamental

– masa vocabularului”, „termeni literari – termeni populari” etc., se
organizează după un criteriu extralingvistic. Despre ce criteriu este
vorba?
Răspuns: .......................................................................................

8. Care este criteriul lingvistic ordonator al unor cuvinte „primare”,
de tip floare, faţă de cele „derivate”, de tip înfloritor? sau al unor termeni
moşteniţi din latină faţă de împrumuturile din franceză?
Răspuns: .......................................................................................
9. Cuvinte ca revoluţie, paşoptism, proclamaţie ş. a. reflectă un

anumit eveniment istoric, cu consecinţe foarte importante asupra
evoluţiei societăţii româneşti, dovedind strânsa relaţie dintre societate şi
limbă. Despre ce eveniment este vorba?
Răspuns: .......................................................................................
10. Indică titlul unei lucrări de referinţă, din care au apărut până
acum trei volume, în domeniul formării cuvintelor româneşti prin
derivare şi compunere.
Răspuns: .......................................................................................
3.9. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste

Exerciţiul nr. 1:
Sunt cuvinte:
a = cuvânt, căci poate fi: 1. articol posesiv genitival feminin
singular (o carte a fetei); verb auxiliar „a avea” (a venit); prepoziţie
(cărţile a trei elevi); interjecţie (a!) etc.;
al = articol posesiv genitival masculin singular (un prieten al
fratelui meu);
brut = adjectiv, cu sensul „neprelucrat, primar”: formă brută,
salariu brut etc.;
car = substantiv, cu sensul de „vehicul terestru cu patru roţi, cu
tracţiune animală, folosit la ţară pentru transportarea (sic!) alimentelor”
(DEX, s.v.);
crau = cuvânt; deşi nu are morfeme, el este totuşi o îmbinare de
sunete dotată cu sens, căci în limba română reprezintă interjecţia
imitativă pentru sunetul scos de cioară;
dar = cuvânt; 1. substantiv, definit prin sinonimul „cadou”; 2.
conjuncţie adversativă: „însă”, „ci”; 3. adverb (înv. şi reg.) însemnând
„da”, „aşa”, „astfel”.
Celelalte sunete sau grupuri de sunete nu au statut de cuvinte,
deoarece sunt lipsite de semnificaţie.
Test de evaluare nr. 1:

1.a) etimologia
b) semantica
c) formarea cuvintelor
2. frazeologia
3. onomastica – antroponimia – hidronimia/toponimia

Exerciţiul nr. 2:
- criteriul funcţional-ierarhic, prin plasarea în clasa „vocabularului
cu sferă restrânsă”, subclasa „popular”;
- criteriul semantic, prin relevarea bazei antonimice a termenilor-
cheie;
- criteriul etimologic-formativ, prin invocarea originii latine şi a
valorii locuţionare.
Test de autoevaluare
1. „... se folosesc sau au fost cândva folosite într-o limbă”

2. a) formă; complex sonor; expresie; semnificant;
b) conţinut; semnificaţie; înţeles; semnificat
3. Lexicologie
4. stră- (prefix); luci (cuvânt-bază); -tor (sufix)
5. Etimologia; formarea cuvintelor; semantica
6. Lexicografia, semantica, frazeologia
7. Criteriul funcţional-ierarhic
8. Criteriul formativ-etimologic
9. Revoluţia de la 1848
10. Formarea cuvintelor în limba română (vol. I-III, 1970-1989)
Punctaj: pentru fiecare răspuns corect şi complet se acordă 10

puncte. Total: 100 puncte.

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

ORGANIZAREA FUNCŢIONAL-IERARHICĂ A VOCABULARULUI
Cuprins:
4.1. Obiective educaţionale .....................................................................................53
4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului...............................................56
4.2.1. Vocabularul fundamental (VF) .......................................................................56
4.2.2. Masa vocabularului........................................................................................56
4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare................................56
4.3.1. Vocabularul de uz general .............................................................................57
4.3.2. Vocabularul cu sferă limitată de utilizare .......................................................56
Vocabularul regional ...............................................................................................57
Vocabularul arhaic...................................................................................................58
Vocabularul neologic ...............................................................................................58
4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv....................................................................60
4.5. Vocabularul special şi specializat ....................................................................62
4.5.1. Argoul ...........................................................................................................62
4.5.2. Jargonul ........................................................................................................63
4.5.3. Vocabularul specializat .................................................................................63
4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar .............................................................65
4.7. Dinamica vocabularului.....................................................................................62
4.8. Structura vocabularului .....................................................................................68
4.9. Lucrarea finală de evaluare ..............................................................................70
4.10. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ...................................................71
4.11. Surse bibliografice ..........................................................................................72
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:
• să Identifici cuvintele din vocabularul fundamental şi din masa

vocabularului;
• să prezinţi trăsăturile specifice ale cuvintelor din vocabularul
fundamental;
• să determini ariile de utilizare ale diferitelor grupe lexicale stabilite
după criteriul frecvenţei;
• să identifici echivalente literare pentru cuvinte din sferele populare,
regionale, familiare, argotice, tehnice;
• să recunoşti sursele şi procesele transferului lexical;
• să schimbi registrele lexicale în comunicarea scrisă şi orală.
Reţine ! În capitolul introductiv am stabilit că ierarhizarea funcţională a

vocabularului este un criteriu extern, care acţionează prin factori
psihologici, socio-culturali, istorici, geografici etc., creând submulţimi
lexicale diferite între ele prin niveluri (de corectitudine faţă de
standardul stabilit la un moment dat, de utilitate, niveluri estetice) şi
prin sfere de întrebuinţare (generală – regională – profesională –
individuală etc.). În primul caz, vorbim despre registre lexicale, în al
doilea caz, despre uz sau frecvenţă.
De fapt, axele de organizare se intersectează, după cum şi
elementul psihologic (preponderent individual, intensiv, sincronic)
acţionează împreună cu cele sociale, culturale, teritoriale
(preponderent colective, extensive, diacronice). Consecinţele sunt
uşor de remarcat
• acelaşi vorbitor (grup de vorbitori) poate utiliza cuvinte din clase
funcţionale-ierarhice diferite (schimbând registrul, după
împrejurări: nevastă – în mediu familiar; soţie – în societate);
• acelaşi cuvânt poate face parte din mai multe clase sau chiar din
toate (a fi, a avea, zi, om, frumos), pe când un alt cuvânt poate
aparţine unei singure clase;
• acelaşi cuvânt poate avea mai multe sensuri – care aparţin unor
clase diferite. Exemplu: operaţie aparţine limbii literare standard,
prin sensul său de bază, „acţiune, lucrare” (executată de om sau
de un utilaj); prin sensurile sale secundare, el aparţine limbajului
profesional, iar în cadrul acestuia se disting mai multe domenii:
medical, militar, financiar, matematic etc.; prin urmare, criteriul
funcţional-ierarhic funcţionează şi la nivelul sensurilor, nu numai al
cuvântului;
• această suprapunere parţială de clase dovedeşte că acest criteriu
(al funcţionalităţii, al frecvenţei) nu poate acţiona foarte riguros în
condiţiile unui material lexical imens, foarte mobil, extrem de
nuanţat. Din această cauză, unii specialişti nu recunosc decât o
singură ierarhizare, aceea a lexicului de bază, opus masei lexicale;
• ezitările se văd în subdiviziunile operate, precum şi în terminologia
specială, destul de diferită de la un cercetător la altul. Din raţiuni
metodologice, didactice, se folosesc ierarhizări binare, în principiu,
dar unele clase impun mai multe trepte de ordonare a subclaselor.
4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului

4.2.1. Vocabularul fundamental (VF)
Este alcătuit din acele cuvinte care sunt folosite frecvent (practic,
Funcţionalitate aproape zilnic) de către toţi vorbitorii unei limbi, indiferent de
frecvenţă nivelul instruirii, profesie, vârstă, sex, regiune, religie etc.
Numit şi vocabular de bază sau vocabular reprezentativ,
vocabular esenţial, fond principal lexical, fond principal de cuvinte, el
reprezintă nucleul funcţional stabil al limbii (I. Toma, 2001, p. 78).
Unii cercetători numesc nucleu un subgrup din VF, restrâns la
circa o sută de cuvinte, aşa-numitele unelte gramaticale: prepoziţii,
conjuncţii, verbe auxiliare, articole etc. (cf. A. A. Moles apud I. Coteanu,
1985, 177-178).

În limba română, numărul de cuvinte care intră în VF se estimează
la circa 1500. Ele se grupează după criterii extralingvistice şi lingvistice
şi îndeplinesc anumite caracteristici definitorii.
• numele părţilor corpului omenesc: cap, ochi, nas, gură, dinte, piept,
mână, picior etc.;
Grupe lexico-tematice ale VF
• numele de rudenie: părinte, copil, mamă, tată, fiu, fiică, frate, soră,
bunică, văr, nepot etc.;
• numele principalelor acţiuni umane: a mânca, a bea, a vorbi, a
merge, a cânta, a lucra etc.;
• denumirile pentru locuinţă, unelte şi obiecte uzuale: casă, masă,
fereastră, uşă, topor, roată, inel etc.;
• numele principalelor alimente şi băuturi: pâine, carne, lapte, brânză,
apă, vin etc.;
• numele unor animale domestice şi sălbatice: câine, pisică, găină, cal,
vacă, oaie; lup, urs, peşte, ţânţar etc.;
• nume de arbori şi plante: pom, cireş, plop, floare, frunză, iarbă,
ceapă, varză etc.;
• denumiri pentru elementele universului şi ale formelor de relief: cer,
pământ, aer, soare, lună, stea; munte, deal, câmpie, râu, mare etc.;
• denumiri pentru exprimarea timpului şi a spaţiului: zi, noapte, an,
lună, vară, iarnă, acum, atunci, departe, aproape, aici, acolo etc.;
• numele unor calităţi şi defecte: bun, rău, frumos, urât, mare, mic,
deştept, prost, tânăr, bătrân, vesel, trist etc.;
• numele unor culori: roşu, galben, verde, albastru (alb, negru);
• instrumente gramaticale (conjuncţiile şi prepoziţiile): şi, nici, dar, că,
să, în, pe, cu, la, din, de etc.;
• verbele auxiliare: a fi, avea, a voi;
• sistemul pronumelor: eu, tu, el, ea, noi, voi; ăsta, altul, nimeni, toţi
etc.;
• numeralele de la 1 la 10;
• anumite adverbe (bine, rău, repede, mult) ş.a.m.d.
• sunt cuvinte foarte vechi, aparţinând, mai ales fondului latin;
• au un mare grad de stabilitate; au rămas cu sensurile originare şi cu
forme aproape neschimbate; nu au putut fi înlocuite de cuvinte din
straturile etimologice ulterioare încheierii procesului formării limbii
române;
• au, în principiu, corp fonetic redus, fiind formate din 1-2 silabe, rar-
cuvintelor din VF
mai multe: om, cap, fiu, mamă, trei, noi, fi, avea;
Caracteristici ale
• au frecvenţă mare (respectiv, mare valoare circulatorie, cf. supra,

definiţia) în timp şi spaţiu, între niveluri şi registre lexicale diferite; de
aceea sunt „primele învăţate şi ultimele uitate”;
• sunt cuvinte polisemantice, în majoritate (vezi cuvântul cap, care are
circa 54 de sensuri, ochi etc.);
• au mare putere de derivare şi compunere (vezi familia lexicală a unor
cuvinte ca om, floare, pământ etc.);
• au o mare capacitate de a forma locuţiuni, expresii metaforice,
frazeologice (om de omenie, om de bază, s-a făcut om etc.; floarea
tineretului, în floarea vârstei etc.).

4.2.2. Masa vocabularului
Reprezintă restul cuvintelor din vocabular, în cazul limbii române,
diferenţa de la cele circa 1.500 de unităţi ale VF până la totalul de
aproximativ 175.000 de cuvinte (cu tot cu variante).
Această parte se şi numeşte, în diverse lucrări de specialitate,
restul vocabularului sau vocabular secundar, vocabular disponibil.
Termenul de „rest” nu trebuie înţeles în sens peiorativ, ci în cel strict
matematic, statistic. Căci, dacă la o asemenea imensitate de material
se poate presupune şi o mare diversitate, în clasele care, totuşi, pot fi
delimitate, intră şi cuvinte cu frecvenţă mare. Problema este însă că
acestea, spre deosebire de cele din VF, sunt utilizate de grupuri mai
reduse de vorbitori. În principiu, intră aici:
- lexicul popular;
- regionalismele;
- arhaismele;
- neologismele;
- termenii de specialitate (profesional-ştiinţifici):
- termenii de argou şi jargon;
- creaţiile individuale;
- hapax-urile (termeni atestaţi o singură dată în limbă) etc.
Exerciţiul nr. 1
1. Subliniază cu o linie cuvintele din fondul principal lexical şi cu
două linii pe cele din masa vocabularului:
a) a auzi, agitaţie, aici, a ara, alifie, afin, a aloca, aluzie,
Răspunsurile vor fi scrise în
amalgam, albastru, car, chit, ciot, cuptor, cleşte, cerb, condei, a citi,
spaţiile lăsate libere
croitor, a crede, cuţit, a fugi, febră, frunte, fin, fiert, frescă, femeie,
floare, fond, foc.
2. Grupează cuvintele din textul de mai jos pe două coloane: a)

cuvinte din vocabularul fundamental, b) cuvinte din masa
vocabularului:
„În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur, şi de
când îl avea, el nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci ...
venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau gata să se
coacă”. (P. Ispirescu)
4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare

Factorul social acţionează extensiv, stabilind arii mai extinse sau
mai restrânse ale lexicului. Specialiştii au remarcat echilibrul numeric al
subdiviziunii, inegalităţile fiind compensate de mărimea diferită a
grupurilor de vorbitori.
Cu toate acestea, şi dicotomia astfel stabilită rămâne insuficient
diferenţiat, suprapusă altor grupări: vocabularul uzual ≈ vocabular
fundamental ≈ vocabular activ etc. (vezi Figura 2.2.).

a b c
Figura 2.2. Suprapunerea grapelor lexicale (a = VF; b = vocabular uzual; c = vocabular activ).
4.3.1. Vocabularul de uz general cuprinde cuvintele folosite de către întreaga comunitate
a vorbitorilor, indiferent de gradul de instruire, domeniu socio-
profesional, regiune etc. El se mai numeşte fond comun, fond general,
vocabular mediu, vocabular supradialectal, vocabular nespecializat.
Bogăţia nomenclaturii reflectă incertitudini, suprapuneri şi diferenţe
definitorii.
Chiar dacă trăsăturile definitorii se reiau din definiţia VF,
vocabularul uzual se deosebeşte de acesta prin factorul frecvenţă, în
sensul că el cuprinde mai mult decât cuvintele folosite (aproape) zilnic.
În plus, nu conţine numai cuvinte din fondul activ, ci şi din cel pasiv,
termeni literari, dar şi termeni populari: mamă, dar şi talon; a se ivi, dar
şi chestie etc.
Eterogenitate Vocabularul de uz general reuneşte într-o singură mulţime
elemente active de la toate grupele de vocabular activ (care poate
caracteriza o grupă sau alta de vorbitori).
Aceleaşi caracteristici se regăsesc la nivelul cuvântului. Dintre
diversele sensuri ale fiecărui cuvânt, numai sensul de bază, propriu,
foarte cunoscut, plasează cuvântul respectiv în vocabularul uzual, nu şi
cele figurate, învechite, regionale etc.
4.3.2. Vocabularul cu sferă limitată de utilizare cuprinde cuvinte care au arie restrânsă
de folosire, specifică, totuşi, unor grupe de vorbitori, unor zone, epoci,
vârste. Aşadar, termenul general de definire ar fi specificitatea,
referitoare la grupe diferite de cuvinte1.
Aceasta înseamnă că putem defini mai bine acest mare segment
de vocabular (uşor de suprapus „masei vocabularului”) referindu-ne
separat la fiecare grupare componentă.
• Vocabularul regional (dialectal, provincial) se opune vocabularului supradialectal,

prin acoperirea parţială a ariei teritoriale folosite. Intră aici, în primul
rând, formele specifice dialectelor limbii române: dacoromân,
Regionalisme, meglenoromân, aromân, istroromân. De exemplu, utilizarea vocalei
forme protetice a- în cuvinte uzuale care încep cu o consoană: arău („rău”),
dialectale armân („român”), alăvdare („a lăuda”), însoţită de alte trăsături fonetice,
sau utilizarea adjectivului muşat pentru noţiunea de „frumos” sunt
elemente ale dialectului aromân (macedoromân). Dacoromâna, ca
principal dialect românesc, are, la rândul ei, forme sau termeni din
subdialecte, numite, în general, regionalisme: a ciupi, magiun, puţ,
1
Altfel, ar trebui să folosim o descriere prin negaţie („cuvinte care nu sunt
cunoscute şi folosite de către toţi vorbitorii”) ceea ce, din punct de vedere logic şi
metodologic, nu este recomandabil: nu se defineşte un lucru prin ceea ce nu este, ci
prin ceea ce este.
cartof, porumb (Muntenia), a pişcura, pecmez, fântână, crump (Banat),
a pişca, burtă, foale, pântece, curechi, păpuşoi etc. (Moldova).
Pentru regiuni ca Oltenia, Crişana, Maramureş există, de
asemenea, un vocabular relativ bine individualizat.
Observăm că unii termeni regionali au pătruns în vocabularul
uzual, literar, mai ales cei din Muntenia. Totuşi, termeni regionali –
termeni literari este una dintre principalele opoziţii definitorii, în sensul
că cei dintâi nu sunt supuşi actelor voite ale vorbirii şi cultivării. Ei pot
trece în vocabularul uzual, literar, standard, prin opere literare (vezi
scrierile lui I. Creangă) sau prin actualizarea importanţei noţiunii
desemnate etc. Din acest punct de vedere, regionalismele se suprapun
mai degrabă cuvintelor populare, căci au în comun opoziţia cu
vocabularul literar.
Totuşi, suprapunerea regional-popular nu este totală, căci
populare sunt cuvintele din registrul neîngrijit, folosiţi pe întreg teritoriul
în care se vorbeşte româneşte, pe când regionalismele circulă numai
într-o anumită zonă geografică.
Exemplu:
- acesta este forma literară a pronumelui demonstrativ de
apropiere;
- ăsta este forma populară, general valabilă în vorbirea neîngrijită,
familiară, din orice teritoriu al comunităţii vorbitorilor de limba română;
- aista este o variantă regională moldovenească;
- ahăsta este o variantă regională bănăţenească.
• Vocabularul arhaic însumează cuvintele cu sferă restrânsă de utilizare din cauza

învechirii lor, ca formă sau ca utilitate (gr. arhé „vechi”, logos „cuvânt”).
Reamintim că „vechimea” este, în principiu, o trăsătură pozitivă,
definitorie pentru stabilitatea cuvintelor din VF. Arhaismele se
Arhaisme deosebesc de acestea:
a) fie prin evoluţia învelişului sonor (arhaisme fonetice);
b) fie prin pierderea unui sens special (arhaisme semantice);
c) fie prin ieşirea din uz a noţiunii desemnate (arhaisme propriu-zise,
istorisme).
Exemple:
a) lat. directus a trecut prin faza dirept, pentru a deveni, în româna
actuală, drept; lat. rumpere > rom. arh. rumpe > rom. actuală rupe;
b) slv. prostâi „simplu” > rom. arh. prost „simplu” > rom. actuală
prost „fără minte”;
c) arcaş, birjă, iatagan, paharnic, opaiţ, opinci.
• Vocabularul neologic cuprinde aria restrânsă a cuvintelor relativ recent pătrunse în

limba română, încă insuficient adaptate fono-morfologic şi insuficient
cunoscute ca încărcătură semantică.
Factorii social-culturali care acţionează în conturarea acestei sfere
lexicale sunt concretizaţi în grupele de vorbitori (tinerii, oamenii instruiţi
de toate vârstele, specialiştii în domenii de larg interes – finanţe,
informatică etc.) şi, pe de altă parte, în evoluţia social-economică şi
politică, ştiinţifică, spirituală.

„Vârsta neologismelor” relativizează acest grup de cuvinte, căci
sub denumirea de „nou” (gr. neo + logos) se ascund cuvinte adoptate
Neologisme de română abia în ultimii 10, poate chiar numai 5 ani (computer, cip,
site – sait), cât şi cuvinte care au câteva zeci de ani (tehnică), o sută de
ani (telefon, telegraf) sau chiar 350 (imperiu, consilium, consul, cometă,
fantastic, răspublică – introduse în română de către Miron Costin,
Dimitrie Cantemir, prin scrierile sale). Or, în acest din urmă caz,
cuvântul este la fel, dacă nu chiar mai vechi ca unele arhaisme,
calitatea de neologism fiindu-i conferită doar de forma fonetică foarte
apropiată de a etimonului din latina savantă şi de circulaţia restrânsă la
nivelul literar, ştiinţific, specializat.
Multe neologisme au circulaţie internaţională, aparţinând limbii de
origine, altor limbi şi românei, în egală măsură (telefon, marketing,
design etc.) Caracterul restrâns al utilizării lor favorizează numeroase
greşeli de ortoepie şi ortografie. Unele neologisme, ca şi arhaismele,
sunt înregistrate în variante diferite în dicţionare.
În lingvistica românească, prin neologisme se înţeleg nu numai
cuvintele împrumutate, ci şi cele calchiate după o limbă străină, precum
şi cele create în română. Asupra acestor surse de îmbogăţire,
modernizare şi nuanţare a vocabularului vom reveni într-un alt capitol.
Aici adăugăm doar concluzia că arhaismele şi neologismele
constituie grupele polare organizate pe axa temporală a frecvenţei,
respectiv a uzului, cu implicaţiile socio-culturale, psihologice etc.
obişnuite.
Exerciţiul nr. 2
1. Indică sinonimele actuale corespunzătoare următoarelor

arhaisme lexicale (sematice, istorisme) şi fonetice: buche, blănit,
hrisov, leat, moşie, a slobozi.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
2. Dă un alt cuvânt regional şi apoi sinonimul literar al

următoarelor regionalisme: barabulă, hulub, târnă.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
3. Caută în dicţionare varianta corectă pentru următoarele

variante neologice: sandviş-sandvici, sanguin-sanguin, premisă-
premiză.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................

4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv

Bifurcarea vocabularului în activ şi pasiv este unul dintre efectele
organizatorice ale acţiunii factorului psihologic.
Prin vocabular activ înţelegem totalitatea cuvintelor pe care
vorbitorul le întrebuinţează frecvent în diverse împrejurări, iar prin
vocabular pasiv – acele cuvinte pe care le cunoaşte sau le recunoaşte,
dar nu le foloseşte decât foarte rar sau deloc. Este vorba, aşadar,
despre nivelul individual al organizării vocabularului.
Dar vocabularul activ ar fi inoperant dacă nu ar coincide cu al
Mobilitate şi celorlalţi vorbitori, ceea ce înseamnă că există un fond lexical activ
dinamism comun pentru toţi vorbitorii unei limbi, fond care se suprapune
vocabularului fundamental, în mare măsură. Altfel spus, criteriul
psihologic, individual, devine criteriu social-cultural, colectiv.
În ceea ce priveşte vocabularul pasiv, el se stratifică în mod
previzibil în diverse subcategorii: a) cuvinte relativ general cunoscute,
apropiate de sfera vocabularului activ, numite disponibilităţi lexicale,
tocmai pentru că pot trece oricând în aceasta, prin lecturi, studii sau
prin presiunea mediului social-lingvistic (exemplu: supermarket, angro
etc.); b) cuvinte rar folosite, dar pe care încă le pot recunoaşte unii
vorbitori (căci apar, de exemplu, în expresii, locuţiuni etc.: toptan
„cantitate mare”, „belşug”, cf. loc. adj. şi adv. cu toptanul; c) cuvinte
extrem de rare, foarte apropiate de frecvenţa zero în vorbire (exemplu:
raia „teritoriul locuit de supuşii creştini ai Imperiului Otoman, de obicei,
administrat direct de către autorităţile militare turceşti”). Şcoala,
lecturile, mass-media, călătoriile etc., aduc pentru un moment astfel de
cuvinte în actualitate, căci a existat o epocă în care ele au fost active.
Prin urmare, putem reprezenta grafic submulţimile vocabularului
ca în Figura 2.1.
a b c d
Figura 2. 1. a – vocabular activ; b, c, d – vocabular pasiv, cu grade de cunoaştere şi recunoaştere

descrescândă.
• Şi la nivelul unui cuvânt există sensuri active şi sensuri pasive. De

exemplu, miez este un cuvânt pe care orice vorbitori de limba
română îl poate defini, cu aproximaţie, ca „parte interioară (moale)
a unui fruct, a pâinii etc.”. Valoarea temporală, înregistrată în DEX
ca (sensul 3) care apare doar în expresii fixe este, de asemenea,
relativ cunoscută (miezul zilei, miezul nopţii (12 h, 24 h), miezul
verii, miezul iernii), dar mai rar folosită. Urmează sensul figurat:
„semnificaţie”, „esenţă” a unei probleme, utilizat de categorii diverse
de vorbitori, nediferenţiate socio-cultural. Sensul tehnic, „formă prin
care se obţin goluri sau scobituri în piesele turnate prin topire”, este
cunoscut şi utilizat, evident, numai de către profesionişti.
În concluzie, vocabularul activ şi vocabularul pasiv reprezintă o
clasificare impusă de mai multe criterii şi care se suprapune altor
clasificări şi se completează cu alte clasificări. Vocabularul activ
coincide, în mare măsură, cu VF, iar în vocabularul pasiv intră
subgrupele din masa vocabularului (regionalisme, arhaisme,
neologisme, termeni literari, termeni populari etc.)
Exerciţiul nr. 3
1. Un cuvânt precum meterhanea ar avea gradul de frecvenţă

zero, dacă nu ar fi înregistrat în DLR (dicţionarul-tezaur al limbii
noastre), în dicţionarele enciclopedice, explicative sau în dicţionarele

speciale etc., de neologisme, arhaisme etc.

a) Defineşte cuvântul, după oricare dintre aceste dicţionare;
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
b) Enumeră contexte în care ar putea să apară acest cuvânt.

....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
2. Cuvântul strămurare desemnează, în limba română veche, un

băţ ascuţit sau o prăjină cu vârf de fier, folosită în trecut pentru a
îndemna vitele la mers. El certifică o ocupaţie veche din mediul rural.
Pentru vorbitorul citadin de astăzi, el are, în mod cert, frecvenţa zero,
ceea ce ar însemna, practic, un paradox privind structura
vocabularului. Numeşte cele două clase în care cuvântul poate fi
clasat, totuşi, salvând aparenţa paradoxală.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
3. Cuvântul moşie are a) un sens activ şi b) câteva sensuri

pasive. Defineşte aceste sensuri şi precizaţi sfera de utilizare în care
se încadrează.
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
4.5. Vocabularul special şi specializat reprezintă grupele de cuvinte organizate

după criteriul frecvenţei, criteriul funcţional, prin ierarhizare pe axa (de
natură psihologico-socială) a „intereselor şi preocupărilor”. Opoziţia
clarificatoare se realizează, în principiu, cu vocabularul uzual, cu
precizarea că specializările (lexicale, fono-morfologice, semantice)
definesc grupuri în mod ostentativ „închise”. Alte opoziţii se creează cu
limba literară, cu vocabularul fundamental, ceea ce înseamnă că
grupele „speciale/specializate” se suprapun, măcar parţial, celor de la
polul opus: masa vocabularului, vocabularul neliterar etc.
Vocabularele speciale sau de grup sunt argoul şi jargonul.
4.5.1. Argoul este reprezentat prin vocabularul de grup, utilizat în special de către mediile
interlope, de către infractori sau alte medii restrânse, pentru a limita
transparenţa comunicării doar la persoanele iniţiate.
Sursele argoului sunt:

unele arhaisme („părăsite de limba literară”, I. Toma, 2002, p. 76):
aghiotant „hoţ”, calfă, ienicer „poliţist”;
Sursele neologismele nesocializate sau socializate cu alte sensuri: elice
argoului „limbă”, incubator, incintă, bordei „închisoare”;
împrumuturi din alte limbi, mai ales din vorbirea romilor: gabor
„poliţist” (cuvântul de origine maghiară, însemna, în original, „ţigan”);
gagiu „om” etc.;
termeni uzuali, cărora li se conferă sensuri speciale, prin
metamorfozare: abajur „fustă scurtă”, amortizoare „sâni”, ghişeu
„şliţ”.
Tratatele şi dicţionarele de specialitate dovedesc că pentru fiecare

referent există o serie sinonimică foarte bogată, care poate depăşi o
sută de termeni, evident, cu nuanţele de rigoare. Pentru noţiunea de
„hoţ” cuvintele argotice, extrem de numeroase, pot indica şi vechimea,
domeniul de „specializare”, anii de puşcărie, gradul ierarhic într-o
„bandă” etc.: bobocel, calfă, diurnist, decan; angrosist, ciupitor, hultan;
ilegalist etc.
Câmpul semantic rezultat din cuvintele cu cea mai mare frecvenţă
(şi bogăţie semantică, sinonimică etc.) ilustrează semnificativ „lumea”
utilizatorilor, gândirea, sentimentele şi preocupările lor, dovedind încă o
dată mobilul psiho-social care funcţionează ca factor organizator al
acestui grup de cuvinte.
Cei mai mulţi referenţi desemnează: hoţul, poliţistul, închisoarea,
bătaia, băutura, prostituţia, (homo)sexualitatea, ţiganul, informatorul.
Aceste cuvinte alcătuiesc fondul activ al vorbitorilor respectivi, alături de
referenţii din VF, pentru care argoul are, de asemenea, cuvinte proprii:
părţile corpului – alunecători, căutători, binoclu etc. („ochi”), aftă, bot,
căţea, cioc, clanţă, goarnă, muie („gură”), aripă, cange („mână”),
cantalup, diblă, gulie, bostan („cap”), icre („creier”), ataş („fund”), bord,
bufet, dulap, ghiozdan („stomac”); termeni de rudenie – balabustă,
belea, jandarm, molie, remorcă, respectiva („soţie”); calităţi – nasol,
zbanghiu, ciacâr etc.
Termenii obsceni îşi găsesc un loc privilegiat în argou. Elevii
Pseudo-argoul studenţii, soldaţii preiau adesea asemenea termeni, astfel încât unele
lucrări de specialitate vorbesc despre un „argou al elevilor şi studenţilor”
(diriga, mate, şase, boabă), un argou al militarilor în termen (osu
„Ofiţerul de Serviciu”; a. m. r. „au mai rămas”, tiribau „arest” etc.
Cercetătorii mai riguroşi consideră că este o simplă „tendinţă”,
încadrabilă, de altfel, în procesul firesc de pătrundere a unor asemenea
termeni, puternic „coloraţi” stilistic, în limbajul familiar: baftă, nasol,
naşpa, gagică, şest.

4.5.2. Jargonul cuprinde cuvintele neologice insuficient integrate în sistemul fono-
morfologic al limbii române şi incomplet socializate, care circulă în
paralel cu termenii uzuali, ca sinonime perfecte. Spre deosebire de
neologismele necesare – care corespund unor realităţi noi (computer)
sau unor sensuri, nuanţe noi: a faxa, a lista (un text cules prin
tehnoredactare computerizată), termenii de jargon nu acoperă o
necesitate lexicală; ei reflectă snobismul unor indivizi sau grupuri socio-
Tipuri de jargon
culturale, care cred că astfel îşi dovedesc „superioritatea”. Din cauza
aceasta, în alte limbi, ca franceza, asemenea cuvinte se numesc
barbarisme. Fenomenul este vechi în română. Ion Ghica povesteşte
cum vorbea mătuşa sa, care îşi lăuda evghenia („nobleţea”), la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. A urmat moda
franţuzismelor, care a durat aproape două secole, cu o exacerbare între
1850 şi 1944. Franţuzomania, integrată într-un proces mai general de
bilingvism cultural, a fost ironizată de către autori ca V. Alecsandri, I. L.
Caragiale, care au surprins folosirea semidoctă – deformată, neglijentă,
a „preţioaselor ridicole” din burghezia în ascensiune: musiu, şarlă,
filfizon, bulivar ş.a. În prezent, termenii de jargon provin mai ales din
engleză (britanică şi americană): O. K., bye-bye, week-end, job,
business etc.
Alături de alte câteva zeci de mii de cuvinte de origine franceză,
care au fost integrate definitiv în limba română modernă, unele
împrumuturi din franceză (ca şi din italiană) continuă să se păstreze şi
astăzi, ca elemente de jargon, adică inutile, artificial utilizate: a amorsa,
a anvizaja, a flana, inubliabil, indimenticabil (it.), impardonabil, mefient
etc.
4.5.3. Vocabularul specializat este format din terminologiile de specialitate ale diverselor
profesiuni şi domenii ştiinţifice. Prin urmare, şi aceasta este o grupă
lexicală delimitată prin factorul socio-cultural, pe axa intereselor,
utilităţilor etc., prin opoziţie cu vocabularul uzual, general. El reprezintă
o subcategorie a ceea ce numim „vocabular ca sferă limitată de
utilizare”, alcătuită, la rândul ei, din atâtea subdiviziuni, câte ramuri
ştiinţifice şi profesiuni au un statut suficient de bine delimitat, încât să-şi
creeze un vocabular propriu. Vocabularul de specialitate nu trebuie
confundat cu „limbajul de specialitate”, care presupune, în principiu, şi o
structură morfo-sintactică şi stilistică particulară, dar face parte din
acesta, ca cea mai pregnantă caracteristică. În plus, vocabular de
specialitate poate exista pentru mult mai multe domenii decât cele care
au limbaje de specialitate.
Terminologiile de specialitate sunt astăzi atât de numeroase şi atât
de dezvoltate pentru fiecare domeniu, încât lexicologia şi lexicografia au
Nomenclatura dezvoltat o altă ştiinţă conexă, numită chiar terminologie. În această
subramură lingvistică, orice termen de specialitate se numeşte termen
tehnic (indiferent că el aparţine medicinei, arhitecturii sau electronicii,
metalurgiei), iar totalitatea termenilor care desemnează obiecte,
procese, fenomene, persoane, calităţi etc. se numeşte nomenclatură.
Evident, fiecare dintre denumirile acestea au şi un sens uzual şi alte
sensuri secundare; cercetători diferiţi folosesc termeni şi accepţii diferite
ale vocabularului de specialitate. Unii continuă să denumească prin
„termeni tehnici” numai cuvintele care reprezintă domeniile strict
tehnico-ştiinţifice: mecanică, metalurgie, electrotehnică.

Sursele cuvintelor de specialitate sunt:
cuvinte împrumutate, traduceri, cuvinte calchiate: turnesol, hârtie
sticlată, etc.;
cuvinte uzuale, folosite cu sensuri speciale: asociere, operaţie,
soluţie etc.;
cuvinte nou create, pe rădăcini sau afixe (prefixoide, afixoide, vezi
infra) savante (greceşti, latine, dar şi din italiană, franceză, engleză
etc.), precum şi formaţiuni hibride: algo-calmin (< lat. algos „durere”
+ form. rom. calmin, de la a calma, cf. fr. calmer).
Aparţinând fondului neologic, multe asemenea cuvinte au

Caracteristicile circulaţie internaţională. De exemplu, terminologia lingvistică, vocală,
terminologiei consoană, fonetic, fonologic, lexicologie, morfologie, sintaxă etc.,
de specialitate aparţine unui mare număr de limbi moderne, cu adaptările fono-
morfologice de rigoare.
O condiţie a selecţiei cuvintelor în vocabularele de strictă
specialitate este monosemantismul lor. Termenii tehnici trebuie să aibă
o valoare denotativă clară, care să exprime pregnant, fără riscul unor
interpretări datorate conotaţiilor suplimentare, fenomenul, procesul,
obiectul desemnat etc.
Aceasta nu înseamnă că în vocabularele respective (biologie,
geografie, geologie, istorie, administraţie, arhitectură, medicină, marină,
drept, transporturi, comerţ, pielărie etc. – am citat la întâmplare ştiinţe şi
profesiuni - nu există şi turnùri, locuţiuni, sintagme specifice, unele cu
încărcătură metaforică foarte bogată.: a face de cart, a trage obloanele,
rădăcină pătrată etc. Ele nu fac decât să dovedească puterea de
acţiune a frazeologismelor în orice limbă vie şi, pe de altă parte, să
întărească specificitatea lexicului respectiv, căci semnificaţia lor este
accesibilă exclusiv profesioniştilor. Trecerea unor termeni şi expresii din
vocabularele de specialitate în uzul comun sau în alte limbaje cu sferă
restrânsă ţine de mecanismele naturale ale evoluţiei societăţii şi a
limbii.
Reţine ! Lexicologia, lexicografia, onomastica au generat o literatură de

specialitate şi o producţie lexicografică impresionante, în care încă
mai există loc mult de noi rezolvări, dat fiind ritmul de dezvoltare a
societăţii umane. Am citat deja, în Bibliografia selectivă de la
Capitolul 1, două dicţionare de termeni lingvistici. Există însă
dicţionare de arhaisme, dicţionare de regionalisme, unele generale,
altele încă mai specializate, înregistrând cuvintele pe epoci, zone
geografice, formaţii lexicale etc. Există, de asemenea, dicţionare de
argou şi expresii familiare, dicţionare tehnice (în sensul restrâns al
cuvântului), dicţionare bilingve, poliglote pe domenii (tehnic, de
comunicare etc.), dicţionare de termeni marinăreşti, juridici,
economici (cu nenumărate subspecializări şi criterii de selecţie şi
echivalare). Alături de tratatele, studiile, manualele, revistele de
specialitate, acestea reflectă foarte clar dinamica limbii, în acord cu
dinamica societăţii, în general.

Exerciţiul nr. 4
1. Caută la fişierele unei biblioteci sau la cele on-line şi
înregistrează câte un dicţionar de specialitate pentru:
a) limba veche românească;

b) neologismele din limba română;

c) termenii de argou;
d) tehnic plurilingv;
e) al unei profesii, la alegere.
2. În limba română veche, cuvântul polisemantic rost „sens”,

„raţiune” etc. avea şi sensul „gură”, „vorbire” (cf. lat. rostrum). Astăzi,
acest sens se mai păstrează doar în expresii ca a lua pe cineva la
rost, a spune pe de rost. În ce grupă lexicală organizată pe axa
selecţiei temporale se poate încadra această utilizare?
3. Cum se numesc în lexicologie termeni şi expresii de tipul:

madam, mersi, pardon, bonjur, bonsoar?
4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar

O altă grupare binară organizată după criteriul funcţional-ierarhic,
impusă de acţiunea factorului social-cultural, este cea care corespunde
variantelor limbii, în general: literară/neliterară.
• Vocabularul literar include cuvintele scrise şi rostite în conformitate cu sistemul

normelor care asigură caracterul cultivat, îngrijit. Este o grupă destul de
mare şi de eterogenă, ca şi altele – analizate mai sus, incluzând VF, în
variantele corecte, normate, dar şi termeni care desemnează realitatea
înconjurătoare, relaţiile sociale, părţi ale terminologiilor speciale
(administraţie, transporturi, ştiinţe, arte, presa, literatura etc.). Totuşi, s-
a calculat că într-o limbă nu se folosesc mai mult de 4000 de cuvinte
„îngrijite”.
Trebuie să facem deosebire între vocabularul literar standard şi
vocabularul literar beletristic. Cel dintâi se opune subclasei populare,
dar şi arhaice, speciale etc., pe când cel de-al doilea le poate include.
Exemplu:
- soţie – termen literar standard (opus lui nevastă – popular;
molie – argotic;
- soaţă – termen din literatura beletristică (înv., poetic).
Şcoala are un rol important în lărgirea sferei sociale a utilizatorilor
vocabularului literar.
• Vocabularul neliterar include toate celelalte variante lexicale (popular, regional, argou,
jargon, arhaism etc.), fiind deci o grupă încă mai cuprinzătoare şi mai
eterogenă decât „perechea” sa de pe axa intensiv-extensivă
(calitativ/cantitativă) a factorului social-cultural.
Eterogenitatea şi mobilitatea acestui segment lexical provine nu
numai din numărul mare al colectivităţilor organizate pe axa temporală,
Îngrijit / spaţială, culturală, ci şi din variaţiile de registru la nivel individual. Nu
neîngrijit numai oamenii cu o instrucţie redusă folosesc cuvinte sau forme
neliterare, ci şi cei culţi, în anumite împrejurări. De aici rezultă o
subdiviziune specifică: popular/familial.
Vocabularul popular a fost deja definit mai sus, prin raportare la
cel regional. El include termenii nestandardizaţi, utilizaţi în mediile
rurale, suburbane sau chiar urbane, datorită:
a) nivelului cultural-educativ: popă, nevastă, sudoare;
b) exclusivităţii termenilor (pentru unelte şi instrumente populare:
furcă, mătură, suveică etc.);
c) expresivităţii: năduşeală (pentru „transpiraţie”);
d) dorinţei de evitare a termenilor literari, ştiinţifici, percepuţi ca
pretenţioşi, prea specializaţi: burtă (în loc de „abdomen”), râie (în
loc de „scabie”), muşeţel (în loc de „Matricaria chamomilla”),
pucioasă (în loc de „sulf”) etc.
Unii specialişti consideră că pot fi incluse în vocabularul popular şi

acele regionalisme care sunt bine cunoscute de întreaga comunitate a
vorbitorilor de limba română:
- nea (Banat, Transilvania), omăt (Moldova), vs. zăpadă (Muntenia),
dar şi termen literar standard:
- păcurar, oier, mocan, vs. cioban ş. a. m. d.
Vocabularul familiar este o subramură a celui popular, fiind alcătuit

din cuvinte şi expresii utilizate în microgrupuri (familie, prieteni, loc de
muncă), în relaţii neoficiale, intime, familiale.
Microgrupul respectiv îşi selectează cuvinte sau sensuri ale unor
cuvinte din diverse alte segmente ale vocabularului (popular, argotic,
neologic, regional etc.). Unele familiarisme au, totuşi, circulaţie
răspândită, singurul element specific fiind utilizarea lor în mediu
restrâns, neoficial: ăsta, baftă, chestie, grăsan, mamaia, mă, mersi,
mutră, nene, pă, a păpa, puiuţ, a pupa, tâmpit, treabă ş. a.
Altele sunt creaţii la nivel lexical sau semantic, cunoscute şi
utilizate doar în cadru restrâns. Aşa apar cuvintele de origine infantilă,
mai ales termenii de adresare către membrii familiei, diverse diminutive
sau orice alte creaţii accidentale, adoptate ca un limbaj intern, intim, de
microgrup...
Exerciţiul nr. 5
Aparţine registrului literar enunţul (încercuiţi varianta corectă):
a) Se amestecă în vorbă nevasta domnului Iorgu. da/nu
b) Se amestecă în vorbă soţia lui nenea Iorgu. da/nu
c) Intervine în discuţie soţia domnului Iorgu. da/nu
d) Intră în discuţie muierea domnului Iorgu. da/nu
e) Se amestecă în vorbă doamna domnului Iorgu. da/nu

4.7. Dinamica vocabularului

S-a înţeles, din analiza segmentelor lexicale de mai sus, că
Schimbări vocabularul este o mulţime ale cărei elemente sunt într-o continuă
lexico- mişcare. Dincolo de faptul că un cuvânt aparţine, de obicei, mai multor
semantice submulţimi, căci răspunde mai multor criterii şi axe de clasificare, el îşi
poate schimba sensurile (prin actualizarea, socializarea unuia în
defavoarea altora), poate să se nască, pentru a denumi o noţiune
absolut nouă în existenţa umană, poate să treacă dintr-o arie de
frecvenţă în alta, în raport de schimbările lingvistice sau extralingvistice,
sau poate să piară definitiv, dacă nu a fost înregistrat într-un dicţionar-
tezaur, într-un document oarecare, în perioada când era activ sau
Cauzele măcar în perioada de deplasare spre marginile vocabularului pasiv.
deplasărilor
Cauzele apariţiei şi dispariţiei cuvintelor dintr-o limbă, respectiv,
lexico-
cauzele deplasării în arii şi grupe/subgrupe diferite au dublă natură.
semantice
Cauze extralingvistice (social-politice, economice, culturale):
• contacte lingvistice (determinate istoric):
- arina, de origine latină (harena) este înlocuit cu nisip, de origine
slavă (probabil, prin contactul cu limba bulgară); arină se deplasează
spre marginea masei vocabularului, ca element dialectal
(meglenorom. arină), regional (arină – Crişana);
- polcovnic (de origine slavă), evghenicos (de origine greacă), divan
(de origine turcă) sunt înlocuiţi, în secolul al XIX-lea, cu elemente
latino-romanice sau cu creaţii interne colonel, nobil, adunare;
- slobod este dublat de liber etc.;
- evoluţia societăţii, apariţia unor realităţi noi (obiecte, funcţii, acţiuni,
fenomene etc.) impune nume noi, fenomen numit de către
neogramatici „cuvinte şi lucrări”: apare o noţiune nouă, apare şi
cuvântul corespunzător; dispare o noţiune, dispare şi cuvântul care o
desemnează: voievod, iatagan, şfară, abac trec în masa
vocabularului, în fondul pasiv; preşedinte, mitralieră, telefon, bombă
atomică, informatică trec în fondul activ, unii termeni, chiar în VF
(telefon).
Cauze lingvistice:
• cuvintele cu corp fonetic redus, cuvintele care generează ambiguităţi,
din cauza omonimiei (omofoniei, omografiei) sunt înlocuite de
sinonime cu individualitate mai pregnante.
- lat. allium > rom. ai „Alium scorodoprasum”. Acesta însă se confunda
cu persoana a II-a sg. a verbului a avea: Ai ai? Întrucât verbul
respectiv este mai frecvent utilizat în limbă (rezistă mai bine, chiar
dacă are corp fonetic redus, practic, la un diftong), căci face parte
dintr-o paradigmă şi dintr-o sferă semantică centrală (verb auxiliar -
echivalat cu instrumentele gramaticale), el îl elimină pe cel cu
valoare substantivală, prin acţiunea legii clarităţii vorbirii. Noţiunea de
ai este exprimată, în vocabularul uzual, cu un sinonim mai
consistent, ca înveliş sonor, şi mai expresiv: usturoi (2 vocale, un
diftong şi 3 consoane; o metaforă construită pe un augmentativ: a

ustura+oi). Ai nu a dispărut de tot, dar a fost împins spre marginile
masei vocabularului, ca arhaism şi regionalism (Banat, Crişana).
4.8. Structura vocabularului, după criteriul funcţional-ierarhic (criteriul frecvenţei),

după axele de organizare, după gradul de intensitate a factorilor
ordonatori, este, aşadar, marcată de acest dinamism al unităţilor
alcătuitoare, dar şi al criteriilor şi formelor de organizare.
Utilizând, în mod convenţional, suita de cercuri concentrice pentru

a exprima dispunerea principală a grupelor de frecvenţă, acestea se
organizează astfel (Figura 2.3.).
a) în centru, se situează un nucleu foarte restrâns, circa 100 de
unităţi, reprezentat de cuvintele-unelte (prepoziţii, conjuncţii, verbe
auxiliare etc.) absolut necesare comunicării, altfel spus, nucleul VF;
b) sfera următoare este ocupată de celelalte subgrupe lexico-
gramaticale (nume de rudenie, nume ale părţilor corpului, numele
principalelor acţiuni umane, numeralele de la 1 la 10, sistemul
pronumelor etc.) şi toate celelalte cuvinte care îndeplinesc condiţiile
enumerate mai sus (în modulul A), reprezentând, cantitativ, diferenţa
până la aproximativ 1500 de cuvinte, în limba română;
c) urmează diversele subgrupe din vocabularul activ (termeni
ştiinţifici, tehnici şi profesionali, termeni literari, populari, termeni relativ
frecvent utilizaţi în relaţiile interumane, din diverse domenii –
administraţie publică, viaţă social-politică, arte etc.) corespunzători unui
prim tronson din masa vocabularului;
d) urmează sfera vocabularului pasiv (arhaisme, regionalisme,
neologisme, argou, jargon, termeni de strictă specialitate, actualizaţi
numai în grupuri de vorbitori restrânse după axele spaţiale, temporale,
profesionale etc.);
e) spre margine, în ultimul cerc, se situează cuvintele de mult
ieşite din uz, rare - prin noţiunile desemnate sau prin forme, creaţii
individuale, împrumuturi foarte recente, sensuri foarte specializate,
hapaxurile, în general, cuvintele apropiate de cota zero de frecvenţă.
Acestea completează masa vocabularului până la cca. 150.000 de
unităţi, în limba română (175.000, cu tot cu variante, cf. Figura 2.3.).
a b c d
Figura 2.3. Structura funcţional-ierarhică a vocabularului.
Dinamica vocabularului este dată de relaţia sa foarte strânsă cu

viaţa socială. Intervine factorul psihologic, prin care se creează noi
cuvinte (prin derivare, compunere, conexiune). Se creează noi sensuri,
care acţionează în virtutea unor mecanisme psiholingvistice – legile,

tendinţele şi principiile analogiei, economiei vorbirii, clarităţii vorbirii.
Acţionează factorii extralingvistici – permanenţi – evoluţia obiectivă a
societăţii, dar şi cei temporari – anumite evenimente mari din viaţa unui
popor.
De exemplu, generaţiile de astăzi (tineri, adulţi, bătrâni) au asistat
la un fenomen politico-social şi economic, cultural de amploare:
schimbarea unei orânduiri social-politice, (prin evenimentele din
decembrie 1989), a unui regim dictatorial (comunismul) cu unul
democratic. Evenimentul – capital în viaţa unui popor – s-a reflectat
vizibil în vocabularul limbii române. Brusc, au ieşit din VF termeni ca
tovarăş, B.O.B., C. A. P., Cepeex, Marea Adunare Naţională etc., care
s-au deplasat spre masa vocabularului şi unii au ajuns foarte rapid spre
sfera rarităţilor lexicale. În sens invers, termeni din masa vocabularului,
din vocabularul pasiv, au pătruns în vorbirea cotidiană, inclusiv în VF:
indexare, senat, parlament, privatizare, butic, supermarket şi mulţi alţii
(cf. Figura 2.4.)
a b c d
Figura 2.4. Dinamica vocabularului

Numărul mare de cuvinte din fondul pasiv, din masa vocabularului,
„actualizate” şi intrate chiar în VF, justifică aprecierile cercetătorilor cu
privire la rolul de „imens fond lexical de rezervă” al acestuia şi de
„laborator” al noilor unităţi de bază sau al resurselor expresive ale limbii.
Toate aceste fenomene sunt dovezi ale caracterului viu, social-
cultural, profund uman al vocabularului.

4.9. Lucrarea finală de evaluare
1. Grupează cuvintele de mai jos în două coloane, reprezentând: a)
vocabularul fundamental; b) masa vocabularului:
ac, cap, cocon, orz, plop, covor, cal, astru, porumb, iepure, logofăt,
nepot, tigru, dinte, liber, condur, a bea, ghiduş, pâine, abataj.
2. Enumeră cel puţin cinci caracteristici definitorii ale cuvintelor din VF.
3. Enumeră cinci subgrupe lexicale care alcătuiesc masa

vocabularului.
4. Caută în dicţionar sinonimele literare ale următoarelor regionalisme:

barabulă, bumb, curechi, colb, hulub, perje, scrânciob, tină, o ţâră,
vargă.
5. Subliniază cuvintele argotice din textul de mai jos şi explică-le printr-

un sinonim sau o parafrază:
„– Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu!”
„Hubărul îl măsură dintr-o ochire.”
„Cu şuriul ştii să dai?
Să nu fie vânzare ... Mi s-a urât cu pârnaia” (Eugen Barbu)
6. Explică sensul cuvintelor de jargon din textul de mai jos şi

preconizaţi din ce epocă istorică provin:
a) „Atât am să te rog, arhon-postelnice...” (N. Filimon);
b) „E gentilă, dacă nu beauté... Ce cauţi aici, mon cher?” (B. P.
Hasdeu)
7. Dă cinci exemple de cuvinte din vocabularul popular.
8. Cărui grup din masa vocabularului îi aparţin cuvintele:

1) aerodrom; 2) cosmonaut; 3) computer;
4) convergenţă; 5) disident.
9. Stabileşte domeniul nomenclaturii în care se încadrează termenii de

la întrebarea 8).
10. Cum se numeşte fenomenul lexical prin care s-au creat, actualizat
şi activizat, după 1989, următoarele cuvinte în limba română:
butic, chioşcar, emanaţie, mancurtizare, mineriadă.
Foloseşte pentru răspuns lucrările: Florica Dimitrescu, Dicţionar

de cuvinte recente, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, şi Dorin N.
Uriţescu, De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni
actuali, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1993.

Exerciţiul nr. 1
1. Cuvintele din fondul principal: a auzi, aici, albastru, cuptor,
cleşte, a citi, a crede, cuţit, a fugi, frunte, fin, femeie, floare, foc.
Celelalte cuvinte fac parte din masa vocabularului, deci se
subliniază cu două lunii
2. a) VF: în, fundul, grădinii, avea, şi, un, măr, care, făcea, de,
aur, când, îl, nu, putuse, să, mănânce, din, pom, coapte, căci, le, fura,
gata, se, coacă;
b) MV: oarecine.
Comentarii
La exerciţiul 2) nu am înregistrat în tabele cuvintele care se
repetă în forme flexionare diferite, deşi prin aceasta ele confirmă
capacitatea de circulaţie. Judecând după repartiţia cantitativă a
cuvintelor din acest text, s-ar putea deduce că există mai multe cuvinte
în VF decât în MV (masa vocabularului). În realitate, lucrurile stau
invers, după cum am văzut mai sus. Textul dovedeşte însă că termenii
din VF sunt foarte uzuali, indispensabili într-un text care reflectă destul
de bine nivelul uzual, literar, standard al limbii române.
Exerciţiul nr. 2
1. a) „fanfară militară” turcească; termen de origine turcească,
utilizat în Evul Mediu;
b) În tratatele şi manualele de istorie, în cronici, în textele literare
(pentru „culoarea locală”), în lucrări de specialitate (istoria muzicii etc.).
2. Termen popular; arhaism.
3. a) Sens activ: „proprietate (mare) de pământ cultivabil;

b) Sensuri pasive: (înv. şi pop.) „avere moştenită”; (fam.) „lucru de
care cineva poate să dispună cum vrea”; (înv.) „pământ strămoşesc”;
(înv.) „patrie” (cf. Eminescu, Scrisoarea a III-a: „iubirea de moşie”).
Exerciţiul nr. 3
1. Literă, îmblănit, act (domnesc, de împroprietărire); an,
proprietate funciară (ţară), a elibera.
2. crump – cartof; golâmb – porumbel; coşarcă – coş.
3. sandviş, sanguin, premisă.
Exerciţiul nr. 4
1. a) Dicţionar al limbii române vechii, de G. Mihăilă, E. E. R.,
Bucureşti, 1974.
b) Dicţionar de neologisme, de Florin Marcu, Constant. Manea,
Editura Academiei, Bucureşti, 19783.
c) Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, de
Anca Volceanov şi George Volceanov, Livpress, Bucureşti, 1998.

d) Dicţionarul tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană,
franceză, maghiară E. S., Bucureşti, 19672.
e) Dicţionar marinăresc, de Ilie Manole, Gheorghe Ionescu,
Albatros, Bucureşti, 1982.
2. Arhaism semantic.
3. Termeni de jargon.
Exerciţiul nr. 5
Enunţul c)

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
COTEANU, Ion; FORĂSCU, Narcisa; BIDU-VRĂCEANU, Angela, Limba română
contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
HRISTEA, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura „Albatros”, Bucureşti,
1984.
TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura „Niculescu”, Bucureşti,
2001.
N.B. Pentru lucrările de strică specialitate, trimiterile s-au făcut în cuprinsul textelor pentru
studiu.
Test de evaluare
1. a) VF b) MV
ac cocon
cap orz
plop astru
covor logofăt
cal tigru
aer condur
porumb ghiduş
iepure abataj
nepot
dinte
liber
a bea
pâine
2. Vechimea, stabilitatea, scurtimea, frecvenţa mare,

polisemantismul, puterea de derivare, compunere, metaforizare etc.
3. Regionalismele, arhaismele, neologismele, argoul, jargonul etc.

4. cartof, nasture, varză, praf, porumbel, prune, leagăn, noroi,

puţin, vergea.
5. a se bunghi = a se uita; hubăr = hoţ cu experienţă; şuriu = cuţit;

vânzare = trădare; pârnaie = închisoare.
6. a) arhon = titlu de politeţe (echivalent cu „şef”, „prim” etc.);

postelnic = mare boier, aghiotant al domnitorului – termeni din epoca
fanariotă.
b) gentilă = drăguţă; beauté = frumuseţe; mon cher = „dragul meu”
– termeni francezi sau de origine franceză, începutul secolului al XIX-
lea.
7. nevastă, popă, chestie, ăsta, zău.
8. Aparţine fondului neologic.
9.Aeronautică (1,2); informatică (3); fizică/matematică/logică etc.

(4); politică (5).
10. Dinamica vocabularului.
Punctaj:
1. Se acordă câte 5 puncte pentru cel puţin cinci unităţi corect

clasate în grupele a) şi b) : 2 x 5 = 10 p.
2. 2p. x 5 = 10 p.
3. 2p. x 5 = 10 p.
4. 1p. x 10 = 10 p.
5. 2p. x 5 = 10 p.
6. 2p. x 5 = 10 p.
7. 2p. x 5 = 10 p.
8. 10 p.
9. 2,5 x 4 = 10 p.
10. 10p.
Total: 100 p.

Organizarea semantică a vocabularului

ORGANIZAREA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI
Cuprins:
5.1. Obiective educaţionale..............................................................................................74
5.2. Noţiune – semnificaţie – sens ...................................................................................74
5.3. Schimbările semantice ..............................................................................................76
5.4. Polisemia ..................................................................................................................78
5.5. Omonimia..................................................................................................................80
5.6. Sinonimia ..................................................................................................................82
5.7. Paronimia..................................................................................................................84
5.8. Antonimia ..................................................................................................................85
5.9. Hiponimia / Hiperonimia ............................................................................................88
5.10. Câmpul semantic ....................................................................................................89
5.11. Dezambiguizarea; analiza semantică......................................................................90
5.12. Surse bibliografice...................................................................................................93
5.13. Test de evaluare (Test grilă) ...................................................................................93
5.14. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste............................................................94

y să faci o analiză a componentelor semice ale cuvântului;
y să sesizezi şi să utilizezi valorile conotative ale cuvintelor, alături de cele
denotative;
y să explici principalele cauze şi direcţii ale schimbărilor semantice;
y să identifici sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor polisemantice;
y să recunoşti seriilor omonimice şi dezambiguizarea lor în procesul comunicării;
y să valorifici seriile sinonimice în eforturile de nuanţare a exprimării ;
y să eviţi greşelilor de exprimare generate de paronimie;
y să utilizezi deprinderile de analiză semică şi contextuală pentru îmbogăţirea,
nuanţarea şi plasticizarea vocabularului individual,
5.2. Noţiune – semnificaţie – sens

Ocupându-se de conţinutul cuvintelor, semantica (semasiologia)
îşi manifestă caracterul social-istoric, specific vocabularului, în general,
prin interacţiunea aspectelor lingvistice cu cele filosofice, psihologice,
logice, sociologice, antropologice etc. Este domeniul despre care se
poate afirma cel mai puţin că permite o analiză „strict” lingvistică.
Această particularitate determină dificultăţi de abordare, dar îl face şi
interesant.
Un cuvânt desemnează, în principiu, o noţiune, care este „forma
logică de reflectare a lumii în gândirea omenească”, prin îndelungi
procese de esenţializare a trăsăturilor stabile ale fiecărui element
component. Noţiunea este unică şi universală, căci ideea abstractă de
casă, de exemplu, care esenţializează în mintea noastră obiectul
palpabil din realitate, există la toate popoarele.
Semnificaţia este exprimarea noţiunii, a imaginii logice, în forma
unui cuvânt. Ea reprezintă o substituire, căci pronunţarea cuvântului ne
scuteşte de a avea în faţă obiectul din realitate. Este produsul
vorbitorilor, diferit de la un popor la altul, pentru că semnificaţiile din
diferite limbi nu se suprapun perfect. De exemplu, expresia a face casă
bună (cu cineva) nu se regăseşte în toate limbile. Aceasta înseamnă că
semnificaţia se poate particulariza în mai multe componente, în timp şi
spaţiu.
Sensul este o asemenea componentă, adică o anumită
concretizare a semnificaţiei, în anumite contexte lingvistice şi
situaţionale, în timp, în spaţiu etc.
Exemplu: semnificaţia cuvântului casă se compune din
următoarele sensuri:
1. locuinţă;
2. încăpere specială (casa scării);
3. cutie (casa pentru litere tipografice);
4. gospodărie;
5. familie;
6. căsnicie;
7. instituţie (Casa de Economii)
Nuanţa reprezintă o detaliere a sensului, în anumite contexte

lingvistice şi situaţionale. Exemplu: sensul 1) locuinţă, poate avea
nuanţele de:
- „mulţime” de copii, în expresia a avea o casă de copii;
- „viaţă” (ordonată/dezordonată), în expresii precum: casa-casă,
masa-masă; a nu avea casă şi masă;
- „mormânt” (cf. casă de veci);
- „odaie, cameră” (reg.), cf. casa cea mare (bună).
Aşadar, conţinutul cuvântului reprezintă un complicat proces de

abstractizări şi concretizări în relaţiile semnificat-semnificant (Figura
3.1.)
Obiect Noţiune Semnificaţi Sens Nuanţă
real abstractizare substituire actualizare detaliere
maximă contextuală contextuală
Figura 3.1. Procesul abstractizării/concretizării

Cele mai multe cuvinte dintr-o limbă naturală au mai multe
sensuri, ca în exemplul de mai sus. Spunem despre acestea că sunt
formate dintr-un complex de sensuri (şi nuanţe) sau că sunt cuvinte
polisemantice. Altele, mult mai puţine, au un singur sens, adică sunt
monosemantice (carbon, metru, ipotenuză etc.). Polisemantismul
reprezintă o posibilitate de clasificare (organizare) coerentă a
vocabularului.
Actul prin care unui obiect îi atribuim un nume se numeşte
denotaţie (sau denotare, denumire, desemnare, semnificare, referinţă).
Obiectului denumit i se spune semnificat, desemnat, denotat, referent.
Numelui care îl denotă (desemnează) îi spunem semnificant
Clarificări (significant) etc.
terminologice Acelaşi obiect poate fi denumit prin mai multe cuvinte, după cum
acelaşi cuvânt poate denumi mai multe obiecte. Aceste posibilităţi de

denotare constituie criterii de organizare semantică a vocabularului
(sinonimia, omonimia).
În lingvistică, prin obiect se înţelege orice semnificat: lucruri, fiinţe,
fenomene, sentimente, idei, stări, acţiuni etc. Actul prin care se
restrânge sau se lărgeşte sensul unui cuvânt, în funcţie de context, se
numeşte conotaţie. Sensurile, nuanţele nou obţinute se numesc
conotaţii sau, mai corect, valori conotative (suplimentare) ale cuvântului
respectiv sau valori stilistice (afective, expresive), deoarece contextul
este, de obicei, o turnură expresivă, stilistică, bazată mai ales pe
mecanismele tropilor, după cum vom vedea.
Relaţia noţiune-cuvânt nu este foarte riguroasă: toate noţiunile se
exprimă prin cuvinte, dar nu toate cuvintele exprimă noţiuni:
instrumentele gramaticale (prepoziţiile, conjuncţiile, articolele, verbele
auxiliare etc.) induc sensuri, nuanţe, dar nu au un conţinut semantic
propriu-zis: în induce ideea de „interioritate”, dar numai prin asociere cu
un alt cuvânt; el nu are o semnificaţie proprie. Aceste cuvinte au sens,
dar nu reprezintă noţiuni∗.
Concluzia este că relaţia obiect-cuvânt trebuie să includă întreg
lanţul prezentat convenţional în Figura 3.1.
5.3. Schimbările semantice

Schimbările de sens nu au caracter regulat, ca cele fonetice, ci
sunt libere, extrem de numeroase şi variabile de la un cuvânt la altul.
Totuşi, se pot încadra în nişte titluri generale. Sunt interesante pentru
structura vocabularului prin cauzele, căile şi rezultatele lor.
Cauzele schimbărilor semantice sunt, ca şi în schimbările de

vocabular, în general, extra - şi intralingvistice.
a) cauze extralingvistice:
schimbarea noţiunii: pană (de gâscă) > pană (de scris);
trecerea din sfera de specialitate în uzul larg: a tămâia (relig.) – „a
linguşi” (fr. rom. etc.);schimbarea atitudinii sociale: lat. servilos „de
sclav, specific sclavului” – servie („umil”);
evoluţia gândirii: gr. a-tomos („ne-tăiat”; „in-divizibil”) – atom
(divizat, după cunoştinţele actuale, în protoni, neutroni etc.);
trecerea dintr-o limbă în alta: slv. sila „forţă” > rom. silă.
b) cauze lingvistice:
presiunea contextului (pierderea determinatului): covor persan >
persan; ţigări de Havana > havane;
pierderea sentimentului etimologic (a sensului primar): lat. misselus
„mizer”, „nenorocit” > rom. mişel „nemernic”;
etimologii populare (asocieri fono-lexicale întâmplătoare): lat.
mutualis „reciproc” > mutual, înţeles greşit ca „pe tăcute”;
corp fonetic redus ai – înlocuit cu usturoi (cf. supra 2...);
ambiguităţi (omonimii supărătoare) Ai ai? > Ai usturoi?
∗
La origine, chiar şi cuvintele-instrument au reprezentat noţiuni: pas, azi golit de
noţiune, din negaţia franceză ne ... pas, provine din lat. passus, cf. rom. pas (pl. paşi).
Lectură suplimentară
„Părintele semanticii lexicale este considerat filologul şi indoeuropenistul francez

Michel Bréal (1832-1915), autor al lucrării Essai de sémantique. Science des
significations (Paris, 1897). Deşi, în mare măsură, aceasta este realitatea, nu vom
pierde prilejul de a sublinia întâietatea compatriotului nostru, Lazăr Şăineanu (1859-
1934), care, cu exact 10 ani înaintea lui M. Bréal, a publicat o lucrare similară,
excelentă pentru momentul respectiv, intitulată Încercare asupra semasiologiei limbi
române. Studii istorice despre transiţiunea sensurilor, Bucureşti, 1887. Teză de
doctorat a lui Lazăr Şăineanu (valoroasă, încă, prin materialul bogat şi prin unele idei
pe care le conţine), lucrarea a rămas, probabil, complet necunoscută atât lui Michel
Bréal, cât şi celor mai mulţi semanticieni străini din epoca respectivă şi de mai târziu”.
(Theodor Hristea, Sinteze de limba română, 1984, p. 17).
Căile de evoluţie sunt şi ele nenumărate, reductibile la câteva

tendinţe generale, concretizate în acţiunea unor figuri de stil:
Metafora: cătrănit capătă sensul figurat de supărat; metaforizarea
acţionează pe scară foarte largă; (cf. şi pierit; a ( -ţi) se scufunda
corăbiile; a (şi) arunca ochii pe fereastră etc.
Metonimia: limbă ~ vorbire; pâine ~ existenţă; vatră ~ casă, patrie;
sala a aplaudat;
Sinecdoca: pahar ~ băutură („am băut un pahar”); Cotnar ~ vin;
Eminescu ~ volum de poezii scrise de Eminescu, opera lui
Eminescu;
Hiperbola: (este) un distrugător; o capacitate; ţi-am spus de o mie de
ori!; (e) trăznet.
Eufemismul: venerabil (bătrân);
Ironia: aghiuţă (< gr. haghios „sfânt”); deşteptule! („prostule!”)
Direcţiile schimbărilor semantice sunt, în fapt, rezultatele evoluţiei
semantice:
- de la concret la abstract: a tăbărî („a aşeza tabăra”) > a tăbărî („a se
năpusti asupra cuiva”) (cf. şi a lămuri < lamură; a îndruma < drum; a
hotărî < hotar);
- de la abstract la concret: lat. anima „inimă, organ central al aparatului
circulator” > rom. inimă „suflet”, lat. natio „naştere” (< nascor) > rom.
naţie, naţiune „popor”;
- lărgire de sens: lat. passer „vrabie” > rom. pasăre (termen generic);
cerneală „negreală” (cf. slv. ciornâi) > lichid pentru scris, de orice
culoare (cf. cerneală roşie);
- restrângere de sens: rom. arh. varză „verdeaţă”, „legume proaspete”
> varză „curechi”;
- înnobilare a sensului: lat. minister „funcţionar mărunt” (cf. minus) >
rom. ministru;
- depreciere de sens: tc. pehlivan „erou” > rom. pehlivan „şarlatan”.;
- înlocuirea unui sens vechi cu un sens nou: rom. arh. prost „simplu”
(cf. slv. prostâi) > rom. prost „nepriceput”, „fără minte”;
- adăugarea unui sens: limbă „organ al vorbirii”, „vorbire” > limbă
„arătător al ceasornicului”, diverse obiecte (alungite) din piele, metal,
lemn etc.;
- polarizarea sensurilor: a împrumuta „a da cu împrumut”, „a lua cu
împrumut”; cf. şi a închiria, înainte etc.
Toate aceste evoluţii îmbogăţesc şi nuanţează mult şi în
permanenţă semnificaţia (totalitatea sensurilor) unui cuvânt.
Exerciţiul nr. 1
1. Trecerea lui ai „usturoi” în fondul arhaic şi regional este
rezultatul însumat a două cauze ale schimbărilor de vocabular.
Precizează care sunt acestea!
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
2. Sinecdoca este o relaţie bazată pe transferul prin contiguitate

(partea pentru întreg şi întregul pentru parte, genul pentru specie şi
specia pentru gen, singularul pentru plural..., numele propriu pentru
numele comun etc.). Dă două exemple de schimbare lexicală
datorată acestui procedeu stilistic. Consultă, eventual, o lucrare de
lexicologie sau lexicografie consacrată metaforei (metonimiei,
sinecdocei).
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
3. Cuvântul masă (pl. mese) „obiect de mobilier...” şi-a extins

semnificaţia spre sensurile: „(fel de) mâncare”, „acţiunea de a
mânca”, „intervalul de timp în care se mănâncă” etc. Cum este
numită, în paginile de mai sus, direcţia acestor evoluţii?
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
5.4. Polisemia
Polisemia, fr. polysemie (cf. gr. poly „mult” + semia „sens”), este
Caracteristică un model de organizare semantică a vocabularului bazat pe
generală a capacitatea cuvintelor de a avea mai multe sensuri.
cuvintelor Între aceste sensuri se păstrează o oarecare legătură,
creându-se un microsistem polisemantic. Într-o limbă naturală,
majoritatea cuvintelor prezintă această calitate a polisemantismului. Fac
excepţie unii termeni strict tehnici, ştiinţifici etc., care sunt
monosemantici, precum şi instrumentele gramaticale (prepoziţiile,
conjuncţiile), care sunt asemantice.
Excepţii Când numărul sensurilor unui cuvânt este foarte mare (şi
asta se întâmplă cu multe cuvinte din VF – părţile corpului
omenesc: cap, ochi, gură, mână, picior; numele unor acţiuni – a face
etc.) vorbim despre pletoră semantică. De exemplu, dicţionarele
înregistrează 54 de sensuri sub cuvântul cap.
Sursele polisemiei sunt:
a) alunecările (deplasările) de sens;
b) tropii (figurile de stil);
c) calcul semantic.

Exemple:
a) limbă „organ anatomic” > limbă „vorbire”;
b) limbă „organ anatomic” > limbă „arătător al ceasornicului”;
c) limbă „organ anatomic” > limbă „popor”, „naţiune”, cf. slv. jazik.
Fenomenul polisemantismului are un caracter sincronic, pentru că
înregistrăm sensurile existente în prezent în semnificaţia unui cuvânt,
dar şi diacronic, deoarece se păstrează (în masa vocabularului) atât
sensul primordial, cât şi sensurile actualizate la un moment dat, în
diferite epoci ale evoluţiei istorice a limbii.
Polisemia este o dovadă a vechimii şi a vitalităţii unei limbi,
respectiv a comunităţii vorbitorilor respectivi. Analiza ei, ca model de
sistematizare semantică, impune câteva clarificări privind clasificarea
sensurilor, pe de o parte, şi căile şi direcţiile de evoluţie a sensurilor, pe
de altă parte.
Dacă un cuvânt monosemantic are exclusiv sens denotativ
(denominativ, cognitiv), cele polisemantice nu pot avea mai mult de un
sens denotativ, dar dezvoltă (foarte) multe sensuri conotative. Această
ierarhie este completată de I. Coteanu cu clasa sensurilor parţiale
(relaţionale) ale instrumentelor gramaticale.
Procesul lărgirii/restrângerii semantice este numit uneori derivare
semantică prin comparaţia cu derivarea morfematică. Ca şi aceasta,
are un caracter iterativ şi regulat şi, după cum procesul morfolexical
produce cuvinte noi, cel semantic produce sensuri noi. Evoluţiile
urmează un traseu radial şi/sau un traseu şcolar (vezi Figura 3.2 a şi
3.2. b).
baie (scaldă)
cadă
bold
clădire (prin
extensie)
vârf ac ţeapă
(de şină) (la viespe, arici etc.) încăpere (prin
restrângere)
indicator frunză
(de ceas) (la conifere)
recipient
Figura 3.2.a. Multiplicare semantică radială: ac (de
cusut) > ac de albină, acele ceasornicului, acele soluţie chimică
ariciului (acul viespii), acele bradului, acul de cale
ferată etc Figura 3.2.b. Multiplicare/restrângere scalară
Din toate aceste precizări rezultă, de fapt, mai mult posibilităţi de

clarificare a sensurilor (cf. Gh. Constantinescu-Dobridor, 1980, s. v.):
a) 1. sensuri denotative
2. sensuri conotative
3. sensuri relaţionale
Polisemantismul se formează prin dezvoltarea clasei 2) din clasa 1).

b) 1. sens fundamental (de bază, primordial, originar, primitiv, principal)
2. sens secundar
c) 1. sens general (semnificaţie)

2. sens particular (contextual)
d) 1. sens propriu (denotativ, denominativ)

2. sens figurat (conotativ, afectiv, expresiv, artistic)
3. sens impropriu (nepotrivit, nerecomandabil)
e) 1. concret (perceptibil şi reprezentabil prin simţuri)

2. abstract (care nu poate fi perceput şi reprezentat în plan senzorial)
f) 1. actual
2. învechit (arhaic)
3. rar
g) 1. hipocoristic (de alint)

2. depreciativ (peiorativ)
5.5. Omonimia
Omonimia este identitatea perfectă a formelor sonore ale
cuvintelor care au înţelesuri total diferite (fr. homonymie, cf. gr. homoios
„la fel”, „egal”, „acelaşi”, + nymos „nume”).
Spre deosebire de cuvântul polisemantic, înregistrat o singură
dată în dicţionar, cu numerotarea sensurilor după eventualul semn egal,
omonimul se numerotează înainte de definirea sa, pentru a se arăta că
este vorba despre cuvinte diferite:
1
- somn „stare fiziologică de repaus”
2
- somn „specie de peşte”
Sursele omonimiei sunt multiple:
a) dezagregarea sensurilor unui cuvânt (vezi supra: alunecări de sens etc.):

- corn1 „excrescenţă osoasă frontală la animalele rumegătoare”
- corn2 „arbust cu lemn tare şi flexibil...”
- corn3 „produs de panificaţie în formă de semilună”.
Dovada faptului că este vorba despre trei cuvinte diferite este
flexiunea diferită, cf. pl. coarne (1), corni (2), cornuri (3).
Unele dicţionare îl includ, totuşi, pe corn3 la corn1, ca sens
secundar, derivat din acesta (DEX, s.v. etc.).
b) etimologia populară; deşi au origini (etimoane) diferite, vorbirea uzuală le identifică:

- semăna1 „a avea trăsături comune” < lat. similare
- semăna2 „a însămânţa” < lat. seminare
c) evoluţie întâmplător identică a unor etimoane diferite:

- lac1 „întindere de apă stătătoare” < lat. lacus
- lac2 „substanţă lichidă care dă aspect strălucitor suprafeţelor” < germ.
Lack.

d) evoluţia derivativă a unei baze comune, cu sufixe lexico-semantice omonime: ciocan
(cf. şi somn etc.).
Tipul a) comportă discuţii, căci gradul de depărtate de bază a unor
omonime provenite dintr-un cuvânt polisemantic este un criteriu
subiectiv. Se consideră că între broască1 „animal amfibiu” şi broască2
„încuietoare” s-a rupt legătura, în timp ce corn3 rămâne în sfera
semantică a lui corn1, motiv pentru care în DEX este înregistrat ca sens
al lui 1, nu ca un cuvânt separat.
Tipologia omonimiei se structurează după criterii lexico-

gramaticale, semantice, etimologice:
a) omonime lexicale – create la nivel strict lexical: război1 „conflict
armat de mari proporţii”; război2 „unealtă/maşină de ţesut”;
b) omonime lexico-gramaticale – identitatea a două părţi de vorbire
diferite: mică1 (subst.) „mineral cristalizat”; mică2 (adj.) „de
dimensiuni mici” (fem.);
c) omonime gramaticale – identitatea unor forme flexionare diferite:
lucrează (el); lucrează (ei) etc.
Accidentele fono-morfologice care conduc la identitatea

contextuală a unor anumite forme pun problema relaţiei omonimic
„acelaşi nume” – omofonic „aceeaşi sonoritate” – omografic „aceeaşi
scriere”. În principiu, cuvintele identice grafic, dar cu pronunţie diferită,
fie numai şi prin accent (tórturi – tortúri, ácele – acéle, cópii – copíi),
precum şi cuvintele identice fonetic, dar cu grafie diferită (ceai/ce-ai,
nai/n-ai) nu ar trebui să fie considerate omonime.
După criteriul flexionar, există:

a) omonime totale:
- cursă1 (curse) „alergare”
- cursă2 (curse) „capcană”
b) omonime parţiale:
- bandă1 (benzi) „fâşie îngustă de hârtie, ţesătură, metal etc.
- bandă2 (bande) „grup (de răufăcători)”.
În unele lucrări, clasificarea în „totale” şi „parţiale” se suprapune

altui mare tip:
a) omonime tolerabile – care rezistă, ca paralelisme, în vorbire,

tocmai pentru că au particularităţi fonetice, morfologice sau stilistico-
funcţionale diferite (deci sunt parţiale, căci încalcă regula omofoniei):
- bói „înfăţişare” - dragă (adj.) - boltă „arcadă”
- boí „colora” - dragă (subst.) - boltă (reg.) „prăvălie”
b) omonime intolerabile – care au forme identice, aparţin aceleiaşi

variante funcţionale a limbii şi apar în aceleaşi contexte:
- spătar1 „rezemătoare de la scaun”
- spătar2 „curea de ham care trece peste spatele calului”
- spătar3 „boier care ţine spada domnitorului”
Omonimia intolerabilă provoacă adesea eliminarea sau

modificarea unui dintre termeni.

Exemplu: pisoi1 „pui de pisică” l-a eliminat pe pisoi2 „unealtă de
pisat în piuliţe”; se pare că şi porumb1 „plantă cerealieră” l-a eliminat (în
Muntenia) pe porumb2 „specie de pasăre” sau, mai precis, l-a modificat;
prin adăugarea unui sufix diminutival, -el, s-a format porumbel, care a
rezolvat ambiguitatea supărătoare datorată omonimiei (cf. şi supra, ai –
usturoi).
Considerată o maladie a limbii, supărătoare prin ambiguităţile
create în comunicare, omonimia este un fenomen natural, chiar dacă
bazat pe coincidenţe. Ea este o sursă de expresivitate, de turnuri
stilistice (calambururi), jocuri de cuvinte (seamănă, dar nu răsare;
(telefonul) nu are ton, are toane etc.). Dezambiguizările se realizează
prin:
a) sinonimie (păcurar1 „păstor” a fost înlocuit, în zonele unde circula
păcurar2 „vânzător de păcură”);
b) determinare contextuală: capră de tăiat lemne vs. capră „animal”;
c) mărci morfologice diferite: cot1 - coate vs. cot2 - coţi vs. cot3 - coturi.
Toate acestea sunt surse de îmbogăţire, plasticizare şi nuanţare a

limbii.
Româna, dată fiind şi scrierea fonetică, nu are prea multe cuvinte
cu virtuţi omonime (mai puţin de 1.500 – cf. Alexandru Popescu-
Mihăeşti, Dicţionarul de omonime, „Avram Iancu”, Bucureşti, 1993; Ion
Rotaru, Marina Lorentz-Popa, Dicţionar de omonime, omofone,
omografe, Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996).
În cele din urmă, omonimia reflectă tendinţa naturală a limbii spre
clarificare („legea” clarităţii limbii), prin reducerea polisemantismului şi
crearea de forme monosemantice, pe cât posibil.
Exerciţiul nr. 2
Cuvintele móbilă, mobílă, mobilá sunt:

a) toate trei omonime;
b) primele două omonime, al treilea omograf;
c) numai omofone;
d) numai omografe.
Încercuieşte răspunsul corect.
5.6. Sinonimia
Relaţia semantică stabilită între cuvinte care au forme diferite,
dar înţelesuri (aproape) identice se numeşte sinonimie (fr. synonimie
„împreună”, cf. gr. syn „nume a” + nymos „nume b”).
Bazată pe o relaţie inversă decât omonimia între formă şi
conţinut, sinonimia este cea mai răspândită şi cunoscută modalitate de
organizare semantică a vocabularului.
Sursele sinonimiei sunt de natură lingvistică, dar şi
extralingvistică (istorică, socială, economică etc.).
a) împrumutul – sursă direct şi cea mai importantă:
pântece (lat.) – foale (lat.) – stomac (sl.) – abdomen (fr.)
timp (lat.) – vreme (sl.)

b) polisemia – sursă indirectă, manifestată prin dezvoltarea unor sensuri care ajung să
desemneze acelaşi cuvânt:
dovleac – tărtăcuţă – bostan, pentru „cap”
c) derivarea – prin crearea unor cuvinte noi pentru noţiuni care aveau deja un nume sau
prin valoarea sinonimică a afixelor:
a spera – a nădăjdui < nădejde + ui
ilegal – nelegal
d) prin acţiunea dubletelor etimologice – cuvinte româneşti provenite de la un etimon
comun, în etape diferite:
târziu – tardiv (< lat. tardivus)
subţire – subtil ( < lat. subtilis)
Tipologia sinonimiei se stabileşte după criteriile gradării

(intensităţii) denotaţiei, după criterii etimologice şi funcţional-stilistice,
strict lingvistice.
totale: nea – zăpadă – omăt;

a) sinonime parţiale: pom – copac – arbore; bun – preţios;
aproximative: mulţime – potop
arhaice: stindard – steag
populare: muiere – femeie
regionale: crumpi – cartofi
b) sinonime de jargon: slujbă – serviciu
argotice: biştari – bani
profesionale: cord – inimă
poetic: bălai – blond
livresc: aliaj – amestec
fonetice: â – î
morfosintactice: foarte frumos – extraordinar de frumos
c) sinonimii lexico-frazeologice: stilou – toc rezervor; a o şterge – a
spăla putina etc.
afixale: in – -ne – a-
Sinonimia reflectă capacitatea vorbitorilor, a scriitorilor de a evita
monotonia, de a nuanţa şi plasticiza exprimarea prin valorificarea
resurselor limbii. M. Sadoveanu explica arhaismele folosite pentru
culoarea locală, prin introducerea unor sinonime în acelaşi context:
trufaş – ţanţoş – mândru; fălos – falnic – fudul (vezi studiile de
specialitate ale unor cercetători ca Şt. Munteanu, D. Iliasă-Friguri etc.).
Liviu Rebreanu sugera tema romanului Ion prin seria sinonimică ce
reflecta obsesiile personajelor (pământ – glie – ţărână – brazdă etc.). M.
Eminescu ilustrează paradoxul înnoirii imaginii poetice prin învechirea
lexicului utilizat (În privazul negru-al vieţii-mi / E-o icoană de lumină).
Sinonimia reflectă etapele evoluţiei istorice a limbii şi poporului
respectiv, este un mecanism de formare a neologismelor, dând măsura
receptivităţii, flexibilităţii şi bogăţiei unei limbi.

Lectură suplimentară
Când româna importă un cuvânt străin, ea păstrează foarte adesea cuvântul
anterior care serveşte pentru a exprima acelaşi lucru. De unde, în limba actuală, foarte
numeroase grupe de sinonime, ca timp (lat. tempus) şi vreme (slav vremja)...; greu
(lat. grevum) şi dificil (fr. dificil); repede (lat. rapidus), iute (slv. ljutŭ), rapid (fr.
rapide). Numărul cuvintelor întrebuinţate de români nu încetează să crească. Limba lor
a devenit o limbă mai mult decât bogată. Importul aproape nelimitat de cuvinte noi,
cadrul uimitor de extensibil al vocabularului, felul în care cuvintele trăiesc împreună în
interiorul acestui cadru, concurenţa dintre cuvintele care aparţin straturilor diferite,
diferenţierea semantică sau geografică a sinonimelor, – toate aceste probleme
lexicologice constituie un întreg pe care nici o limbă nu-l oferă mai bine studiului. (După
Al. Lombard, în Ramuri, Craiova, nr. 3, 1976, p. 16).
Exerciţiul nr. 3
1. Găseşte titlurile unor dicţionare de sinonime ale limbii
române.
2. Consultând, eventual, dicţionarele de specialitate, încearcă să
stabileşti sfera funcţional-stilistică a termenilor din următoarea serie
sinonimică: (1) a muri – (2) a deceda – (3) a înceta din viaţă – (4) a-şi
da obştescul sfârşit – (5) a se duce la Domnul – (6) a plecat (dintre
noi) – (7) a mierlit-o – (8) a dat colţul etc.
5.7. Paronimia
Relaţia care se stabileşte între două cuvinte cu sensuri diferite,
dar apropiate ca formă (fr. paronymie, cf. gr. para „alături” + onoma
„nume”).
Exemplu: emigrant – imigrant
Deşi se încadrează în „jocul” general semantic dintre formă şi
conţinut, fiind, practic, o cvasiomonimie şi având atingeri cu polisemia şi
sinonimia, paronimia nu constituie o modalitate de organizare
semantică. Este însă, o relaţie foarte importantă, întrucât atracţia
paronimică generează numeroase greşeli de exprimare.
Sursele paronimiei sunt de natură etimologică sau istorică:

a) dublete sau triplete etimologice: virtuos – virtuoz; scară – scală –
escală;
b) evoluţii întâmplătoare spre forme apropiate: atlas (< fr.) – atlaz ( <
tc.).
Tipologia paronimelor este foarte bogată, ceea ce înseamnă,

printre altele, că respectiva grupare nu este foarte riguros structurată.
Într-adevăr, elementul deosebirilor fonetice nu este definitoriu, căci an –
ac, nu sunt paronime, deşi au un singur sunet diferit. De altfel, este
important de precizat că paronimia nu trebuie confundată cu alte
fenomene fono-lexicale, ca variantele regionale (lăcrăma – lăcrima),
derivatele sinonimice (fetiţă – fetică), derivatele moţionale (student –
studentă), omonimia parţială, formele articulate/nearticulate etc.

Pentru a fi definite ca paronime, cuvintele respective trebuie să-şi
manifeste diferenţa şi prin calitatea sunetului/sunetelor respective, prin
locul lor în cuvânt (rădăcini, afix), prin unele contradicţii semantice. În
principiu, clasificarea ţine de numărul şi poziţia sunetelor specifice:
a) paronime cu un fonem diferit: pronume – prenume; literar – literal
paronime cu două foneme diferite: colabora – corobora
paronime cu trei foneme diferite: fortuit – forţat.
Ultima clasă este valabilă numai pentru cuvintele mai lungi (cu
cel puţin trei silabe – for-tu-it); în unele lucrări de specialitate acestea
nici nu mai sunt considerate paronime.
b) paronime formate prin alternanţa fonemelor: preveni – proveni
paronime formate prin metateză: releva – revela
paronime formate prin adăugare: albastru – alabastru
c) paronime realizate pe radical: cazual – cauzal
paronime realizate pe prefixe: prescrie – proscrie
paronime realizate pe sufixe: anual – anuar etc.
d) alte clasificări au în vedere factorul morfologic (subst. – subst.:
erupţie – irupţie; subst. – adj.: petrolier – petrolifer) etc.
Atracţia paronimică este, după cum am spus, o sursă de frecvente

greşeli, care constă în confuzia semantică favorizată de apropierea
formală dintre cuvinte. S-a constatat că unele perechi paronimice revin
frecvent pe listele greşelilor de exprimare: adagiu – adagio, apropia –
apropria, fortuit – forţat, familiar – familial, literar – literal, miner – minier,
învesti – investi, enerva – inerva, înveterat – învederat ş. a.
Acestea se adaugă altor greşeli, care nu trebuie confundate cu
atracţia paronimică: etimologia populară (modificarea unui cuvânt sub
influenţa altuia, considerat înrudit etimologic: remuneraţie –
renumeraţie; algocalmin – albocalmin etc.); contaminaţia (modificarea
unui cuvânt prin încrucişarea cu alt cuvânt apropiat ca înţeles, confuzie
de termeni: a dura – a supravieţui).
Dicţionarele de paronime ale limbii române înregistrează până la
5000 de unităţi. Câteva sute fac parte din lexicul uzual, ceea ce
înseamnă că respectivul fenomen trebuie studiat cu atenţie în şcoală, în
cadrul orelor de vocabular şi cultivare a limbii.
Exerciţiul nr. 4
1. Subliniază forma corectă a cuvintelor din paranteze:
A oprit într-o (staţie – staţiune) şi a umplut (complet – complect)
rezervorul. Atitudinea insolentă – insolită a tinerilor l-a (enervat –
inervat), pentru o (fracţie – fracţiune) de secundă, dar a reuşit să aibă
o (reacţie – reacţiune) raţională.
5.8. Antonimia
Relaţia semantică stabilită între cuvintele cu forme diferite, dar cu
sensuri opuse se numeşte antonimie (fr. antonymie, cf. gr. anti „contra”
+ onyma „nume”).

Exemplu: frumos – urât
Antonimia este cel mai riguros şi mai puternic model de
organizare semantică a vocabularului, căci termenii antinomici, deşi
„opuşi”, au cel puţin un sem (element semnificativ) comun şi un sem
contrar, aflaţi în poziţii simetrice faţă de un termen φ, pe o axă de
referinţă ±.
cald 0 rece
+ -
Această rigurozitate, cu vaste implicaţii nu numai în organizarea
Definiţie
vocabularului, ci în întreaga structură a limbii, la nivel fonetic, morfo-
sintactic, stilistic şi chiar la nivelul unui mesaj de dimensiuni mari, se
datorează relaţiei profunde cu mecanismele gândirii umane. S-a dovedit
că în tot ceea ce gândeşte, simte şi face, omul îşi reglează existenţa în
mod dihotomic, prin raportare la două repere extreme („bine” – „rău”,
„avantajos” – „dezavantajos”), între care se stabilesc, evident, diverse
grade intermediare, ce marchează nuanţele gândirii şi simţirii umane,
salvându-le de la schematism.
Baza logică a Baza antonimiei o constituie, deci, opoziţiile logice, pe care le
antonimiei regăsim şi în matematică etc.:
- contrarietatea (a ⊃ b şi b ⊃ a);
- contradicţie (a ⊃ b, dar b ⊃ a);
- complementaritate (a ⊃ b şi – b ⊃ a).
Surse Baza logică, relaţiile psihologice, existenţa umană
(extra)lingvistice transpusă în opoziţii, prin mecanisme psiho-logice şi lingvistice,
precum şi fenomenele lingvistice şi stilistice (polisemia,
sinonimia, derivarea, compunerea, frazeologismele etc.) constituie
Tipologie sursele antonimiei.
Ca şi în cazul celorlalte modalităţi de structurare semantică,
aceste surse oferă şi principalele criterii de clasificare:
a) antonime cu termeni:
- contrari: frumos/urât;
- contradictorii: mare/mic, cald/rece;
- complementari: a vinde/ a cumpăra.
b) antonime:
- totale (propriu-zise); în sens restrâns:
bine/rău, prost/deştept;
- parţiale; în sens larg: alb/negru, pământ/apă;
- contextuale: roşu/negru, albii/roşii.
c) antonime:
- binare: viaţă/moarte;
- graduale: cald (călduţ, călâi)/rece (recişor).
Toate acestea sunt determinări logice şi psihologice:

a) „Contrarele” se presupun reciproc, nu pot exista una fără
cealaltă (noţiunea de „frumos” o implică pe cea de „urât”) şi au un mare
grad de abstractizare şi de evaluare subiectivă („frumosul”, „binele”
înseamnă altceva pentru fiecare vorbitor). „Contradictoriile” sunt
măsurabile, pe o scară de valori, socialmente determinată (mare/mic,
greu/uşor etc.). „Complementarele” derivă una din cealaltă, mai precis,

un termen se transformă în opusul său, ceea ce justifică statutul
discutabil al relaţiei antonimice existente.
b) Antonime totale (perfecte, propriu-zise) sunt cele bazate pe o
opoziţie logică contrară. În cazul unei perechi ca alb/negru, acestea
devin antonime doar într-un proces psihic de transfer; cuvintele
respective nici nu desemnează culori, ci ideea de „± lumină”. În plan
ontologic, extremele spectrului solar sunt „infraroşu” şi „ultraviolet”; şi în
cazuri ca pământ/apă, asocierea este realizată în sens larg, căci tot atât
de bine se puteau opune foc/apă, aer/pământ etc. „Contextualele”
depind de un eveniment, de o realitate temporar cunoscută de către
vorbitori: roşu şi negru erau simbolurile profesiilor cu valoare de destin
în romanul omonim al lui Stendhal; albii şi roşii erau clasele sociale în
luptă (menşevicii şi bolşevicii) în timpul Revoluţiei bolşevice din 1917-
1918 ş. a. m. d.
c) „Binarele” se presupun a fi exclusive, în timp ce gradualele
presupun simetrii chiar şi la niveluri intermediare (călâi/recişor). Pe axa
± se pot găsi şi alţi termeni, situaţi dincolo de cei de bază (cald/rece), şi
anume, îngheţat/fierbinte etc.
După criteriile morfo-lexicale şi lexico-semantice se pot clasifica:
a. Antonime:
- adjectivale: uşor/greu
- verbale: a plânge/a râde
- adverbiale etc.: bine/rău, repede/încet
- substantivale: cer/pământ
Le-am enumerat în ordinea frecvenţei, a reprezentării cantitative
în structura morfologică a limbii. Este normal ca aprecierile privind
calităţile, acţiunile, circumstanţele să fie mai frecvent antonimice, decât
cuvintele care numesc un obiect, fără comparaţia implicată pe care o
presupune o pereche antonimică. Şi alte clase morfologice pot
contracta perechi antonimice: acesta/acela, şi/nici, pe/sub etc.
b. Antonime:
- homolexe: jos/sus
- heterolexe: corect/incorect
Homolexele se bazează, de fapt, pe o rădăcină comună şi pe
elemente afixale antonimice:
- sufixare: lăudător/lăudat; căsuţă/căsoaie etc.
- prefixare: îngropa/dezgropa.
Unele sunt percepute ca antonime exclusiv în baza formanţilor
derivativi, căci semnificaţia bazei s-a pierdut pentru vorbitorul de astăzi:
- îmbrăca/dezbrăca (de la braca „pantaloni din piele”);
- încălţa/descălţa (de la calceus „calceus”.) cf. şi încărca/descărca (car);
încăleca/descăleca (cal).
c) Antonime cu formanţi:
- simetrici: învăţat/dezvăţat
- asimetrici: corect/incorect
- frazeologici: a dormi/a sta de veghe.
Antonimia organizează întregul mesaj, de la o anumită dispunere
logică, la cea fonetică, lexicală, morfo-semantică, stilistică: De bine, de
rău; La plăcinte înainte, la război înapoi etc.
O serie de figuri de stil se bazează pe antonimie: ironia (deştept ≠
prost); litota (nu mare = mic); chiasmul (la trecutu-ţi mare / mare viitor);
oximoronul (neguri albe / dulce durere) etc. Marcă logico-lexicală a
antinomiei, antonimia generează construcţii arhitectonice de mari
dimensiuni, sugerate în titluri ca Venere şi madonă, Război şi pace; cf.
supra, Roşu şi negru.
Antonimia intră în relaţii riguroase cu sinonimia, polisemia etc., ca
în figura 3.2. a, b:
a. cinstit 0 necinstit
onest
deştept, inteligent
b. prost învăţat, cult
şmecher
Figura 3.2. a, b. Relaţii intersemantice
Exerciţiul nr. 5
1. Găseşte semnele comune (supraordinate) în formula semică
a paradigmelor antonimice:
a) cald/rece;
b) scump/ieftin;
c) puternic/slab.
2. În principiu, perechea mort/viu reprezintă o antonimie binară,

care nu admite grade intermediare, căci adjectivele componente nu
admit grade de comparaţie. Totuşi, limba vie găseşte posibilităţi
pentru a exprima nuanţe, în registrul figurat, evident. Formulează
sintagma care exprimă nuanţarea acestei opoziţii.
3. Unele cuvinte polisemantice au în semnificaţia lor generală

inclusiv sensuri antonimice. Dă două asemenea exemple.
5.9. Hiponimia / Hiperonimia

Este relaţia de ierarhizare semantică între două cuvinte, pe baza
unui sem comun. De exemplu, cuvântul carte poate avea, ca
supraordonată definitorie, cuvântul cultură, care este hiperonimul său,
iar ca subordonată, dicţionar, care este hiponimul său.
Se înţelege de aici că dintre sensurile cuvântului carte trebuie ales
numai unul, cel de bază în limba română contemporană, lăsând la o
parte sensuri precum „scrisoare”, „învăţătură” etc.
Relaţia este tratată de sine stătător, mai ales în lingvistica străină.
De exemplu, în celebrul Complet de la Minnesota, la cuvântul-stimul
întuneric, majoritatea răspunsurilor de asociere s-a concretizat într-un
cuvânt antonimic („lumină”), dar unii subiecţi au răspuns prin
hiponimie/hiperonimie (noapte, cameră obscură etc.).
În lingvistica românească, relaţiile ierarhice de acest tip sunt
incluse în structura câmpului semantic.

5.10. Câmpul semantic
Relaţia de ierarhizare stabilită pe baza înrudirii noţionale sau
denotative între cuvinte care se organizează astfel într-un fragment de
lexic relativ izolat şi autonom se numeşte câmp lexical sau
subansamblu lexico-semantic.
De exemplu, câmpul semantic al locuinţei este alcătuit dintr-o
submulţime de cuvinte precum: casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă;
iglu, bungalou; hotel, han, cămin, internat, pensiune; cabană, baracă,
colibă, cort ş.a.m.d.
„Rudenia” dintre aceste cuvinte constă în cel puţin un sens (sem)
comun, dintre cele care ocupă primele locuri în analiza componenţială a
termenilor respectivi. De exemplu, toate cuvintele din câmpul semantic
de mai sus au ca prime două seme: „loc construit”, „pentru a fi locuit”.
Se porneşte, şi în acest caz, de la un sens fundamental al
cuvântului cu virtuţi polisemantice. Nu se iau în discuţie sensurile
secundare ale lui casă: „familie”, „trai” etc. De asemenea, se exclud
variantele regionale, arhaice, populare. Chiar şi după aceste procese
de dezambiguizare, stabilirea unor ierarhii (practic, a unor relaţii de
hiponimie/hiperonimie) rămâne un act relativ subiectiv. Includerea unor
termeni precum clădire sau imobil în câmpul semantic al locuinţei este
justificată numai parţial, prin sensul „loc construit”, căci altfel, prin alte
sensuri (seme) el nu respectă sensul „de locuit”, ci „pentru adăpostirea
unor utilaje, aparate, birouri, servicii” etc. Termeni ca hangar, depou
etc. se află în această situaţie.
Urmărind însă semnele comune, se poate stabili, totuşi, un
inventar de cuvinte înrudite, grupând alături de cele (două) comune,
seme diferenţiatoare, relativ logic structurate: „mare” – „mic”, „luxos” –
„modest”; „de folosinţă permanentă (îndelungată)” – „de folosinţă
temporară (ocazională)”; „construit din cărămidă, beton” – „construită
din lemn” – „~ din pânză” – „~ din zăpadă”, „din pământ şi stuf” etc.
(Vezi Figura 3.3.)
„materiale de construcţii”
„obişnuite” „non-obişnuite”
Seme comune „construcţie” +
„maniera (construcţiei)”
„pentru a fi locuită” „pământ” + „alte
„obişnuită” „non-obişnuite” „lemn” „pânză” „zăpadă”
„stuf” materiale”
clădire imobil
„primară”
locuinţă casă castel
sau 1 vilă bloc izbă iglu bungalou
căsuţă palat 2
„stabilă”
căsoaie
„Destinaţia”
hotel (han)
2 cabană
„secundară” motel cămin
baracă cort bordei
„temporară” internat
colibă
pensiune
Figura 3.3. Câmpul semantic al locuinţei

În plus, câmpurile semantice se structurează prin selecţia unei
anumite clase gramaticale: termenii pentru „locuinţă” sunt desemnaţi
mai ales prin substantive, ca şi „numele de rudenie”, de exemplu, dar
„numele de culori” sunt, în principiu, adjectivul, pe când „fenomenele
sonore” sunt desemnate mai ales prin verbe.
Prin aceste demersuri metodologice se pot izola fragmente
lexicale care cuprind între câteva zeci de cuvinte (50 de nume de
rudenie), până la câteva sute (200 de termeni cromatici sau de nume
ale fenomenelor sonore) în limba română contemporană. Numai printr-
un singur sem diferenţiator („natural”, de exemplu) se pot grupa 10-20
de cuvinte (cf. Figura 3.4.).
„linie”
„colaterală”
Seme comune de paradigmă „relaţie” + „directă”
„de rudenie naturală”
(L1) (L2) (L3)
Sm Sf Sm Sf Sm Sf
gr.2 bunic bunică
vară
„ascendentă” mătuşă văr
gr. 1 tată mamă unchi (verişoară
(tanti) (verişor)
„generaţia” )
zero (eu) frate soră
gr.1 fiu fiică nepot2 nepoată2
„descendentă”
gr. 2 nepot1 nepoată1
Figura 3.4. – Nume de rudenie naturală
Lingvistica structurală de diverse orientări a valorificat din plin
resursele oferite de teoria câmpului semantic (cf. E. Coşeriu, H.
Geckeler, G. Mounin). În spaţiul lingvisticii româneşti, a realizat
excelente analize asupra numelor de rudenie, numelor de culori,
numelor de animale, păsări, insecte, numelor de sunete etc. Angela
Bidu-Vrănceanu. Pentru toate contribuţiile teoretice şi aplicative, vezi
trimiterile din I. Coteanu, N. Forăscu, A. Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 130-
162.
Exerciţiul nr. 6
Stabileşte sensurile (semele) comune şi pe cele diferenţiatoare
din următoarea subdiviziune a câmpului semantic al „instituţiilor
publice”: creşă, grădiniţă; şcoală, liceu; facultate, institut / universitate
/ Academie etc.
5.11. Dezambiguizarea; analiza semantică

Între diferitele modalităţi de organizare semantică există un
Relaţii complex de relaţii, care complică înţelesul cuvintelor, le face
intersemantice ambigue în exprimare, impunând un efort de înţelegere din partea
receptorilor.
Am văzut deja că baie1 are mai multe sensuri („acţiunea de
îmbăiere”, „locul de îmbăiere”, „cada”, „sala de îmbăiere” etc.), înrudite
între ele. Nu intră în această serie baie2, cu sens de „mină”. Prin
urmare, cuvântul polisemantic baie1 este omonim cu baie2, putând
crea confuzii. De altfel, au şi derivaţi omonimi, căci băieş poate
însemna atât „lucrător la baie”, cât şi „lucrător la mină” (cf. şi cap1, cap2;
mai1, mai2 etc.).
De asemenea, cuvântul drept intră în relaţie antonimică cu
nedrept, dar şi cu strâmb, curb, înclinat, stâng etc. Avem aici o
intersectare a organizărilor semantice, căci cuvintele din partea a doua
a relaţiei pot fi sinonime (aproximative), pot fi omonime, iar opoziţia
antonimică a fiecăreia dintre ele se stabileşte cu câte un sens
specializat al cuvântului polisemantic drept. Altfel spus, există o
relaţie foarte complicată de polisemie – sinonimie – antonimie, vezi
Figura 3.5.
nedrept
strâmb
simonimie
drept curb
înclina
polisemie sinuos
şerpuit
stâng etc.
antonimie
Figura 3.5. Intersectarea relaţiilor polisemie – antonimie – sinonimie

Dezambiguizarea, impusă de legea clarităţii expresiei, se poate
face în mod natural, spontan, prin:
a) eliminarea unei forme concurente, trecerea ei în fondul pasiv, în
favoarea celeilalte:
baie2 „mină” – pentru anularea omonimiei cu baie1 „scaldă” etc.
Rezultatul este apariţia unor termeni noi, sinonimici, pentru
cuvântul eliminat (mină);
b) utilizarea unor mărci morfologice diferenţiatoare:
cot – coate
cot – coţi
cot – coturi
c) combinaţii morfo-sintactice diferite (distribuţie):
mină de cărbune
mină de război
mină de pix.
Ca metode de analiză lingvistică, se poate face apel la:
a) analiza etimologică: lac1 „apă stătătoare” < lat. lacus
lac2 „soluţie lichidă” < germ. Lack
b) analize structurale (semică şi contextuală)
• Analiza semică
Se mai numeşte şi analiză componenţială, deoarece constă în
descompunerea cuvântului în unităţi de sens (seme), cum am avut deja
prilejul să o facem, chiar în paginile de mai sus. În metalimbaj lingvistic,
aceste unităţi sunt definite astfel (cf. A. Bidu-Vrănceanu; N. Forăscu,
Modele de structurare semantică, Timişoara, Facla, 1984, p. 16-28):
sem = unitate minimală de sens + caracter distinctiv de sens;
semem = reuniune de seme, care acoperă sensul unui cuvânt;
lexem = reuniune de seme + complexul sonor (în principiu,
lexemul este monosemantic);
cuvânt = unitatea reală a limbii.
După descompunere, se investighează relaţiile dintre aceste
unităţi în cadrul unor clase, numite paradigme lexico-semantice.
Operaţiile respective se bazează pe abstractizarea datelor oferite de
definiţia gramaticală, separându-se:
• seme lexicale şi seme de substanţă;
• seme comune şi seme variabile.
Procedeele de bază sunt cele tipice pentru definirea cuvântului ca
unitate a limbii: comutarea şi substituţia, care reduc variantele la
invariante. Altfel spus, înlocuindu-se semele, se stabilesc identităţile
(variantele, în relaţie de substituţie) şi diferenţele (invariantele, în relaţie
de comutare).
Rezultatul este o formulă semică, cu rolul de a circumscrie (cât
mai) exact sensul unui cuvânt.
Exemplu: cuvântul CALD are următoarea formulă semică:
CALD = l. /caracteristică/; l. /adjectivală/; /privitoare la
temperatură/; /apreciere în plus/; /grad nedeterminat/.
Dacă substituim semul /grad nedeterminat/ cu semul /grad foarte
mare/, obţinem un alt cuvânt: FIERBINTE.
Rostul analizei semice este includerea/excluderea cuvintelor într-
o/dintr-o paradigmă. Este vorba, aşadar, despre o clasificare
paradigmatică.
• Dacă formula semică a cuvintelor nea – zăpadă – omăt este identică, ele alcătuiesc o
paradigmă sinonimică.
• Dacă în formula semică a cuvintelor cald – rece, frumos – urât etc. există cel puţin un
sem comun („referitor la temperatură”; „referitor la estetică”) şi unul sau mai multe seme
diferenţiatoare opuse, atunci ele intră în paradigme antonimice.
• Dacă în formula semică a cuvintelor de tip roşu, galben, albastru, a înnegri, sidefiu intră
cel puţin un sem comun („apreciere + uzual + cromatică”) şi mai multe seme
diferenţiatoare, reductibile la o anumită clasă ordonatoare („fără aproximare”, „cu
aproximare”, „în plus”, „în minus”) etc., atunci aceste cuvinte formează un câmp
semantic.
• Analiza contextuală
Se mai numeşte şi analiza sintagmatică, ţinând de semantica
sintactică şi constă în inventarierea tuturor contextelor în care apare o
unitate lexicală sau în raportarea acestei unităţi la diferite vecinătăţi
(contexte), cf. A. Bidu-Vrănceanu; N. Forăscu, op. cit., p. 28-33.
Rostul analizei contextuale este verificarea identităţii/non-identităţii
de sens a două sau mai multe unităţi. De aceea, se mai numeşte şi
probă funcţională. Din altă perspectivă, analiza contextuală stabileşte
compatibilităţile şi incompatibilităţile combinatorii ale unor unităţi
lexicale, la nivel semantic (nu sintactic). Analiza se desfăşoară în două
etape – o primă dezambiguizare la nivel fonetic, gramatical etc.; analiza
semică (rafinare).
Exemplu:
ÎNALT se grupează cu SCUND, MIC, PITIC etc., pe baza trăsăturii
„extensiune verticală”, rezultată din contexte ca:
ÎNALT om SCUND
munte MIC
sentiment JOS
sunet JOSNIC
voce
• Analiza distribuţională
Intră în analiza compatibilităţilor combinatorii de mai sus:
TARE devine pereche sinonimică a lui MOALE, în distribuţie cu
OU;
TARE devine pereche sinonimică a lui SLAB, în distribuţie cu
CARACTER; TEREN etc.
Cafeaua poate fi tare
slabă,
dar ceaiul este concentrat
diluat
Prin toate aceste procedee se delimitează restricţiile contextuale
la nivelul vorbirii, nu al limbii.
Analiza contextuală, distributivă, se foloseşte ca o a două etapă în
analiza structurală a semantismului cuvintelor; o a treia etapă poate fi
analiza stilistică. Rezultatul este o precizare a analizei semice.
Exerciţiul nr. 7
1. Se dă cuvântul casă1 „locuinţă”. Se cere:
a) formula semică;
b) dezambiguizarea faţă de casă2 „dulap/lădiţă de fier pentru
păstrat banii”, prin analiza etimologică;
c) aceeaşi dezambiguizare a omonimiei prin determinare atributivă
(combinativă);
d) alcătuirea unei liste de zece cuvinte apte să plaseze casă2 într-
un câmp semantic.

În afară de lucrările de referinţă citate până acum (Coteanu –
Forăscu – Bidu-Vrănceanu, 1985; Th. Hristea, 1984 etc.) se mai pot
consulta cu folos studiile Angelei Bidu Vrănceanu despre diversele
câmpuri semantice semnalate mai sus. Trimiterile exacte se găsesc la
Bibliografia de la paginile 161-162 a lucrării din 1985.
Pentru organizarea semantică a vocabularului limbii române, vezi
Angela Bidu-Vrănceanu şi Narcisa Forăscu, Modele de structurare
semantică. Cu aplicaţii la limba română, Timişoara, Editura Facla, 1984.
5.13. Test de evaluare (Test grilă)

1. Sunt monosemantice toate cuvintele din gruparea:
a) tetraedru, echer, isoscel, compendiu;
b) parte, tare, carte, şcoală;
c) masă, partid, stradă, iubire.
2. Sunt polisemantice toate cuvintele din gruparea:
a) teoremă, rezumat, prolegomenă, gaz;
b) corp, floare, lemn, învăţa;
c) coroană, mână, pădure, alerga.
3. Cuvântul cap este întrebuinţat cu sens de bază în:
a) L-a găsit la capul scării;
b) Capul răscoalei a plătit cu vârf şi îndesat;
c) Auzindu-se strigat, a întors capul;
d) La capul străzii s-a plantat un semn de circulaţie.
4. Cuvântul testament este:
a) termen juridic şi religios;
b) numai termen juridic;
c) numai termen religios;

d) nici termen religios, nici termen juridic,
e) un termen din limbajul didactic, cu sensul „verificare,
examinare”.
Seriile: 10 acces/abces; 20 temător/temerar; 30 mări/a
augmenta; 40 típic/tipíc sunt;
a) toate omonime;
b) toate sinonime;
c) 10 paronime; 20 şi 30 sinonime; 40 omofone;
d) 10 antonime; 20 omonime; 30 paronime; 40 sinonime;
e) 10 şi 20 paronime; 30 sinonime; 40 omografe.
Exerciţiul nr. 1
1. Corp fonetic redus; ambiguitate.
2. a avea un acoperiş deasupra capului („casă”); Omul a cucerit
Pământul (oamenii)
3. Extindere de sens.
Exerciţiul nr. 2
d) Numai omografe, nu există relaţie de omofonie între ele.
Exerciţiul nr. 3
1. Th. Hristea (coord.), Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972.
2. Gh. Bulgăre (coord.), Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972.
3. Luiza Seche şi Mircea Seche, Dicţionar de sinonime al limbii
române, Bucureşti, 1983.
2. (1) uzual, literar standard – (2) stil administrativ – (3) stil
oficial-literar – (4) literar – (5) specializat-bisericesc – (6) poetic – (7)
argotic – (8) familiar.
Exerciţiul nr. 4
staţie, complet, insolentă, enervat, fracţiune, reacţie.
Exerciţiul nr. 5
1.a) „temperatură”; b) „preţ”; c) „forţă”.
2. „mai mult mort decât viu” (cf. supra, la cap. Polisemie,
valoarea figurată a lui mort).
3. sensuri contradictorii:
a) cap. „început”4 ∗ cap. „sfârşit”4;
b) a împrumuta, „a da/a lua cu împrumut”3 (enantiosemie).
Exerciţiul nr. 6
- sem comun: „loc + construit”:
- sem comun de paradigmă: „cu destinaţie publică”;
- sem diferenţiator 1: „(destinaţie) educativă”;
- seme diferenţiatoare de nivel 2: a) preşcolar; b)
preuniversitar; c) universitar;
- acestea, la rândul lor, se pot diferenţia după seme de gradul
3, 4 etc.
Exerciţiul nr. 7
a) /loc/; /construit/; /în vederea locuirii/; /permanente/;
b) casă1 < lat. casa (tc. cosam); casă2 < germ. Kasse, it. cassa
(cf. rom. cassa);
c) casă de locuit x casă de bani;
d) căsoaie, căsuţă, palat, castel, vilă, cocioabă, colibă,
bungalou, iglu, bordei.
Test de evaluare – Test grilă

1-a; 2-b; 3-c; 4-a; 5-e
20 p. x 5 = 100 p.
(Surse: V. Ivănuş şi colectivul, Limba română. Compendiu. Grile,
Craiova, Avrămeasa, 1996; M. Ţicleanu, D. Ţicleanu, Gramatica limbii
române în scheme. Cu exerciţii şi teste grilă, Alutus, Slatina, 19933).

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

I. ELEMENTE VECHI
Cuprins
6.1. Obiective educaţionale............................................................................................. 96
6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne.......................................... 96
6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac................................... 98
6.4. Fondul latin .............................................................................................................. 99
6.5.Superstratul slav ..................................................................................................... 103
6.6. Împrumuturi din maghiară ...................................................................................... 105
6.7. Influenţa greacă ..................................................................................................... 107
6.8. Elemente lexicale de origine turcă ......................................................................... 110
6.9. Surse bibliografice.................................................................................................. 112
6.10. Lucrare finală de evaluare.................................................................................... 113
6.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste......................................................... 114

• să sesizezi diferenţelor dintre cuvintele primare şi cele formate prin mijloace
interne;
• să explici noţiuni fundamentale despre istoria limbii române;
• să utilizezi corect un fond minimal de cuvinte aparţinând diverselor straturi
etimologice ale limbii române;
• să recunoşti unele categorii lexico-morfologice, tematice, tipice anumitor
împrumuturi;
• să analizezi şi să utilizezi corect formanţii productivi din diferite împrumuturi vechi
şi recente.
6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne

Deseori, utilizarea corectă a cuvintelor, ca formă şi ca înţeles, este
facilitată de cunoaşterea originii sale. Cercetarea originii face obiectul
etimologiei, despre care am vorbit în capitolul introductiv. Când
elementul de bază ni se dezvăluie prin descompunerea în elemente
alcătuitoare, spunem că am aplicat criteriul formativ sau analiza
formativă a cuvântului. Exemplu:

nerecunoscător ne dezvăluie, la o primă analiză, prefixul ne-,
sufixul -tor şi verbul a recunoaşte; insistând însă, observăm repede că
şi acesta este alcătuit dintr-un alt prefix, re-, şi verbul a cunoaşte, care a
suferit o alternanţă fonetică (oa/o). Altfel spus, structura morfematică ne
indică faptul că nerecunoscător face parte dintr-un sistem formativ al
lexicului românesc.
Încercând să descompunem mai departe cuvântul respectiv,
constatăm că acest lucru nu mai este posibil. Spunem că verbul
cunoaşte este un cuvânt primar, care nu mai poate fi analizat prin
descompunere în elemente formative (radical, afixe etc.). Pentru
criteriul formativ-etimologic, el constituie baza de pornire a unei familii
lexicale, realizate prin derivare, compunere etc. Pentru criteriul strict
etimologic, un asemenea cuvânt constituie sau element moştenit, sau
element împrumutat.
Etimologia reprezintă mai mult decât un mijloc de organizare a
vocabularului, ea oferă material pentru istoria limbii române, care este
strâns legată, la rândul ei, de istoria poporului român. Nu vom intra aici
în amănunte. Amintim că reconstituirea drumului parcurs de un cuvânt
din limba de origine, până în limba română actuală este un proces
anevoios, reclamând solide cunoştinţe lingvistice, dar şi de istorie
socială, geografie, etnografie, psihologie, sociologie etc. De asemenea,
este necesară cunoaşterea limbilor vechi şi moderne care au constituit
surse etimologice pentru limba română. Stabilirea „adevăratei origini”
(etimonul) a unui cuvânt presupune respectarea unor principii ale
reconstrucţiei etimologice:
a) principiul fonetic – încadrarea formei cuvântului în nişte legi
fonetice bine stabilite (lat. solem > rom. soare, prin pierderea consoanei
finale de la forma de Acuzativ, rotacizarea lui -l- intervocalic,
diftongarea lui o sub accent).
b) principiul semantic – păstrarea unei legături denotative între
cuvântului de origine şi cel din limba română; dacă nu se păstrează
acelaşi înţeles, ca în cazul lui soare, ci unul cât de cât apropiat, trebuie
stabilit mecanismul evoluţiei semantice (lărgire/restrângere de sens,
metaforizare etc.), vezi cazul lat. passer „vrabie”, care devine în română
pasăre, adică „orice fel de zburătoare”.
c) principiul lexico-gramatical – păstrarea unei legături între
clasele gramaticale (substantivul din limba de origine va rămâne tot
substantiv, adjectivul – tot adjectiv) sau explicarea evoluţiei logice spre
o clasă înrudită (lat. mas, -ris; ac. marem (subst.) „porc mistreţ” > rom.
mare (adj.). De asemenea, un derivat în limba de origine este preluat
tot ca derivat în română (fr. zoologie > rom. zoologie).
d) principiul cronologic – încadrarea evoluţiei fono-morfologice
într-o epocă în care acţionau legile respective sau în care se atestă
contactul lingvistic respectiv. De exemplu, rom. cânt nu provine din lat.
canticus, cum s-a afirmat, ci este un derivat regresiv, format pe teren
românesc de la a cânta, căci el este atestat abia după secolul al XVIII-
lea (probabil după modelul fr. chant < chanter).
După toate aceste probe, se poate ajunge, totuşi, la etimologii
greşite sau la concluzii incerte. În acest din urmă caz, dicţionarele
înregistrează cuvântul cu precizarea „etimologie necunoscută”.

În general, însă, se cunosc originile cuvintelor, cu situarea lor în
timp şi spaţiu. Trecând peste detalii care complică mult cercetarea
etimologică (de exemplu, faptul că aceeaşi limbă poate influenţa în mai
multe etape şi pe mai multe căi româna), specialiştii stabilesc,
convenţional, o schemă a straturilor etimologice, comparabilă în linii
foarte mari cu straturile geologice. În orice limbă există: 1) un substrat
(foarte subţire), căci din fondul străvechi, (precum galica – pentru
franceză, celtica – pentru engleză etc.) nu se mai păstrează decât slabe
urme; 2) un strat de bază – care dă personalitate limbii respective, în
cadrul unei familii şi a unei ramuri (latina populară – pentru franceză,
vechea germană de sus – pentru engleză); 3) un superstrat – care
completează în mod vizibil fondul de bază (germana – pentru franceză,
italiană etc., slava – pentru română); 4) adstraturile sau influenţele
diverse, datorate contactelor istorice, geografice, culturale etc. (vezi
Figura 4.1.)
5a 5b etc.
4a 4b 4c etc.
3
2
1
Figura 4.1. Stratificarea etimologică a vocabularului

Pentru limba română, substratul este format din elementele traco-
dace, fondul de bază este latin (popular), superstratul este slav, la care
se adaugă influenţe maghiare, turceşti, greceşti, latino-romanice
moderne etc. (Figura 4.2.)
5a. it 5b. Fr. etc.
4 a. infl. grec. 4 b. infl. magh. 4 c. infl. tc.etc.

3 superstratul slav
2 baza latină
1 substratul traco-dac
Figura 4.2. Straturile etimologice ale limbii române

Fiecare dintre acestea contribuie la configurarea personalităţii
lexicului românesc şi a limbii române, în general.
6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac

Deşi lingviştii care au stabilit statistic lista celor 14 grupuri de
cuvinte ce depăşesc 1% din totalul lexicului românesc nu includ în
aceste grupuri şi traco-daca, aceasta trebuie studiată nu numai pentru
că reprezintă etapa cea mai veche, punctul de pornire al istoriei limbii
noastre, ci şi pentru că, în ciuda cantităţii extrem de reduse de
elemente care pot fi reconstituite, se dovedeşte că ea conferă
individualitate limbii române, în raport cu celelalte limbi romanice, indo-
europene etc.

Materialul lingvistic pe baza căruia se fac reconstituirile etimologice
este puţin şi târziu: nişte glose [liste de nume (de plante)] din secolele I-
III, câteva toponime, hidronime, antroponime, câteva apelative.
Criteriile de identificare a elementelor de substrat (comparaţia
românei comune cu albaneza comună, cu alte limbi balcanice, cu
armeana, cu balticele etc.) oferă date ale unei posibilităţi, nu certitudini.
În orice caz, având în vedere imensitatea şi diversitatea spaţiului tracic,
mai corect este să vorbim despre daco-moesiană.
Trecând peste puţinele, dar deloc neglijabilele fapte fonetice şi
morfosintactice, lexicul însuşi este controversat, specialiştii propunând
liste diferite de cuvinte. Acceptând un inventar de circa 100 de cuvinte,
acesta poate fi divizat în:
y cuvinte comune cu alte limbi balcanice: argea, baltă, broască,
brusture, buză, colibă, ghiuj, gorun, jelţ „pârâu” ( > Jiu), mal, mazăre,
mânz, murg, strungă, trişcă, zimbru, zarvă etc.;
y cuvinte comune cu albaneza: abure, amurg, baci, brad, bucura,
bunget, cătun, ceafă, ciuf, codru, droaie, grumaz, măgură, moş,
strungă, viezure etc.;
y cuvinte comune cu alte limbi indo-europene: brânză, burtă, doină ş.
a.;
y câteva toponime, hidronime, oronime etc. completează lista: Abrud,
Ampoi, Argeş, Bârzava, Buzău, Cigmău, Drencova, Drobeta,
Dunărea, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Napoca, Siret, Tapia, Timiş ş.a.;
y câteva afixe s-au dovedit productive: -a deictic şi emfatic, -ac (moldac,
cf. şi lat. Spartacus); -andru (băieţandru, căţelandru, cf. gr. άνήρ, -
δρòς „bărbat”); -esc de la un -isk, care indica originea, locul,
apartenenţa (românesc, muntenesc, cf. şi Tibiscus > Timiş, dar şi
singurul sufix propriu-zis pentru numele de familie: Ion-escu).
Probabil că reprezentarea cantitativă era mai mare în româna
comună, după cum o dovedeşte analiza formelor dialectale. Puţinul
material identificat până în prezent dovedeşte o mare vitalitate – putere
de derivare, compunere, metaforizare. Un cuvânt autohton are, în
medie, 4,7 descendenţi formaţi prin aceste mijloace interne (faţă de
cca. 3,1/un cuvânt latin sau 2,5/ un cuvânt slav). În VF se află peste 20
de cuvinte autohtone, reprezentând 1/50, faţă de 1/1000, în general.
Toate acestea probează importanţa calitativă a elementului de substrat
în structura vocabularului românesc.
Exerciţiul nr. 1
1. Enumeră cinci cuvinte din substrat rămase în vocabularul
fundamental al limbii române.
2. Indică trei nume proprii de origine traco-dacă prezente în
româna actuală atât ca hidronime, cât şi ca toponime.
6.4. Fondul latin

1. Limba română este limba latină populară vorbită neîntrerupt în
spaţiul carpato-danubiano-pontic, aşa cum arată ea după modificările

fonetice, morfosintactice şi lexicale, de-a lungul celor două mii de ani de
existenţă.
Ramurile de mai sus reprezintă o parafrazare a unei celebre
definiţii formulate de către Al. Rosetti, în Istoria limbii române. I. Limba
latină, F. P. L. A., 1938, p. 31, prin care se tranşau definitiv lungi discuţii
mai vechi despre o eventuală „limbă mixtă” română (latină şi slavă):
româna nu este o limbă mixtă; ea reprezintă transformarea firească a
latinei vorbite în părţile orientale ale Imperiului Roman într-o limbă
nouă, potrivit împrejurărilor şi influenţelor externe. O asemenea
rezolvare comportă precizări privind colonizarea Daciei, caracterul
popular al fondului latin romanic, teritoriul de formare a limbii române,
epoca de formare etc.
De exemplu, s-a spus că intervalul scurt al stăpânirii romane în
Dacia (106-271 p. C.) face, dacă nu imposibilă, miraculoasă
romanizarea daco-moesianei. În realitate, influenţa latină începuse mult
mai devreme decât cucerirea din 105-106 p. C. (prin negustori, sclavi,
militari etc.) şi a continuat încă mult timp după retragerea aureliană (271
p. C.), care a însemnat, de fapt, doar retragerea armatei şi a
administraţiei romane. Aşa încât, acest „prim miracol al limbii române”
se dovedeşte un fenomen natural, real, obiectiv.
2. Romanitatea limbii române, urmare a vastului proces de

colonizare şi romanizarea Europei, se poate reprezenta, foarte
schematic, astfel:
+ limbile galilor > limba franceză
+ limbile iberice > limbile spaniolă, portugheză Familia limbilor

Latina + limba traco-daca > limba română romanice
populară + evol. fon., gram., > limba italiană (neolatine)
lexicologică
+ alte limbi de substrat > limbile friulană, venetă, sardă,
dalmată etc.
Schema presupune discutarea ideii de filiaţie/transformare în

evoluţia limbilor, mecanismului contactelor lingvistice, a locului românei
în această „familie” (sau grup). Astfel, este stabilit că româna face parte
din grupul apenino-balcanic, împreună cu dalmata (azi, dispărută),
albaneza, dialectele italiene centrale şi meridionale (Abruzzi, Puglieze
etc.).
Din fondul latin al familiei romanice, există:
- 488 cuvinte panromanice (adică prezente în toate limbile
neolatine);
- 107 cuvinte păstrate numai în română;
- 214 cuvinte panromanice absente din română.
Potrivit teoriei „ariilor laterale”, formulată de către lingvistul italian
(friulan, de fapt) Matteo Bartoli, româna, ca şi spaniola, conservă mai
bine elementul vechi şi popular latin, deoarece zonele de la
extremităţile ariei romanice au fost mai puţin inovatoare faţă de cele
centrale (franceză, italiană). Or, româna reprezintă aria orientală a
României (teritoriul romanizat), după cum spaniola reprezintă extrema
occidentală. Apartenenţa la fondul comun latin se stabileşte prin

compararea aplicării legilor fonetice, morfologice, prin evoluţiile
semantice specifice, dar cu acţiune relativ regulată:
lat. octo > fr. huit
it. otto
sp. ocho
port. ocho
rom. opt
lat. noctem > fr. nuit
sp. noche
port. noche
it. notte
rom. noapte
lat. lactem > fr. lait
it. latte
sp. leche
port. leche
rom. lapte
Se observă că în evoluţia fonetică se păstrează nişte legi fixe:
grupul latin ct devine it, în franceză; tt în italiană; ch în spaniolă şi
portugheză; pt în română etc., desigur, în anumite poziţii. O accentuat
devine, în anumite poziţii [ü], în franceză; oa în română ş. a. m. d.
Latinitatea lexicului românesc

Toate compartimentele limbii (sistemul fonologic, sistemul morfo-
sintactic, topica şi chiar particularităţile stilistice) poartă mărcile bazei
latine. Importantă este structura morfologică, partea cea mai stabilă şi,
prin urmare, cea mai reprezentativă pentru specificul unei limbi. Dar
lexicul este cel care prezintă complexitatea fenomenului istoric al
transformării latinei populare în româna comună.
• Statistic, elementul latin reprezintă ceva mai mult de 20% din totalul fondului lexical
românesc. În fondul principal lexical (VF), termenii de origine latină reprezintă
aproximativ 64%; dacă statistica se realizează ţinând cont de principiul frecvenţei
cuvintelor, atunci procentul ajunge la 74%, iar dacă la aceste cuvinte le adăugăm pe
cele curente în vorbire, dar reprezentând neologisme de circulaţie internaţională (audio,
video, senat etc.), atunci cifra creşte la 80-85%.
• Mai importantă decât aceste statistici (care sunt, oricum, deformate prin subiectivitatea
şi mobilitatea corpului de cuvinte – dicţionare, texte reprezentative – pe baza cărora au
fost alcătuite), este reprezentarea ariei semantice şi lexico-gramaticale.
Termenii din VF sunt importanţi prin vechimea, stabilitatea, capacitatea lor de derivare,
compunere, conversiune, polisemantism, dezvoltare frazeologică, metaforică etc.
- nume ale părţilor corpului omenesc: caput > cap; oculus > ochi; gulam* > gură;
pectus > piept; genuculus > genunchi etc.;
- nume de rudenie: parentes > părinţi; filius > fiu; filia > fiică; nepotem > nepot;
avunculus > unchi etc.;
- nume de acţiuni: manducare > mânca; dormire > dormi; fugire > fugi; ridere >
râde; cantare > cânta; plangere > plânge etc.;
- nume pentru casă şi obiectele din casă: casa(m) > casă; uscia > uşă; fenestra >
fereastră; mensa > masă etc.;
*
Reamintim că baza cuvintelor romanice o constituie, mai ales, formele latineşti
de acuzativ singular (Ac.): -am, -um, -em sau de ablativ singular(Abl.): -a, -o, -e; de
aceea, dăm ca etimon uneori formele în nominativ, alteori pe cele în acuzativ sau
ablativ.
- numele principalelor alimente şi băuturi: panem > pâine; carnem > carne; ovum
> ou; farina > făină; vinum > vin; aqua > apă;
- nume de plante şi animale: herba > iarbă; haedera > iederă; florem > floare;
arborem > arbore; pomum > pom; canem > câine; gallina > găină; porcus >
porc; equa > iapă; leporem > iepure; capra > capră;
- nume pentru elementele universului şi pentru formele de relief: caelum > cer;
solem > soare; luna > lună; stella > stea; montem > munte; campus > câmp;
rivus > râu; lacus > lac; mare > mare;
- nume de calităţi, circumstanţe etc.: bonus > bun; longus > lung; in-alto > înalt;
vinus > vin; rapide > repede;
- numeralele de la 1 la 10: unum > unu; duo > doi; tres > trei; ... decem > zece;
- prepoziţii şi conjuncţii: in > în; sub > sub; super > spre; cum > cu; sic > şi etc.;
- sistemul pronumelor: ego > eu; tu > tu; nos > noi; se > se;
- verbele auxiliare: habere > avea; fieri > a fi; velle > voi.
Termenii din sistemul etnonimelor şi glotonimelor: (populus) Romanus > (poporul)
rumân (forma român este stabilită relativ recent); lingua Romana > limba rumân-ească (cf.
sufixul -esc, supra, substratul traco-dac); terra nu a fost moştenit în română cu sensul din
celelalte limbi romanice, „pământ”, ci cu sensul secundar de „ţară”; lat. terra > rom. ţeară >
ţară.
De aici provin numele vechi de formaţiuni administrativ-teritoriale:
Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Zarandului, Ţara Moţilor etc.; cf.
germ. Land, în Deutch-land (Deutch < teutonicus); Groenland; Hoch-
land; Neder-land; cf. de asemenea slv. Novaia Zemlia „Noul Pământ”,
„Ţara Nouă”; latino-romanicele de tipul Terranova, Angleterre etc.
Termeni fundamentali ai creştinismului românesc. Faptul că unii provin din latina
populară dovedeşte că această credinţă a pătruns spontan, „încet şi tainic” în popor
(Vasile Pârvan), nedirijat de vreo autoritate oficială, în primele şapte secole de existenţă,
constituindu-se „o dată cu poporul român şi cu limba română”: altare > altar; basilica >
biserică; coemeterium > cimitir; crucem > cruce; credo > cred; *credentia > credinţă;
comendare > comăndare; *rogacionem > rugăciune; Rosalia > Rusalii; Paschae > Paşti;
Sanctus Georgius > Sângiorz etc.
Numele momentelor zilei, zilelor săptămânii, lunilor şi anotimpurilor anului etc.
Termeni cu valoare „arheologică”. Există numeroase cuvinte, expresii, forme care se
păstrează în forme arhaice, „calcifiate”, în frazeologisme, îmbinări fixe etc.:
branca „mână” > brânci, în: a da brânci (a îmbrânci)
rostrum „cioc, gură” > rost „gură, vorbire, raţiune” (cf. gr. logos), în
cu/fără rost, a rosti, rostire, a spune/a şti pe de rost.
Unele dintre aceste cuvinte „istorisesc”, prin evoluţia lor formală şi
semantică, episoade întregi din procesul formării poporului român şi a
limbii române: lat. miles „soldat” > rom. mire (cf. supra, 1.6.).
În multe privinţe, aşadar, latinitatea lexicului românesc este mai
vizibilă, pentru că este mai conservatoare decât în cazul altor limbi
romanice. Inovaţiile, formele derivative (preferinţa pentru derivarea cu
sufixe) se bazează pe mecanismele de regenerare continuă, moştenite
din latină. Structura predominant latină justifică eliminarea masivă a
împrumuturilor slave, maghiare, greceşti, turceşti, în favoarea celor
latino-romanice din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, şi receptivitatea
actuală de neologisme, fără renunţarea la formele vechi, cu mare
încărcătură semantico-stilistică.
Prin toate aceste particularităţi, româna îşi întăreşte continuu
poziţia, caracterizată ca o „insulă latină, înconjurată de un ocean slav,
cu elemente fino-ugrice”.

Exerciţiul nr. 2
1. Stabileşte etimonul comun al următoarelor cuvinte din limbile
romanice: a) rom. dormi, it. dormire, fr. dormir, sp. dormir; ptg. dormir;
b) rom. casă, it. casa; sp. casa, pt. casa, fr. chez [prepoziţie cu sensul
(acasă) la].
2. Cuvintele gură şi ochi provin din latină: gulam, oc(u)lus. În
afară de vechimea lor, există şi alte particularităţi care le plasează în
VF al limbii române. Enumeră cel puţin trei asemenea particularităţi.
6.5.Superstratul slav
Locul pe care îl ocupă în celelalte limbi romanice împrumuturile din
germanice, este ocupat în istoria limbii noastre de către împrumuturile
slave. Ele se datorează migraţiei slavilor dinspre Munţii Urali spre
Europa Centrală, între secolele al VI-lea şi al X-lea. Au existat două
mari direcţii de deplasare, care au inclus şi teritoriile româneşti: a) valuri
succesive s-au deplasat dinspre nord spre sud între secolele al VI-lea –
al VII-lea, trecând prin Moldova, Dobrogea şi Muntenia, pentru a se
stabili în Bulgaria de astăzi; b) alte valuri s-au îndreptat spre Apus, spre
Câmpia Panoniei, unii continuându-şi drumul, până în Munţii Moraviei şi
până la Marea Adriatică, formând popoarele slave central şi sud-
europene, limbile cehă, slovacă şi polonă, sârbă, croată, slovenă. Şi
aceste ramuri au atins parţial populaţia românească. Acestor influenţe
vechi li se adaugă cele slave mai noi, datorate contactelor cu popoarele
vecine: ucrainene, sârbe, bulgare etc.
În total, influenţa este considerabilă, dar nu atât de mare încât să
se poată vorbi despre română ca despre o limbă „romano-slavă”, cum o
considerau unii cercetători, precum Gustav Weigand.
La data primelor contacte cu slavii, procesul formării
protoromânei, a românei primitive, se apropia de sfârşit. Primele
elemente slave pătrund în vorbirea locuitorilor ţinuturilor româneşti după
începuturile migraţiei slave, cam prin secolul al VIII-lea. Or, acesta este
momentul în care limba română comună şi-a încheiat procesul de
structurare a sistemului fonetic, morfologic, sintactic şi lexical. Limba
română oferea, de acum, prestigiul culturii şi civilizaţiei bazei latine, pe
care se formase, astfel încât, paralel cu asimilarea slavilor rămaşi pe
teritoriul ţării noastre, s-a petrecut integrarea elementelor lingvistice de
origine slavă în sistemul românesc. Fonetica, morfologia, sintaxa nu au
mai putut fi marcate de aceste contacte, decât în anumite detalii (de
exemplu, vocativul feminin în -o, întărirea neutrului etc.) Vocabularul s-a
dovedit, ca de obicei, mai permeabil. Statisticile, discutabile însă, după
cum am văzut, dau cam 305 cuvine de origine slavă în VF, ceea ce
înseamnă aproximativ 21%, precum şi 827 cuvinte în întregul vocabular
românesc, ceea ce reprezintă aproximativ 14%. După criteriul
frecvenţei însă, aceste procente scad mult.
Impresia de slavizare a limbii române a fost întreţinută şi de faptul
că până în 1865 în scrierea românească s-a folosit alfabetul chirilic,
„haina străină în care a fost îmbrăcată limba română, timp de 300 de
ani”, după cum spunea Nicolae Iorga.
Există mai multe căi şi mai multe etape de pătrundere a
slavismelor în limba română:
a) Împrumuturile populare, orale se datorează contactelor directe,
favorizate de îndelunga convieţuire româno-slavă, înainte de absorbţia
migratorilor. Acestea sunt cele mai vechi, datând din perioada cuprinsă
între secolele VIII-IX, secolele X-XI, după cum o dovedesc diverse
fenomene fonetice, semantice specifice timpului:
bob, bogat, clopot
baltă, daltă, gard
jupân, stăpân, smântână - secolul al VIII-lea – al IX-lea
sfadă, sfat, pivniţă - secolul al X-lea
muncă, luncă, crâng - după secolul al X-lea
b) Împrumuturile cărturăreşti, scrise se datorează folosirii slavonei
în biserică, şcoală, administraţie, în cancelariile domneşti, în diplomaţie
etc. Sunt împrumuturi care datează din secolele al XIV-lea – al XV-lea:
boier, ceaslov, a citi, clucer, comis, cucernic, pisanie, slujbă, stareţ,
utrenie, vecernie, voievod ş.a.
c) Împrumuturile neoslave, regionale se datorează schimburilor
obişnuite, datorate vecinătăţilor geografice. În Muntenia pătrund mai
ales cuvinte bulgăreşti: castravete, ciupi, cobiliţă, nisip, prăşi etc. În
Moldova pătrund mai ales cuvinte din ucraineană: hulub, hrib etc. În
Banat sunt atestaţi termeni de origine sârbească: golâmb, gost,
iorgovan ş. a.
d) Împrumuturile moderne, din limba rusă se datorează mai ales
intrării României postbelice în sfera de influenţă a Moscovei sovietice:
activist, preşedinte, tovarăş, sfetnic ş. a.
În secolul al XIX-lea a avut loc un fenomen de eliminare masivă a
termenilor vechi slavi, în favoarea celor latino-romanici, mai precis, o
trecere a celor dintâi în fondul pasiv (arhaic, regional, poetic etc.), cu
consecinţa cunoscută a îmbogăţirii seriilor sinonimice româneşti:
văzduh-aer; nădejde-speranţă; slobozi-elibera; polcovnic-colonel ş.a.
• Au rămas destule cuvinte de origine slavă şi în fondul principal lexical al

limbii române: babă, boală, bogat, copil, colţ, clădi, drag, iubi, lovi,
muncă, opri, păzi, sărac, scump, sfârşi, trăi, vârstă, vesel etc.
• Numeroase antroponime, toponime, hidronime au origine slavă:

Bogdan, Dragomir, Mircea, Radu, Stan, Stoica, Vâlciu, Vlaicu;
Bălgrad, Breaza, Craiova, Lipova, Vâlcea, Vlaşca, Târgovişte,
Zlatna; Belareca, Bistriţa, Cernavodă, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova
ş.a.
• Numeroase alte fenomene lingvistice complică identitatea acestor

influenţe.
Complexitatea căilor de pătrundere şi a straturilor cronologice face
dificilă datarea unor elemente slave. Bogăţia relativă a acestor influenţe
şi suprapunerile lexicale au creat dublete lexicale de origine slavă
(termen popular – vechi, termen cult, mai nou): sfârşi/săvârşi;
zbor/sobor etc.
Deviaţii semantice însoţesc integrarea unor cuvinte în sistemul
lexical românesc: modru însemna în slavă „înţelept” (cf. şi româna
arhaică nu e modru). În română actuală, termenul are forma şi

semnificaţia schimbată: mândru; slv. monka „chin” > rom. muncă (cf.
rom. arh. mucenic); slv. sila „forţă” > rom. silă (dar cf. a silui, (se) sili;
slv. zlutij „galben” > rom. slut ş. a. m. d.
• Numeroase calcuri lingvistice, mai ales semantice, completează tabloul influenţelor
slave:
rom. carte (de origine latină) a căpătat sensul de „scrisoare” după slv. kniga „carte”,
„scrisoare”
rom. limbă „... popor”; cf. slv. jazik „limbă, popor”
rom. arh. întuneric „... mult”; cf. slv. tǔmja „întuneric; mult” (cf. „întuneric de popoare”,
la Eminescu)
• Numeroase formaţiuni afixale au devenit productive în limba română, adică se ataşează
la baze de diverse alte origini – latine, romanice, maghiare etc., generând cuvinte noi,
create pe teren românesc:
sufixe: ne-, pre-, răs-; sufix: -că, -iţă, -işte, -ova, -nic ş. a.
• Elementul slav a servit şi ca intermediar pentru alte influenţe: grec, romanic (francez,
mai ales) etc.
În general, superstratul slav conferă individualitate şi bogăţie limbii

române, în cadrul grupului de limbi neolatine.
Exerciţiul nr. 3
1. Stabileşte care dintre următoarele cuvinte de origine slavă
aparţin vocabularului fundamental al limbii române şi care aparţin
diverselor grupe din masa vocabularului: 1. boier, 2. copil, 3. cucernic,
4. drag, 5. iubi, 6. luncă, 7. muncă, 8. nisip, 9. prăşi, 10. slobod, 11.
văzduh.
6.6. Împrumuturi din maghiară

Între secolele al X-lea – al XIII-lea, triburi de origine fino-ugrică s-
au aşezat în Câmpia Panoniei, formând poporul maghiar de astăzi.
Migraţia începuse încă din anul 895 p. C., sub presiunea pecenegilor
din sud-vestul Munţilor Urali.
Unii dintre migratori şi-au continuat drumul spre nordul Europei,
formând poporul finlandez de astăzi. În înaintarea lor dinspre răsărit
spre apus, fino-ugricii au trecut prin Carpaţii de nord-vest, o parte dintre
ei aşezându-se în ţinuturile de pe malurile Tisei. În stânga Tisei, în
Transilvania, au întâmpinat rezistenţa unor formaţiuni statale feudale,
numite „ducate” de către Cronicarul Anonim al regelui ungur Bella al III-
lea. Este vorba despre voievodatele româneşti, apărate de către armata
formată din ţăranii de obşte. Din secolul al XI-lea, cuceritorii şi-au impus
şi şi-au consolidat dominaţia în interiorul arcului carpatic prin forţa
militară, prin atragerea unor elemente autohtone (din rândurile nobilimii
locale), precum şi prin colonizarea cu saşi, secui, cavaleri teutoni, între
secolele al XII-lea şi al XVII-lea.
Evident, la data sosirii pe pământ românesc, noua populaţie nu
avea cum să mai influenţeze decisiv limba autohtonilor. Elementele de
origine maghiară se găsesc aproape exclusiv în lexicul limbii române
(nu şi în gramatică etc.), iar în cadrul acestuia, cuvintele respective
(aproximativ 2600 de unităţi lexicale) sunt regionalisme, unele având
utilizare cu totul sporadică (astăluş „tâmplar”, bai „necaz”, bolund
„nebun”, gealău „rindea”, uiagă „sticlă”).
Generalizarea unor termeni (circa 195 de unităţi) în vocabularul
limbii române comune s-a realizat prin deplasarea populaţiei
transilvănene spre Muntenia şi Moldova. În epoci de opresiune
naţională, obşti întregi luau drumul bejeniei, întemeind în ţinuturile de
peste munţi sate care se numesc şi astăzi Ungureni. O altă cauză a
generalizării maghiarismelor în româna comună a fost colonizarea
ceangăilor în Moldova (judeţul Bacău etc.).
Faptul că nu apar în dialectele din sudul Dunării probează
caracterul relativ recent şi parţial al influenţei. Aceasta s-a produs mult
după separarea românei comune în dialecte.
Cele mai vechi împrumuturi din maghiară datează de prin secolele
al XI-lea – al XIII-lea, dar sunt atestate documentar abia în secolul al
XIV-lea: hotar, meşter, nemeş, oraş, vamă etc.
În documentele slavo-române din secolul al XV-lea şi în
documentele româneşti din secolul al XVI-lea exemplele se înmulţesc,
putând fi grupate după principiile onomasiologice:
- viaţa orăşenească şi sătească: birău, gazdă, lacăt, pârgar, sălaş;
- organizarea politico-administrativă: aprod, uric, viteaz*;
- comerţ, justiţie: aldămaş, ban, cheltui, dijmă, marfă;
- alte grupe tematice: bănui, chin, chip, fel, gând, neam, uriaş,
viclean
• Unele cuvinte au circulaţie largă, dar în fondul popular: alean, cătană,
fedeleş, imaş.
• În procesul general de eliminare a unor cuvinte vechi, în secolul al XIX-
lea, în favoarea echivalenţilor latino-romanici, numeroase maghiarisme
au fost dublate de sinonime moderne care au devenit uzuale în limba
română:
făgădui – promite; îngădui – permite; tăgădui – nega; tămădui –
vindeca etc.
• Schimbările administrative de după dezmembrarea Imperiului Austro-
Ungar a produs dispariţia altor termeni (sabău, birău, sămădău).
• S-a petrecut şi în acest strat etimologic adaptarea fono-morfologică:
magh. marha „vită” > rom. marfă; magh. szoba „cameră” > rom.
sobă (dar, regional, păstrează şi sensul de „cameră”); magh. tόlvaj
„hoţ” > rom. tulai (interj.).
• În procesul de formare a cuvintelor au fost productive unele sufixe: -ău;
(i)şag, -şug (furtişag, rămăşag, prieteşug, hăui); altele continuă să fie
productive: -aş, -eş, -uş (mijlocaş, bebeluş etc.)
• După o statistică a lui D. Todoran, elementul maghiar ar reprezenta
9,61% din totalul lexicului românesc, dar ca putere de circulaţie acesta
nu depăşeşte 2,3% din lexicul românesc contemporan.
Exerciţiul nr. 4
1. Cuvintele a) fruntaş şi b) prieteşug sunt derivate pe teren
românesc, din cuvinte-bază şi sufixe provenite din diverse straturi
etimologice ale limbii române. Arată componentele celor două cuvinte
derivate şi etimologiile lor.

6.7. Influenţa greacă
Cronologic, influenţa greacă asupra limbii române ar trebui
studiată imediat după substrat şi fondul latin, dat fiind rolul important pe
care greaca l-a avut în evoluţia latinei clasice şi în evoluţia latinei
dunărene. De fapt, procesul este încă mai complex, căci greaca, mai
mult decât slavele etc., a influenţat în etape diferite şi pe căi diferite
limba română. Pentru sistematizare, se iau ca reper trei epoci
importante:
6.7.1. Greaca veche

A marcat lexicul românesc prin două serii de cuvinte, cronologic şi
structural delimitate:
1.1. Cuvinte care au intrat în latină (clasică şi populară) şi care
reprezintă, de fapt, pentru istoria limbii române, elemente de origine
latină. Procesul a început în secolul al VIII-lea a. C. şi a continuat până
la sfârşitul latinităţii.
Exemple:
gr. άγγελος > lat. angelus > rom. înger
gr. βασιλικά > lat. basilica > rom. biserică
gr. βαπτξεiν > lat. baptizare > boteza
gr. φάρμακον „otravă”, „leac” > lat. pharmacus > rom. farmec
gr. μαγεία (cf. rom. magia) > lat. ad-magire > rom. amăgi (cuvântul
se păstrează doar în română şi în sardă, ammajare „a vrăji”)
gr. μαρτύρ > lat. martur > rom. martur (cu sensurile vechi şi
actuale „martir” şi „martor”)
gr. πρόσφατος > lat. prospetus > rom. proaspăt
1.2. Cuvinte care au intrat în latina dunăreană (secolele al V-lea –

al VII-lea a. C.)
Aceste cuvinte nu se găsesc în latină (clasică, literară, populară,
târzie). Se regăsesc, în schimb, nu numai în daco-română (dialectul
vorbit pe teritoriul vechii Dacii), ci şi în dialectele sud-dunărene,
aromână, meglenoromână etc.; de asemenea, unele se găsesc în
albaneză sau în alte limbi balcanice:
gr. βρόταχος „broască” > dr. broatec; ar. şi megl. broatec; cf. şi
alb. brëtëk
gr. γύρος „cerc” > rom. giur, cf. în jur, împrejur; megl. dinzur
gr. κύμα „val” > rom. ciumă „umflătură”
gr. πλάγιος „înclinat”, „pieziş” > rom. plai; cf. alb. plajë „înclinat”
gr. στύπος „trunchi” > rom. stup (evoluţia semantică este
explicabilă; cf. şi „buduroi”)
gr. Στύλος „coloană” > rom. stur „stâlp”
gr. φρίξ/φρίκη „zbârlire” > rom. frică
gr. Χύλος „suc” > rom. cir „zeamă de mămăligă”, „terci”; cf. şi ucr.
čyr
6.7.2. Greaca bizantină

A influenţat româna între secolele al VII-lea şi al XV-lea, în cadrul
procesului general de elenizare a Peninsulei Balcanice. În Imperiul

Roman de Răsărit, greaca devenise limbă oficială. Dobrogea s-a aflat
în mod direct sub influenţa bizantină între anii 917-1185, dar întreg
teritoriul românesc se situa în vecinătatea Imperiului Bizantin, care-şi
avea graniţa nordică pe Dunăre. În plus, activitatea flotei comerciale, de
la Constanţa şi Sulina până la Porţile de Fier, întăresc aceste contacte.
Din păcate influenţele din această epocă sunt greu de separat de
cele ulterioare, neoelenice, deoarece primele texte româneşti se
păstrează abia din secolul al XVI-lea. Căile de pătrundere a elementului
grec bizantin în limba română sunt stabilite de către specialişti astfel:
¾ Influenţa directă – despre care putem vorbi abia de acum – prin relaţii politico-
administrative şi culturale (cancelarie domnească, şcoală, biserică etc.):
agonisi, armură, cort, cucură „tolbă de săgeţi”, folos, flamură,
mătase, mânie, prisos, scafă „căuş; strachină”, stol, urgie/urgisi ş. a.
Tot din această perioadă datează toponime, hidronime precum:
Calafat, cf. a călăfăti „ a da cu smoală”, Constanţa (prin
intermediar turcesc Küstenge), Giurgiu, Maglavit, Mangalia, Sulina etc.
¾ Influenţă indirectă – prin intermediul slavilor sudici (până în secolul al XII-lea). Este
dificil de stabilit însă care anume dintre cuvinte au pătruns în română prin filieră slavă şi
care – în mod direct. Ceea ce se poate face este să se delimiteze cuvintele uzuale,
pătrunse pe cale orală, de cele cărturăreşti:
a) Termeni uzuali, pătrunşi pe cale orală:
argat, busuioc, cămară, cămin, comoară, dafin, desagi, drum, hârtie, humă, livadă,
sfeclă ş. a.
b) Termeni ecleziastici, pătrunşi pe cale preponderent
cărturărească:
acatist, arhiepiscop, episcop, evanghelie, icoană, idol, mitoc, paraclis, patriarh,
smirnă ş. a.
Slavii meridionali, în primul rând bulgarii, au adoptat creştinismul

de rit bizantin. Autoritatea liturghiei bizantine s-a impus şi la români,
paralel cu constituirea unei ierarhii după modelul slavo-bizantin. Aceste
realităţi explică filiera slavă a grecismelor respective, dintre care puţine
intră în vorbirea cotidiană; cele mai mult rămân în lexicul religios. Pe de
altă parte, incertitudinile cu privire la calea directă sau indirectă de
influenţare a românei este sporită de faptul că unii preoţi, deşi slujeau în
slavonă, erau greci de origine.
În orice caz, mulţi dintre termenii laici sau bisericeşti din această
perioadă au circulaţie balcanică mai largă, putând fi identificaţi nu
numai în bulgară şi română, ci şi în albaneză, sârbo-croată etc. Mai
mult chiar, ei trec apoi la alte popoare, ca ungurii sau slavii răsăriteni şi
apuseni (ucraineni, ruşi, cehi, slovaci etc.) (cf. H. Mihăescu, Influenţa
greacă asupra limbii române până la secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966;
G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti,
1961).
După forma şi sensurile lor, unele cuvinte de origine greacă pot fi
plasate în epoci diferite:
- secolele IX-XII: cele de mai sus;
- secolele XIII-XIV: epoca dezvoltării statelor feudale româneşti, a
organizării ecleziastice ş. a.: afurisi, arhiereu, arhimandrit, cădelniţă,
ctitor, făclie, har, hărăzi, mărturisi, pizmă, protopop, schit, scorpie,
sihastru etc.;

- secolul al IV-lea: continuarea dezvoltării social-economice şi
culturale: chelar, comis, despot, diac, grămătic, logofăt, pitar, spătar,
vistiernic; cotastih, hrisov; plapumă, scufie, zahăr; catarg, cupă, horă,
pitic, prăvălie, scandal, stihic, trandafir, zodie, zugrav.
Cantitativ, s-au inventariat 278 de cuvinte din greaca bizantină
(secolele al VII-lea – al XV-lea), dintre care 22 sunt împrumuturi directe,
254 – indirecte, prin filieră slavă, şi 2 (bumbac, căpitan) indirecte, prin
mijlocirea latinei medievale.
Calitativ, ele caracterizează mai ales vorbirea din mediul urban.
Prezente mai puţin în cel rural, aceste cuvinte reflectă o anumită treaptă
de evoluţie a societăţii feudale româneşti.
6.7.3. Neogreaca (secolele al XV-lea – al XIX-lea)

Cele mai numeroase elemente neogreceşti din structura
etimologică a vocabularului românesc provin din perioada care începe
cu anul 1453 (căderea Constantinopolului) şi se încheie cu anul 1821
(revoluţia lui Tudor Vladimirescu, respectiv, sfârşitul epocii medievale
româneşti). Consolidarea dominaţiei turceşti în secolele al XV-lea – al
XVI-lea, duce la stabilirea unui mare număr de greci (funcţionari,
dascăli etc.) în Muntenia şi Moldova. Procesul se accentuează după
tragica moarte a lui Constantin Brâncoveanu, 1714, când Poarta
Otomană înlocuieşte domnitorii pământeni cu domnitori străini, mai
precis, cu aristocraţi din cartierul grecesc Fanar al Constantinopolului
(Istanbul). În Moldova fusese deja înscăunat primul domnitor fanariot,
Nicolae Mavrocordat, după plecarea lui D. Cantemir, în 1711. Şcolile
greceşti (1660 – Iaşi; 1689 – Bucureşti), traducerile, administraţia, viaţa
economică şi politică, dominate de greci – numiţi în posturi cheie
(deseori, pe măsura valorii titularilor) au favorizat transformarea limbii
eline în limbă de cultură pe care şi-o însuşiseră clasele conducătoare
autohtone, oamenii de cultură ai epocii, tinerii studioşi.
Ion Ghica vorbeşte despre aşa-numitul jargon grecesc, utilizat de
protipendada românească (cf. supra, cap. I). Însuşi termenul
„protipendadă” datează din acea epocă (gr. proti -pendada „prima
cincime”), însemnând „primele cinci (stări)”, primele cinci pături stabilite
după ranguri∗ şi avere în ierarhia socială a vremii. Crâncenă, din punct
de vedere politic şi social, epoca a fost benefică din punct de vedere
cultural.
O epocă atât de lungă şi de bogată în evenimente – cu consecinţe
fireşti asupra lexicului limbii române – poate fi, de asemenea,
subîmpărţită cronologic:
a) perioada prefanariotă (1453-1711);
b) perioada fanariotă (1711-1821).
Totuşi, stabilirea cu exactitate a „vârstei” neoelenismelor din
această epocă este dificilă, ea făcând obiectul studiilor de strictă
specialitate. Multe cuvinte (circa 1200) din perioada fanariotă au
pătruns în română pe cale scrisă şi au caracterizat mai ales vorbirea
oamenilor instruiţi: alfabet, caligrafie, diată „testament”; plastograf,
partidă, tipografie etc.
Numai 100-150 de elenisme fanariote au intrat în limba română
uzuală: agale, ananghie, calapod, catadixi, conopidă, dichisi, fidea,
∗
1. logofăt; 2. vornic; 3. hatman; 4. postelnic; 5. agă.
economisi, ifos, ipsos, lefter, orfan, pat, plictis, prosop, sclifosi, taifas
ş.a.
La jumătatea secolului al XIX-lea, când se manifestă influenţa
occidentală, numeroase grecisme trec în fondul pasiv, arhaic, în
favoarea sinonimelor latino-romanice: evghenicos – nobil; simandicos –
distins; zugrav – pictor; diată – testament.
În VF au rămas doar 18 (deci, cam 1%) cuvinte de origine greacă:
substantive: folos, frică, pat, patimă, piper, zahăr etc.
verbe: pedepsi, sosi, vopsi etc.
adjective: proaspăt, sigur etc.
4. Elementele greceşti din neologismele de circulaţie

internaţională completează tabloul complex al elenismelor din limba
română. Desigur, cuvinte ca telefon (gr. tele „departe” + foné „sunet”),
seismograf, tahimetru; apoi termeni de tipul filologie, filozofie, geografie,
geologie, matematica, pedagogie, logopedie etc. sunt creaţii savante,
moderne, pătrunse în română din franceză, engleză, italiană etc.
Nu ştim sigur dacă nu cumva termeni ca gramatică, matematică,
istorie nu au pătruns în română direct din neogreacă, în epoca înfloririi
culturii şi învăţământului de tip fanariot. Pe de altă parte, unii termeni
tehnici au fost creaţi în româneşte: cf. algocalmin – un hibrid greco-latin
(gr. algos „durere” + lat. calmare; cf. fr. calmer), aşa cum există atâtea
formaţiuni hibride împrumutate din limbile moderne, cf. tele(gr.) + vizor
(lat.) > televizor.
Indiferent de calea pe care au intrat în limba română, elenismele
au avut şi continuă să aibă un rol important în evoluţia lexicală a limbii
române (cf. şi L. Galdi, Les mots d’origine néogrecque en roumain à
l’epoque des phanariotes, Budapest, 1939; Florica Dimitrescu (coord.),
Istoria limbii române, E. D. P., Bucureşti, 1978, p. 102-108).
Exerciţiul nr. 5
1. Dă câte patru exemple de verbe şi de adjective care apar în limba

română cu sufixele, productive într-o anumită epocă, -isi, respectiv,-
icos.
2. Explică etimologia cuvintelor filologie, filozofie, filarmonică, filantrop,

bibliofil.
6.8. Elemente lexicale de origine turcă

În principiu, relaţiile politice, economice, culturale ale ţărilor
române cu Imperiul Otoman au durat din secolul al XV-lea până în
secolul al XIX-lea (1877). Cucerind întreaga Peninsulă Balcanică, turcii
au stabilit relaţii de vasalitate cu Ţara Românească, Moldova şi, o
perioadă, şi cu Transilvania, acestea plătind tribut, pe baza unor
contracte care asigurau autonomia internă, spre deosebire de state
precum cel bulgar, sârbesc etc., transformate în raiale turceşti. În
consecinţă, şi influenţa lingvistică este relativ redusă. Pe de altă parte,
trebuie să precizăm că elemente turceşti vechi au pătruns în română cu

mult înainte de cuceririle turcilor osmanlâi. Vom proceda, aşadar, la o
departajare cronologică şi structurală şi în acest caz.
6.8.1. Influenţe vechi turco-tătare

¾ Pecenegii – aşezaţi temporar în Moldova şi estul Munteniei (secolul al
IX-lea), precum şi în Transilvania şi Dobrogea (secolele al X-lea – al XI-
lea) au lăsat în română câteva urme toponimice:
Peceneaga, Pecenegul, Pecenişca, Pecenevra
¾ Cumanii – veniţi din stepele de la nordul Mării Negre, în secolul al XI-

lea, rămânând pe teritoriile româneşti câteva veacuri, ocupându-se cu
păstoritul şi agricultura. Ca şi pecenegii, au sfârşit prin a fi alungaţi sau
absorbiţi de populaţia autohtonă. Au lăsat în limba română:
toponime, hidronime, oronime: Bărăgan, Caraiman, Caracal,
Comana, Comăniţa, Covurlui, Teleorman „pădurea nebună
(deasă)” (cf. tc. deli „nebun” + orman „pădure”);
antroponime: Balaban, Carabă, Ciortan, Coman (de unde:
Comănescu, Comănici etc.), Itu, Talabă ş. a.;
apelative: aslam „camătă”, buzdugan, cazan, cioban, duşman,
maidan, suman; baltag, bardacă, catâr, chindie, chior, habar,
hambar, haram, maramă, murdar, tărâm, toi.
¾ Presupusa influenţă avară (secolele al XIV-lea - al XV-lea)

Ar putea fi amintite aici cuvinte ca: armig „armăsar” (reg., Banat),
scrum (date ca atare de L. Şăineanu).
6.8.2. Influenţe ale turcilor osmanlâi (secolele al XV-lea – al XIX-lea)

Ca şi în cazul limbii greceşti din aceeaşi epocă, şi turcismele
osmanlâie se pot delimita în două subgrupe cronologice.
¾ Cuvinte pătrunse în română în secolele al XV-lea – XIX-lea
¾ Turcisme din perioada fanariotă (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea)
Primele sunt mai răspândite şi au un caracter mai popular.

Celelalte au circulat numai în epoca fanariotă şi numai în anumite medii
lingvistice. Puţinele care au intrat un uzul comun au suferit devieri
semantice, obişnuite, de altfel, în procesul împrumuturilor.
Pentru nespecialişti, însă, sunt mai puţin importante subdiviziunile
cronologice, decât cele tematice (cf. Fl. Dimitrescu (coord.), op. cit., p.
109-111):
a) Casa şi locuinţa: acaret, balama, cearşaf, chibrit, divan,
duşumea, tavan;
b) Mâncăruri şi băuturi: baclava, cafea, ciulama, halva, musaca,
sarma, telemea, trufanda; caimac, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt,
pastramă, pilaf, rachiu, tutun;
c) Îmbrăcăminte: basma, bariş, ciorap, maramă, tulpan şi multe
altele, ieşite din uz (anteriu, şalvari etc.):
d) Floră şi faună: abanos, bamă, dovleac, dud, pătlăgea, zambilă;
bursuc, catâr;

e) Comerţ: chilipir, cântar, dughiană, muşteriu, para, raft, samsar,
saftea, tarabă, tejghea;
f) Meserii, unelte, piese: băcan, boiangiu, cazangiu, cazma,
mucava, pingea;
g) Însuşiri: agiamiu, babalâc, fudul, lichea, peltic, pişicher, şiret,
tembel, ursuz, zevzec;
h) Cuvinte pentru abstracţiuni: berechet, belea, bucluc, cusur, hal,
hatâr, huzur, moft, naz, tabiet, tertip;
i) Diverse: bacşiş, ciubuc, ghiozdan, ibric, haram, harem, halal,
lulea, maidan, narghilea, tiptil, zaiafet.
• Deviaţiile semantice s-au produs mai ales în sens depreciativ (peiorativ, ironic):
tc. lichea „pată”, „defect” – capătă în română sensul „om de nimic”
tc. pehlivan „erou” – capătă în română sensul „escroc, mucalit”
tc. tertip „plan, proiect” – capătă în română sensul „vicleşug,
intrigă”
Asemenea extensii sau restrângeri de sens pot funcţiona şi fără
conotaţii depreciative:
tc. baglama „legături” > rom. balama „obiect metalic pentru fixarea
uşii, capacului pe axul de mişcare”, „ţâţână”
Şi în cazul turcismelor pătrunse în română prin filieră sârbă (în
Banat, Transilvania) apar sensuri cu caracter regional: baş „tocmai”,
divan „discuţie”, ortac „tovarăş” etc.
• Au fost productive în română sufixele de origine turcească:
- giu: tc. cafegiu, dar şi rom. barcagiu, reclamagiu
- iu: tc. cafeniu, dar şi rom. maroniu, alburiu
- lic, -lâc: tc. şiretlic, caraghioslâc, dar şi rom. autorlâc, crailâc
• În VF al limbii române contemporane există numai 14 cuvinte de
origine turcă, dintre care 5 au, de fapt, origine arabă (cafea, chef,
chirie, cântar, tăbăci); 5 sunt de origine persană (duşman, moft,
murdar, para, zar), rămânând numai 4 turceşti propriu-zise (chior,
ciomag, hai, soi), după cercetările lui Al. Graur.
Acestea însă, adăugate celor din vorbirea populară, dovedesc o
mare putere de circulaţie, fiind adânc impregnate în structura fono-
morfologică, frazeologică, stilistică a limbii române şi contribuind
semnificativ la conturarea personalităţii acesteia.
Exerciţiul nr. 6
1. Care sunt elementele formative care ne îndreptăţesc să
considerăm că următoarele cuvinte româneşti sunt de origine turcă:
a) cazan, divan, duşman, tavan, Bărăgan, Teleorman;
b) basma, cazma; baclava, halva, musaca, sarma;
c) cafea, narghilea, giubea;
d) cafegiu, geamgiu, iaurgiu.

COTEANU, Ion; SALA, Marius, 1978, Etimologia şi limba română. Principii – probleme,
Bucureşti, Editura Academiei.

DIMITRESCU, Florica (coordonator), 1978, Istoria limbii române. Fonetică. Morfo-sintaxă.
Lexic, Bucureşti, E. D. P.
GRAUR, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
HRISTEA, Theodor, 1972, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică.
HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, Bucureşti, Albators, p.
39-65.
MACREA, D., 1970, Studii de lingvistică română, Bucureşti, E. D. P.
NICULESCU, Alexandru, 1965-1978, Individualitatea limbii române între limbile romanice,
Bucureşti, I – Editura Ştiinţifică; II – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
ROSETTI, Al., 1978, Istoria limbii române (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., 1971, Istoria limbii române literare, I, Bucureşti,
Minerva.

1. Unele dintre sunetele inexistente în fondul latin (ă, î, ğ, č, ş, ţ, z
etc.) par a proveni din substratul traco-dac sau din fondul balcanic. Dă
cinci exemple de cuvinte din substrat care să conţină unele din aceste
vocale şi/sau consoane.
2. Enumeră cinci cuvinte din VF provenite din fondul latin popular.
3. Din unităţile latineşti fructus; subtilis (Ac. – subtilem); veteranus
s-au moştenit cuvintele româneşti vechi: frupt, subţire, bătrân. Care
sunt dubletele lexicale neologice, provenite din aceleaşi etimoane?
4. Cuvinte de tipul casă, câine, pâine, râde apar în toate limbile
romanice moderne (franceză, italiană, spaniolă, portugheză etc.). Cărui
fond vechi îi aparţin originile acestor cuvinte?
5. Enumeră trei limbi care au contribuit la modernizarea limbii
române în aceeaşi măsură în care au avut şi contribuţii vechi?
6. Cuvintele provenite din superstratul slav ceas, nădejde, prieten,
vreme, au câte un sinonim latin cu frecvenţă relativ egală în uzul limbii
române. Găseşte aceste sinonime.
7. Numeralele ordinale de la 11 la 19 sunt compuse în limbă prin
sistemul adăugirii, după modelul slav (calc de structură):
11 = unu + spre + zece; 12 = doi + spre + zece (după odyn - na(d)
- dzatĭ etc.
Identifică (folosind, eventual, un dicţionar cu indicaţii etimologice,
precum DEX, MDE etc.) originea elementelor componente care intră în
structura acestor numerale (vezi şi Fondul latin al vocabularului
românesc, grupe tematice).
8. Dă trei exemple de regionalisme (transilvănene) datorate
influenţe maghiare.
9. Cuvintele de origine greacă filia „iubire” şi logos „cuvânt”,
„ştiinţă”, „raţiune” au intrat în componenţa multor neologisme de
circulaţie internaţională. Enumeră patru asemenea cuvinte.
10. Cuvântul de origine turcă (pre-osmanlâie) koz „nucă”, având şi
sensurile secundare „rotund”, „perfect”, „foarte”, apare în două contexte
ale limbii române: a) într-o expresie de tip popular (ca adverb pe lângă
adjective ca frumoasă, mândră); b) într-un toponim devenit celebru
printr-o capodoperă a poeziilor lui Gr. Alexandrescu. Despre ce
expresie, respectiv cuvânt, este vorba?

Exerciţiul nr. 1
1. brad, brânză, bucura, burtă, buză moş etc.
2. Argeş, Motru, Timiş etc.
Exerciţiul nr. 2
1. a) lat. dormire; b) lat. casa (forma de Ac. casam)
2.
a) frecvenţa lor (stabilită intuitiv, dar şi prin metode statistice);
b) au corp fonetic redus (2, respectiv 1silabă);
c) au mare capacitate de derivare: guriţă, gureş, guraliv; ochi,
ochios, ochişori etc.
d) au mare capacitate de compunere: gura-leului, apă-de-gură,
ochi-de-vultur, ochi de bou etc.
e) intră în numeroase construcţii metaforice: gură de rai, bun
de gură, (cu) ochi dulci, a-şi da ochii peste cap, a-şi arunca ochii pe
fereastră.
Exerciţiul nr. 3
VF: 2, 4, 5, 7
MV: 1, 3, 6, 8, 9, 10, 11
Exerciţiul nr. 4
a) frunt-, cf. rom. frunte < lat. frontem (Ac.) + sufixul -aş, de origine
maghiară
b) priete-, cf. rom, prieten > slv. prijateli + suf. -şug, de origine
maghiară
Exerciţiul nr. 5
1.- aerisi, agonisi, economisi, plictisi
- fricos, nevricos, plicticos, politicos
2. -fil < gr. filein „a iubi” + logos „cuvânt”; sofia „înţelepciune”,

armonie „armonie” (sonoră), antropos „om”, biblos „carte”
Exerciţiul nr. 6
a) sufixul -an
b) desinenţa de feminin singular -a accentual (á), cu pluralul
corespunzător -ále (basmá – basmale);
c) desinenţa de feminin singular -eá, cu pluralul -éle (cafeá –
caféle)
d) sufixul de agent -giu
Test de evaluare
Barem de notare
10 x 10 p. = 100 p. În cadrul fiecărui item se împart cele 10 puncte
la numărul de subitemi ceruţi (de exemplu, când se cer 4 exemple, se

notează cu 2,5 puncte fiecare exemplu corect formulat; 5 exemple x 2
p.; 3 exemple x 3,3 p.; 2 exemple x 5 puncte ş. a. m. d.).
1. argea, barză, brânză, jelit, Jiu, Gilort, mânz ş. a.; se aleg cinci
termeni din inventarul dat la subunitatea 4.3.
2. an, casă, dinte, dormi, floare, mânca, ochi; poartă, urs, zece
ş.a. Se aleg cinci exemple din inventarul de la 4.4.
3. fruct, subtil, veteran (vezi tabelul „Dublete lexicale latine”).
4. Fondul latin popular.
5. Latina, slavele, greaca.
6. oră, speranţă, amic, timp.
7. Toate componente sunt de origine latină: lat. unus > rom. un;
lat. super > rom. spre; lat. decem > rom. zece; în continuare se schimbă
doar unităţile care fac parte din VF, (cf. Fondul latin, Grupe lexico-
gramaticale)
8. bai „necaz”; bolând „nebun”; cătană „soldat”.
9.filo-sofie; fil-antropie; biblio-fil; filo-logie; logo-pedie; logică etc.
10. a) frumoasă coz „foarte frumoasă” (reg., p....); b) Cozia (=
Nucet).

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

II. ELEMENTE MODERNE
Cuprins
7.1. Obiective educaţionale......................................................................................... 116
7.2. Influenţe moderne ................................................................................................ 116
7.3. Latina savantă...................................................................................................... 117
7.4. Influenţa franceză................................................................................................. 118
7.5. Influenţa italiană ................................................................................................... 120
7.6. Influenţa germană ................................................................................................ 121
7.7. Influenţa engleză.................................................................................................. 121
7.8. Concluzii .............................................................................................................. 122
7.9. Surse bibliografice................................................................................................ 123
7.10. Lucrare finală de evaluare.................................................................................. 123
7.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste....................................................... 124

• să analizezi formanţii unui cuvânt;
• să utilizezi corect fondul neologic al limbii române;
• să eviţi formele paralele (elemente de jargon, argou);
• să dezvolţi creativitate în formare şi utilizarea cuvintelor;
• să explici semnificaţia unor expresii şi cuvinte de circulaţie
internaţională.
7.2. Influenţe moderne

În general, influenţele moderne se studiază în contextul analizei
neologismelor dintr-o limbă. Problema este însă că multe dintre limbile
care furnizează elemente de înnoire a vocabularului în epoca modernă
şi contemporană au influenţat româna şi în etape mai vechi. Altfel spus,
din aceeaşi limbă, uneori şi din aceleaşi cuvinte, există în română atât
arhaisme, cât şi neologisme (ca să nu mai luăm în calcul în
regionalismele, elementele de argou şi jargon etc.).
Am constatat acest fenomen în cazul influenţelor slave, greceşti
etc. şi vom avea ocazia să reluăm ideea în alte cazuri – latina, germana
etc.
Aşa încât, în privinţa neologismelor, rămân valabile aspectele
discutate în capitolul despre organizarea vocabularului după criteriile
frecvenţei şi funcţional-stilistic, urmând ca influenţele moderne să fie
studiate după criteriile deja utilizate: cronologic, tematic
(onomasiologic), formativ, stilistic etc.

7.3. Latina savantă
Cuvinte din latina cultă, literară, au pătruns în română după mai
bine de un mileniu de la începuturile transformării cuvintelor din latina
populară în cuvinte româneşti. Căile de pătrundere sunt, evident,
exclusiv cărturăreşti.
a) prin scrieri şi documente religioase şi diplomatice din secolele al

XI-lea – al XVII-lea:
în Transilvania, prin episcopatele catolice din Cenad, Oradea Mare,
Alba Iulia ş. a.;
în Ţara Românească şi Moldova, prin documente diplomatice:
în toate provinciile româneşti, prin şcolile de nivel mediu-superior de la
Cotnari (1542-1514), Târgovişte (1646) etc.
b) prin scrierile cronicarilor, cărturarilor medievali (secolul al XVII-

lea), care le-au preluat:
fie direct din latină (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei);
fie din polonă, neogreacă, maghiară, italiană (Grigore Ureche, Miron
Costin, Constantin Cantacuzino ş. a.).
c) prin activitatea Şcolii Ardelene, curent cultural naţional care

reprezintă iluminismul românesc (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea);
d) prin evoluţia firească a societăţii, care impune atragerea

neologismelor de circulaţie universală.
Desigur, şi în aceste cazuri se pun problemele obişnuite de datare

şi stabilire a surselor:
sunt mai vechi: biblie, colocviu, consul, fabulă, fantastic, imperiu, (la
M. Costin, D. Cantemir etc.), literă, răspublică, rege, testimoniu,
tezaur, căci le găsim în documente şi cronici;
multe dintre neologismele în (-ţ)ie, provenit din lat. -(t)io, datează din
epoca activităţii corifeilor Şcolii Ardelene – S. Micu, Gh. Şincai, I.
Budai-Deleanu ş. a.: excepţie, fundaţie, instrucţie, invitaţie, jurisdicţie,
rezoluţie, reprezentaţie, superstiţie ş. a.
Mai delicată ca datare este problema dubletelor lexicale latine.

Practic, din acelaşi etimon latin avem în limba română două serii de
cuvinte:
a) unele vechi, moştenite din latina populară; acestea au păstrat
mai bine clasa gramaticală şi sensul originar, dar au suferit, firesc, mai
multe modificări fono-morfologice;
b) altele noi, împrumutate pe cale cărturărească din latina cultă;
acestea se încadrează adesea în clase gramaticale diferite, au
semnificaţii înrudite, dar nu totdeauna identice cu etimonul latin; ele
păstrează mai bine aspectul fono-morfologic al acestuia (întrucât
perioada de evoluţie formală a fost mai scurtă).
Toate sunt interesante pentru deschiderea românei faţă de o
sursă atât de apropiată, precum latina (cf. Figura 5.1.)

Română a) Română b)
Latină
Moşteniri (vechi) Împrumuturi (noi)
aqua(m) apă acvatic, acvariu
canem câne > câine canin
clarus chiar clar
fructus (arh.) frupt fruct
harena (dialectal, reg.) arină arenă
mola(m) moară molar
mentionem minciună menţiune
panem pâne > pâine panificaţie
subtilem subţire subtil
vesicam băşică vezică
veteranus bătrân veteran
Figura 5.1. Dublete lexicale latine
7.4. Influenţa franceză

Cea mai puternică influenţă modernă asupra lexicului limbii
române s-a exercitat din partea limbii franceze. Câteva mii de cuvinte
de origine franceză au îmbogăţit vocabularul limbii române într-o epocă
în care acesta era bine conturat, inclusiv în ceea ce priveşte variantele
literare, profesionale etc. Există numeroase domenii de activitate în
care vocabularul de specialitate este alcătuit în majoritate covârşitoare
din termeni de origine franceză: social-politic, administrativ, economic,
militar, juridic, medical, ştiinţific, filosofic, filologic etc. Chiar dacă nu se
atinge cifra de 40.000 de cuvinte, lansată de către unii cercetători,
fenomenul rămâne masiv, determinând pentru caracterizarea lui,
expresia „al treilea miracol al istoriei limbii române”∗.
Începuturile penetrării elementului francez în limba română
datează din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea şi se realizează prin filieră
polonă, greco-fanariotă şi rusă. De exemplu, domnitorul Al. Ipsilanti a
organizat în Ţara Românească şcoli după modelul francez. Curând,
limba franceză a devenit obligatorie în multe şcoli (alături de română,
greacă, latină, slavonă). În secolul al XIX-lea şi primele decenii ale
secolului al XX-lea, pe fondul unor schimburi culturale accentuate
(emigranţi francezi sosiţi în Ţările Române şi tineri români plecaţi la
studii în Franţa), se ajunge la un adevărat bilingvism cultural româno-
francez. Primele publicaţii periodice, primele teatre româneşti apar în
limba franceză sau în ambele limbi. Primele librării vindeau cărţi
aproape exclusiv în franceză, traducerile din franceză depăşeau cu mult
pe cele din alte limbi, organizarea activităţii în toate domeniile urma
modulul francez, viaţa mondenă urma moda franţuzească, ajungându-
se la cumpăna secolelor XIX-XX la o adevărată „franţuzomanie”.
• Căile lingvistice de influenţare sunt cele tipice: împrumuturile,
traducerile, calcurile lingvistice.
∗
Primul miracol a fost, cum s-a arătat mai sus (cap. 4.4.), latinizarea limbii
autohtonilor într-un interval relativ scurt de timp. Al doilea a constat în rezistenţa limbii
române pe ambele maluri ale Dunării, în epoca tulbure dintre secolele III-XIV. Analiza
datelor obiective ale istoriei social-politice şi istoriei limbii dovedesc că toate cele trei
fenomene sunt la fel de puţin „miracole”; ele sunt fapte normale, perfect explicabile
istoric.
¾ Împrumuturile lexicale propriu-zise sunt foarte multe, chiar dacă
nu aproape 40% din lexicul modern românesc, cum apar în studiul
lui D. Macrea, Studii de lingvistică română, E. D. P., Bucureşti,
1970. Ele pătrund în mod diferit în limba română:
a) prin texte scrise – automobil, bacalaureat, certificat, convoi,
sergent ş. a., care nu s-ar putea explica în română decât intrate în
această formă scrisă;
b) pe cale orală – fular (< fr. foulard); antet (< fr. en tête); coşmar
(< fr. cauchemar), cale dovedită de aspectul fono-morfologic în română;
c) unele cuvinte au pătruns pe ambele căi, eventual, cu
specializări semantice pentru fiecare variantă:
fr. bord > rom. bord (marginea punţii unei ambarcaţiuni)

rom. bor (marginea de la pălărie)
fr. revers > rom. revers (dosul unei medalii, monede etc.)
rom. rever (partea răsfrântă a hainei)
Unele forme „orale” au fost eliminate, pentru că au fost simţite ca

„inculte”: santimă (în favoarea lui centimă); pansion (pension); semplu
(simplu).
¾ Traducerile şi calcurile se manifestă, de obicei, împreună, deci se
concretizează mai ales în sintagme care urmează tipul francez, dar
utilizează, parţial sau total, material românesc (traduceri literale,
imitaţii etc.):
a)
a pierde din vedere după fr. perdre de vue
a face act de după fr. faire act de
prezentă présence
rădăcină pătrată după fr. racine carrée
turn de fildeş după fr. tour d’ivoire
b)
apă de toaletă după fr. eau de toilette
câmp de bătaie după fr. champ de bataille
c)
artist liric după fr. artiste lyrique
calcul renal după fr. calcul renal
artistic literar după fr. artistique littéraire
director general după fr. directeur général
Th. Hristea a cercetat un întreg sistem de calcuri (totale, parţiale,

semantice, morfologice, morfolexicale etc.), arătând că fenomenul este
mult mai amplu decât s-a putut crede. În limba română cele mai multe
unităţi frazeologice (în limba cotidiană, dar mai ales în limbajele
speciale, de ex. ape minerale, ape subterane, ape sulfuroase etc.) sunt,
fără exagerare, de provenienţă franceză, cf. Probleme de etimologie...,
1968, p. 109 şi urm.; Sinteze de limba română, p. 59-65.
• Uneori s-a exagerat contribuţia fondului francez. În realitate, unele

cuvinte, expresii considerate „franceze” pot fi:

- creaţii interne româneşti: pastel (specie literară, teoretizată şi
exemplificată de Vasile Alecsandri);
- influenţe din franceza belgiană etc.: savonieră;
- influenţe diverse:
germană – frizer
rusă – logoped
greacă – ortografie
cu etimologie multiplă: desant (fr., engl., rus.).
• În sfârşit, acestor pseudo-franţuzisme şi franţuzisme aparente, cum

le numeşte Th. Histea, li se adaugă barbarismele sau elementele
de jargon.
Pe lângă mai vechile cuvinte şi structuri inutile, care dublează
termenii româneşti din motive psihologice, sociale (snobism, modă,
încifrare, raţiuni socio-profesionale): Bonjur, madam, mersi, se folosesc
astăzi termeni de tipul: a flana (a se plimba), inubliabil (de neuitat),
impardonabil (de neiertat), anvizaja (a pune în vedere), plezanterie
(glumă) etc.
Toate aceste fenomene şi încă multe altele au marcat profund
structura vocabularului românesc, îmbogăţindu-l, nuanţându-l,
modernizându-l. Împreună cu latina savantă şi cu italiana, franceza a
contribuit la relatinizarea şi reromanizarea limbii române.
7.5. Influenţa italiană

• Condiţiile istorice ale influenţelor italiene asupra limbii române
se manifestă încă din secolul al XIII-lea, când legăturile comerciale cu
veneţienii şi genovezii impun termeni precum ducat – numele uneia
dintre primele monede naţionale româneşti . Au urmat, în secolele al
XIV-lea – al XVIII-lea relaţii diplomatice, culturale, exemplificate fie prin
italieni sosiţi în ţările române, ca Anton Maria del Chiaro, secretarul lui
Constantin Brâncoveanu (din 1709), fie prin români care au locuit sau
au studiat în Italia, precum Petru Cercel, Constantin Cantacuzino
Stolnicul ş.a. În epoca fanariotă, italienismele au fost aduse prin
intermediar grecesc, în Moldova şi Muntenia, în timp ce în Transilvania
intermediarul era limba maghiară. Cărturarii cu mare putere de influenţă
asupra contemporanilor au desăvârşit acest proces în secolele al XIX-
lea – al XX-lea (I. H. Rădulescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Asachi, Al.
Odobescu, Nicolae Filimon, George Călinescu, Vasile Pârvan ş. a.).
• Domeniile de influenţe sunt, în general, aceleaşi ca şi în alte

limbi europene, ceea ce înseamnă că autoritatea italiană în respectivele
domenii a impus, practic, neologisme de circulaţie internaţională. În
consecinţă, este posibil ca unele dintre „italienisme” să fi pătruns în
română prin alte filiere sau să aibă etimologie multiplă.
- Terminologie muzicală: adagio, allegro, arpegiu, bariton, cantabil,
chitară, duet, flaut, operă (muzicală), partitură, pian ş. a.
- Terminologie economică şi financiar-bancară: acont, agenţie, bancă,
fisc, gir, gira, girant, scont, scadent, speze „cheltuieli”, valută,
virament ş. a.

- Alte domenii (arhitectură, medicină, alimentaţie, marină, politică
sport): ancoră, basorelief, capodoperă, fascism, febră, merceologie,
spaghete, teracotă ş. a.
Deşi mai redusă cantitativ, italiana a contribuit la modernizarea şi
reorganizarea românei, schimbând vizibil fizionomia acesteia.
7.6. Influenţa germană

Chiar dacă nu are aceeaşi importanţă ca în celelalte limbi
romanice (unde reprezintă superstratul etno-lingvistic, aşa cum este la
noi slava), germana a acţionat în mai multe etape istorice asupra limbii
române.
- Unii cercetători vorbesc despre elemente de gepidă, gotică, vechea
germană, pornind de la termeni precum: bâlcă „urcior”, bulz, nasture,
targă, zgudui.
- În mod cert au adus germanisme coloniştii saxoni stabiliţi în
Transilvania între secolele al XII-lea – al XIII-lea, aşa-numiţii saşi.
- Un alt val este reprezentat de către colonişti din Suebia, stabiliţi în
Banat şi Bucovina, în secolul al XVIII-lea, aşa-numiţii şvabi.
Cuvintele introduse de toţi aceştia sunt greu de deosebit de
germanismele venite prin filieră maghiară, impuse de administraţia
austriacă. Cele mai multe sunt regionalisme şi cuvinte populare (ferdelă
„vas de 20 de litri”, corfă „coş, colivie”, pârgar „primar”). Termeni din
minerit, negoţ, meşteşuguri, industrie se impun în uzul larg: gater, flec,
şnaidăr, şnaps, şvarţ etc.
- Cele mai multe cuvinte de origine germană aparţin însă epocii
moderne şi marchează mai ales domeniul tehnico-ştiinţific: blitz,
boiler, bormaşină, diesel, droser, electrocar, fasung, matriţă, şaibă,
şaltăr, ştecher, ventil ş. a.
Mulţi compuşi din germană (care are ca mijloc preferenţial de
îmbogăţire internă a vocabularului procedeul compunerii) pătrund în
română ca lexeme unitare: bildungsroman, capelmaistru, cremvurşt,
glaspapir, glaswand, holţşurub, laitmotiv, leberwurşi. Uneori se petrec,
ca şi în cazul altor limbi, devieri semantice, deformări, false etimologii:
germ. Damenvahl „alegerea doamnelor” > rom. damenvals
germ. Pacwagen „vagon de colete” > rom. patvagon
Pe lângă contribuţiile directe, germana are calitatea de a fi
funcţionat ca intermediar pentru introducerea unor cuvinte latino-
romanice: corectură, dictat, laborant, repetent, servus, sista ş. a.
7.7. Influenţa engleză

În marşul ei triumfător spre toate limbile pământului, engleza a
atins şi structura lexicală a limbii române.
• Primele elemente de origine engleză au pătruns în română prin filieră

străină, după cum o dovedeşte fonetismul actual:
- franceză (biftec, dancing, picup, sandviş, spicher);
- germană (boiler, cocs);
- rusă: (buldozer, motoplug, radiolocaţie).

Unele „anglicisme” au, de fapt, etimologie multiplă, după cum am
putut constata în analiza „franţuzismelor”, „germanismelor”,
„italienismelor” etc.
• Influenţa directă – din engleza britanică – se manifestă în câteva

domenii care au produs, ca şi în cazul italienismelor, neologisme de
circulaţie internaţională.
- Terminologie sportivă: aut, base-bal, corner, dribla, fault, fotbal,
ghem, gol, handbal, henţ, polo, presing, ring, rugbi, scor ş. a.
- Alte domenii (cinematografie, finanţe-bănci, medicină, ştiinţă,
tehnică etc.): apartheid, biomedicină, dispecer, marketing, smog
etc.
• Americanismele sunt deseori greu de deosebit de anglicismele propriu-

zise: bluf, blugi, boss, campus, cow-boy, hamburger, jazz, mass-media,
motel, O. K., radar, tobogan ş.a. Dinamica vieţii economice,
ştiinţifice, tehnice impune continuarea susţinută a pătrunderii
neologismelor de origine anglo-americană în vocabularul limbii române,
aşa cum o dovedesc termeni foarte noi (display, hobby, cip, computer,
sait, week-end etc.), contribuind din această perspectivă la procesul
mai larg al globalizării vieţii sociale.
7.8. Concluzii
• Această deschidere a românei spre influenţe externe vechi şi moderne
nu i-a alterat esenţa latină şi personalitatea, în cadrul familiei vechi
indo-europene, precum şi în cadrul grupului romanic, în cadrul grupului
lingvistic balcanic.
• Toate aceste influenţe au îmbogăţit, au plasticizat, au nuanţat şi au

modernizat româna, făcând-o aptă să exprime, ca orice limbă veche, cu
o puternică dinamică modernă, cele mai profunde judecăţi şi cele mai
înalte sentimente.
• Româna a oferit, la rândul ei, cuvinte şi expresii celorlalte limbi, mai

ales celor cu care s-a aflat în contact geografic direct (cf. în maghiară:
soc, brânză etc.) şi foarte multe toponime, antroponime de tipul Bună,
Szembeta (sâmbătă), Matraguna, Volszkoch (valah) ş. a.; în
ucraineană, polonă, slovacă etc.: blynda „blândă, urticarie”, butuk,
bunika, čokan, lok, malaj, Baltagul, Cerbul etc.; în limbi mai depărtate,
ca ceha – se găsesc termeni ca brynza („telemea”, faţă de syr
„brânză”); în fr., engl. etc. golan ş. a. m. d.
• În sfârşit, toate influenţele descrise mai sus reprezintă o parte sensibil

mai mică decât inovaţiile interne, realizate prin mijloacele pe care le
vom studia în cele ce urmează: derivarea, compunerea, conversiunea.
Chiar dacă pornesc de la o bază străină sau cu elemente formative
străine (afixe, elemente de compunere, calc lingvistic) aceste creaţii
dovedesc vitalitatea proprie a limbii române.

BÂRLEA, Gheorghe; BÂRLEA, Roxana-Magdalena, 2000, Lexicul românesc de origine
franceză, Târgovişte, Editura Biblioteca.
COTEANU, Ion; SALA, Marius, 1978, Etimologia şi limba română. Principii – probleme,
Bucureşti, Editura Academiei.
DIMITRESCU, Florica (coordonator), 1978, Istoria limbii române. Fonetică. Morfo-sintaxă.
Lexic, Bucureşti, E. D. P.
GRAUR, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
HRISTEA, Theodor, 1972, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică.
HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, Bucureşti, Albatros, p.
39-65.
MACREA, D., 1970, Studii de lingvistică română, Bucureşti, E. D. P.
NICULESCU, Alexandru, 1965-1978, Individualitatea limbii române între limbile romanice,
Bucureşti, I – Editura Ştiinţifică; II – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
ROSETTI, Al., 1978, Istoria limbii române (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., 1971, Istoria limbii române literare, I, Bucureşti,
Minerva.
SALA, Marius, 1997, Limbi în contact, Bucureşti, Editura Enciclopedică.
URSU, N. A., 1962, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.

1. Cuvintele de origine franceză automobil, centimă, pension,
aveau şi forme mai vechi care indicau un împrumut oral. Cum se
pronunţau formele respective, rămase în fondul învechit al limbii
române?
2. Terminologia românească a informaticii şi a mediilor informatice
este aproape exclusiv de origine engleză. Enumeră cinci cuvinte din
limbajul profesional respectiv.
3. Dă echivalentele moderne ale prefixului ne-.
4. Din fondul neologic provin foarte mulţi formanţi pseudoafixali
(prefixoide, sufixoide). Enumeră patru dintre acestea.
5. Cărei influenţe moderne îi aparţin cuvintele: andante, adagio,
capodoperă, chitară?
6. Neologismele de tipul: Biblie, colocviu, consul, fabulă, împărat
sunt mai vechi de:
a. 10 ani
b. 100 de ani
c. 300 de ani
7. Cuvintele din limbajul tehnic: bormaşină, electrocar, holţşurub
se datorează influenţei unei limbi în care sistemul compuselor este
foarte dezvoltat. Despre ce limbă este vorba?
8. Franţuzismele de tipul: bonjur, bonsoar, mersi sunt necesare în
structura limbii române?
9. ...dar anglicisme de tipul: business, buy-buy, O.K.?
10. Termenii sportivi, precum: corner, gol, fotbal, au circulaţie
internaţională. Ei provin din:
a. franceză
b. italiană
c. engleza britanică
d. engleza americană?

Test de evaluare
1. otomobil, santimă, pansion (arh., jargon).

2. cip, C. D., computer, e-mail, sait.
3. in-, a-.
4. aero-, bio-, filo- (-fil), logo- (-lo).
5. Influenţa italiană.
6. c) Mai vechi de 300 de ani.
7. Germana.
8. Nu sunt necesare în limba română; se datorează snobismului unor
vorbitori.
9. Vezi răspunsul de la 8. Fac parte din seria - „barbarismelor”.
10. c) Engleza britanică.

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

ORGANIZAREA VOCABULARULUI DUPĂ CRITERIUL FORMATIV
Cuprins:
8.1. Obiective educaţionale .......................................................................................... 125

8.2. Formarea cuvintelor în limba română. Mijloace interne ......................................... 125
8.3. Derivarea ............................................................................................................... 128
8.4. Compunerea.......................................................................................................... 139
8.5. Conversiunea ........................................................................................................ 142
8.6. Surse bibliografice ................................................................................................. 145
8.7. Lucrare finală de autoevaluare .............................................................................. 145
- să descrii sistemul formării cuvintelor în limba română prin

mijloace externe şi interne;
- să aplici corect mecanismul derivării în limba română;
- să recunoşti şi să utilizezi creator valori semantice şi gramaticale
ale elementelor afixale româneşti;
- să recunoşti elementele alcătuitoare ale cuvintelor compuse din
limba română;
- să foloseşti corect în mod corect, în exprimarea orală şi scrisă,
cuvintele compuse din limba română;
- să recunoşti şi să utilizeze în contexte corespunzătoare sensurile
şi valorile morfo-sintactice obţinute prin conversiunea cuvintelor;
- să utilizezi corect structurile româneşti formate prin calc lingvistic;
- să alcătuieşti familia lexicală a oricărui cuvânt românesc cu
valenţe derivative, asociative în structuri compuse etc.;
- să identifici principalele surse documentare în studiul formării
cuvintelor în limba română.
8.2. Formarea cuvintelor în limba română. Mijloace interne

Formarea cuvintelor constituie “unul dintre cele mai importante
capitole”, nu numai în studiul vocabularului, ci în întreaga structură
diacronică şi sincronică a unei limbi, deoarece acesta descrie
mecanismul creaţiei lexicale interne, capacitatea unei limbi de a genera
sensuri, cuvinte, forme şi expresii noi, bazându-se în primul rând pe
resursele proprii (cf. Th. Hristea, 1984, p. 66; Al. Rosetti, 1978, p. 327).
După părerea multor specialişti, formarea cuvintelor ţine tot de
etimologie Spre deosebire de etimologia externă, (care analizează
moştenirile), pe de o parte, şi împrumuturile străine (aloglote), pe de
altă parte, care formează împreună straturile etimologice ale unei limbi,
etimologia internă studiază mijloacele proprii prin care o limbă îşi
creează cuvinte, expresii, sensuri noi.
Aceste mijloace interne sunt: derivarea, compunerea şi
conversiunea (sau schimbarea valorii gramaticale). Când folosim
epitetul “interne” nu excludem nici cuvintele de bază moştenite sau
împrumutate în diverse etape ale evoluţiei limbii române, nici formanţii
afixali (prefixe, sufixe) proveniţi din alte limbi şi nici chiar modelele
străine folosite.
Important este ca mecanismul respectiv să fi acţionat „pe teren
românesc”. De exemplu, fată este un cuvânt românesc moştenit din
fondul latin, iar -iţă este un sufix diminutival din superstratul slav.
Diminutivul fetiţă este, în comparaţie cu fată, un cuvânt nou, creat în
interiorul limbii române, prin procedeul derivării sufixale.
¾ Proba creativităţii lexicale a unei limbi este bogăţia familiilor de

cuvinte. Am avut deja prilejul să vedem cum unele cuvinte, mai ales
cele din VF, au capacitatea de a dezvolta forme şi sensuri noi, prin
derivare, compunere etc.:
floare
Familia flor-icică
lexicală flor-icea
flor-ar
flor-ăreasă
flor-ărie
în-flor-i
în-flor-it
în-flor-itor
ne-în-flor-it
floarea soarelui etc.
Observăm că între aceste cuvinte se păstrează o înrudire
semantică (toate cuvintele nou create conţin în semnificaţia lor noţiunea
de “floare”) şi o înrudire formală (toate cuvintele nou create pornesc de
la radicalul flor-/floar-).
Prin urmare, putem defini familia lexicală ca o totalitate a
cuvintelor care au sens înrudit şi sunt formate de la aceeaşi rădăcină,
prin derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale.
Această definiţie impune câteva precizări.
¾ Radicalul coincide uneori integral cu cuvântul-bază: vânt –vânt-uleţ;

Radical,
vânt-oasă etc. Unii cercetători fac deosebirea între rădăcină (considerat
rădăcină, temă,
cel mai mic morfem segmental, adică partea cuvântului, purtătoare de
cuvânt
sens, care nu mai poate fi redusă la alte subdiviziuni) şi radical
(conceput, de fapt, ca temă a cuvântului, în accepţia pe care am dat-o
în capitolul introductiv al descrierii vocabularului limbii române): cânt-
(din cânt-a) este rădăcină şi radical, în acelaşi timp, pe când des-cânt
(din descânt-a) este radical, de fapt, tema cuvântului-bază căci, deşi stă
la baza familiei lexicale, el poate fi descompus în prefix şi rădăcină. În
continuare, vom folosi termenii “radical” şi “rădăcină” cu sensul acesteia
din urmă (adică partea cuvântului ireductibilă la alte părţi, mai mici) şi
temă. În sfârşit, trebuie spus că, deşi rădăcina este definită, în general,

ca partea stabilă – formal şi semantic – în procesul derivării,
compunerii, ca şi în flexiunea unui cuvânt, ea suferă în limba română
modificările datorate fenomenului alternanţelor fonetice (vezi Fonetica şi
fonologia, subcapitolul Alternanţe fonetice). În familia lexicală a
cuvântului floare există alternanţa vocalică oa/o, frecventă în limba
română (cf. poartă/portiţă/portar etc.) (vezi şi a/e; e/ea; d/z; t/ţ etc.).
Există cuvinte în care alternanţele sunt triple sau chiar mai numeroase:
- fată/fetiţă/fătucă/; cf. şi formele flexionare de la familia lexicală
bazată pe verbul a purta: (purt-/port-/porţ-/poart-), în forme ca:
purta/purtător/port/ dar şi (tu) porţi; (el) poartă.
Important este să recunoaştem rădăcina cuvântului-bază al
familiei lexicale, indiferent de aceste schimbări fonetice din interiorul
radicalului.
¾ Unii cercetători afirmă că familie lexicală trebuie considerată numai

mulţimea de cuvinte formate prin derivare, alţii acceptă şi formele
compuse, iar alţii (cf. Th. Hristea, 1984, p. 67.) include într-o familie
lexicală rezultatele acţiunii tuturor celor trei mijloace interne de
îmbogăţire a vocabularului. În paginile de faţă, subscriem la acest din
urmă punct de vedere, considerând ca elemente ale unei familii lexicale
toate cuvintele formate de la o bază comună prin derivare, compunere
şi conversiune, inclusiv unităţile frazeologice. Desigur, în cazul acestora
din urmă, ca şi în cazul compuselor, se pune problema apartenenţei la
două sau mai multe familii, căci floarea soarelui poate fi încadrată şi la
floare şi la soare, iar în floarea vârstei, poate aparţine familiilor bazate
pe cuvintele floare şi vârstă. În principiu, însă, există un cuvânt-suport,
mai puternic marcat decât celelalte, semantic şi morfo-sintactic; este
cazul lui floare, din exemplele de mai sus. Sunt excluse din familia
lexicală, în schimb, formele care nu au fost create pe teren românesc,
ci împrumutate ca derivate, compuse etc. dintr-o altă limbă:
inflorescenţă, deflora etc.
În toate situaţiile de creaţii interne, trebuie să ţinem cont că nu
toate derivatele pornesc direct de la cuvântul (rădăcina)-bază; unele
sunt creaţii secundare, ce pornesc de la un alt derivat, o familie lexicală
bogată fiind, de obicei, rezultatul unor serii succesive de derivări,
compuneri etc., care reprezintă complicate “încrengături”, ca în orice
“familie” (cf. Figura 6.1.).

crede
credinţă încrede crezare
reacredinţă bunăcredinţă
încredinţa încredere crez
credincios încredinţare neîncredere crezământ
binecredincios
încrezător Crez
neîncrezător
Figura 6.1. Serii de derivate, compuse, în structura familiei lexicale a cuvântului (a) crede (după I.
Coteanu, 1985, p. 187).
În schema de mai sus nu am inclus încă destule alte cuvinte,
precum credincioşie, reîncredinţare sau Crezul, cuvânt format prin
trecerea de la apelativ la nume propriu, după derivatul regresiv crez etc.
Pe de altă parte, nu putem stabili cu exactitate direcţia derivării:
încredinţare poate veni de la încredinţa, dar şi de la încredere;
crezământ poate veni de la crez, dar şi de la crezare.
Ceea ce putem afirma cu certitudine este faptul că dinamica
vocabularului limbii române se întemeiază pe acţiunea vie, continuă, a
mijloacelor interne de formare a cuvintelor, în ordinea indicată mai sus:
derivare, compunere, conversiune.
8.3. Derivarea
6.3.1. Procedeul de formare a unor cuvinte noi prin adăugarea
(mai rar, prin suprimarea) unor afixe la rădăcina (tema) unui cuvânt-
bază, se numeşte derivare. Când afixele se adaugă bazei, vorbim
despre derivare progresivă, iar când acestea se elimină, spunem că
este vorba despre derivare regresivă.
• Baza poate coincide, după cum am arătat mai sus, cu cuvântul

însuşi (deget, pentru deget-ar), cu rădăcina (lucr-, pentru lucr-a, lucr-a-
re, lucr-ă-or, lucr-ă-tură, pre-lucr-a, ne-pre-lucr-at ş. a. m. d.) sau cu
tema (fumător nu provine direct din fum, ci din tema fum-ă-); în ultimele
două cazuri, ea poate suferi alternanţe fonetice (cas-ă/căs-uţă/căs-oaie
etc.). Adăugăm aici alte câteva particularităţi ale acestei părţi fixe,
stabile, autonome a cuvântului derivat:
- baza nu mai poate fi identificată în limba română:
îm-brăc-a/dez-brăc-a < baza lat. braca “pantaloni” (cf. rom.
brăcinar)
în-călţ-a/des-călţ-a < baza lat. calceum, cf. şi lat. incalceare

bibil-ică < baza tc. bibil (< tc. bülbül “privighetoare”)
- baza este atestate numai în româna veche:
cofet-ar < rom. arh. co(n)feturi “bomboane”, “dulciuri”
- baza este un regionalism:
brut-ar; brut-ărie < brut (reg. Banat, Transilvania) “pâine” (< germ.
Brot “pâine”)
- baza există în română, dar derivatul prezintă o caracteristică: a)
semantică; b) formală, care exclude posibilitatea formării pe teren
românesc:
a) în-râu(ri) poate fi explicat ca formare (cf. în-creţi), dar nu ca
sens (“a influenţa”); pentru acesta se presupune acţiunea unui model
german: bein-(be)ein “în” + floss “râu” (calc semantic);
b) virtu-os nu poate fi inclus în seria băţ-os, colţ-os, căci baza
virtute nu funcţiona în româneşte în momentul atestării derivatului
(exista vârtute, “forţă fizică”). Mai sigur, etimonul este fr. virtueux.
- baza este o formă flexionară şi nu forma-tip a cuvântului:
colţuros < colţuri (pl.), nu de la colţ
bucătar < bucate “mâncăruri”, nu de la bucată
coptură < copt, nu de la (a) coace
- baza este un derivat (cf. şi supra, seriile derivative din familia
cuvântului (a) crede)
grădinărit < grădinărie < grădinar < grădină
- baza este un compus, o sintagmă (formarea urmează, adesea,
un model străin):
întruni < într-un
întruloca (reg.) < într-(un) loc
mărinimie < mare + inimă + ie (cf. lat. magnanimitas, fr.
magnanim)
• Afixele se împart în: sufixe, prefixe, interfixe, infixe. Acestea

din urmă sunt sunete sau grupuri de sunete intercalate în tema
cuvântului. Apar rar în limba română, în forme arhaice sau regionale:
rump faţă de (a) rupe (după lat. rumpo). Interfixele sunt elemente care
nu pot fi incluse nici în rădăcină, nici în sufix: -ul din om-ul-eţ etc.
Celelalte două tipuri de afixe sunt foarte bine reprezentate în limbă
şi, ca atare, au relaţii foarte bogate cu baza .
8.3.2. Derivarea cu sufixe

Sufixarea este cel mai productiv mijloc de îmbogăţire a
vocabularului românesc. Ca şi latina, româna este o limbă derivativ
sufixală (spre deosebire de limbile slave – care preferă derivarea
prefixală, sau faţă de germanice – care utilizează mai ales compunerea,
ca mijloc intern de înnoire lexicală).
Sufixul este sunetul sau grupul de sunete care formează un
cuvânt nou prin asociere (adăugare, suprimare) cu finalul unei baze.
Foarte numeroase în limba română (peste 600 de unităţi), sufixele
schimbă, de obicei:
- sensul cuvântului-bază;
- clasa gramaticală a cuvântului-bază;
- se prezintă sub forme diverse (simple: croi-tor; compuse: croi-tor-
easă);

- contractează aceleaşi relaţii semantice ca şi cuvintele întregi:
polisemie (-tor conferă sens de “instrument”, “agent”, “calitate” etc.
cuvântului-bază); sinonimie (-aş = -ar, cf. poştar/poştaş); omonimie
(băiet-an, dar şi haţeg-an); antonimie (căs-uţă, căs-oaie);
- conotaţiile lor sporesc mult polisemantismul cuvântului/familiei de
cuvinte prin valorile figurate, metaforice pe care le conferă.
Toate aceste particularităţi devin criterii pentru o organizare
coerentă a cuvintelor derivate în sistemul lexical. Evident, vor fi luate în
considerare numai unele clase, tipuri, cauze.
a) Clasificarea morfologică a sufixelor

a.1. După clasa morfologică rezultată din combinarea sufixului cu baza,
există:
• Sufixe substantivale:
- ar : fier-ar, lemn-ar, lăpt-ar
- eală: fereală, negreală
- easă: coloneleasă, lăptăreasă, mireasă
- ime: lungime, muncitorime, tinerime
- iţă: bădiţă, copiliţă
- tor: croitor, întrerupător, spoitor
- uş: culcuş, urcuş, căţeluş
• Sufixe adjectivale:
- bil: recomandabil, lăudabil
- esc: românesc, firesc
- iu: auriu, cafeniu
- os: frumos, osos, păros
- tor: fermecător, iubitor etc.
• Sufixe verbale:
Sufixe - a: susura, murmura
gramaticale - i: chinui
- iza: electriza, magnetiza
- fica: electrifica, mortifica
- ăi: măcăi, hăpăi
- ăni: clănţăni, crănţăni
- ona: concluziona, condiţiona
- ui: hăui, ţiui, chinui etc.
• Sufixe adverbiale:
- eşte: bărbăteşte
- iş: pieptiş
- îş: târâş (?)
- mente: actualmente
Sufixarea este atât de activă în limba română, încât acţionează şi
la părţi de vorbire care nu s-ar preta, în mod obişnuit, la dezvoltări
derivative.
• Sufixe pronominale:
- ica: atâtica
- ică: mătălică
- uţă: mătăluţă
• Sufixe pentru numerale:
- ime: doime (rezultatul poate fi considerat atât numeral, cât şi
substantiv: o doime, două doimi)
• Sufixe interjecţionale:
- ică: aolică!
b) După genul rezultat din asocierea bază-sufix (criteriul lexico-gramatical), există:

• Sufixe moţionale:
fem. > masc. - an: (gâscă >) gâscan ş. a.
Sufixe lexico-
- oi: (raţă>) răţoi
gramaticale masc. > fem - ă: prietenă
- că: româncă
- easă: bucătăreasă
- iţă: frizeriţă
- oaică: leoaică
c) După criteriul semantic, din numărul mare de categorii de sufixe, mai frecvente sunt:
• Sufixele diminutivale (cele mai numeroase şi cele mai active din
limba română):
- aş: băieţaş
- el: băieţel, încetinel, mititel
- ic(ă): nevestică, tătic
- ice: pădurice
- ior + ioară: glăscior, mărişor; aripioară, mărişoară
- iţă: fetiţă
- uc: năsuc
- uş: ineluş
- uţ(ă): bănuţ, drăguţ(ă)
- eţ: omuleţ ş. a.
• Sufixe augmentative:
- oi/oaie/oaică: băieţoi; căsoaie
- an/ancă: băietan, lungan
- andru: băieţandru
- ău: mâncău
Atenţie !
¾ Diminutivele şi augmentativele au, pe lângă valoarea denotativă, de “micşorare”,

respectiv “amplificare” cantitativă şi calitativă a obiectului denumit, şi valori
conotative, nuanţe cu încărcătură stilistică specială:
- eufemistice sau hipocoristice (de mângâiere): bebeluş, fetiţă, Petrişor;
- depreciative: doctoraş, tâmpiţel, avocăţică, căsoaie, muieroi, băboi.
¾ Există numeroase situaţii de neutralizare a valorilor augmentative/diminutive, sufixele

respective fiind regăsite în alte categorii semantice: nume proprii (Grigoraş,
Mărioara, Ioniţă); nume de agent (slujbaş); nume de animale, de plante (căprioară,
bursuc, cerceluş); moţionale (călugăriţă) ş. a.
• Sufixe pentru nume de agent:

- ar: fierar
- aş: poştaş
- easă: spălătoreasă
- eţ: cântăreţ
- giu: camionagiu
- ist: trompetist
- tor: vânzător
- (i)er: bufetier
• Sufixe pentru nume de instrumente:
- ar: brăzdar
- (n)iţă: râşniţă
- tor: întrerupător
- uş: arcuş
• Sufixe pentru denumirea abstracţiunilor:
- are: cuvântare
Sufixe lexicale - ere: vedere
(semantice) - ire: gândire
- ătate/utate/itate: bunătate, greutate, legalitate
- eală: răceală
- ie: omenie
- ărie: copilărie
- anţă/enţă/inţă: speranţă, corigenţă, dorinţă
- ime: vechime
- ism: Catehism, ţărănism, catolicism, simbolism, comunism
- (t)ură: arsură, secătură
- t(oare): măsurătoare
• Sufixe pentru nume colective:
- ărie/ăraie: rufărie, apăraie
- et: brădet, tineret
- ime: muncitorime
- iş: aluniş
- işte: porumbişte
• Sufixe pentru denumirea originii (sufixe care arată locul de unde provine cineva sau
ceva):
- ac: austriac
- an/-ean/-ian: american, muntean, brazilian
- ar: morenar
- aş: mărginaş
- ez: francez
- it: moscovit
- iot: mangaliot, cipriot
• Sufixe pentru denumirea însuşirilor:
- al: săptămânal
- ar: fugar
- aş: trufaş
- at: pistruiat
- bil: influenţabil
- esc: prietenesc
- ist: familist
- iu: auriu
- nic: darnic
- os: mătăsos
- tor: ascultător
- uş: jucăuş
• Sufixe locative (care arată locul unde se află, se produce ceva):
- ie: patiserie
- ărie: blănărie
- et: nucet, făget
- iş: aluniş
• Sufixe pentru denumirea modalităţii
- eşte: bărbăteşte
- iş: făţiş
- îş: târâş
- mente: realmente
• Sufixe pentru nume de plante
- aş: toporaş
- işor: cimbrişor
- ioară: lăcrămioară
- easă: cârciumăreasă
- ică: lumânărică
- el: ghiocel
- iţă: crăiţă
- uţă: părăluţă
- uş: cerceluş
- toare: sunătoare
• Sufixe pentru nume de animale
- ar: şoricar
- aş: ferestraş
- eancă: dumbrăveancă
- ioară: căprioară
- iţă: gârliţă
- toare: ciocănitoare, lipitoare
- uş: pescăruş
• Sufixe pentru nume de instituţii şi unităţi administrative:
- at: principat
- ie: primărie
- ură: prefectură
• Sufixe pentru nume de familie:
- escu (singurul sufix propriu-zis cu această valoare, provenit din -
esc < isk, cf. supra, Etimologia): Ionescu, Dăscălescu, Popescu,
Vasilescu
- eanu: Dorneanu, Câmpeanu, Munteanu
- aru/ariu: Spătaru, Fieraru, Pescariu, Olariu
- ache (< gr. akis): Dumitrache, Vasilache
Reţine !
Ultimele patru categorii de sufixe (pentru nume de plante,
animale, instituţii, familie) nu aparţin propriu-zis categoriilor semantice
ale derivării, ci mai degrabă onomasiologiei, căci semnificaţia lor nu
provine din sufix (unde se produce neutralizarea semantică), ci din
valoarea rădăcinii. Se remarcă uşor că numele de plante şi animale se
formează cu afixe diminutivale, locative, de calitate etc., numele de
familie – cu sufixe pentru agent, pentru indicarea originii ş. a. m. d.

Neutralizarea semantică funcţionează şi în cazul celorlalte sufixe,

din categoriile derivative propriu-zise: sufixe colective, locative etc.
apar în formarea numelor proprii care nu mai au semnificaţia pe care
ar trebui să o imprime elementele afixale respective: Făget, Nucet,
Păltiniş, Munteanu pot, cel mult, să ateste o foarte veche relaţie între
referent (bază) şi sufix („locul unde se află o pădure de fagi, nuci
sălbatici” etc.).
Organizarea semantică explică în toate categoriile de sufixe

reluarea unora la diverse categorii semantice: sinonimia (-ar/-aş/-giu/-
uş/-ist); omonimia (aş1 din ciocănaş “ciocan mic” vs. aş2 din ciocănaş
“tăietor de sare (cu ciocanul) în ocnă); antonimia (-uţ/-andru; -uţă/-
oaie), paronimia (-ar) şi mai ales polisemia (-tor poate indica: agentul,
instrumentul, calitatea, numele de animal, numele de plantă, numele
propriu de familie, toponimul.
În sfârşit, există o relaţie relativ strânsă între valorile gramaticale

(morfologice, morfo-lexicale) şi valorile semantice ale sufixelor. În
general, sufixele de agent, instrument, abstracţiuni, colective etc. sunt
sufixe substantivale; cele pentru calităţi, origine etc. sunt adjectivale,
iar cele pentru modalitate sunt, firesc, adverbiale. Acelaşi sufix, însă, -
tor, -an poate fi şi substantival şi adjectival (muncitor/fermecător etc.).
Toate aceste observaţii probează complexitatea sufixării şi
explică importanţa ei în creaţia lexico-semantică a limbii române.
Exerciţiul nr. 1
Găseşte cel puţin cinci derivate sufixale cu valori semantice
diferite, formate cu sufixul -tor/-toare.
8.3.3. Derivarea cu prefixe

Prefixul este sunetul sau grupul de sunete care se ataşează la
începutul cuvântului-bază pentru a forma un nou cuvânt.
Prefixarea Prefixele sunt mult mai puţine şi mai unitare decât sufixele în
sistemul derivaţional al limbii române. De asemenea, spre deosebire de
sufixare, prefixarea nu are ca rezultat schimbarea clasei gramaticale a
cuvântului, ci numai schimbarea sensului. Astfel, în veni > pre-veni,
baza este un verb, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este
tot un verb.
Păstrarea părţii de vorbire se datorează faptului că prefixarea nu
implică eliminarea sufixului, prefixul adăugându-se cuvântului întreg, nu
radicalului. Altfel spus, dacă partea de vorbire din care făcea parte
radicalul se schimbă, totuşi, aceasta se datorează sufixului:
rob-ire > dez-robire, dar dulce > în-dulc-i
Consecinţa acestei particularităţi este că, întrucât criteriul
gramatical (morfologic) nu pune probleme deosebite, singurele criterii
de ordonare a prefixelor sunt: a) etimologic; b) semantic.
a) După originea lor, prefixele se împart în:

• Moştenite (din latină)

Originea des(dez-, de-): desface
prefixelor în-(îm-): înflori
stră-: străluci
• Împrumutate (din slavă):
ne-: nedrept
pre-: prefăcut
răs(răz-, ră-): răscopt
• Neologice (împrumutate relativ recent, din latina savantă, greacă,
franceză etc.);
a-: anormal
con-: convieţui
extra-: extraordinar
hiper-: hipercorect
re-: reface
b) După sensul lor, prefixele se pot grupa astfel:
• Prefixe privative – care imprimă bazei (mai ales verbe, participii şi
adjective) sensul „fără”, „a lipsi de”, „lipsit de”:
a-: apolitic
des-/dez-/de-: desprinde, dezlega, dejuga
• Prefixe negative – care imprimă bazei (mai ales adjective,
substantive, adverbe) valoare negativă, dar cu foarte multe conotaţii
suplimentare (superlative, lipsa de finalizare a unei acţiuni, frecvenţă,
afirmaţie):
Semantica a-/an-: agramat, anistoric, anormal
prefixelor dis-/diz-: disproporţionat, dizgraţios
in-/im-/i-: incorect, impropriu, imoral
ne-: nedrept, nefiert, necredincios, neasemuit, neîncetat,
neîncredere
• Prefixe iterative – care conferă cuvântului (verb, adjectiv participial)
ideea de repetare, cu diverse alte conotaţii: extinderea, refacerea
acţiunii în sens contrar, revenirea la starea iniţială (eventive) etc.:
răs-/răz-/ră-: răsciti, răzgândi, răsuci; răsfira, răzleţi, răscumpăra
re-: reciti, redescoperi
• Prefixe ale superlativului (de intensitate maximă)
– aplicate adjectivelor şi substantivelor; marchează întâietatea,
incomensurabilul, neobişnuitul, exagerarea etc.:
arhi-: arhiepiscop, arhiplin, arhicunoscut
extra-: extrafin, extraordinar
hiper-: hipersensibil, hiperaciditate
super-: superproducţie
supra-: supraaglomerat, supracontrol
ultra-: ultrascurt, ultraviolet
• Prefixe delocutive – formează cuvinte noi pornind de la o bază
locuţionară, exprimând chiar „înlocuirea”, dar mai ales „introducerea”,
„devenirea”, „facerea” etc.:
în-: înlocui ( < a pune în loc); înfăptui (a pune în fapt), înroşi,
înnegri, înnora, îmbuna
de-: dedulci, depărta, deosebi
• Prefixe locative – indică locul în raport cu semnificaţia bazei, dar şi
ierarhizarea valorică etc.:
ante-: antebraţ
extra-: extravilan
intra-: intravilan
pre-: prefaţă
post-: postfaţă
sub-: subaprecia
supra-: supraaprecia
• Prefixe ale asocierii:
con-/com-/co-: consătean, compatriot, coproprietar
Reţine !
Prefixele pot contracta şi ele relaţii semantice, ca şi sufixele, ca
şi cuvintele întregi: sinonimie (in-/ne-: inadaptabil/neadaptabil);
antonimie (sub-/supra-; ante./post-: subalimentat/supraalimentat);
paronimie (ante-/anti-; hiper-/hipo-; inter-/intra-; super-/supra:
antevorbitor/antivorbitor); polisemie (extravilan/extrafin etc.).
De asemenea, apare fenomenul neutralizării valorii iniţiale, prin
lexicalizarea formaţiunii rezultate: negreşit „fireşte”, „cu siguranţă”.
Faptul că multe prefixe au forme şi echivalenţe prepoziţionale
(în, de, sub etc.) justifică părerile conform cărora prefixarea ar fi mai
aproape de compunere decât de derivare. Totuşi, funcţional, ele
constituie formanţi din aceeaşi categorie cu sufixele, deoarece, ca şi
acestea, nu au autonomie morfologică şi sintactică.
Exerciţiul nr. 2
Analizează componenţa şi semnificaţiile relaţiei
moral – imoral – amoral
8.3.4. Derivarea regresivă

Procedeul prin care se formează cuvinte noi de la o bază derivată,
prin înlăturarea afixelor se numeşte derivare regresivă sau inversă.
Baza psiholingvistică a acestui procedeu este analogia.
Cunoscând (intuitiv) procedeul derivării progresive, vorbitorii „refac”,
Derivarea prin analize, forme care nu au existat. Fenomenul este posibil în
inversă condiţiile în care nu totdeauna derivarea progresivă urmează o evoluţie
firească, după sistemul convenţional stabilit de noi: substantiv concret –
substantiv abstract; verb la infinitiv – verb la participiu – adjectiv –
adverb etc.
Pe de altă parte, vorbitorii separă părţi ale cuvântului care nu au
valoare afixală, prin analogie cu descompunerea afixelor. Asemenea
formaţiuni – nu prea numeroase – sunt greu de identificat, pentru că
numai prin studii de specialitate se poate stabili care cuvânt a fost mai
vechi şi a constituit baza derivativă a celuilalt.
De exemplu, ştim din istoria limbii că unele nume de ocupaţii
(substantive abstracte) au intrat ca atare în limba română, din compuse
savante de origine greacă, dar prin filieră franceză etc., de obicei:
pedagogie, filologie, ecologie etc.
Numele de ocupaţii s-au format de la acestea şi nu invers, cum ar
crede un nespecialist:
pedagog, filolog, ecolog etc.

Pentru a stabili „protocronismul” unuia dintre cuvinte în raport cu
altele din familia lexicală respectivă, trebuie aplicate toate principiile şi
criteriile cu care operează atât etimologia externă, cât şi etimologia
internă (formarea cuvintelor prin mijloace interne, cf. supra, cap.
Organizarea etimologică a vocabularului)
O clasificare după criteriul morfologic a derivatelor regresive
porneşte, în mod firesc, de la clasa bazei şi nu a derivatului, căci se
analizează procesul invers faţă de derivarea progresivă.
a) Derivare postsubstantivală, prin eliminarea unor sufixe sau
pseudosufixe: -ă; -ie; -are; -tor; etc.: mâţ (< mâţă); alun ( <alună); cireş
(< cireaşă); prun (< prună); gelozi (< gelozie); logoped (< logopedie);
aniversa (< aniversare); comunica(< comunicare); picta (< pictor);
b) Derivare postadjectivală – prin eliminarea sufixelor (-ast; -ist
etc.), mai ales de la participii negative:
bruma (< brumat < brumă); desăvârşi (< desăvârşit); nemulţumi (<
nemulţumit)
c) Derivare postverbală – prin eliminarea sufixelor/desinenţă de
conjugarea I şi a IV-a etc.:
cuget < a cugeta; învăţ < a învăţa; dezvăţ < a dezvăţa; omor < a
omorî; sărut < a săruta, accept < a accepta
Rezultatul este, cum se vede un substantiv (numit deverbativ), de
gen neutru, din registrul poetic sau din sfera neologică. Unele primesc
desinenţa -ă, care le conferă genul feminin: rugă < a (se) ruga; cf. şi
ceartă etc.
8.3.5. Derivarea parasintetică

Procedeul prin care se creează cuvinte noi prin ataşarea
simultană a prefixelor şi sufixelor la o bază se numeşte derivare
parasintetică:
groapă > în-grop-a; nod > în-nod-a; dez-nod-ământ etc.
Prefixare +
floare > în-flor-i-tor; ne-în-flor-it ş. a. m. d.
sufixare
Evident, simultaneitatea cronologică este mai greu de dovedit.
(simultană)
Considerăm însă derivate parasintetice, în sens larg, toate formaţiunile
care au în structura actuală a cuvântului prefixe şi sufixe analizabile, ba
chiar şi pe cele care sunt rezultatul compunerii şi derivării, inclusiv prin
abreviere:
autostopist, navomodelism, traseist
Exerciţiul nr. 3
a) Cum se numeşte procedeul prin care s-au format cuvintele alint,

cânt, rugă, tremur?
b) În ce registru funcţional-stilistic pot fi încadrate cuvintele

enumerate la a)?
c) Denumeşte tipul de derivare care a generat cuvintele

nemulţumire, nedumerire.

8.3.6. Prefixoidele şi sufixoidele
Pe lângă formaţiunile afixale inventariate mai sus (sufixe, prefixe,
interfixe), există foarte multe false sufixe şi prefixe, cu mare putere de
creaţie în registrele cultivate ale limbii. Deşi sunt frecvent omologate cu
sufixele şi prefixele propriu-zise (cf. supra, arhi, ante, anti, hiper etc.),
ele au un statut diferite de acestea, chiar dacă funcţional se încadrează
în categoria formanţilor afixali:
- sunt, de fapt, cuvinte de sine stătătoare în limba de origine
(greacă, latină etc.);
- se pot traduce printr-un lexem corespunzător în română, ceea ce
le confirmă valoarea denotativă specifică unui cuvânt (substantiv, verb,
adverb, adjectiv, prepoziţie etc.);
- au, de obicei, mărci formale: -o (la cele de origine greacă); -e (la
Falsele afixe cele de origine latină);
- au circulaţie internaţională, caracterizând fondul neologic,
vocabularul tehnico-ştiinţific, profesional al limbilor moderne.
În consecinţă, ele sunt mai degrabă elemente de compunere
decât afixe, iar procedeul ar trebui studiat mai degrabă la compunere
decât la derivare. Prin poziţia lor, la începutul/sfârşitul cuvântului-bază
şi prin lipsa de autonomie funcţională, lingviştii preferă să le încadreze
în categoria afixelor, sub numele de prefixoide şi sufixoide. Aceleaşi
cuvinte pot funcţiona şi ca sufixe şi ca prefixe (-fil, dar şi fil-: filosofie;
bibliofilie). Deseori se combină chiar între ele (fotofob, calofil), într-un
fals derivat (dar şi fals compus), numit lexemoid.
Din lista foarte lungă a acestor formanţi, foarte productivi în

formarea savantă a cuvintelor, amintim aici numai câţiva:
acva- (lat. aqua „apă”): acvacultură
aero- (gr. aer „aer, oxigen”): aerodinamic, aerodrom, aerosol
agro- (lat. ager „ogor”): agronom, agroturism
alo- (gr.(h)alos „altul”, „diferit”): alogen, alomorf
antropo- (gr. anthropos „om”): antropologie, antropofag
auto- (gr. autos „însuşi”): autoservire, automobil
biblio- (gr. biblos „carte”): bibliotecă, bibliografie
bio- (gr. bios „viaţă”): biografie, biosferă
calo- (gr. calos „frumos”): caligrafie, calofil
crono- (gr. cronos „timp”): cronometru, cronof...
eco- (gr. oecos „casă”): ecologie, economie
fil- (gr. fileín „a iubi”): filologie, filantrop: bibliofil, germanofil
-fob (gr. fobein „a urî”): fotofob, germanofob
foto- (gr. photos „lumină”): fotogen, fotografie, fotofob
geo- (gr. gē „pământ”): geometrie, geologie, geografie, George
helio- (gr. helios „soare”): heliocentric, heliomarin, Helena
(h)etero- (gr. heteros „celălalt”, „altul”): heterosexual, (h)eterogen
hidro- (gr. hydros „apă”): hidronim, hidrotehnic
hipo1- (gr. hippos „cal”): hipodrom, hipotracţiune
hipo2- (gr. hypo „sub”, „mai jos”): hipotensiune, hipotermal
(h)omo- (gr. homoios „acelaşi”, „identic”): homosexual, (h)omogen,
omofon, omonim
orto- (gr. ortos „drept”, „corect”): ortografie, ortodoxie
pseudo- (gr. pseudos „fals”): pseudoped, pseudonim
tele- (gr. teleos „departe”): telefon, televizor, telepatie
zoo- (gr. zoon „fiinţă”, „animal”; cf. gr. zoe „viaţă”; zoein „a trăi”):
zoologie, zoomorf, Zoe.
Multe altele sunt mai uşor de „tradus”: macro-, micro-, mono-,
multi- (lat.), poli- (gr.), pshiho-, termo- etc.
Unele sufixoide/prefixoide sunt formaţii mai recente, desprinse
prin falsă analiză din cuvinte, termeni francezi, englezeşti etc.: tele2 –
„referitor la televizor”; auto2 – „referitor la automobil” etc.
Exerciţiul nr. 4
a) Ştiind că gr. sofia = înţelepciune, argyrios = „argint”; gr.
armonia = armonie (muzicală), gr. adelpho = frate, defineşte termenii:
filozofie, arghirofilie, Filadelfia;
b) Explică sensurile cuvintelor:

fotofil/fotofob; xenofil/xenofob (gr. xenos „străin”);
c) În ce tip de organizare semantică se includ cuvintele care

pornesc de la baze comune?
8.4. Compunerea
Formarea unui cuvânt nou prin reunirea a două sau mai multe
cuvinte existente în vocabularul limbii respective se numeşte
compunere.
În exemplul floarea-soarelui s-a pornit de la două unităţi lexicale
vechi, stabile, bine individualizate fono-morfologic, pentru a se crea un
cuvânt nou, care înseamnă altceva decât „soare” şi „floare”. Noul
cuvânt trebuie analizat din mai multe puncte de vedere:
- are o semnificaţie de sine stătătoare, denumind un referent cu
totul deosebit de cel al elementelor componente;
- are o structură stabilă, chiar fixă, elementele componente nefiind
interşanjabile:
# soarele florii nu poate fi înlocuit cu floarea-soarelui;
- îndeplineşte anumite condiţii morfologice şi sintactice:
• morfologic, de obicei, numai unul dintre componente intra în
paradigme flexionare şi derivative (al florii soarelui;
untdelemnului);
• sintactic, compusele pun probleme de relaţii interne –
alcătuirea prin hipotaxă (ciuboţica cucului), alcătuirea prin
parataxă (câine-lup), dar şi de relaţii externe, contextuale.
În principiu, aceste particularităţi constituie criteriile de organizare
a compuselor într-un sistem formativ relativ coerent.
8.4.1. Compunerea din cuvinte întregi

a) Subordonarea (hipotaxa) unui element/a unor elemente faţă de
altul, prin relaţii atributive, completive, circumstanţiale, este bine
Compunerea reprezentată în limba română. Este un procedeu uzual şi popular, mai
prin hipotaxă

ales, care foloseşte drept componente substantive, adjective, verbe,
adverbe etc. şi are ca rezultate, practic, orice parte de vorbire.
• Substantive:
botgros, Făt-frumos, Valea Mare, bunăvoinţă (subst. + adj.)
viţă-de-vie, Malu-cu-Flori, Poienile-de-sub-Munte (subst. N + prep.
+ subst. Ac.)
fluieră-vânt, papă-lapte (vb. + subst.)
taie-frunză-la-câini, ducă-se pe pustii (vb. + prep. + subst.,
locuţiune)
• Adjective:
roşu-închis; galben-portocaliu (subst. + adj.)
binevenit; drept-credincios (adv. + adj./part.)
cuminte, cumsecade (prep.+ adv. + subst.; vb. etc; exemplele ţin,
în acelaşi timp, de procedeul conversiunii)
• Numerale:
doisprezece (nr. card. + prep. + nr. card.)
al douăzecilea (art. + nr. card. + art. + particulă)
• Pronume: orişicare, nici unul (conj. + pron. etc.)
• Verbe: binevoi, binecuvânta (adv. + vb.)
• Adverbe: alaltăieri, dis-de-dimineaţă, cu una –
cu două (asociere de pron. + adv.; adv. + subst.; prep. + nr. etc.)
Compunerea • Prepoziţii: de la, fără de, de pe sub (asociere de prepoziţii simple)
prin parataxă • Conjuncţii: ca să, cum că (asociere de conjuncţii, adv. + conj. etc.)
• Interjecţii: cioc-cioc, tic-tac (asociere de interjecţii).
b) Coordonarea (parataxa) caracterizează registrul literar, îngrijit al
limbii, mai ales lexicul savant, profesional (câine-lup, fier-beton). De
altfel, multe asemenea compuse sunt calchiate după modele străine:
locotenent (cf. fr. lieutenant; it. luogotenente, lat. locumtenens)
binecuvânta (cf. slv. blagosloviţi)
Semantic, asemenea compuse culte au apărut ca rezultat al
necesităţii nuanţării, caracterizării unui element prin celălalt sau al
exprimării simultaneităţii calitative, cantitative etc.: locotenent-colonel;
general-maior; produs standard; social-politic.
c) Pseudoparataxa este rezultatul acţiunii principiului economiei
vorbirii. Cuvinte care sunt compuse, în realitate, prin hipotaxă, Târgu-
Jiului, Ocna-de-la-Sibiu (N. + G., N. + prep. + Ac.), ajung să fie
pronunţate „pe scurt” Târgu-Jiu, Ocna-Sibiu. Fenomenul apare mai ales
în toponimie şi este oficializat în nomenclatura administrativă şi în
normele ortografice, mai ales că există modele realmente paratactice:
Băile Felix, Măneşti-Ungureni etc.
8.4.2. Compunerea din cuvinte abreviate

Un procedeu recent (cu vechime de cel mult un secol),
caracteristic mai ales vorbirii culte, constă în compunerea unor părţi din
elementele componente.
a) Abreviere totală (la iniţiale, acronime): S. N. C. F. R., N(ord)-
Abrevierile V(est);
b) Abreviere parţială: TRANSCOM; ROMARTA;
c) Abreviere mixtă: TAROM [T(ransporturi) A(eriene) Rom(âne)]

8.4.3. Compunerea mixtă (cuvinte întregi + abrevieri): F. C. Argeş, Poli Timişoara
Acronimele şi abrevierile parţiale şi mixte apar mai ales în
onomastică (nume de instituţii etc.), urmând modele străine (germană,
rusă, engleză). În franceza actuală, de exemplu, abrevierile fac ravagii,
producând schimbări fono-morfologice (à plus < à plus tard; PDG
„président directeur général”), atât în vorbirea uzuală, cât şi în cea
oficială. Trunchierile româneşti de acest tip caracterizează mai ales
jargonul şi argoul: cinema (< cinematograf); taxi (< taximetru); metrou (<
metropolitan);: diriga (< diriginta); mate (< matematică); profu (<
profesorul).
8.4.4. Compunerea parasintetică

Dacă se poate dovedi că un cuvânt nou este rezultatul simultan al
compunerii şi derivării sufixale, procedeul se numeşte compunere
parasintetică. Se încadrează aici cu certitudine creaţiile lexicale ale
puriştilor din vremea lui Aron Pumnu (nas-ştergău „batista”; gât-legău
„cravata”); creaţiile unor cărturari moderni, ca G. Călinescu
(antonpannesc, cf. şi camilpetrescian etc.).
Unii cercetători includ aici şi derivarea parasintetică delocutivă
(îngenunchia < în+genunchi+a) sau falsa derivare afixoidală (foto-fil;
foto-fob).
Reţine !
¾ Exemplele de mai sus au evidenţiat şi un criteriu exterior, formal, de organizare a

compuselor: a) prin sudare (aglutinare): untdelemn, niciodată; b) prin alăturare
(paratactică; compunere cu blanc): nici unul, Curtea de Argeş; c) prin joncţiune (cu
cratimă): maistru-instructor, Târgu-Jiu.
¾ Gradul de contopire a elementelor componente, ca şi gradul de autonomie morfo-

sintactică determină mari probleme ortografice. Regulile de scriere a compuselor cu
sau fără cratimă, precum şi flexiunea unuia sau altuia dintre elemente nu sunt foarte
clar stabilite, cf. supra, cap. Ortografia şi ortoepia. În privinţa flexiunii, există exemple
pentru toate tipurile:
a) flexiunea primului element: florii-soarelui
b) flexiunea elementului secund: bunăstării
c) flexiunea ambelor elemente: bunei-credinţei
d) compuse neflexibile, practic: vorbă-lungă
Dispunerea compuselor în variantele cultă/populară a lexicului

este însoţită, în general, de o anumită repartiţie semantică:
a) în vorbirea populară, compusele denumesc
– locuri, plante, animale, insecte (Valea Lungă, mânuţa-maicii-
domnului, botgros, musca-de-cal;
– relaţii, lucruri, dansuri, jocuri (mama-soacră, mama-mare,
poale-n brâu, ca-la-Breaza, de-a-puia-gaia);

b) în vorbirea îngrijită, compusele denumesc – funcţii, meserii,

aprecieri, nume proprii (redactor-şef, maistru cofetar, clarvăzător,
Agerpres); – obiecte, unităţi de măsură etc. (OZN, cal-putere).
¾ Nu trebuie confundate compusele formate pe teren românesc, propriu-zise (gură-

spartă), chiar dacă prin imitarea unor modele străine (nou-născut < fr. nouveau-né),
cu compusele împrumutate ca atare din alte limbi (capodoperă, bormaşină). Acestea
din urmă fac obiectul analizei etimologice externe.
¾ Deşi, ca procedeu de îmbogăţire internă a limbii române nu este nici pe departe

comparabilă cu derivarea, compunerea este destul de activă în română, existând
clase gramaticale în care formele compuse reprezintă majoritatea inventarului:
numeralul ordinal; cardinalele de la unsprezece în sus, cu puţine excepţii; pronumele
nehotărâte, negative; multe adverbe, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii.
¾ Delimitarea compuselor propriu-zise de alte structuri sintactice, mai mult sau mai
puţin stabile – locuţiuni, sintagme, construcţii metaforice, denumiri contextuale (Albă-
ca-Zăpada/albă ca zăpada; Motanul Încălţat/motanul încălţat, cf. şi porumbel-încălţat
etc.) rămâne încă o problemă în discuţie.
Exerciţiul nr. 5
a) Analizează compusele de mai jos după criteriile lexico-
gramaticale studiate:
fărădelege, Piatra-Olt, TAROM
b) Creează un compus substantival şi unul adjectival pornind de
la adverbul rău.
8.5. Conversiunea
Schimbarea valorii gramaticale (a clasei morfologice) a unui
cuvânt este un procedeu intern de îmbogăţire a vocabularului, mult mai
activ decât se poate crede. El aparţine însă domeniului gramatical, în
aceeaşi măsură în care aparţine celui lexical şi, din această cauză, este
mai greu sesizabil şi analizabil pentru vorbitorul comun. De altfel, unii
lingvişti o consideră o formă de derivare (derivare improprie, cu articol
etc.), iar alţii o încadrează printre problemele morfo-sintaxei (ca
alolexem).
Absenţa unor mărci formale, în multe situaţii de conversiune,
contribuie la mascarea fenomenului.
Tocmai această problemă constituie principalele criterii de
sistematizare tipologică a conversiunii.
8.5.1. După mecanismul lexico-gramatical

a) Conversiunea prin determinare se întemeiază pe caracterul
morfologic al fenomenului, căci valorifică puterea articolelor şi a altor
determinanţi de a schimba valoarea gramaticală a unui cuvânt. În
aceste cazuri, există o marcă formală vizibilă:
• determinare cu articol: hotărât: adv. bine > subst. binele; vb.+ subst.
lung. cântare > subst. cântarea; nehotărât: un bine, o cântare;
demonstrativ-adjectival: (Ştefan) cel Mare; (Mircea) cel Bătrân;
posesiv-genitival: Amariţei, ai mei „familia”; (de-)al naibii „afurisit”;
• determinare adjectivală: cu adjectiv propriu-zis: marele Blond; cu
adjectiv pronominal: acel bine, acest doi;
• determinare substantivală, adverbială etc.: ziua întâlnirii; ziua de
mâine (ziua adv. + subst.).
b) Conversiunea prin distribuţie contextuală reprezintă un grad

sporit de subtilitate morfo-sintactică, întrucât schimbă clasa gramaticală
a unui cuvânt prin simpla aşezare într-un anumit context, într-o anumită
relaţie sintactică (determinat/determinant). În aceste cazuri, nu există
mărci exterioare, dacă excludem topica, nu totdeauna relevantă.
Ziua muncesc mai cu spor decât noaptea. (ziua, noaptea =
adverbe)
Ziua în care ne-am cunoscut va rămâne mereu în amintirea mea.
(ziua = substantiv)
În acest din urmă exemplu funcţionează şi determinarea
atributivă, căci substantivul ziua este determinat de subordonata
atributivă „în care ne-am cunoscut”.
acesta = pronume vs. (omul) acesta = adjectiv
(Scrie) frumos = adverb vs. (Are un scris) frumos = adjectiv
(Stă) deasupra = adverb vs. deasupra (casei) = prepoziţie
c) Conversiune prin metalimbaj

Definind metalimbajul ca pe un limbaj special (bazat pe un cod
special) şi ca pe un „limbaj despre limbaj”, putem să-i remarcăm
capacitatea de „convertire” a valorii gramaticale a cuvintelor.
„Şi” nu este o parte de vorbire flexibilă, deci nu poate avea funcţie
de subiect.
În chiar acest enunţ şi, un simplu instrument gramatical, are
funcţie sintactică (de subiect), deoarece a fost transformat în substantiv.
Existenţa unei mărci formale este discutabilă. Pe de o parte,
cuvântul în discuţie nu a primit nici un determinant (articol, adjectiv
etc.), ci a căpătat funcţie sintactică, implicit valoare morfologică nouă,
prin context, prin relaţie cu predicatele nu este o parte; nu poate
(neglijăm topica – specifică, totuşi, subiectului). Pe de altă parte, corect
este să marcăm grafic utilizarea metalimbajului prin ghilimele sau/şi
caractere diferenţiatoare (italice, bold etc.).
8.5.2. După rezultatul conversiunii – sistematizarea este mult mai riguroasă:
a) Substantivarea
Rezultatele Practic, orice parte de vorbire poate deveni substantiv prin
conversiunii (aproape) oricare dintre cele trei tipuri de conversiune (determinare,
distribuţie, metalimbaj). Este drept că unele clase „dificile” (articolul,
prepoziţia, conjuncţia) se convertesc aproape exclusiv prin metalimbaj.
• Substantiv propriu > substantiv comun: Olanda > olandă; Havana >
havană; Savarin > savarină (procesul este mai complicat, implicând
dispariţia determinatului, cf. supra);
• Substantiv comun > substantiv propriu: creangă > Creangă; olarul >
Olaru;

• Articol > substantiv: „L- şi le- sunt articole hotărâte pentru masculin
singular”;
• Adjectiv > substantiv: „I-ul poate funcţiona ca articol hotărât de
plural”: frumosul, un frumos, cel frumos, acest frumos etc.;
• Pronume > substantiv: eul, sinele, sinea, nimicul, un oarecare, un ce;
• Numeral > substantiv: un zece, zecele, cei doi, Doi se ceartă;
• Verb la infinitivul lung: cerere, cererea etc.;
• Verb la gerunziu: intrândul, un intrând, suferinzii;
• Verb la participiu: învinsul, cei răniţi;
• Verb la supin: „O ajuta la gătit; serveşte la citit”;
• Adverbul : un bine, binele, acest bine etc.;
• Conjuncţia: „Dacă” este o conjuncţie condiţională;
• Prepoziţia: „Pe-ul de aici este subiect”;
• Interjecţia: oful, un of.
b) Adjectivarea
Unele părţi de vorbire (substantivul) se adjectivează numai în
contexte stilistice speciale, iar altele au o adevărată relaţie de
alternanţă morfo-sintactică cu adjectivul:
• Substantiv > adjectiv: „un neam călău”; un ajutor bărbat;
• Pronume > adjectiv: el însuşi, copiii mei; orice om; acest om; nici un
om; care om; ce om etc.
• Numeral > adjectiv: trei băieţi;
• Verb > adjectiv: iluzii pierdute; chipuri surâzânde;
• Adverb > adjectiv: asemenea om.
c) Adverbializarea
• Substantiv > adverb: seara aceasta (vs. Seara ies la plimbare);
• Adjectiv > adverb: Înaintează încet (vs. mers încet);
• Pronume > adverb: Ce repede merge!
• Numeral > adverb: Câştigă de două ori/îndoit;
• Verb (part.) > adverb: Vorbeşte deschis;
• Conjuncţie > adverb: Vine şi mai repede.
d) Alte schimbări de clasă gramaticală au fost deja exemplificate,

parţial, mai sus:
Adverb > prepoziţie: deasupra casei
Interjecţie > verb: Ţuşti în apă! etc.
Exerciţiul nr. 6
Indică schimbările de valoare gramaticală petrecute în cuvintele
din textul următor:
În faţă se oprise un tânăr bine.
............................................................................................................................

Al. Graur, M. Avram (coord.), Formarea cuvintelor în limba română
(FCLR), ed. cit., cf. cap. 1.
Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română
contemporană. Vocabularul, E. D. P., Bucureşti, 1985.
Ion Toma, Limba română contemporană. Privire generală, Niculescu,
Bucureşti, 2001.
8.7. Lucrare finală de autoevaluare

1. Alcătuieşte familia lexicală a cuvântului car.
2. Formează un derivat adjectival şi unul adverbial de la cuvântul bărbat.
3. Găseşte şi exemplifică cel puţin trei valori semantice ale sufixului -ar.
4. Ce valoare semantică are prefixul din cuvântul reface?
5. Cum se numeşte fenomenul dublării prefixelor din exemple de tipul

neîngrijit?
6. Analizează structura formativă a cuvântului cumsecădenie.
7. Scrie câte un compus substantival, adjectival, verbal şi adverbial

pornind de la cuvântul-suport bine.
8. Prin ce procedeu s-au format cuvintele nichitastănescian, înlătura?
9. Cum se numesc formanţii cuvintelor transfug, biografie, filologie?
10. Formulează enunţuri în care cuvântul drept să aibă 5 valori lexico-

gramaticale diferite.

• Exerciţiul nr. 1:
1. muncitor (agent); 2. întrerupător (instrument); 3. fermecător
(calitate); 4. ciocănitoare (animal); 5. sunătoare (plantă);
moral – cuvânt-bază; radicalul este identic cu lexemul; sens:
„persoană care cunoaşte şi respectă codul moral al colectivităţii din
care face parte”; imoral – derivat prefixal, cu prefixul negativ im-; sens:
„persoană care cunoaşte codul moral, dar nu îl respectă”; amoral –
derivat prefixal, cu prefixul negativ a- „fără”; sens: „persoană care nu
respectă codul moral pentru că nu îl cunoaşte”.
N.B.: Derivarea nu s-a produs în limba română; formele respective
au fost împrumutate ca atare din franceză (morale, imoral, amoral),
care le-a preluat, la rândul său, din lat. moralis, immoralis; prefixul im-

avea în latină şi sensul „împotriva”, „contra”, ca şi prepoziţia
corespunzătoare.
a) derivare regresivă;
b) limbaj poetic;
c) derivare parasintetică.
filosofie „iubire de înţelepciune”; arghirofilie „dragoste de arginţi”;
Filadelfia „iubirea de frate”.
a) fără-de-lege = compus, hipotactic (prep. + subst. Ac.),
substantivare; Piatra Olt = compus substantival cu blanc; falsă parataxă
(în realitate, hipotaxă N. + G.); TAROM = compunere (substantivală)
mixtă (abreviere totală + abreviere parţială).
N. B.: fărădelege reprezintă şi un rezultat al conversiunii, precum
şi al calcului lingvistic (cf. şi slv. bez zakon).
b) (un) rău-platnic: răuvoitor.
loc. prep. < conversiune prin joncţiune prep. + subst.; un tânăr =
substantivare prin articol nehotărât a adj. tânăr; bine = adv. > adj.
N. B.: în faţă este şi un compus
Lucrare finală de evaluare

1. car, căruţ, căruţă, căruţaş, cărucior, încărca, descărca etc.
N. B. încărca, descărca sunt, probabil, preluate ca atare din latină
(cf. şi incarricare)
2. bărbătesc, bărbăteşte
3. agent: fierar; instrument: degetar; calitate: flecar; nume de animale:
lopătar etc.
4. iterativă, cu nuanţa de „revenire la forma iniţială”) (eventivă)
5. supraprefixare
6. cum (adv.) + se (pron. reflexiv) + cade (verb) + nie (sufix pentru
abstracţiuni)
N. B.: - în radical se manifestă şi alternanţa vocalică a/ă;
- este un compus paratactic, chiar dacă nu avem certitudinea
simultaneităţii compunerii cu derivarea; mai sigur, s-a format
întâi compusul (aglutinat şi lexicalizat) cumsecade (adv. şi
adj.), apoi derivatul substantival abstract.
7. binecuvântare, binevenit, binevoitor, binecuvânta
N. B.:
- binevoitor poate fi, după context, adjectiv, adverb sau chiar
substantiv;
- binecuvânta s-a format, probabil, prin calc structural şi semantic.
8. Compunere parasintetică
9. Prefixoide şi sufixoide: trans-, -fug; bio-, -grafia; filo-, -logia.
10. a) adjectiv: om drept
b) adverb: Merge drept

c) substantiv: Păşeşte cu dreptul (conversiune prin determinarea
unui adjectiv cu articol hotărât şi prin eliminarea determinatului
substantival „piciorul”)
d) locuţiune prepoziţională: în dreptul casei
e) locuţiune adverbială: de-a dreptul.

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

MIJLOACE MIXTE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI. CALCUL
LINGVISTIC
Cuprins
9.1. Obiective educaţionale............................................................................................ 148
9.2. Împrumutul, creaţia internă, calcul lingvistic............................................................ 148
9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple ............................................ 149
9.4. Tipologia calcului lingvistic ...................................................................................... 150
9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii .........................................................154
9.6. Surse bibliografice................................................................................................... 155
9.7. Lucrare finală de evaluare....................................................................................... 155
9.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de evaluare........................................................ 156

y să apreciezi rolul calcului lingvistic în evoluţia unei limbi;
y să stabileşti relaţia calcului cu împrumutul şi creaţia internă;
y să deosebeşti şi să analizeze diferite tipuri de calc;
y să aplici creator în comunicarea cotidiană mecanismele calcului
lingvistic.
9.2. Împrumutul, creaţia internă, calcul lingvistic

Când se vorbeşte despre influenţele străine asupra românei,
referirile se fac la împrumuturi şi la traduceri, care se evidenţiază mai
clar în cadrul contactelor lingvistice. Ambele procedee sunt puse în
opoziţie cu creaţiile interne (derivatele, compuse, cuvintele cu valoare
gramaticală schimbată).
În realitate, între cele două serii de mijloace – externe şi interne –
există o a treia – calcul lingvistic – mai subtil, mai greu de sesizat şi
analizat, dar nu mai puţin important. Dimpotrivă, acesta implică toate
Vechi şi nou în subdiviziunile şi mecanismele mijloacelor enumerate mai sus,
calchierea dovedindu-se un fenomen mai activ şi mai răspândit decât se putea
lingvistică bănui. Multe dintre cuvintele şi construcţiile pe care suntem tentaţi să le
considerăm simple împrumuturi, traduceri sau creaţii interne de diferite
categorii, au o origine mixtă: pot fi creaţii interne (totale sau parţiale),
pentru că utilizează elemente româneşti, dar sunt realizate după model
străin. Cu aceasta, am dat o primă definiţie a calcului lingvistic.
Problema este că pentru a sesiza profunzimea şi amploarea
fenomenului sunt necesare cunoştinţe vaste, nu numai de fonetică,
semantică, gramatică, istoria limbii materne, ci şi cunoştinţele
corespunzătoare referitoare la limbile-sursă pentru istoria limbii române
(latină, greacă, slave, romanice – mai ales franceza, germanice etc.)
Dintre definiţiile date, o alegem pe cea propusă de lingvistul
român Th. Hristea, care şi-a consacrat câteva decenii de activitate
studierii fenomenului.
Calcul este un procedeu special de îmbogăţire a vocabularului, a
frazeologiei şi, mai rar, a structurii gramaticale, prin copierea sau
imitarea aşa-zisei structuri interne a cuvintelor sau structurilor străine.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească fenomenul sunt

următoarele:
- cuvintele care intră în raza de acţiune a calcului sunt derivate sau
compuse, uşor analizabile de către vorbitorul bilingv;
- vorbitorul traduce integral sau parţial cuvântul/construcţia;
- cuvântul nou este format din material indigen (total sau parţial) şi
structură străină împrumutată;
- sensul cuvântului nou este totdeauna identic cu al modelului imitat.
Aşadar, spre deosebire de împrumutul direct (sens + formă),

calcul reprezintă un împrumut indirect, „mai mult sau mai puţin mascat”,
căci vizează numai structura (forma internă, modul de organizare). Din
această cauză, chiar marii specialişti în etimologia limbii române au
interpretat greşit provenienţa unor cuvinte.
De exemplu:
y I. A. Candrea, S. Puşcariu, L. Şăineanu, A. Scriban, W. Meyer-
Lübke, au considerat rom. seninătate o moştenire latină:
rom. seninătate < lat. serenitatem (N. serenitas);
y lexicografii moderni (DLMR, DEX2, MDE3, DRL) propun soluţia
creaţiei interne:
rom. seninătate < senin + ătate (< lat. -itas, -itatis)
y Th. Hristea susţine ideea calcului după structura derivatului francez,
eventual, şi după cel al derivatului latin:
rom. seninătate < fr. sérénité (cf. lat. serenitatem < cf. loc. adv. cu
seninătate < fr. avec sérénité).
9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple

În capitolele referitoare la straturile etimologice ale limbii române
şi la formarea cuvintelor în limba română am folosit mai multe exemple
de calc lingvistic, în măsura în care am subliniat complexitatea
influenţei unor limbi asupra românei (slave, franceză etc.) sau am
analizat cazurile unei anumite structuri în limba română.
Am vorbit, de exemplu, despre faptul că termenii româneşti carte,
întuneric, limbă etc. au căpătat sensuri secundare, prin calc semantic

după echivalentele slave ale cuvintelor respective: „scrisoare”, respectiv
„mulţime”, „popor”. În aceste cazuri, fenomenul este atât de vechi, încât
sensurile respective au rămas în fondul arhaic al limbii române sau în
cel popular, arhaic, poetic – mai conservatoare, prin definiţie.
Alte exemple sunt relativ recente (pânză, cu sensul „pictură”, după
fr. toile – atestat din secolul al XIX-lea) sau chiar foarte noi (trust, cu
sensul „grupare de întreprinderi”, atestat abia după anul 1944 – cf. Th.
Hristea, Sinteze..., p. 113-114).
Alte calcuri vechi şi noi au ca sursă-model termeni, expresii,
sensuri din latina savantă, italiană, germană, rusă, engleză. Deseori,
modelul este multiplu, aşa cum şi etimologia unui cuvânt poate fi
multiplă. În analiza compuselor de tip locotenent (vezi subcapitolul
Compunerea) am evocat dublul model, francez şi italian. Cuvântul foaie
„ziar”, „revistă”, pare să aibă model francez şi german, în acelaşi timp
(secolul al XIX-lea): fr. feuille, germ. Blatt, iar cerc (din lat. circus)
capătă sensul „club”, „reuniune”, sub influenţa fr. cercle, germ. Zirkel,
rus. krújok. De departe însă, modelul cel mai des folosit pentru română
este cel francez. De aceea, ne vom întemeia analizele ce urmează pe
exemple aproape exclusiv franceze.
9.4. Tipologia calcului lingvistic

Din analiza trăsăturilor definitorii se înţelege că structurile
lingvistice imitate sunt foarte variate şi că fenomenul se manifestă într-o
multitudine de variante: total/parţial; lexical/gramatical; în cuvânt/în grup
unitar de cuvinte etc.
Luând în considerare aceste posibilităţi, vom descrie tipurile de
calc în limba română după modelul limbii franceze, urmând clasificarea
şi exemplele propuse de Th. Hristea.
y După compartimentul limbii şi după structurile copiate, există trei

categorii fundamentale de calc:
- calc lexical
- calc gramatical
- cal frazeologic
y După combinaţiile dintre acestea, se disting trei tipuri secundare:

- calc lexico-gramatical
- calc lexico-frazeologic
- calc frazeologico-gramatical
Fiecare dintre aceste şase mari clase au mai multe subdiviziuni,

după tipurile de structură, după măsura imitării modelului etc.:
- derivate şi compuse
- parţiale şi compuse
- morfematice şi semantice
- simple şi multiple etc.

9.4.1. Calcuri lexicale
Definit ca procedeu de formare a unui cuvânt nou prin imitarea
structurii unui cuvânt străin, calcul lexical este cel mai frecvent tip de
manifestare a fenomenului în discuţie.
Termenul străin poate fi derivat sau compus, iar elementele
acestuia pot fi imitate total sau parţial, de unde rezultă subdiviziunile
corespunzătoare.
y Calcuri totale – presupun imitarea tuturor elementelor cuvântului
străin:
fr. entrevoir > rom. întrevedea; cf. şi rom. întrezări
fr. entreprendre > rom. întreprindere
y Calcuri parţiale – copiază numai o parte din model, cealaltă fiind
împrumutată etc.:
fr. triangle > rom. tri-(împrum.) + unghi (calc)
y Calcuri autentice (veritabile) – presupun identitatea (cvasiidentitatea)
model-copie:
fr. futurologie > rom. viitorologie = calc (parţial) la cuvânt compus
vs.
futurologie = împrumut < fr. futurologie, engl. futurology rom.
ştiinţa viitorului = traducere < germ., fr., engl.
9.4.2. Calcuri de structură morfematică

Sunt acele imitaţii care vizează structura unor compuse şi derivate
cu tot ce presupune noţiunea de morfem (rădăcină + afixe: prefix, sufix,
derivare parasintetică, elemente de compunere, prefixoide):
fr. interrupteur > rom. între-rup-ător
fr. brossage > rom. peri-aj
Subdiviziuni:
- calc total: fr. surveiller > rom. supraveghea (imitare completă)
- calc parţial: fr. mentenir > rom. men (împrumut) + ţine (copiat)
y Calcuri după derivate:
v. supra brosaj > periaj etc.
y Calcuri după derivate parasintetice:
fr. enchaîner > rom. înlănţui
fr. déchaîner > rom. dezlănţui∗
y Calcuri după compuse (întregi):
fr. montre-bracelet > rom. ceas-brăţară
fr. nouveau-né > rom. nou-născut
fr. libre-penseur > rom. liber-cugetător
fr. vas-et-vient > rom. du-te-vino
fr. bien-élevé > rom. bine-crescut
y Calcuri după compuse abreviate:
fr. S. N. C. F. F. > rom. S. N. C. F. R.∗∗
y Calcuri după derivate regresive:
fr. chant (lat. cantus) > rom. cânt „diviziunea unui poem epic”
vs.
∗
Aparent, aceste formaţiuni pot fi creaţii româneşti (în-lănţ-ui, ca în-chip-ui), dar
criteriul cronologic nu permite această interpretare: ele sunt necunoscute în limba
populară, iar ca vechime, sunt atestate abia din sec. al XIX-lea, mult după
echivalentele franceze.
∗∗
Nu trebuie exclusă formarea independentă în română.
lat. canticum > rom. cântec
vs.
lat. cantare > rom. cânta (vb.) > rom. cânt „chanson”, derivat
regresiv, după model francez
fr. sens > rom. simţ
fr. affront > rom. înfrunt (împrumutat: afront)
Problema acestor derivate regresive postverbale a fost mult

discutată în lucrările de specialitate. Criteriile semantice, fonetice şi
cronologice dovedesc folosirea modelului francez şi numai în anumite
situaţii (un anumit sens, o anumită formă etc.) se justifică moştenirea
latină sau creaţia pe teren românesc.
y Calcuri lexicale perfecte
Sunt cele caracterizate prin dublă identitate de ordin structural
între model şi copie, adică prin acelaşi număr de elemente constituente
şi aceeaşi ordine (distribuţie).
fr. anné-lumière > rom. an-lumină
fr. chien-loup > rom. câine-lup
y Calcuri lexicale imperfecte
Au număr diferit de elemente constituente sau distribuţie diferită în
structura compusului.
fr. mère-patrie > rom. patrie-mamă/mumă
fr. S. A. R. L. > rom. S. R. L.∗∗∗
9.4.3. Calcuri de structură semantică

Când imitaţia constă în simpla atribuire de noi sensuri unor cuvinte
deja existente în limba influenţată, vorbim despre calcuri de structură
semantică (numite şi împrumuturi semantice; calc-traducere).
Condiţia esenţială care trebuie îndeplinită este ca între cuvântul
indigen şi sinonimul său străin să existe cel puţin un sens comun.
fr. thé „(metaforic) reuniune între prieteni” > rom. ceai
cf. fr. donner un thé > rom. a da un ceai
inviter à un thé > rom. a invita la un ceai
fr. moitié, „épouse, femme” > rom. jumătate „soţie” (DEX2)
(LEXIS, ROBERT s. v.)
fr. berceau „loc de origine, baştină” > rom. Leagăn „loc de origine,
baştină”
9.4.4. Calcuri gramaticale

Definit ca o copiere a unui procedeu morfologic sau sintactic
străin, calcul gramatical este mai rar întâlnit decât cel lexical, deoarece
structura gramaticală, mai ales cea morfologică, este, după cum se ştie,
mai stabilă şi mai rezistentă la influenţele străine. De fapt, sistemul
limbii, cu câteva mici excepţii, nici nu este afectat, nivelul la care putem
constata acţiunea calcului fiind aproape exclusiv cel individual, cel
numit de F. de Saussure, „parole”.
Trebuie să mai adăugăm aici precizarea că nu totdeauna este
posibilă delimitarea între morfologie şi sintaxă, în analiza fenomenului
∗∗∗
fr. Societé à responsabilité limitée (redate toate 4 cuvintele) - rom. Societate
(cu) răspundere limitată (redate doar 3 cuvinte).
care ne interesează aici, şi că în calcurile sintactice nu se includ şi cele
frazeologice.
a) Calcuri morfologice
Constă în schimbarea specificului unor categorii gramaticale,
precum tranzitivitatea unor vechi verbe româneşti (tranzitive).
- rom. a vrea (activ) > a se vrea (refl.) < fr. se vouloir (chiar când
subiectul = nume de lucru);
- rom. Pictura se vrea modernă.
- fr. Ils se veulent immortels > rom. Ei se vor nemuritori.
De fapt, valoarea intranzitivă exista şi în limba română veche, dar
ea a fost revitalizată începând cu secolul al XIX-lea prin intermediul
scriitorilor de formaţie franceză.
b) Calcuri sintactice
Constă în schimbarea regimului verbal şi, ca urmare, în
schimbarea tipului de complemente din structura unei propoziţii:
fr. habiter (+ complement direct) > rom. a locui (+ complement
direct)
fr. ~ une maison > rom. a locui o casă (vs. a locui într-o casă)
(construcţie normală vs. construcţie rară, cf. V. Eftimiu etc.).
9.4.5. Calcuri frazeologice

Copierea structurilor unor unităţi frazeologice este relativ frecventă
în cadrul contactului lingvistic.
Problemele pe care le pune acest tip de influenţă lingvistică
constă în interpretarea noţiunii de frazeologie (implicit, de terminologie).
În primul rând, precizăm că frazeologia reprezintă, în lingvistica
modernă, o componentă a limbii de-sine-stătătoare, care nu trebuie
confundată nici cu sintaxa, nici cu lexicologia.
Desigur, unităţile frazeologice sunt alcătuite din cuvinte care îşi
păstrează independenţa semantică (de aceea şi pot fi calchiate), legate
între ele prin anumite relaţii sintactice (subordonare, coordonare etc.).
Dar, spre deosebire de îmbinările lexicale libere, care iau naştere în
procesul comunicării, dar nu se repetă în aceeaşi structură, unităţile
frazeologice există deja în limbă, consacrate de „uzul general”, ca
unităţi distincte, stabile, mai mult sau mai puţin sudate în structuri
repetabile şi uşor recognoscibile:
fr. témoin oculaire > rom. martor ocular (unitate frazeologică)
vs. martor bun (mincinos, fals etc.) (îmbinare lexicală liberă).
Tocmai datorită acestei particularităţi au fost numite „unités
phraséologiques” (Ch. Bally), „sintagme stabile”, „unităţi sitagmatice”,
„grupuri frazeologice”, „frazeologisme”.
Alte trăsături definitorii:
- denumesc, în general, un singur obiect, o singură acţiune, un
proces unic etc.;
- sunt, de obicei, echivalente reale sau potenţiale ale unor cuvinte
cu care seamănă foarte mult.

y Unităţile frazeologice cu caracter idiomatic
Sunt grupări cu înţeles figurat, care aparţin întregului idiotism.
Cuvintele grupului sunt atât de sudate, încât înţelesul general nu poate
fi dedus din suma părţilor componente. Ca urmare, traducerea este
liberă, nu literară, iar uneori este chiar imposibilă. De obicei, un idiotism
se traduce printr-o altă expresie idiomatică, cu acelaşi sens
(aproximativ sau total):
fr. faire d’une mouche un éléphant ~ rom. a face din ţânţar
armăsar.
Aşadar, fiind unităţi frazeologice traductibile, dar nu şi calchiabile,
aceste expresii trebuie studiate la capitolul consacrat „traducerii”, nu la
analiza „calcului lingvistic”.
y Unităţi frazeologice neidiomatice

Sunt disociabile, fiecare cuvânt component păstrându-şi sensul
propriu, astfel încât este posibilă atât calchierea, cât şi transpunerea
lor în altă limbă:
fr. prendre la parole > rom. a lua cuvântul
fr. passer en revue > rom. a trece în revistă
fr. mettre en application > rom. a pune în aplicaţie
fr. sauver les apparences > rom. a salva aparenţele etc.
Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase şi de o mare
diversitate, făcând posibile alte subdiviziuni.
y Calcuri frazeologice totale

fr. pierre de touche > rom. piatră de încercare
fr. cheval de bataille > rom. cal de bătaie
fr. racine carrée > rom. rădăcină pătrată
y Calcuri frazeologice parţiale

fr. pierre philosophale > rom. piatră (trad.) filosofală (împrum.)
fr. papier tournesol > rom. hârtie de turnesol
Influenţele de acest fel nu trebuie confundate cu împrumuturile
frazeologice, ca: bandă sonoră, coloană sonoră, coloană vertebrală,
cordon ombilical, fond de ten, glob ocular; metabolism bazal, tur de
scrutin etc.
Acestea din urmă trebuie analizate la capitolul consacrat
„Împrumuturilor totale” (directe).
y Calcuri frazeologice metaforice

Este o categorie specială de calcuri frazeologice culte şi de dată
recentă, majoritatea alcătuite din expresii poetice consacrate, preluate
de uzul general:
fr. à la fleur de l’âge > rom. în floarea vârstei „tânăr”
fr. chargé d’années > rom. încărcat de ani „bătrân”
fr. être dans la force de l’âge > rom. a fi în puterea vârstei „matur”
9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii

• Aşadar, calcurile frazeologice sunt pe cât de numeroase şi de
interesante, pe atât de variate şi complexe, în relaţia diverselor limbi,
dar mai ales a francezei cu româna. Cu toate aceste, au fost mai puţin

studiate de către specialişti, pe de o parte, din cauză că au fost
confundate cu calcurile lexicale, cu cele gramaticale (sintactice), cu
împrumuturile, cu traducerile etc., pe de altă parte, pentru că, fiind un
fenomen atât de complex şi de bogat în exemple, este dificil să se
reconstituie etimologic fiecare structură, în toată profunzimea.
Practic, calcul frazeologic are câte ceva din fiecare alt tip de
influenţă lingvistică, rămânând o cale de influenţare independentă.
• Calcul lingvistic, în general, este unul dintre procedeele uzuale prin

care diversele limbi, mai ales franceza au contribuit la modernizarea
limbii române literare.
Funcţionând după un mecanism care foloseşte toate celelalte
procedee de influenţarea lingvistică, el este deosebit de amplu şi
complex, afectând toate aspectele limbii (lexic, morfologie, sintaxă, stil),
deseori simultan şi, în orice caz, pe arii largi de domenii tematice, atât
în limbajele de specialitate, cât şi în limba literară curentă.
• Din păcate, tocmai această complexitate l-a făcut puţin accesibil

cercetătorilor, urmarea fiind interpretarea greşită a unor influenţe
străine şi, încă mai grav, incompleta cunoaştere a profunzimii şi a
dimensiunilor reale ale contribuţiei limbii franceze şi a altor limbi la
dezvoltarea limbii române.

Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note,
Bucureşti, E.S., 1968.
N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti,
1962, p. 117-119 et passim.
Gh. Bârlea, R.-M. Bârlea, Lexicul românesc de origine franceză,
Târgovişte, Biblioteca, 2000, p. 96-117. N. B.: Contribuţiile
esenţiale ale unor cercetători ca Al. Graur, Fl. Dimitrescu, Th.
Hristea ş. a. la problematica frazeologiei şi a calcului lingvistic, în
general, sunt consemnate în Bibliografia acestei din urmă lucrări,
(p. 167-174).

1. Calculul lingvistic este un procedeu de îmbogăţire lexicală a)
intern; b) extern; c) mixt?
2. Calcul semantic carte „scrisoare” este vechi sau neologic?
3. Sensul „scrisoare” al cuvântului carte apare astăzi: a) în limba

literară sau în b) variantele restrânse (arhaic, popular, regional,
poetic)?
4. A conlucra este un calc lexical de structură după fr. collaborer.

Indicaţi sinonimele provenite din împrumut direct şi din traducerea
acestui cuvânt.

5. Ce fel de compus a stat la baza formării prin calc a lui S. N. C. F.
R.?
6. De ce numim „calc lexical perfect” relaţia fr. chien-loup > rom.

câine-lup?
7. Sensul secundar, metaforic „soţie”, conferit rom. jumătate se

datorează modelului fr. moitié „jumătate”, „soţie”. Cum se numeşte
un asemenea calc?
8. Când se schimbă o proprietate intrinsecă, precum trazitivarea unui

verb românesc, sub influenţa corespondentului străin, vorbim
despre calc... .
9. Construcţia sintactică a scăpa controlului (în loc de: a scăpa de

controlul) se datorează unui anumit tip de calc. Cum se numeşte
acesta?
10. Calcul lingvistic explică mecanismele formării unor unităţi

frazeologice (locuţiuni, expresii, sintagme), foarte răspândite în
limba română. Cum se numeşte domeniul lingvistic conex
lexicologiei care se ocupă cu studiul acestor structuri?
9.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de evaluare

1. c) mixt
2. vechi; apare în textele cronicarilor munteni şi moldoveni
3. b) arhaic, popular, regional, poetic
4. a colabora (împrumut); a lucra împreună (traducere)
5. Compusul prin abreviere totală (acronim), fr. S. N. C. F. F.
6. Pentru că între model şi copie se manifestă o dublă identitate:
acelaşi număr de elemente constituente şi aceeaşi ordine în
distribuirea lor.
7. Calc de structură semantică (calc semantic; împrumut semantic;
calc-traducere)
8. ... morfologic
9. Calc sintactic
10. Frazeologia
Barem de notare: 10 x 10p. = 100 p.

Bibliografie generală
Bibliografie generală
1. BÂRLEA, Gh.; BÂRLEA, R.M., Lexicul românesc de origine franceză,

Târgovişte, Biblioteca, 2000.
2. BELDESCU, Gh., Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Bucureşti, SSF,
1982.
3. COTEANU, Ion; FORĂSCU, Narcisa; BIDU-VRĂNCEANU, Angela,
Limba română contemporană. Vocabularul, E.D.P., Bucureşti, 1985.
4. DIMITRESCU, Florica (coordonator), Istoria limbii române. Fonetică.
Morfosintaxă. Lexic, Bucureşti, E.D.P., 1978.
5. HRISTEA, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.
6. HRISTEA, Th., Sinteze de limba română , Bucureşti, Albatros, 1984.
7. IONESCU, Emil, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Editura All,
1995.
8. ROSETTI , Al., Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1957.
9. ROSETTI, Al., Istoria limbii române (ediţia a doua, revăzută şi
adăugită), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
10. ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., Istoria limbii române literare, I,
Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
11. SALA, Marius, Limbi în contact, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1997.
12. URSU, N.A., Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1962.

PETRE GH BARLEA Fonetica Si Vocabular PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PETRE GH BARLEA Fonetica Si Vocabular PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Program postuniversitar de conversie profesională

pentru cadrele didactice din mediul rural

Forma de învăţământ ID - semestrul I

Petre Gheorghe BÂRLEA Matei CERKEZ

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Limba Română contemporană

Petre Gheorghe BÂRLEA Matei CERKEZ

Nici o parte a acestei lucrări

Unitatea de învăţare nr. 1

Unitatea de învăţare nr. 2

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Unitatea de învăţare nr. 4

Unitatea de învăţare nr. 5

Unitatea de învăţare nr. 6

Unitatea de învăţare nr. 7

Unitatea de învăţare nr. 8

Unitatea de învăţare nr. 9

Bibliografie generală....................................................................................................... 157

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Cursul pe care ţi-l propunem are în vedere aspectele generale ale

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

Cursul se derulează pe o perioadă de un semestru şi cuprinde

Proiectul pentru Învăţământul Rural v

vi Proiectul pentru Învăţământul Rural

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

- să utilizezi corect termenii de specialitate;

Fiziologia şi acustica vorbirii sunt subordonate studiului funcţional

• Un sunet al vorbirii este orice unitate sonoră distinctă din punct de

Planul conţinutului este reprezentat de structura semantică, iar

În lingvistică se face distincţia dintre invariante (foneme propriu-

zise) şi variante fonetice sau alofone (pronunţări diferite ale aceluiaşi

Fonemul concret, determinat de o anumită poziţie, împreună cu fonemele concrete

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Eliminând acele caracteristici ale sunetului care ţin de poziţia sa în

 Fonetica priveşte sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiază ca unitate sonoră

1.5. Sunet şi fonem

1.6. Funcţia este un ansamblu de proprietăţi ale elementelor lingvistice în raport cu

Limba este văzută ca activitate şi ca proces în care se

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5

Funcţionaliştii consideră că limba este un sistem dinamic: „o limbă

Sunetul este material sau concret; acelaşi sunet este diferit

Foloseşte , pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar.

1.7. Proprietăţile sunetului

Înălţimea este determinată de frecvenţa vibraţiilor. Frecvenţa

6 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Durata este determinată în funcţie de timpul de vibraţie al sursei.

Timbrul este calitatea care permite sunetului să se distingă de

1.8. Funcţiile sunetului sunt:

2. contrastivă - în cuvântul bar, fonemul notat cu a este în

1.9. Sunet, literă, alfabet

 x notează sunetul cs.- excursie, expunere

Proiectul pentru Învăţământul Rural 7

Explică raportul dintre sunet şi literă cu exemple din sistemul consonantic

Foloseşte pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar. Foloseşte, pe lângă

8 Proiectul pentru Învăţământul Rural

2. Subliniaţi varianta corectă în următoarele perechi de cuvinte:

3. Descrieţi structura fonematică a cuvintelor:

4. Definiţi conceptul de alofon şi daţi exemple

5. Explicaţi conceptul de trăsătură distinctivă

7. Enumeraţi şi explicaţi proprietăţile sunetelor

1.11. Articularea reprezintă obiectul de studiu al foneticii articulatorii. Ea are în

Începutul fonaţiunii se află în plămâni; de aici se formează un curent de aer

Fonetica priveşte sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiază ca unitate sonoră

x notează sunetul cs.- excursie, expunere