INFORMARE ŞI SENSIBILIZARE ÎN

PROBLEMATICA HIV/SIDA

MANUAL
pentru uz didactic
- ediţia a III-a -

Fundaţia
„Romanian Children’s Appeal”
România

Editura
Lucrare tipărită de Fundaţia „Romanian Children’s Appeal” cu
sprijinul financiar al Guvernului Irlandei

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Informare şi sensibilizare în problematica HIV/SIDA
Fundaţia „Romanian Children's Appeal” România -
Bucureşti: Psiho Cover, 2006.
Bibliogr.
ISBN (10) 973-87664-8-6; ISBN (13) 978-973-87664-8-8

I. Fundaţia Romanian Children's Appeal România (Bucureşti)

578.828 HIV
616-008.6 SIDA

Imagine copertă: „The Gates of Knowledge” de Ryan Pearl

Grafică copertă: Cătălin Andrei
Grafica: Cătălin Zisu
Tipărit: SC Sitech SRL, Craiova
Colectivul de autori  

Andreea Graciela Blaglosov – psiholog  
Ioana Coman – coordonator CJAP Călăraşi 
Cătălina Constantin – psiholog  
Claris Loredana Dan – psiholog  
Florin Lazăr – asistent social  
Anca Elena Luca – psiholog  
Mariana Năstase – profesor sociolog  

Mulțumirile  noastre  celor  care  ne‐au  susținut  în 

realizarea  manualului  şi  derularea  campaniilor  de  informare: 
Margaret  Spencer  –  Director  RCA  Irlanda,  Mihai  Tociu  – 
Preşedinte  RCA,  Dan  Duiculescu  –  Medic  primar  boli 
infecțioase  Spit.  Clinic  „Dr.  Victor  Babeş”,  Luminița  Ene  – 
Medic  infecționist  Spit.  Clinic  „Dr.  V.  Babeş”,  CJAP  Ilfov: 
Ioana  Drăghici – coordonator, Adriana  Voica, Liliana  Andrei, 
Mihaela  Mocanu,  Ramona  Enache,  CJAP  Vâlcea:  Valentina 
Constantinescu – coordonator, Nadia Băiaşu, Denise Samson, 
Ovidiu Popa, CJAP Călăraşi: Ileana Coman, Ioan Şerbănescu. 
Mulțumim  şi  foştilor  noştri  colegi:  Simona  Burduja,  Liviu 
Nițu şi Alexei Gîlcă. 
 
Secțiunea  privind  aspectele  medicale  ale  HIV/SIDA  a  fost 
realizată  sub  îndrumarea  domnului  doctor  Dan  Duiculescu.
CUPRINS

Recenzie 7

Capitolul 1 - Introducere în problematica HIV/SIDA 9

1.1. Definire 11
1.2. Istoric 12
1.3. Ipoteze 16
1.4. HIV/SIDA în cifre 18

Capitolul 2 - Căi de transmitere a infecţiei cu HIV 25

2.1. Cum se transmite HIV 27
2.2. Comportamente de risc 29
2.3. Cum nu se transmite HIV 30

Capitolul 3 – Testare, evoluţie şi tratament 33

3.1. Testul HIV 35
3.2. Evoluţia infecţiei cu HIV 36
3.3. Tratamentul în infecţia cu HIV 39
3.4. Mituri despre vaccinul HIV 40

Capitolul 4 - Prevenirea infecţiei cu HIV 43

4.1. Prevenirea primară şi prevenirea secundară 45
4.2. Precauţii universale 47
4.3. Reguli generale de educaţie sanitară 48

Capitolul 5 – Aspecte psihologice în infecţia cu HIV/SIDA 51

5.1. Implicaţiile psihologice ale diagnosticului HIV+
(Andreea Blaglosov, Cătălina Constantin) 53
5.2. Manifestări psihopatologice la copilul/adolescentul cu
HIV/SIDA (Andreea Blaglosov, Cătălina Constantin) 56
5.3. Adolescentul infectat HIV (Cătălina Constantin) 58
5.4. Consilierea şi psihoterapia în infecţia cu HIV/SIDA –
Elemente specifice (Andreea Blaglosov) 61
Capitolul 6 – Aspecte sociale în infecţia cu HIV/SIDA 67
6.1. Nevoia de acceptare (Andreea Blaglosov, Anca Luca) 69
6.2. Stigmă şi discriminare (Cătălina Constantin) 72
6.3. Confidenţialitate (Anca Luca) 81
6.4. Integrarea în şcoală a copiilor seropozitivi (Florin Lazăr) 83
6.5. Drepturi şi obligaţii (Florin Lazăr) 88

Capitolul 7 - Metodologie 93
(Ioana Coman, Claris Loredana Dan, Mariana Năstase)
7.1. Repere privind proiectarea activităţilor educative 95
7.2. O metodologie centrată pe elev şi pe propria acţiune -
metode activ-participative 96
7.3. Produse-mesaj 112
7.4. Proiecte didactice 118

Dicţionar de termeni 133

Adrese utile 137

Bibliografie 140
 RECENZIE

Cea mai mare parte a copiilor infectaţi cu HIV din România

au ajuns acum adolescenţi şi devin sau unii sunt deja, activi sexual.
Lucrarea de faţă îşi propune să fie un instrument de lucru
pentru profesorii diriginţi din liceele din judeţele Brăila, Buzău,
Giurgiu, Prahova şi Vrancea.
Din punct de vedere ştiinţific, conţinutul medical este
actualizat cu date de ultimă oră din domeniu. Pe de altă parte,
modul de prezentare este unul accesibil publicului larg, iar
eventualele neclarităţi sunt explicate fie pe parcursul lucrării, fie în
dicţionarul de termeni de la sfârşitul lucrării.
Noutatea lucrării este adusă de aplicarea informaţiilor
medicale la practica pedagogică, folosindu-se exemple de posibile
modalităţi de abordare a problematicii HIV/SIDA la clasă.
Necesitatea lucrării derivă din nevoia de a aduce în atenţia
elevilor, prin intermediul profesorilor diriginţi, informaţii corecte
despre HIV/SIDA, pentru a contribui la învăţarea de către aceştia a
unui comportament sexual responsabil care să reducă răspândirea
infecţiei HIV. Pe de altă parte, acceptarea persoanelor infectate se
poate realiza prin creşterea gradului de conştientizare a copiilor,
adulţii de mâine.
Experienţa ultimilor ani a arătat că numărul cazurilor nou
depistate este în continuă creştere şi se impun campanii ample de
informare şi sensibilizare în problematica HIV/SIDA. Lipsa de
informare poate conduce la răspândirea infecţiei în rândul tinerilor.

Dr. DAN DUICULESCU

Medic primar boli infecţioase
Spitalul Clinic „Dr. Victor Babeş”
 Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA HIV/SIDA

1.1. Definire
1.2. Istoric
1.3. Ipoteze
1.4. HIV/SIDA în cifre
1.1. Definire
HIV (VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE) este un virus
care atacă şi distruge sistemul imunitar, iar organismul nu mai poate
face faţă agresorilor de orice natură (virusuri, bacterii, ciuperci, celule
canceroase). Astfel, rezultă infecţii şi forme de cancer care pot fi
mortale.
Ca şi alte virusuri, HIV nu poate supravieţui în mod
independent. El nu poate trăi decât în interiorul unei celule. HIV atacă
în special anumite globule albe din sânge, limfocitele T-CD4, celule
importante ale sistemului imunitar responsabile de apărarea
organismului.
SIDA (SINDROMUL IMUNODEFICIENŢEI DOBÂNDITE).
Este ultima fază a infecţiei cu HIV, când sistemul imunitar este foarte
afectat de virus, numărul celulelor T-CD4 scade foarte mult, iar
organismul nu mai poate face faţă infecţiilor.
Un sindrom este o sumă de semne şi simptome care pot fi
întâlnite în diverse boli, dar care în cazul subiectului în cauză, au ca
numitor comun infecţia cu HIV şi imunodeficienţa.
Imunodeficienţa reprezintă scăderea puterii naturale a
organismului de a se apăra împotriva infecţiilor şi a cancerelor.
Spre deosebire de alte „imunodeficienţe” cu care omul se poate
naşte sau prin care poate să treacă temporar, în cazul SIDA,
imunodeficienţa este dobândită.
Imunitatea unui organism este constituită din:
• celulele albe din sânge (leucocitele)
• alte celule din organism
• anticorpii produşi de celulele albe.

O persoană poate fi purtătoare a virusului HIV, dar aceasta

nu înseamnă că are boala SIDA.

11
1.2. Istoric
1970 – 1980
• În această perioadă virusul s-a transmis tăcut, fără a fi
cunoscut ca atare şi a declanşat boala SIDA, în mai multe zone
ale globului.
1981
• În USA se raportează mai multe cazuri de Sarcom Kaposi
şi pneumonii cu Pneumocystis carinii (boli rare la tineri
şi cu evoluţie de obicei bună) care nu cedează la
medicaţia obişnuită, mai ales la tinerii homosexuali.
• Până la sfârşitul anului sunt raportate cazuri şi la
consumatorii de droguri.
• Iunie - Centrul de Control al Bolilor (CDC) din Atlanta,
SUA, face un raport asupra prevalenţei acestor boli fără a
avea o cauză cunoscută. Acest raport este considerat
începutul raportărilor SIDA.
1982
• Boala nu are un nume oficial şi de aceea, se fac diverse referiri
la ea cu denumiri ce implică mai ales comunitatea
homosexualilor, deşi este evidentă prezenţa bolii şi la alte
categorii de persoane.
• Iunie - raport de cercetare care sugerează posibilitatea ca boala
să fie provocată de un agent infecţios transmis pe cale sexuală.
• Iunie - boala a fost semnalată şi la hemofilici.
• Iulie - boala primeşte oficial denumirea de AIDS sau SIDA.
Încă se ştiu foarte puţine despre modul de transmitere, iar
anxietatea publicului creşte.
• Iau fiinţă în SUA primele organizaţii nonguvernamentale care
luptă împotriva SIDA.
• Până la sfârşitul anului a apărut primul caz de copil cu
transfuzii multiple care a decedat ca urmare a SIDA şi primul
caz dovedit de transmitere de la mamă la făt.
• Este clar pentru toţi că SIDA este provocată de un agent
infecţios şi sunt ridicate mari semne de întrebare legate de
siguranţa sângelui transfuzabil.
1983
• Mai – Dr. Luc Montagnier de la Institutul Pasteur din Franţa a
raportat izolarea unui virus care determină SIDA. Denumirea
12
 propusă de acesta a fost LAV (Lymphadenopathy-Associated
Virus). Această descoperire nu a fost luată foarte mult în
seamă de către publicul larg sau specialişti, la acea vreme.
• Mai multe rapoarte eronate sugerează posibilitatea transmiterii
bolii prin simpla convieţuire alături de o persoană cu SIDA.
Au fost luate uneori măsuri deosebite pentru a preveni o
posibilă infectare. De exemplu, poliţiştii din San Francisco au
fost echipaţi cu măşti şi mănuşi de unică folosinţă pentru
situaţiile în care exista posibilitatea ca suspectul să fie afectat
de SIDA.
• Noiembrie - prima întâlnire a OMS pentru a se discuta
problematica SIDA care este semnalată pe toate continentele.
Acesta este începutul supravegherii epidemiei la nivel
mondial.
1984
• Aprilie - Dr. Robert Gallo, SUA, anunţă descoperirea virusului
ce cauzează SIDA. Anunţă şi posibilitatea obţinerii unui
vaccin în următorii doi ani. Virusul lui Gallo poartă alt nume
(HTLV-III, Human T-cell Lymphotropic Virus III), dar e clar
că este aceelaşi virus cu cel descoperit de francezi.
• Problema infecţiei devine din ce în ce mai cunoscută şi mai
îngrijorătoare pentru publicul larg. Mai multe baruri/localuri
publice ale homosexualilor sunt închise din această cauză.
• Se stabilesc principalele căi de transmitere a virusului şi
precauţiile universale necesare pentru a preveni răspândirea
lui.
1985
• Ianuarie - primele teste care depistează anticorpii produşi de
organism împotriva virusului ce produce SIDA şi se anunţă că
oricine are aceşti anticorpi în sânge nu mai poate dona sânge.
• Primele cazuri de copii excluşi din şcoală, primele cazuri de
excludere socială a persoanelor infectate cu virusul ce produce
SIDA.
• Aprilie - prima conferinţă mondială SIDA ţinută în Atlanta,
SUA.
• Octombrie - actorul Rock Hudson moare de SIDA - prima
figură publică importantă care moare de această boală.
• Se descoperă încă o cale de transmitere a virusului prin laptele
matern.

13
1986 - 1990
• Mai 1986 - este stabilită denumirea virusului: HIV – Human
Immunodeficiency Virus.
• 1987 - a intrat în uz AZT-ul primul medicament pentru HIV.
• 1988 - se stabileşte ziua mondială de luptă anti SIDA:
1 Decembrie.
• Iulie 1989 – CDC, SUA, face public un raport în care se
sugerează posibilitatea ca HIV să se transmită şi prin proceduri
stomatologice.
• 1990 - sunt raportate numeroase cazuri de copii români
infectaţi cu HIV, proveniţi mai ales din centrele de plasament.
În următorii ani, noile raportări plasează România pe primul
loc în Europa în privinţa numărului de copii HIV+.
1991 - 1995
• Apar şi alte medicamente folosite în lupta cu HIV.
• Magic Johnson face public faptul că este HIV+ şi se implică în
campaniile de prevenire a transmiterii HIV.
• 1991 - Freddie Mercury moare de SIDA.
• 1992 - Fundiţa roşie devine simbolul luptei Anti SIDA
• 1994 - AZT-ul şi naşterea prin cezariană reduc riscul
transmiterii virusului de la mamă la făt
• 1995 - apare o nouă clasă de medicamente: inhibitorii de
protează.
1996 - 2000
• 1996 – sub egida ONU se înfiinţează o nouă organizaţie
UNAIDS, având ca scop coordonarea în plan internaţional a
luptei împotriva SIDA.
• Apare o altă clasă de medicamente: inhibitori non-nucleozidici
de revers transcriptază.
• Creşte foarte mult speranţa de viaţă şi calitatea vieţii
persoanelor infectate cu HIV datorită terapiei combinate cu
medicamente antiretrovirale.
• Multe ţări în curs de dezvoltare nu au fonduri suficiente pentru
a asigura medicamentele necesare persoanelor infectate cu
HIV.
• Virusul se răspândeşte foarte repede pe glob în ciuda
programelor de prevenire ce se desfăşoară peste tot în lume.

14
2001 - 2005
• Swaziland este declarată ţara cu cel mai mare număr de
persoane infectate cu HIV din totalul populaţiei ţării: 1 din 10
cetăţeni ai acestei ţări sunt infectaţi cu HIV.
• 2002 - Ucraina devine prima ţară europeană care are 1% din
populaţia adultă infectată cu HIV.
• 2002 - Fondul Global de Combatere a HIV/SIDA, TBC şi
Malariei devine operaţional şi acordă primele finanţări.
• În 2003, se testează, în SUA, primul vaccin pe oameni cu un
succes relativ (creşte numărul de anticorpi din sânge) la
bărbaţii afroamericani. Vaccinul eşuează şi la un al doilea test
efectuat în Tailanda.
• Un nou raport UNAIDS estimează că sunt peste 37,8 milioane
de persoane infectate cu HIV la sfărşitul lui 2003, din care 17
milioane de femei şi 12,1 milioane de copii sub 15 ani. De
asemenea, s-au estimat 8.000 de decese pe zi provocate de
SIDA pe parcursul anului 2003. Numărul orfanilor ai căror
părinţi au murit de SIDA se ridică la 15 milioane din care 12,1
milioane în Africa Sub-Sahariană.
• În 2004, un studiu al Programului pentru Dezvoltare al
Naţiunilor Unite a arătat că, în Rusia şi Estul Europei, HIV se
răspândeşte cu viteză mai mare decât în orice parte a lumii.
Estimările acestui studiu arată că aproape 1 din 100 de ruşi
sunt HIV+.
• Iniţiativa „PEPFAR” (President's Emergency Plan for AIDS
Relief) a preşedintelui USA, G.W.Bush, finanţată cu 15
miliarde de dolari, a fost implementată în iunie 2004. Ea este
îndreptată către 15 ţări din Africa (exceptând Guyana, Haiti şi
Vietnam) şi are ca scop facilitarea accesului la tratament
antiretroviral pentru 200.000 de persoane din aceste ţări până
în iunie 2005.
• 2005 - Administraţia Americană pentru Alimentaţie şi
Medicamente aprobă folosirea medicamentelor antiretrovirale
generice, ceea ce înseamnă – date fiind preţurile mult mai
scăzute - creşterea accesului la tratament a mai multor
persoane din ţările sărace.
• 2005 - Nelson Mandela a anunţat decesul fiului său cel mare,
în vârstă de 54 de ani, provocat de SIDA. El foloseşte acest
prilej pentru a denunţa încă o dată stigma care înconjoară
această maladie.
15
2006
• Cercetări de ultima oră, au evidenţiat, prezenţa, la o specie de
cimpanzei (Pantroglodites Troglodites - specie pe cale de
dispariţie) capturaţi din jungla Cameruneză, a unui virus, cu
structură extrem de asemănătoare cu cea a HIV. Astfel,
cercetătorii au putut concluziona, că HIV provine de la aceşti
cimpanzei. Transferul s-a făcut, probabil, prin consumul de
carne sau contactul cu sângele acestor cimpanzei, foarte căutaţi
pe piaţa neagră, fiind posibilă în acest fel, trecerea barierei
genetice dintre specii, adaptarea virusului la corpul uman şi
creşterea virulenţei sale. Totul s-a petrecut, evident, în timp,
probabil începând din primele decenii ale secolului trecut.
• Iunie 2006 - 25 de ani de HIV/SIDA. După ce la 5 iunie 1981
au fost raportate primele cazuri oficiale a ceea ce mai târziu a
devenit, pandemia HIV/SIDA, la 25 de ani după aceeea, sunt
înregistrate în lume, 25 milioane de decese şi peste 40
milioane de persoane infectate cu HIV sau bolnave SIDA.

1.3. Ipoteze
De unde au apărut HIV şi SIDA?
Există mai multe ipoteze privind apariţia HIV, dar niciuna dintre
acestea nu poate fi confirmată în totalitate. Dintre acestea amintim:
ipoteza originii africane, ipoteza originii naturale, ipoteza originii de
laborator.
De asemenea, este posibil ca un anumit virus care determină boli
asemănătoare la diferite specii animale, prin mutaţii genetice
succesive, să fi devenit agresiv asupra speciei umane.
Ipoteza originii africane. Zairul a fost considerat locul de
origine al HIV şi a fost prima ţară africană care a invitat la cercetare în
acest sens.
Primii africani cu SIDA raportaţi, au fost zairezi care trăiau în
Belgia şi făceau parte din înalta societate. Făcându-se cercetări în Zair,
au fost depistate 38 de cazuri în timp foarte scurt. Bazându-se pe acest
număr, calculele statistice au sugerat în 1983, că rata persoanelor
infectate anual ar fi de 170 de cazuri la 1 milion. Extrapolând datele s-a
concluzionat că milioane de africani vor muri în următorii ani. La acea
dată, testele ELISA pentru HIV nu erau încă în uz, deci relevanţa
datelor statistice poate fi contestată.
16
 În căutarea originii acestui virus, s-au făcut o serie de teste pe
animale. Descoperirea unui virus asemănător ca structură cu virusul
HIV, la o specie de maimuţă africană (numită maimuţa verde sau
Cercopithecus aethiopis), indicau probabilitatea provenienţei virusului
de la aceasta. Totuşi, maimuţele afectate de acest virus nu dezvoltă
SIDA, ci o altă boală care a fost numită SAIDS – SIDA simiană.
Ipoteza originii naturale. În literatura medicală americană şi
europeană au fost descrise cazuri datând din jurul anului 1900, cu o
simptomatologie foarte asemănătoare tabloului clinic al SIDA. Astfel
de cazuri sugerează că virusul HIV ar fi putut exista cu câteva decenii
înainte de declanşarea actualei epidemii.
Există două tipuri de explicaţii privind extinderea numărului de
cazuri. Una dintre ele sugerează existenţa unei tulpini mai virulente a
virusului HIV apărută ca urmare a mutaţiilor genetice întâmplătoare
ale unor tulpini mai puţin active. O altă explicaţie atribuie extinderea
epidemiei unor factori de natură sociologică cum ar fi: modificările
culturale şi comportamentale apărute în ultimele decenii (extinderea
utilizării drogurilor intravenoase, multiparteneriatul heterosexual şi
homosexual), creşterea mobilităţii populaţiei.
Ipoteza originii de laborator. Conform acestei ipoteze acest
virus a fost produs de om în laborator. Armata americană a sponsorizat
numeroase cercetări în acest sens, dar rezultatele acestora nu au apărut
în literatura ştiinţifică, care nu acceptă această posibilitate. În literatura
de specialitate se subliniază faptul că HIV nu are calităţi de armă
biologică pentru că: se transmite cu dificultate, evoluează lent şi este
foarte greu de eliminat.
Raportările diferitelor ţări suferă de lipsă de acurateţe, iar
extinderea infecţiei s-a putut produce prin intermediul marilor
deplasări de populaţie şi a fost favorizată de prostituţie şi de
homosexualitate.

17
1.4. HIV/SIDA în cifre
Conform statisticilor Programului Naţiunilor Unite HIV/SIDA
(UNAIDS) şi ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la sfârşitul anului
2005 se estima numărul persoanelor în viaţă ca fiind de 40,3 milioane,
dintre care 38 milioane adulţi şi 2,3 milioane, copii sub 15 ani.
4,9 milioane de persoane s-au infectat în 2005 dintre care
aproximativ 700.000 copii sub 15 ani (peste 90% dintre aceştia fiind
infectaţi pe cale verticală, din mame seropozitive).
3,1 milioane de persoane, dintre care 570.000 de copii, au
decedat până la sfârşitul anului 2005. După cum reiese din datele
statistice UNAIDS din 2005, de la începutul epidemiei până acum au
murit de SIDA peste 25 milioane persoane. Până la sfârşitul anului
2001, 14 milioane de copii au rămas orfani din cauza SIDA („orfani
SIDA” sunt copiii care au pierdut unul sau ambii părinţi din cauza
SIDA înainte de a împlini vârsta de 15 ani).
Cea mai mare parte a celor infectaţi trăiesc în Africa, 95% din
totalul cazurilor fiind din ţările în curs de dezvoltare. În Europa, în
ultimii ani, cea mai rapidă răspândire s-a înregistrat în Rusia, Ucraina
şi în fostele ţări comuniste.
Numărul celor infectaţi dar nedepistaţi depinde de modele
culturale, convingeri religioase şi tradiţii, ca şi de viziunea
predominantă asupra sexualităţii, care diferă de la ţară la ţară.
Gradul de toleranţă în ceea ce priveşte utilizarea prezervativului
determină cât de mare este partea „ascunsă” a icebergului. Ţările în
care este acceptată utilizarea prezervativului, nu doar ca metodă
contraceptivă, ci şi ca modalitate de prevenire a infecţiilor cu
transmitere sexuală, tind să aibă o incidenţă mai scăzută de cazuri.

18
Tabel 1: Răspândirea HIV/SIDA pe regiuni, sfârşitul anului 2005

Adulţi şi copii Decese

Adulţi şi copii Rata
Începutul care trăiesc cu SIDA 2004,
Regiune care trăiesc cu prevalenţei
epidemiei HIV/SIDA, adulţi şi
HIV/SIDA la adulţi
infectaţi în 2005 copii

Africa Sub 25.8 mil 3.2 mil

sf.'70 –'80 7.2 % 2.4 mil
Sahariană (23.8-28.9 mil) (2.8-3.9 mil)
Africa de
Nord & 510.000 67.000
sf. '80 0.2 % 58.000
Orientul (230.000-1.4 mil) (35.000-200.000)
Mijlociu
Asia de Sud 7.4 milioane 990.000
sf. '80 0.7 % 480.000
şi Sud-Est (4.5-11.0 mil) (480.000-2.4 mil)

870.000 140.000
Asia de Est sf. '80 0.1 % 41.000
(440.000–1.4 mil) (42.000-390.000)

America 1.8 mil 200.000

sf.'70 –'80 0.6% 66.000
Latină (1.4–2.4 mil) (130.000-360.000)
300.000
30.000
Caraibe sf.'70 –'80 (200.000– 1.6% 24.000
(17.000–71.000)
510.000)
Europa de
începutul 1.6 milioane 270.000
Est & Asia 0.9% 62.000
anilor '90 (990.000–2.3 mil) (140.000–610.000)
Centrală
Europa 720.000
22.000
Centrală şi sf.'70 –'80 570.000– 0.3% 12.000
(15.000–39.000)
de Vest 890.000
America de 1.2 milioane 43.000
sf.’70 –80 0.7% 18.000
Nord (650.000–1.8 mil) (15.000– 120.000)
74.000
8.200
Oceania sf.'70 –'80 (45.000– 0.5% 3.600
(2.400 – 25.000)
120.000)
40.3 milioane 4.9 milioane 1.1% 3.1 mil
Total
(36.7-45.3 mil) (4.3-6.6 mil) (1.0-1.3%) (2.8-3.6 mil)

Sursa: UNAIDS/WHO, AIDS epidemic update: December 2005

(http://www.unaids.org/epi/2005/doc/EPIupdate2005_html_en/epi05_13_en.htm)

19
Situaţia din România
Primul caz de HIV/SIDA din România a fost diagnosticat în
1985, iar din 1989 au fost semnalate cazuri la copii. Numai în 1990 au
fost diagnosticate peste 1000 de persoane infectate, cea mai mare parte
fiind copii.
Principalele caracteristici ale HIV/SIDA în România sunt:
• preponderenţa infecţiei în rândul copiilor, majoritatea cazurilor
fiind reprezentată de copii născuţi în perioada 1988-1990.
• peste 70% din totalul copiilor au fost infectaţi pe cale nozocomială
(în timpul unor intervenţii medicale) sau prin transfuzii de sânge
(Novotny,T., Haazen, D. şi Adeyi, O., 2003).
• creşterea numărului de cazuri nou diagnosticate în rândul adulţilor,
şi în special în rândul tinerilor.
• perspectiva creşterii cazurilor de transmitere verticală (de la mamă
la făt) şi prin droguri injectabile, odată cu creşterea numărului de
adulţi seropozitivi şi a consumatorilor de droguri.
• sporirea numărului de persoane seropozitive care necesită îngrijire
medicală şi tratament. Conform datelor Ministerului Sănătăţii,
Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA, la 31 decembrie 2005
aproximativ 6.400 persoane beneficiau de tratament ARV.
Cea mai mare parte a copiilor HIV+ infectaţi în anii 1988-1990
au ajuns acum tineri şi devin activi sexual. Pe măsură ce aceştia trec
pragul spre viaţa adultă, ponderea adulţilor cu HIV/SIDA va fi
predominantă. Grupa de vârstă 15-19 ani reprezenta, la sfârşitul anului
2005, peste 70% din totalul cazurilor raportate la nivel naţional.
În România trăiesc, conform datelor Ministerului Sănătăţii,
Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA, 11.352 persoane infectate
HIV sau bolnave de SIDA Nu există estimări oficiale ale numărului
real de persoane seropozitive dar, conform raportului Băncii Mondiale
(Novotny,T., Haazen,D. şi Adeyi,O. 2003) care citează surse UNAIDS,
acesta poate fi de 5-10 ori mai mare decât al celor înregistraţi.
Din punct de vedere medical şi al tratamentului ARV, copii sunt
consideraţi doar cei în vârstă de până la 14 ani inclusiv, după 14 ani
fiind consideraţi (şi raportaţi) adulţi.

20
Tabel 2: Situaţia HIV/SIDA în România – Date generale
(30 iunie 2006)

NR. BOLNAVI ÎN VIAŢĂ 11. 352

TOTAL HIV (CUMULATIV) 6.515
Cazuri HIV copii* 4.481
Cazuri HIV adulţi 2.034
TOTAL SIDA în viaţă 5.330
Cazuri SIDA copii în viaţă* 3.623
Cazuri SIDA adulţi în viaţă∗∗ 1.707
Total decese SIDA 4.698
Decese copii* SIDA 3.728
Decese adulţi SIDA 970
Total pierduţi din evidenţă HIV+SIDA 564
Pierduţi din evidenţă HIV copii + adulţi 384
Pierduţi din evidenţă SIDA copii + adulţi 180
Total pacienţi în evidenţă activă
HIV+SIDA∗∗∗ (pacienţi care s-au prezentat cel 8.064
puţin o dată în perioada 01.01-30.06.2006)
Copii (0-14 ani) 427
Adulti (> 14 ani) 7.637
Total pacienţi în tratament ARV** 6.400
Copii (0-14 ani) 401
Adulţi (> 14 ani) 5.999

* 0-14 ani la data diagnosticului

** Numărul celor în viaţă a rezultat din scăderea deceselor SIDA din numărul
total de cazuri SIDA. Aceste cifre nu sunt prezentate în statisticile
Compartimentului pentru Monitorizarea şi Evaluarea Infecţiei HIV/SIDA în
România.
*** la 31 decembrie 2005
Sursa: Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA, Institutul
de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balş” - Compartimentul pentru
Monitorizarea şi Evaluarea Infecţiei HIV/SIDA în România

21
Tabel 3. Cazuri noi HIV + SIDA înregistrate în ultimii 5 ani pe vârste
şi sexe

Masculin Feminin
Grupa de vârstă
2001 2002 2003 2004 2005 2001 2002 2003 2004 2005
< 1 an 2 6 4 1 2 0 6 4 1 4
1-4 ani 2 2 4 3 3 1 1 6 5 3
5-9 ani 13 2 0 3 3 4 3 1 3 2
10-12 ani 216 47 17 2 1 156 50 9 3 4
13-14 ani 60 73 32 8 3 47 54 43 5 0
15-19 ani 23 50 102 95 84 26 40 88 96 70
20-24 ani 24 20 14 13 18 26 27 21 21 21
25-29 ani 24 27 29 27 39 21 36 21 24 31
30-34 ani 42 38 37 38 32 38 35 19 24 21
35-39 ani 24 21 26 31 21 17 15 18 28 21
40-49 ani 33 38 25 40 44 15 20 20 12 29
50-59 ani 11 16 13 27 17 5 5 4 10 7
≥60 ani 5 3 5 8 8 2 3 3 3 2
TOTAL 479 343 308 296 275 358 295 217 235 215

Sursa: Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA, Institutul

de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balş” - Compartimentul de Monitorizare
şi Evaluare a Infecţiei HIV/SIDA în România1

1
Pentru anii 2001-2004 sursa este: HIV/AIDS in Romania 1985-2004, “Prof. Dr. Matei
Bals” Infectious Diseases Institute, HIV/AIDS Monitoring and Evaluating Department.
Pentru anul 2005 sursa este: Date Statistice. HIV/SIDA în România la 31 decembrie
2005 http://www.cnlas.ro/download/DATE HIV_SIDA 31 DECEMBRIE_2005.ppt
(accesat în data de 15.05.2006).
22
 În ceea ce priveşte repartiţia pe judeţe, în afară de Bucureşti, cele
mai afectate sunt Constanţa şi Giurgiu, dar şi alte judeţe au un număr
mare de cazuri (vezi tabelele 4 şi 5).

Tabel 4: Situaţia infecţiei HIV la copii (0-14 ani) şi adulţi (>14 ani) pe
judeţe la 31 martie 2006 (total cumulativ)

Judeţul Copii Adulţi Total

Argeş 37 64 101
Bacău 199 66 265
Bucureşti 195 535 730
Brăila 139 19 158
Buzău 36 18 54
Călăraşi 50 33 83
Constanţa 334 142 476
Dolj 253 63 316
Galaţi 227 38 265
Giurgiu 381 105 486
Ialomiţa 55 19 74
Ilfov 69 26 95
Prahova 154 63 217
Sibiu 133 22 155
Suceava 100 34 134
Teleorman 85 47 132
Vâlcea 73 19 92
Vrancea 212 47 259
TOTAL - România 4479 2001 6480

23
Tabel 5: Distribuţia cazurilor SIDA (total cumulativ) pe judeţe şi după
stare la 31 martie 2006

Copii (0-14 ani) Adulţi (> 14 ani)

Judeţul În În Total
Decedat Necunoscut Decedat Necunoscut
viaţă viaţă
Argeş 4 11 0 14 46 2 77
Bacău 198 184 7 27 55 5 476
Bucureşti 169 188 3 257 432 28 1077
Brăila 75 55 3 8 13 0 154
Buzău 8 20 2 3 23 1 57
Călăraşi 74 54 1 9 18 1 157
Constanţa 814 755 13 129 216 15 1942
Dolj 283 137 0 23 32 1 476
Galaţi 170 219 5 27 50 2 473
Giurgiu 229 197 16 40 71 2 555
Ialomiţa 42 79 1 5 17 2 146
Ilfov 39 31 0 19 45 2 136
Prahova 79 98 4 32 53 1 267
Sibiu 88 106 0 12 23 2 231
Suceava 72 85 2 12 27 1 199
Teleorman 32 30 2 16 31 2 113
Vâlcea 44 55 0 7 18 0 124
Vrancea 51 153 0 15 31 0 250
TOTAL –
3703 3532 85 946 1625 88 9979
România

Sursa: Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA,

Compartimentul de Monitorizare şi Evaluare a infecţiei HIV/SIDA în
România

24
 Capitolul 2
CĂI DE TRANSMITERE A INFECŢIEI CU HIV

2.1. Cum se transmite HIV

2.2. Comportamente de risc
2.3. Cum nu se transmite HIV
2.1. Cum se transmite HIV
Virusul se poate transmite prin următoarele căi:
1. contact sexual – heterosexual sau homosexual – implicând
schimbul de fluide (spermă, secreţii vaginale şi sânge) cu o
persoană infectată;
2. contact direct între sângele unei persoane sănătoase cu sângele
unei persoane infectate;
3. de la mama infectată la făt (în timpul sarcinii sau la naştere) şi
după naştere prin alăptare.
Transmiterea pe cale sexuală este cea mai frecventă modalitate
de răspândire a infecţiei în întreaga lume. Toate practicile sexuale
neprotejate sunt potenţial infectante. Există totuşi unele diferenţe în
riscul transmiterii infecţiei, în funcţie de practicile sexuale utilizate.
• Raportul homosexual sau heterosexual anal cu o persoană
infectată implică cel mai mare risc de infectare datorită fragilităţii
mucoasei anale. În acest caz, riscul este de 5 ori mai mare decât în
cazul relaţiilor heterosexuale vaginale.
• În ceea ce priveşte raporturile heterosexuale vaginale, acestea
au un risc de transmitere diferit, în funcţie de sexul persoanei infectate
şi anume: de la bărbat la femeie de 0,1 – 0,2% şi de la femeie la bărbat
de 0,033 – 0,1%.
• Există un risc în cazul sexului oral, în special dacă sunt leziuni
la nivelul mucoasei bucale.
Transmiterea prin sânge este posibilă:
• prin folosirea unor seringi sau a unor instrumente medicale
nesterile, mai ales de către consumatorii de droguri injectabile.
• prin rănirea sau penetrarea pielii sau a mucoaselor cu
instrumente nesterile, ace pentru perforarea urechii sau pentru
efectuarea tatuajelor, foarfeci pentru manichiură sau pedichiură, lame
de ras, expunerea pielii vătămate la sânge infectat.
• prin transfuzia de sânge sau prin transfuzie cu derivate
sanguine; cu toate că sângele donat se testează şi se foloseşte doar cel
HIV seronegativ, există donatori care sunt în perioada de fereastră
imunologică (a se vedea subcapitolul „Testul HIV”) în care testul este
negativ, deoarece organismul nu a produs încă anticorpi specifici.
• prin transplant de organe sau fertilizări cu spermă în cazul în
care donatorul este infectat.

27
 Transmiterea pe cale verticală (de la mama infectată la făt)
Fără tratament, riscul transmiterii de la mama infectată la făt este
cuprins între 25% şi 40%. Tratamentul mamei cu antiretrovirale în
timpul sarcinii, naşterea prin cezariană şi absenţa alăptării scad riscul
transmiterii infecţiei HIV sub 4 %. Se recomandă ca sugarii născuţi de
mame seropozitive să fie alimentaţi artificial, cu preparate de lapte
praf.
Tabel 6: Riscuri de transmitere în funcţie de calea de transmitere

Nr. de infectări la 100 de

Cale de transmitere
expuneri

Relaţii sexuale
Bărbat – femeie, relaţii vaginale 0,1 – 0,2
Femeie – bărbat, relaţii vaginale 0,033 – 0,1
Sex anal neprotejat 0,5 – 3,0

Altele

Înţepătură accidentală cu
0,3
instrumente contaminate
Transmitere mamă-copil 13,0 – 48,0
Transmitere sanguină 90,0 – 100,0

Sursa: ARAS, Ghid pentru profesori, Bucureşti, 2000

28
2.2. Comportamente de risc
• penetrarea anală neprotejată, fie că este heterosexuală sau
homosexuală, prezintă un risc crescut de transmitere HIV, din
cauza fragilităţii mucoasei anale. Studiile statistice arată că
numărul de infectări la 100 de expuneri în acest caz este de 0,5-
3,0%.
• penetrarea vaginală neprotejată prezintă un risc crescut de
transmitere. Riscul transmiterii infecţiei este direct proporţional cu
numărul de parteneri. Cu cât numărul de parteneri este mai mare, cu
atât probabilitatea de a întâlni un partener seropozitiv, este mai mare.
Dar şi contactul sexual cu un singur partener, nu exclude posibilitatea
infectării.
• sexul oral prezintă un risc de infectare, în special dacă există
leziuni la nivelul mucoasei bucale.
• folosirea în comun a acelor şi seringilor de către două sau mai
multe persoane, întâlnită îndeosebi în cazul consumatorilor de droguri.
• personalul sanitar care este în contact permanent cu pacienţii;
cele mai multe cazuri de infectare apar în urma unei răniri prin
intermediul unui ac pătat cu sânge sau prin contactul dintre sânge ori
alt lichid corporal infectat cu pielea lezată.
Toate substanţele care scad capacitatea de decizie şi
responsabilitatea (alcoolul, drogurile), modifică capacitatea individului
de a lua măsuri de prevenire, crescând riscul de transmitere a virusului
prin sânge sau relaţii sexuale.

29
2.3. Cum nu se transmite HIV
Virusul nu se transmite prin:
• îmbrăţişări şi sărut social;
• strângeri de mână;
• strănut sau tuse;
• folosirea în comun a duşului;
• folosirea în comun a toaletei;
• bazine de înot;
• intermediul lenjeriei;
• folosirea în comun a obiectelor de la locul de
muncă/grădiniţă/şcoală (jucării, rechizite, etc.);
• folosirea în comun a veselei şi a tacâmurilor;
• intermediul mijloacelor de transport în comun;
• înţepături de insecte;
• convieţuirea în familie dacă se respectă normele elementare de
igienă şi protecţie.
La începutul anilor 1980, când au fost identificate primele cazuri
de SIDA, se credea că orice contact cu o persoană infectată determină
transmiterea virusului. Datorită faptului că populaţia nu era suficient de
informată asupra modului de transmitere a acestei boli, s-a creat un
climat „favorabil” excluderii sociale a persoanelor infectate, fără
dreptul de a participa alături de ceilalţi membri, la viaţa socială
obişnuită.
Un studiu efectuat în SUA, pe 500 de familii, dovedeşte că
îngrijirea corespunzătoare a bolnavilor de SIDA în cadrul familiei nu
prezintă niciun risc de contaminare. Niciun membru al familiei care a
îngrijit o persoană infectată cu HIV, folosind obiectele acesteia
(inclusiv vesela, prosoapele etc.) nu a contactat virusul.
S-a pus deseori problema dacă saliva, lacrimile şi alte lichide ale
organismului (urină, transpiraţie, secreţii nazale) ar putea transmite
virusul.
Chiar dacă lacrimile conţin o anumită cantitate de virus, aceasta
este insuficientă pentru a putea infecta.
Deşi saliva conţine virusul, acesta este într-o cantitate mult sub
doza capabilă de a infecta o altă persoană.
Deci, HIV nu se transmite prin transpiraţie, salivă, lacrimi, urină,
secreţii nazale, fecale, dacă acestea nu conţin sânge.
30
 Ţânţarii şi puricii nu transmit virusul, neexistând probe cu
privire la supravieţuirea HIV în insecte.
S-a mai pus întrebarea dacă animalele domestice ar putea
transmite infecţia cu HIV. Răspunsul este NU. S-a dovedit că
animalele domestice, cum sunt pisicile, câinii, diversele păsări de
apartament, nu fac niciodată boala, nu pot fi rezervor de virus şi deci
nu au cum să-l transmită. Pisicile fac uneori o boală asemănătoare cu
SIDA, cauzată de un virus FIV (Feline Imuno-Deficiency Virus), dar
acest virus nu se transmite la om, neexistând niciun pericol în a le
îngriji.
Este important de ştiut că, în cadrul contactelor sociale din
viaţa cotidiană, nu există niciun pericol de a contacta virusul.
Atâta timp cât sunt respectate regulile elementare de igienă,
frecventarea de către copii a grădiniţelor, creşelor, şcolilor şi a
oricărui tip de colectivitate NU prezintă risc de contactare a bolii.

31
 Capitolul 3
TESTARE, EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT

3.1. Testul HIV

3.2. Evoluţia infecţiei cu HIV
3.3. Tratamentul în infecţia cu HIV
3.4. Mituri despre vaccinul HIV
3.1. Testul HIV

Testul HIV este un test indirect care indică prezenţa în organism

a anticorpilor împotriva HIV, şi nu a virusului propriu-zis. Prezenţa
anticorpilor înseamnă că persoana este purtătoare a virusului
imunodeficienţei umane şi va rămâne aşa toată viaţa.
Testul HIV standard poartă numele de test ELISA (Enzime-
Linked-Immunosorbent Assay), iar un rezultat pozitiv trebuie neapărat
confirmat printr-o retestare cu un alt tip de test numit Western Blot.
De la momentul infectării cu HIV, organismul are nevoie de o
perioadă de 3-6 luni pentru a produce anticorpii care vor fi identificaţi
cu ajutorul testului HIV. Aceasta înseamnă că deşi o persoană este
purtătoare a virusului HIV, organismul nu produce imediat anticorpii
specifici care sunt depistaţi prin testare.
Testul HIV va indica un rezultat precis după ce trece perioada de
3-6 luni numită „fereastră imunologică”.
Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu câteva zile, o persoană a avut un
comportament de risc şi se testează imediat sau chiar peste o lună,
rezultatul nu va fi 100% sigur. În toată această perioadă persoana
respectivă (dacă este seropozitivă) este contagioasă şi poate transmite
virusul.
Pentru siguranţa unui rezultat negativ o persoană trebuie să
repete testul la 3 şi la 6 luni de la prima testare.
Testul HIV la nou-născutul dintr-o mamă infectată este
întotdeauna pozitiv, deoarece acesta preia anticorpii anti-HIV de la
mamă. Anticorpii anti-HIV preluaţi de la mamă dispar în timp, astfel
că dacă nou-născutul nu este infectat, testul HIV devine negativ în
maximum 18 luni. Dacă testul rămâne pozitiv şi după această vârstă,
înseamnă că virusul a infectat şi copilul, care a început să-şi producă
proprii anticorpi anti-HIV.
Testarea HIV se face în centrele de testare, centrele de transfuzii
din fiecare judeţ, în laboratoarele epidemiologice din cadrul direcţiilor
judeţene de sănătate publică, în spitale, în laboratoare private.
La centrul de testare, un consilier (sau un medic) explică cum se
face testul, când şi cum se comunică rezultatul. Se discută despre
comportamentele la risc, motivaţia testării, aşteptările persoanei ce
solicită testarea şi rezultatele posibile ale testării.

35
 După această consiliere pretestare se recoltează sângele, iar
rezultatul se comunică într-o perioadă care variază între o zi şi două
săptămâni.
Testarea poate fi confidenţială şi/sau anonimă. Testarea
confidenţială presupune cunoaşterea datelor personale ale celui ce se
testează, iar în cazul testării anonime, nu există obligaţia furnizării
acestor date, în schimb se va aloca un număr fiecărei probe de sânge
prelevat. În ambele cazuri rezultatul va fi comunicat personal (nu prin
telefon sau scrisori) şi este confidenţial.
Este necesară consilierea post-testare atât în cazul unui rezultat
pozitiv cât şi al unui rezultat negativ.
Avantajele testării HIV:
• evaluarea corectă a stării de sănătate
• luarea măsurilor pentru încetinirea evoluţiei infecţiei.
• accesul rapid la tratamentele specifice pentru infecţia HIV
• luarea măsurilor de protecţie adecvate privind propria persoană
şi pe cei din jur.

3.2. Evoluţia infecţiei cu HIV

Evoluţia naturală a infecţiei cu HIV se desfăşoară în mai multe
stadii. Fiecare din aceste stadii este caracterizat de apariţia unor semne
şi simptome specifice, de numărul acestora, de evoluţia imunităţii şi a
virusului (ce se stabilesc prin investigaţii de laborator). Astfel, la copii
stadiile infecţiei sunt: asimptomatic (N), cu simptome minore
(categoria A), cu simptome moderate (categoria B) şi boala severă
(categoria C). Practic stadiul C înseamnă boala SIDA. La adulţi
infecţia cu virusul HIV are următoarele stadii: A (asimptomatică), B
(simptomatică), C (stadiul SIDA).

Semne şi simptome
După infectarea cu HIV există o reacţie individuală faţă de
acesta. Reacţia organismului diferă de la o persoană la alta în funcţie
de cantitatea de virus pătrunsă în organism, virulenţa acestuia şi
rezistenţa naturală a persoanei infectate. Iniţial, semnele infecţiei HIV
pot lipsi sau sunt adesea nespecifice.
La aproximativ 1-5 săptămâni după contactul cu virusul HIV şi
infectarea organismului, în 50% din cazuri, apar unele semne de boală,

36
dar acestea sunt nespecifice şi se pot confunda uşor cu simptomele
unei gripe. Semnele iniţiale dispar după cel mult o lună. Această etapă
este cunoscută sub numele de „primoinfecţie”.
După dispariţia semnelor „primoinfecţiei” există o perioadă
îndelungată de timp în care infecţia este asimptomatică. Această
perioadă variază între 2 şi peste 10 ani. În toată această perioadă
persoana arată şi se simte foarte bine, dar poate transmite virusul. Pe
fondul multiplicării virale şi a scăderii imunităţii organismului apar
apoi semnele şi simptomele specifice. Acestea pot fi:
Adenopatiile înseamnă mărirea în volum a ganglionilor şi
persistenţa acestei măriri câteva luni, fără identificarea unor alte cauze.
Adenopatiile pot apare în diferite stadii ale infecţiei şi pot determina
unele complicaţii ce necesită tratamente îndelungate sau chiar
intervenţii chirurgicale. De asemenea, ganglionii pot dispare pur si
simplu, iar acest lucru poate sau nu să semnifice o ameliorare a bolii.
Manifestări respiratorii datorate infecţiilor cu diferite bacterii,
virusuri sau ciuperci (pmneumonii recurente, TBC, etc.). Acestea sunt
printre cele mai frecvente şi grave suferinţe ale persoanelor infectate cu
HIV.
Manifestări digestive sunt cel mai frecvent traduse prin diaree
cronică care duce la scăderea în greutate până la situaţia extremă de
caşexie. De cele mai multe ori ea este urmarea unor parazitoze, a unor
infecţii virale sau bacteriene de la nivelul tubului digestiv. Cea mai
frecventă afecţiune este stomatita micotică (depozite albicioase la
nivelul cavităţii bucale şi a stomacului). Alte manifestări pot fi:
vărsăturile, disfagia, anorexia, durerile abdominale, scăderea în
greutate. De asemenea, pot exista atingeri hepato-biliare, esofagiene şi
altele.
Manifestările cutanate sunt foarte variate şi pot fi cauzate de
infecţia cu diferite virusuri, paraziţi sau ciuperci ce dau manifestări
diverse cum ar fi: piele uscată, herpes zoster, diferite erupţii.
Manifestările neurologice (ale sistemului nervos) pot apărea în
toate stadiile infecţiei cu HIV şi sunt destul de frecvent întâlnite.
Afecţiunile ce pot apărea la acest nivel sunt: meningite, neuropatii,
accidente vasculare cerebrale, tumori, diferite infecţii oportuniste (ex.
toxoplasmoza). Acestea au o gamă largă de simptome: dureri de cap,
paralizii, tulburări de comportament, tulburări ale funcţiilor cognitive,
degradări motorii şi ale limbajului etc. În fazele avansate ale bolii
apare encefalopatia HIV, care reprezintă complicaţia neurologică cea
mai de temut în infecţia cu HIV. Encefalopatia apare datorită acţiunii
37
directe a virusului asupra sistemului nervos şi are o evoluţie gradată,
dar progresivă, cu scăderea funcţiilor motorii, cognitive şi
comportamentale, până la deces. De asemenea, în cursul infecţiei cu
HIV, apar tulburări psihice care fie se asociază cu leziunile cerebrale,
fie sunt date de dificultăţile de acceptare a bolii sau de adaptare la
problemele implicate de aceasta.
Tumorile pot avea diverse localizări în organism. Unul din
cancerele caracteristice în infecţia HIV este sarcomul Kaposi ce se
dezvoltă la nivelul pielii, dar şi în alte zone ale corpului, în fazele
înaintate de boală. Mai frecvente sunt, de asemenea, şi limfoamele –
cancere ale sistemului limfatic, ce pot avea localizări diverse .
Tulburările de creştere şi dezvoltare apar frecvent la copiii
infectaţi cu HIV. Acestea se referă, în special, la dezvoltarea staturo-
ponderală datorată disfuncţiilor endocrine sau evoluţiei infecţiei cu
HIV.
În faza de boală SIDA, organismul este afectat pe mai multe
planuri pe fondul ineficienţei sistemului imunitar, simptomatologia
fiind complexă şi diferită de la un individ la altul.
Factorii care influenţează negativ, adică grăbesc evoluţia
infecţiei HIV spre faza SIDA sunt:
• rezistenţa individuală scăzută,
• nutriţia precară a individului,
• stresul.
În absenţa unui tratament, evoluţia de la infectare până la apariţia
bolii SIDA este în general între 5-10 ani. Durata supravieţuirii, după
instalarea bolii SIDA variază între 9 luni şi 2 ani. Această perioadă
poate fi mult prelungită în condiţiile unui tratament adecvat şi susţinut
cu medicamente antiretrovirale.
Apariţia manifestărilor de boală anterior menţionate nu arată şi
viteza evoluţiei. Există situaţii în care, deşi există simptomele anterior
amintite, boala are o evoluţie lentă şi există situaţii contrare, fără
semne, care sunt însoţite însă de un deficit imunitar sever şi evoluţii
defavorabile.
O persoană afectată de HIV/SIDA poate avea o viaţă normală,
mai ales dacă sistemul său imunitar este încă în stare bună. Dacă
sistemul imunitar cedează, apar riscuri legate de evoluţia infecţiei.

38
3.3. Tratamentul în infecţia cu HIV
Până în prezent nu s-a descoperit un tratament care să vindece
infecţia cu HIV. Totuşi, în ultimii 15 ani s-au descoperit numeroase
medicamente ce pot lupta cu virusul HIV. Aceste medicamente
specifice se numesc antiretrovirale şi acţionează direct asupra
virusului, împiedicând multiplicarea lui şi permiţând astfel
organismului să-şi refacă pentru un timp imunitatea. Tratamentul
antiretroviral trebuie urmat cu rigurozitate (zilnic şi pe toată durata
vieţii), întreruperile ducând la compromiterea schemei respective de
tratament. De asemenea, există tratamente pentru prevenirea şi tratarea
infecţiilor oportuniste. Medicamentele antiretrovirale au redus
mortalitatea cauzată de această maladie, cu peste 80%. Introducerea
tratamentului cu combinaţii de medicamente din clase diferite, numite
Highly Active Antiretroviral Therapy (HAART) în 1997, a însemnat
creşterea duratei de viaţă, în medie, cam cu zece ani pentru nouă din
zece persoane infectate, indiferent de vârsta la care au fost infectate.
Sub astfel de regimuri terapeutice s-a înregistrat negativarea
virusologică a unor pacienţi. Aceasta înseamnă că, prin metodele
actuale de măsurare a cantităţii de virus în sânge, nu s-a mai putut
detecta prezenţa virusului, deşi el rămâne cantonat în ganglionii
limfatici, ficat etc. (pacientul rămâne în continuare HIV pozitiv).
Dincolo de acest tratament medicamentos, este foarte important
regimul igienico-dietetic şi stilul de viaţă ce pot întârzia sau grăbi
evoluţia infecţiei.
În cercetările actuale se merge pe două direcţii: una pentru
descoperirea unui tratament care să vindece această boală şi, cea de-a
doua direcţie de cercetare, pentru crearea unui vaccin eficient în
prevenirea infectării cu HIV.
Pentru crearea unui tratament eficient se încearcă descoperirea
unei posibilităţi de a opri multiplicarea virusului. Există deja unele
studii care au demonstrat existenţa în organismul uman a unor proteine
secretate de un anumit tip de limfocite (T8-CD8), care încetinesc
evoluţia virusului. S-a demonstrat, de asemenea, că aceste proteine nu
sunt secretate într-o cantitate suficientă pentru a elimina definitiv
virusul. Cum acţionează concret aceste proteine şi cum pot fi ele
folosite pentru crearea unor medicamente nu se ştie încă. Cercetările în
acest sens continuă. Munca este foarte laborioasă şi poate dura mai
mulţi ani fiind, de asemenea, şi foarte costisitoare.

39
 În ceea ce priveşte dezvoltarea unui vaccin HIV, dificultatea
constă în variabilitatea extremă a virusului, care face din el o ţintă
complexă. Din punct de vedere structural, HIV prezintă mai multe
variaţii, fiind cunoscute mai multe subtipuri de virus: HIV-1 care e
principala cauză de infecţie în întreaga lume şi HIV–2 întâlnit cu
precădere în Africa Vestică. Sunt, de asemenea, cel puţin 9 subtipuri
diferite de HIV-1. În America de Nord şi Europa de Vest predomină
subtipul B. India, China, Africa de Sud prezintă subtipul C. Africa
Centrală are un amestec de subtipuri. Cu această variabilitate este
neclar dacă un singur vaccin ar fi eficient împotriva tuturor tipurilor
existente.
Chiar şi în cazul unui singur individ infectat, HIV are capacitatea
de a se schimba sau de a suferi mutaţii adaptându-se rapid
tratamentului cu antiretrovirale sau răspunsului imunitar al
organismului. Fiecare mutaţie determină apariţia unui virus cu o formă
puţin diferită de cea anterioară. În acest mod HIV a dezvoltat
mecanisme de evitare a răspunsului la medicamente.

3.4. Mituri despre vaccinul HIV

Dezvoltarea unui vaccin care să prevină HIV reprezintă speranţa
cea mai mare în vederea eradicării acestei pandemii. Vaccinuri
eficiente au fost dezvoltate pentru a ne proteja de atâtea boli. Totuşi, de
mai bine de 20 de ani de la descoperirea HIV ca fiind cauza SIDA,
lipseşte încă un vaccin eficient pentru combaterea acestui virus care
este cauza a peste 5 milioane de noi infecţii şi peste 3 milioane de
morţi, peste tot în lume, în fiecare an.
Vaccinul constă în introducerea în organism a unor fragmente de
virusuri pentru a stimula organismul să producă anticorpii necesari în
neutralizarea virusului. Spre deosebire de alte infecţii virale, în cazul
virusului imunodeficienţei umane, anticorpii specifici produşi de
organism nu au niciun efect.
Cercetătorii întâmpină numeroase obstacole.
Mai jos sunt prezentate câteva din cele mai cunoscute mituri
despre vaccinul HIV şi cercetările asupra acestuia.
Mit 1: Un vaccin există deja
Într-un studiu realizat de către Institutul de Alergologie şi Boli
Infecţioase, 48% dintre afro-americani cred că un vaccin HIV există
deja, dar este ţinut sub secret.
40
 Un vaccin HIV eficient nu a fost încă dezvoltat. Un vaccin
HIV este o substanţă care învaţă sistemul imunitar să recunoască şi să
se protejeze împotriva HIV. Au fost mai mult de 70 de studii la scară
mică pe oameni cu peste 35 de tipuri diferite de vaccinuri, dar până la
această dată niciunul nu s-a dovedit eficient în prevenirea infecţiei
HIV.
Mit 2: Pentru ca vaccinul HIV să funcţioneze trebuie să conţină
HIV în el
Ştim că pentru a produce un vaccin cercetătorii folosesc o parte
a virusului care este cauza bolii. Datorită riscului infecţiei cu HIV,
vaccinul HIV nu poate fi dezvoltat în felul acesta. Tehnologiile
avansate permit să fie dezvoltat un vaccin HIV din componente HIV
fabricate genetic. Aceste produse fabricate de om nu au HIV în ele.
Mit 3: Trebuie să ai HIV pentru a te oferi voluntar în cercetarea
unui vaccin de prevenire HIV
Toţi voluntarii pentru un vaccin de prevenire HIV sunt
seronegativi. Pentru a testa dacă un vaccin HIV va preveni infectarea
cu HIV, participanţii trebuie să fie HIV negativ.
Mit 4: Rişti să devii HIV pozitiv dacă participi la astfel de cercetări
Pentru găsirea unui vaccin HIV, câţiva voluntari au testat
vaccinuri care să le stimuleze sistemul imunitar pentru a răspunde
particulelor HIV fabricate genetic. Aceste vaccinuri nu conţin virusul
real.
Mit 5: Cu tratamentele HIV disponibile nu avem într-adevăr nevoie
de un vaccin
S-au înregistrat mari succese în tratamentele HIV.
Medicamentele anti-HIV au salvat nenumărate vieţi. Totuşi, aceste
medicamente nu vindecă definitiv infecţia cu HIV. Tratamentele
încetinesc înmulţirea virusului HIV în organism, însă la mulţi pacienţi
ele produc efecte secundare foarte puternice. Pe lângă aceasta, după o
anumită perioadă de administrare virusul poate dezvolta rezistenţă la
medicamente şi, prin urmare, tratamentul devine ineficient.

41
 Capitolul 4
PREVENIREA INFECŢIEI CU HIV

4.1. Prevenirea primară şi prevenirea secundară

4.2. Precauţii universale
4.3. Reguli generale de educaţie sanitară
4.1. Prevenirea primară şi prevenirea secundară

Prevenirea primară prin informare şi educare

Cunoştinţele corecte şi un comportament adecvat sunt singurele
modalităţi de protejare împotriva acestei infecţii. În acest sens, un
accent deosebit trebuie pus pe campaniile de informare şi educare
HIV/SIDA, care să fie derulate în instituţiile de învăţământ, în
instituţiile de sănătate, în saloanele de cosmetică etc.
O informare corectă a populaţiei despre HIV/SIDA nu este însă
suficientă. Este necesară educarea acesteia deoarece o informare
corectă nu presupune neapărat şi o schimbare de atitudine şi de
comportament. Foarte multe persoane, chiar dacă au suficiente
cunoştinţe despre HIV/SIDA, nu conştientizează riscul la care se expun
atunci când au un comportament la risc. Sunt foarte mulţi cei care în
cazul unor relaţii sexuale întâmplătoare se amăgesc cu gândul că
partenerul(a) ocazional(ă) e puţin probabil să fie infectat(ă) şi, prin
urmare, nu se protejează întotdeauna folosind prezervativul,
expunându-se astfel riscului de a contacta boala. Nu există niciun semn
exterior al seropozitivităţii şi, de aceea, orice relaţie sexuală trebuie
serios evaluată.
Transmiterea sexuală a infecţiei cu HIV poate fi prevenită prin:
• abţinerea de la relaţii sexuale atunci când nu se poate folosi
prezervativul,
• fidelitate reciprocă/monogamie,
• folosirea prezervativelor în cazul situaţiilor cu risc (parteneri
necunoscuţi, întâmplători).
În afară de prezervativ, celelalte contraceptive nu previn bolile
cu transmitere sexuală. Testele de laborator au demonstrat că
porozitatea latexului nu permite trecerea virusului HIV. Totuşi
eficacitatea prezervativului depinde de utilizarea corectă a acestuia.
Există recomandări privind modul de folosire a prezervativelor,
care trebuie urmate cu atenţie, pentru a evita orice scurgeri sau rupturi:
- să se folosească doar prezervativele aflate în termen de valabilitate
- să se pună prezervativul înaintea penetrării
- să se utilizeze de preferinţă prezervative cu rezervor
- pentru prezervativele din latex să se utilizeze lubrifianţi pe bază de
apă (lubrifianţii pe bază de ulei nu trebuie folosiţi cu prezervativele din

45
latex pentru că le reduc eficienţa, lubrifianţii pe bază de apă, aplicaţi pe
prezervativ, reduc riscul ruperii lui)
- să se scoată imediat după ejaculare
- să se folosească câte un prezervativ nou pentru fiecare contact sexual.
Transmiterea sangvină poate fi prevenită prin:
• evitarea contactului direct cu sângele altei persoane,
• folosirea de seringi şi instrumente tăioase de unică folosinţă sau
sterilizate corect,
• folosirea individuală a obiectelor de igienă personală (periuţa de
dinţi, lame de ras, trusa de unghii),
• refuzarea tratamentelor chirurgicale, stomatologice fără să vă fi
asigurat de sterilizarea corectă a instrumentarului folosit (cereţi
ca trusa cu instrumente chirurgicale/stomatologice să fie
deschisă în faţa dumneavoastră),
• evitarea transfuziilor atunci când nu există condiţii de testare a
sângelui folosit,
• folosirea autotransfuziei.
Transmiterea materno-fetală este favorizată de unii factori
cum ar fi: încărcătură virală maternă ridicată, naşterea naturală,
membrane rupte mai mult de 4 ore, alăptarea nou-născutului. De aceea,
prevenirea se poate face prin:
• administrarea de medicamente antiretrovirale mamei în timpul
sarcinii şi apoi nou-născutului, ceea ce reduce riscul de
transmitere până la 5%;
• naşterea prin cezariană;
• evitarea alăptării.

Prevenirea secundară
Se referă la prevenirea evoluţiei infecţiei cu HIV şi SIDA la
pacienţii deja infectaţi. Metodele de prevenire secundară implică:
• contactul sexual protejat cu prezervativ, pentru a preveni o nouă
infecţie cu HIV (se poate produce reinfectarea cu o tulpină de virus
mai agresivă sau rezistentă la tratament), dar şi posibile infecţii cu alte
virusuri (de ex. virusul care provoacă hepatita B) ce pot grăbi evoluţia
bolii;
• folosirea individuală a obiectelor de igienă personală, a acelor şi
seringilor.

46
4.2. Precauţiile universale
Acestea reprezintă un ghid de norme elementare antiepidemice.
Ele se aplică ori de câte ori se intră în contact cu lichide biologice
cum sunt: sângele, sperma, secreţiile vaginale şi alte lichide
(cefalorahidian, pericardic, pleural, amniotic etc).
Produsele biologice pentru care nu se aplică precauţiile
universale (dacă nu conţin sânge) sunt: saliva, lacrimile, sudoarea,
sputa, secreţiile nazale, vărsăturile, urina şi fecalele.
În şcoală este important să se evite contactul cu sângele care
reprezintă principala sursă a multor agenţi patogeni.
Se prezintă în continuare precauţiile universale adaptate
pentru colectivităţile şcolare:
• Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după contactul cu sângele sau
alte produse biologice este cea mai simplă şi mai sigură protecţie.
• Tăieturile şi zgârieturile se acoperă cu un bandaj provizoriu
până la acordarea îngrijirilor de specialitate. Este indicat ca fiecare
să-şi îngrijească, pe cât se poate, singur rănile. Copilul poate face
acest lucru dacă este învăţat.
• Se utilizează materiale absorbante de unică folosinţă pentru
oprirea sângerărilor (şerveţele sau batiste de hârtie).
• Se utilizează mănuşi de unică folosinţă atunci când se intră în
contact cu sângele, mai ales dacă la nivelul mâinilor sunt prezente
leziuni sau dacă este o cantitate mare de sânge. Este necesară
spălarea mâinilor imediat după scoaterea mănuşilor.
• Suprafeţele murdărite cu sânge se spală imediat cu apă şi
detergent şi se dezinfectează cu dezinfectant. Cloramina 5% trebuie
să persiste 20-30 min pe suprafeţe.
• Îmbrăcămintea murdară de sânge se pune separat de celelalte
haine până la spălarea cu apă şi detergent. Înainte de spălare este
recomandată clorinarea.
• Cârpele de curăţenie folosite la ştergerea sângelui, mănuşile de
unică folosinţă, vata, bandajele îmbibate de sânge se pun într-un sac
de plastic şi se incinerează. Dacă acest lucru nu este posibil se
recomandă stropirea lor din abundenţă cu dezinfectant şi aruncarea
lor astfel încât să se împiedice o posibilă recuperare.

47
 Prin folosirea precauţiilor universale se poate împiedica
transmiterea nu numai a virusului imunodeficienţei umane, ci şi a
altor numeroşi agenţi patogeni (virusurile hepatitei B şi C).
În fiecare clasă trebuie să existe o mică trusă cu materiale
igienico-sanitare de unică folosinţă pentru acordarea unui minim
prim ajutor. Fiecare elev sau profesor trebuie educat şi încurajat să-şi
îngrijească rana proprie atunci când este posibil.
HIV este un virus sensibil în afara organismului. El nu poate
supravieţui la temperaturi constante mai mari de 56ºC, timp de 30 de
minute. Dezinfectanţi chimici eficienţi în inactivarea HIV sunt:
hipocloritul de sodiu, cloramina, apa oxigenată etc.
Razele ultraviolete şi ionizante nu inactivează HIV, dar
sterilizarea şi dezinfecţia standard, care se fac în mod obişnuit şi
pentru echipamentul medical, sunt active şi asupra HIV.

4.3. Reguli generale de educaţie sanitară

Numeroase boli se pot transmite prin folosirea în comun a unor
obiecte care ar trebui să fie numai de uz personal sau prin ignorarea
unor reguli minime de igienă personală. Aceste reguli trebuie
respectate atât în familie cât şi în şcoli sau alte colectivităţi.
Respectarea zilnică a acestor reguli atât de către adulţi cât şi de către
copii, va favoriza interiorizarea lor şi vor deveni comportamente
fireşti.
Regulile sanitare trebuie respectate de fiecare dată, fără
excepţie. Este datoria fiecăruia să se asigure că sunt puse în practică
în toate situaţiile. Astfel:
• Periuţa de dinţi, lama de ras, aparatul de bărbierit, forfecuţa de
unghii, aparatul de depilat sunt de folosinţă individuală.
• Nu acceptaţi efectuarea tratamentelor injectabile decât de către
personal medical calificat.
• Asiguraţi-vă că acul şi seringile sunt sterile - scoase din
ambalajul original. Este dreptul dumneavoastră!
• La efectuarea tatuajelor, a găurilor pentru cercei trebuie folosite
doar ace sterile. Nu se admite folosirea aceluiaşi ac la mai multe
persoane decât dacă a fost sterilizat după fiecare utilizare.

48
• Utilizatorii de droguri injectabile trebuie permanent educaţi
pentru folosirea seringilor şi acelor sterile.
• La frizerie, saloane de cosmetică, manichiură, pedichiură
trebuie folosite doar instrumente sterilizate.
• Acele de acupunctură, instrumentele de îngrijire dentară, de
tatuare, instrumentele de manichiură nu transmit virusul, dacă se
respectă precauţiile elementare de igienă. Instrumentele trebuie
sterilizate corespunzător după fiecare utilizare. Se mai pot folosi
instrumente de unică folosinţă, care se vor distruge prin ardere după
utilizare.

49
 Capitolul 5
ASPECTE PSIHOLOGICE
ÎN INFECŢIA CU HIV/SIDA

5.1. Implicaţiile psihologice ale diagnosticului HIV+

5.2. Manifestări psihopatologice la copilul/adolescentul
cu HIV/SIDA
5.3. Adolescentul infectat HIV
5.4. Consilierea şi psihoterapia în infecţia cu HIV –
Elemente specifice
5.1. Implicaţiile psihologice ale diagnosticului HIV+

Aflarea statutului de seropozitivitate reprezintă un risc

psihologic deosebit şi antrenează o serie de repercursiuni psihologice.
Modul de expresie al acestor repercursiuni depinde de mai mulţi
factori, dintre care cei mai importanţi sunt: personalitatea subiectului,
circumstanţele diagnosticării seropozitivităţii şi anturajul său.
E. Kubler-Ross, psiholog american, a descris 5 etape prin care
trec persoanele seropozitive şi familiile acestora la aflarea
diagnosticului: negarea, furia, negocierea, depresia şi acceptarea.
Negarea, atunci când pacientul sau familia (părinţii) refuză să
dea crezare veridicităţii diagnosticului. Negarea reprezintă un
mecanism de apărare dificil şi de aceea, ca etapă iniţială, trebuie
respectată, dar nu întreţinută o perioadă prea mare de timp.
Furia este un mecanism de apărare mai elaborat şi reprezintă un
început de integrare; pacientul este invadat de anxietate şi caută
vinovaţi pentru ceea ce i s-a întâmplat. Ea constă în reacţii verbale
agresive care sunt greu de suportat de către anturaj. Cu toate acestea,
este important să se accepte aceste furii şi să fie lăsate să se exprime.
Negocierea constă în modalităţi de rezolvare colaterală a
situaţiei; ea apare la copiii mai mari, la adulţi, la aparţinători şi la
personalul care se ocupă de persoanele seropozitive. Pacientul ia în
consideraţie proiecte de viitor şi ia decizii, punând în practică anumite
ritualuri şi gânduri de tip magic („Mă voi lăsa de fumat.”, „Voi avea un
regim de viaţă mai echilibrat.”, etc). În această etapă persoana nu mai
suportă informaţia, dar acţionează prin ea.
Depresia reprezintă o decompensare reactivă şi o epuizare a
mecanismelor de apărare ale Eului. În această etapă pacientul se simte
inutil, nu mai are dorinţe şi simte că nu mai are viitor; de asemenea,
acesta se izolează, nu mai are prieteni, nu mai mănâncă etc. Această
izolare poate constitui un moment de căutare interioară a resurselor
pentru ca, ulterior, persoana să fie capabilă să înfrunte exteriorul, dar
poate fi şi un moment în care apar idei suicidare, tentative suicidare şi
chiar suicidul. Este foarte important ca familia şi prietenii să sprijine
persoana în această perioadă, să o confirme şi să-i arate că este iubită.
Acceptarea este etapa în care persoana acceptă să trăiască cu
statutul de seropozitivitate, este o reinvestire în sine, o reluare a
sentimentului de urgenţă de a exista şi de a profita de viaţă.

53
 Aceste etape diferă de la o persoană la alta iar desfăşurarea lor
nu este liniară. Astfel, persoana poate parcurge toate etapele iar ulterior
se poate reîntoarce la una dintre ele în funcţie de diferite evenimente
ale vieţii; alte persoane nu ajung niciodată la etapa ultimă, rămânând
blocaţi într-un punct. Cu alte cuvinte, e un proces continuu cu plecări şi
reveniri.
Persoana aflată în această situaţie se confruntă cu multiple
sentimente şi emoţii. Acestea se concentrează în jurul pierderilor
resimţite intens în plan psihologic. Am încercat, mai jos, să listăm
câteva dintre cele mai dureroase experienţe cu care se confruntă o
persoană seropozitivă.
• Pierderea sănătăţii – este faptul evident care apare în conştiiinţa
persoanei respective. Această pierdere duce la reajustarea priorităţilor
personale în jurul menţinerii unei stări de bine - cât mai aproape de
sănătatea pierdută – în dauna altor lucruri importante din viaţa
personală şi profesională.
• Pierderi în plan psihologic: pierderea aspiraţiilor, a statutului
social, a relaţiilor cu ceilalţi, scăderea stimei de sine, pierderea
interesului pentru viaţă etc. Aceste pierderi se petrec în timp şi duc, de
multe ori, la trăirea permanentă a senzaţiei de singurătate, de a fi
neînţeles, la retragere socială, la dezechilibre psihologice serioase.
• Pierderea viitorului. La aflarea diagnosticului toată perspectiva
asupra vieţii este răsturnată. Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc având
o viziune asupra propriului viitor şi idei despre cum îşi vor împlini
acele vise. Pierderea acestei viziuni asupra viitorului are un impact
devastator asupra imaginii de sine, a respectului de sine, a încrederii în
sine, a identităţii personale, a întegrităţii psihologice a persoanei.
• Ameninţarea permanentă a stigmatizării şi izolării din partea
societăţii. Persoanele HIV+ trăiesc această teamă indiferent unde
merg şi indiferent cu cine vorbesc. La serviciu, acasă, la şcoală, în
relaţiile cu prietenii sau rudele, permanent, selectează informaţiile
personale care pot fi spuse. Ei trebuie să decidă permanent cui, cum,
cât şi ce anume vor spune în legătură cu sănătatea lor, problemele lor,
nevoile lor.
• Descoperirea unui secret – infidelitate, prostituţie,
homosexualitate, consum de droguri. Există situaţii când, odată cu
dezvăluirea statutului de seropozitivitate, persoanele sunt nevoite să
dezvăluie informaţii ascunse până atunci, informaţii care pot prin ele
însele să pună în pericol echilibrul personal, al relaţiei de cuplu, al
relaţiei cu familia sau prietenii.
54
• Vinovăţia – pentru că s-a infectat şi poate că a infectat şi pe alţii.
În multe cazuri povara propriului diagnostic este dublată de povara
vinovăţiei. Dacă persoana nu depăşeşte această etapă psihologică ea
poate alimenta mari frământări şi poate duce la depresii serioase sau
alte manifestări psihopatologice.
• Povara păstrării secretului diagnosticului. Persoanele HIV+
ajung, în timp, să trăiască o viaţă dublă. O viaţă intimă, neîmpărtăşită
cu nimeni sau cu foarte puţine persoane şi o viaţă publică, cu alte
priorităţi, cu alte persoane, dar cu multe minciuni care acoperă cealaltă
parte, ascunsă, ce nu trebuie ştiută de nimeni. Această permanentă
dedublare duce la epuizarea resurselor emoţionale, la retragere socială,
la retragere în sine, schimbarea unor comportamente şi chiar, cu
timpul, la schimbări în personalitatea persoanei respective.
• Pierderea speranţei. Aceasta poate fi ce mai greu de suportat de
către persoana în cauză dar şi de către persoanele apropiate. Persoanele
trăiesc disperare şi neputinţă, nemaicrezând în apariţia în viitor a unui
tratament care să le rezolve problema. Orice încercare de a le vorbi
acestor persoane despre speranţă este privită cu neîncredre şi cinism.
Aceste pierderi şi experienţe prin care trec persoanele
seropozitive se cumulează, în timp, creând o adevărată pânză de
păianjen, din care persoana nu mai poate ieşi. Totuşi, problema majoră
din punct de vedere emoţional, este cea a morţii. În societatea noastră
moartea este privită ca un moment îndepărtat care nu priveşte decât
populaţia care a depăşit un anumit prag de vârstă. Pentru o persoană
infectată cu HIV perspectiva morţii devine brusc iminentă. Cu toate că,
la nivel intelectual, persoana înţelege că infecţia cu HIV este o boală
cronică, cu care se poate trăi foarte mult timp, la nivel emoţional
anxietatea dată de iminenţa morţii devine punctul cel mai dureros al
vieţii de zi cu zi. Această anxietate fundamentală va însoţi persoana pe
parcursul existenţei sale ulterioare, crescând sau diminuând în
intensitate, dezintegrând sau mobilizând persoana respectivă pe măsură
ce boala evoluează.
Mulţi dintre ei, trăiesc durerea propriei morţi chiar foarte
devreme, când încă nu au apărut semne de boală. Aceasta este
anxietatea anticipatorie care apare frecvent la cei diagnosticaţi cu o
boală terminală şi la membrii familiilor lor. Anxietatea anticipatorie
este una dintre marile consumatoare de energie psihică şi resurse
emoţionale, iar profesionistul trebuie să o recunoască şi să ajute
persoana să îi facă faţă.

55
 După o perioadă de timp, când apar infecţiile oportuniste,
cunoştinţe sau prieteni mor de aceeaşi boală, persoanele HIV+ se simt
din ce în ce mai vulnerabile, mai fragile în faţa acestei frici. Alte
pierderi se adaugă în timp: îşi pierd energia fizică, pierd capacitatea de
muncă, pierd unele abilităţi cognitive (de exemplu au pierderi de
memorie), uneori apar leziuni ale pielii vizibile, apoi pierderea
controlului asupra propriului organism (de exemplu incontinenţa
urinară sau parezele). Evident, devine, din ce în ce mai greu, de făcut
faţă acestor situaţii, iar apariţia sentimentelor de disperare, neputinţă,
ruşine, tristeţe, umilinţă, inutilitate este firească.
Atunci când evenimente traumatizante duc la pierderi multiple,
apar şi momente de criză, când persoana este pur şi simplu depăşită şi
nu mai face faţă situaţiei. Ea basculează emoţional într-o stare
psihopatologică de depresie sau de agitaţie şi/sau are comportamente
imprevizibile şi de neînţeles pentru cei din jur. Intervenţia
profesioniştilor este atunci foarte importantă, de cele mai multe ori,
fiind nevoie de o echipă multidisciplinară, pentru a evalua complet
situaţia şi a găsi sprijinul adecvat pentru persoana în cauză.

5.2. Manifestări psihopatologice la copilul/adolescentul cu

HIV/SIDA
La copiii şi adolescenţii seropozitivi apar o serie de manifestări
psihopatologice precum: anxietate, crize de afect, stări depresive,
agresivitate, regresie. Aceste maifestări diferă în funcţie de vârstă,
dezvoltarea psihoafectivă, tipul de educaţie primită şi răspunsul,
susţinerea primite din partea familiei.
Stările/tulburările anxioase sunt probabil cele mai frecvente şi
au o largă paletă de menifestări. Copilul/adolescentul poate trăi o
permanentă stare de nelinişte, ca şi cum ceva rău urmează să se
întâmple, poate avea tulburări de somn, coşmaruri, teamă de a rămâne
singur, iritabilitate, dificultăţi de concentrare. Copilul/adolescentul are
în permanenţă nevoie de atenţie, de aprobare, de prezenţa părinţilor.
Aceste manifestări se pot agrava până la fobii şi/sau tulburări obsesiv-
compulsive. Copiii şi adolescenţii seropozitivi spitalizaţi pot prezenta o
teamă intensă de moarte, teamă de personalul medical şi o teamă
exagerată de actele medicale (injecţii, perfuzii, recoltare de sânge,
puncţii etc). De asemenea, aproape în toate cazurile, manifestările
psihice sunt însoţite de manifestări vegetative cum ar fi: inapetenţă,
56
cefalee, greaţă, vărsături, transpiraţie, tensiune musculară accentuată,
erupţii cutanate. Pot apărea blocaje cognitive, tulburări de logică, ce
duc la dificultăţi în învăţarea matematicii. De multe ori anxietatea este
cronică şi se acutizează în situaţii traumatice sau dificile pentru copii
cum sunt internările prelungite în spital, instituirea sau schimbarea
schemei de tratament antiretroviral, pierderea unui prieten sau membru
al familiei, aflarea diagnosticului, dezvăluirea acestuia în comunitate,
trăirea unor experienţe stigmatizante etc. Tulburările anxioase pot fi
mult influenţate de familie şi mai ales de părinţi. Aceştia pot menţine
sau diminua starea copilului prin conduitele pe care le adoptă în relaţia
cu el, prin stilul de comunicare, dar şi prin propriile stări psihice.
Stările depresive sunt întâlnite mult mai frecvent la
copii/adolescenţii HIV+ decât în populaţia generală de
copii/adolescenţi. Simptomele definitorii sunt: retragerea, izolarea
socială, introversia, pierderea interesului şi a plăcerii de a se juca, plâns
uşor, lentoare ideativă şi în mişcări. Apare des tematica eşecului, a
incapacităţii: „nu pot”, „nu ştiu”, „nu reuşesc”, ceea ce exprimă
pierderea încrederii în sine şi a speranţei. Pot apărea însă şi momente
de hipersensibilitate, iritabilitate, nervozitate, agresivitate, ce întrerup
această stare generalizată. Starea psihică este însoţită de simptome
somatice cum sunt: inapetenţă sau bulimie, tulburările de somn,
cefalee, dureri abdominale, constipaţie. În special la adolescenţi, poate
apărea ideaţia suicidară, gânduri despre moarte şi sfârşitul existenţei.
Stările depresive necesită o atenţie specială din partea familiei şi a
specialiştilor, copiii având nevoie imediată de evaluare şi de tratament
specializat.
Crizele de afect sau de mânie pot apărea în special la
copii/adolescenţii proveniţi din familii hiperprotective cu mari carenţe
educaţionale. Se întâmplă destul de frecvent ca imediat după aflarea
diagnosticului, familia să permită copilului absolut totul satisfăcându-i
toate dorinţele ca şi când fiecare dintre ele ar fi ultima. Acest
comportament este perpetuat uneori ani întregi, iar când intervine o
contradicţie între dorinţele copilului şi posibilităţile reale de a le
îndeplini apar crizele de mânie ca o reacţie de protest iraţională şi
necontrolată. Copilul ţipă, loveşte, se aruncă pe jos şi se agită până la
epuizare.
Agresivitatea la copil şi adolescent se manifestă prin crize de
furie, fugă, autoagresivitate sau heteroagresivitate. Reacţiile
emoţionale ce însoţesc aceste exteriorizări comportamentale sunt cele
de teamă, intoleranţă la frustrare, furie, nerăbdare. Aceste reacţii sunt
57
cel mai adesea datorate unei mari insecurităţi pe care o resimt, lipsei de
repere şi puncte de sprijin în propria viaţă, unei istorii de viaţă dificile
sau a unor modele parentale şi de educaţie violente.
Conduitele regresive. Regresia este o formă de „retragere”, o
întoarcere psihologică într-o perioadă când copilul/adolescentul se
simţea în siguranţă şi când situaţia stresantă nu era prezentă sau când
părintele „a-tot-puternic” îl proteja. Copilul preferă să fie spălat, hrănit,
îngrijit de către părinţi, are un limbaj folosit la o vârstă anterioară de
dezvoltare, preferă jucării pe care le-a folosit când era mai mic, poate
apărea enurezisul etc. Regresia este un mecanism de apărare în faţa
unui eveniment stresor prea puternic pentru a fi înfruntat direct şi apare
destul de frecvent în cazul copiilor confruntaţi cu un diagnostic sever
cum este cel de infecţie cu HIV.
Aceste tulburări pot părea fireşti în contextul bolii, dar ele pot
avea repercusiuni atât în dezvoltarea psihoafectivă a copilului cât şi
asupra evoluţiei infecţiei cu HIV, fiind cunoscut faptul că o afecţiune
psihică duce la scăderea imunităţii organismului şi implicit la apariţia
unor infecţii oportuniste.
În toate aceste cazuri familia copilului seropozitiv, persoanele
implicate în educaţia sa, precum şi personalul medical trebuie să
observe şi să comunice modificările din comportamentul copilului.
Acestea trebuie evaluate în context individual pentru a fi stabilit
diagnosticul exact şi tratamentul adecvat.

5.3. Adolescentul infectat HIV

Adolescenţa este o perioadă de creştere a independenţei, a
autonomiei şi a vulnerabilităţii. Este o perioadă din viaţă în care stima
de sine este strâns legată de acceptarea egalilor. În parte, adolescenţii
se acceptă şi se plac aşa cum sunt ca rezultat al acceptării şi sprijinului
primit din partea egalilor.
Adolescentul se manifestă contradictoriu deoarece în organismul
său au loc puternice transformări hormonale. Astfel, el se poate purta
excentric faţă de adulţi şi conformist faţă de cei egali ca vârstă, poate
trece uşor de la o stare la alta fiind în plină negaţie a raţiunii. El caută
să-şi definească personalitatea, identitatea proprie şi se afirmă
opunându-se, încercându-şi armele mai ales împotriva celor din
familie.

58
 Adolescenţii ies din starea de dependenţă relativă a copilăriei şi
încearcă să-şi stabilească independenţa în afara familiei. Oricum, ei
încă au nevoi puternice de îngrijire, acceptare şi îndrumare de la
părinţii lor, ceea ce creează adesea conflicte şi răstoarnă echilibrul
dintre ceea ce are nevoie adolescentul şi ceea ce el acceptă.
Adolescenţa este o perioadă a sentimentelor confuze, în special în ceea
ce priveşte relaţia cu părinţii. Atitudinile de revoltă, contradicţiile pe
care le manifestă adolescentul nu trebuie să îngrijoreze prea tare (cu
excepţia situaţiilor în care iau o întorsătură antisocială). Aceste
atitudini de revoltă sunt mai liniştitoare în această etapă decât o
atitudine permanentă de aprobare conformistă.
Adolescenţa este o etapă stresantă. Astfel, adolescentul începe să
fie preocupat de: greutatea şi forma corpului, acnee, menstruaţie, sex,
regulile şi constrângerile impuse de şcoală şi de părinţi, bani etc.
Transformările profunde prin care trece adolescentul îi induc acestuia o
stare de disconfort care poate ajunge la o situaţie de stres. De aceea,
familia trebuie să fie pentru adolescent locul care îi conferă securitate
afectivă şi dragoste necondiţionată necesare maturizării sale psiho-
comportamentale.
Un adolescent HIV+ prezintă aceleaşi caracteristici de dezvoltare
psihologică şi relaţională cu familia ca şi cel sănătos, la care se
asociază anumite aspecte legate de stresul indus de percepţia sa de a fi
infectat cu HIV sau de a avea boala SIDA (se face referire la
adolescenţii care îşi cunosc diagnosticul). Adolescentul crede că
infecţia/boala îl va face să fie marginalizat social. Adolescentul infectat
HIV poate avea unele reacţii negative şi nume: îşi face singur rău prin
diferite moduri şi atitudini (fumează, bea, se droghează sau, din contră,
ajunge să-i ignore pe cei din jur şi să se autoexcludă social), face rău
altora adoptând un comportament antisocial (poate merge până la a
dori şi încerca să infecteze alte persoane).
Adolescentul HIV+ este supus unor situaţii foarte stresante,
precum:
• statutul de seropozitivitate are în percepţia sa repercusiuni asupra
integrităţii corporale, asupra frumuseţii, asupra sexualităţii,
asupra acceptării de către grupul de egali. Aceste aspecte sunt
deosebit de importante la această vârstă.
• schimbarea unor obişnuinţe alimentare în vederea adoptării unei
alimentaţii/diete echilibrate impuse de noua situaţie.
• dependenţa de medicamente şi de controale medicale regulate.

59
• relaţiile cu sexul opus în contextul fricii de a nu se afla
diagnosticul sau în situaţia asumării responsabilităţii de a-i
dezvălui partenerului situaţia sa şi a posibilităţii de a fi respins de
către acesta.
• dificultăţi de apartenenţă la grupul de egali datorate fricii de a nu
se afla despre diagnosticul său.
• întreruperea anului şcolar sau chiar repetenţie datorate
episoadelor acute de boală.
• certuri în familie sau chiar despărţirea părinţilor, provocate
uneori de statutul de seropozitivitate.
• probleme financiare ale familiei.
În aceste condiţii, rolul consilierului/psihologului este deosebit
de important atât pentru adolescent cât şi pentru familie, rolul său
constând în a-i ajuta să-şi recapete energia fizică şi psihică pentru a trăi
şi a face faţă problemelor, în informarea corectă în privinţa infecţiei
HIV şi bolii SIDA, în sprijinul de a găsi noi modalităţi de a se bucura
de viaţă, nu ignorând infecţia, ci luptând conştient împotriva ei.
De asemenea, intervenţiile suportive care se concentrează pe
promovarea independenţei şi păstrarea autonomiei pot face
adolescentul să fie capabil de a accepta sprijinul emoţional şi fizic fără
a se simţi ameninţat. Simţul deţinerii controlului poate fi sprijinit prin
oferirea de opţiuni adolescentului atunci când acestea există.
Adolescenţii care împărtăşesc un necaz comun pot fi unii pentru
alţii o sursă puternică de sprijin. Astfel, există un simţ al familiarităţii
şi al acceptării printre cei care împărtăşesc o nenorocire comună.
Adolescenţii pot fi încurajaţi să-şi extindă reţeaua de suport prin
participarea la grupuri de egali şi alte programe dezvoltate pentru
această grupă de vârstă. Grupurile diminuează izolarea adolescentului
furnizând în schimb siguranţa, un mediu suportiv în care participanţii
cred şi răspund prin dezvăluirea mutuală a emoţiilor şi experienţelor.
Grupul normalizează crizele adolescentului şi deschide noi surse de
forţă şi speranţă.

60
5.4. Consilierea şi psihoterapia în infecţia cu HIV - Elemente
specifice

Prin consiliere se intervine pentru a ajuta clientul să depăşească

anumite dificultăţi de ordin situaţional ale vieţii curente, care sunt de
intensitate medie şi nu au un caracter patologic.
Există câteva tipuri specifice de consiliere în infecţia cu HIV:
Consilierea pre-testare este efectuată înaintea testului HIV şi are
ca scop oferirea şi/sau clarificarea informaţiilor despre infecţia cu HIV
şi SIDA, despre căile de infectare, evitarea comportamentelor de risc,
precum şi implicaţiile medicale, sociale şi psihologice pe care le
presupune situaţia de a fi o persoană infectată. Persoana consiliată este
încurajată să se testeze informând-o asupra avantajelor testării şi este
obţinut consimţământul pentru testare.
Consilierea post-testare este diferită în funcţie de rezultatul
testului HIV. Astfel, consilierea post-testare după un test HIV negativ
se centrează pe identificarea acelor comportamente ale persoanei care
ar putea avea risc de infectare. Se întăresc informaţiile despre
transmiterea HIV şi modalităţile de prevenire ale acesteia. Se
încurajează retestarea la 3 şi 6 luni, mai ales dacă persoana are în
antecedente comportamente de risc. Consilierea post-testare pentru un
rezultat HIV pozitiv necesită o pregătire specială pentru a face faţă
situaţiilor de criză. Consilierea se centrează pe susţinerea emoţională a
persoanei, oferirea de informaţii încurajatoare, discuţia despre viitorul
apropiat. Trebuie să se ţină seama de mecanismele de apărare la boală
şi durere şi să se răspundă cu empatie şi respect.
Consilierea psihologică de susţinere (suportivă) poate avea loc
în toate etapele pe care le parcurge individul până la acceptarea
diagnosticului, în confruntarea cu agravarea bolii sau cu respingerea
socială etc. Acest demers este mai puţin structurat, principalul său scop
fiind depăşirea situaţiilor dificile din momentul respectiv, oferirea de
înţelegere, încurajare, susţinere, empatie, persoana găsind astfel
propriile soluţii pentru situaţia prin care trece.
Comunicarea diagnosticului copilului/adolescentului
seropozitiv este un demers delicat, dar necesar pentru o dezvoltare
psihologică adecvată copiilor şi adolescenţilor aflaţi în această situaţie.
Îndepărtăm astfel, scenarii de viaţă iraţionale, lipsa de responsabilitate
a copiilor/adolescenţilor faţă de tratament, lipsa de comunicare din
familie etc. Fiecare persoană este unică, iar istoria de viaţă a fiecărei
familii este, de asemenea, diferită. De aceea, comunicarea
61
diagnosticului trebuie făcută cu prudenţă, numai de personal calificat,
ce poate pregăti şi susţine acest demers şi poate asigura suportul
necesar copilului şi membrilor familiei după aceea.
Consilierea de doliu este necesară atunci când survine decesul
persoanei HIV+, fie ea adult sau copil. Ea se adresează membrilor
familiei persoanei decedate şi presupune oferirea de susţinere
emoţională. Acestă consiliere poate preceda decesul, în situaţia unei
suferinţe prelungite a persoanei HIV+, când membrii familiei pot fi,
cât de cât, pregătiţi pentru ceea ce se va întâmpla şi sunt încurajaţi să-şi
exprime gândurile şi sentimetele legate de despărţire. Indiferent de
circumstanţele decesului, după ce acesta are loc, persoanele afectate
trec printr-un „travaliu de doliu”, caracterizat prin mai multe stadii
psihologice cum ar fi: faza de negare, faza de fugă, de acceptare a
durerii şi de trăire efectivă a acesteia, faza de restructurare. În fiecare
dintre aceste situaţii, consilierul poate fi alături de persoanele
respective şi prin intervenţia sa poate ajuta persoana să-şi trăiască şi
să-şi exprime durerea dar să-şi găsească şi puterea de a merge mai
departe.
De asemenea, există un alt tip de intervenţie specifică pentru
lucrul cu persoanele HIV+, şi anume consilierea pentru îmbunătăţirea
complianţei/aderenţei la tratament. Complianţa arată măsura în care
comportamentul unui pacient coincide cu planul de îngrijire a sănătăţii
sale (tratament medicamentos, restricţii alimentare etc). Consilierea de
acest tip se poate face: la iniţierea tratamentului antiretroviral, la
schimbarea schemei de tratament sau când se constată dificultăţi ale
persoanei HIV+ de a urma tratamentul. Se întâmplă ca persoanele
infectate cu HIV, să treacă prin momente dificile, în care au dificultăţi
de a urma tratamentul antiretroviral. Acesta însă nu poate fi întrerupt
sau luat haotic pentru că se favorizează crearea rezistenţei virale, iar
tratamentul respectiv devine ineficient. În acest tip de consiliere, se
lucrează împreună cu persoana respectivă pentru a clarifica importanţa
tratamentului şi a unei bune complinaţe, pentru a identifica barierele în
calea unei bune complianţe, modalităţi practice de a ţine minte orele la
care trebuie luate medicamentele, modalităţi de a face faţă efectelor
adverse etc.

62
 Psihoterapia este un demers structurat ce presupune o aplicare
sistematică şi conştientă a unor mijloace psihologice de influenţare
pozitivă a comportamentului. Ea poate duce la o înţelegere mai
profundă a personalităţii persoanei, la înţelegerea modului de a face
faţă situaţiilor, a modului de reacţie etc.
Obiective ale psihoterapiei pot fi:
• încurajarea exprimării emoţiilor,
• trecerea peste criza existenţială în care se află persoana,
• îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare,
• reducerea consecinţelor bolii (atât a celor din plan psihologic, cât
şi a celor legate de simptomatologia bolii – ex. durerea),
• reducerea conflictelor intrapsihice,
• relaţiile din familie (disoluţia cuplului, încrederea reciprocă,
comunicarea autentică),
• pregătirea psihică pentru confruntarea cu moartea – terapia de
doliu.
Psihoterapia poate fi individuală sau de grup şi poate fi adresată
atât persoanelor infectate (copii, adulţi) cât şi persoanelor afectate
(rude, prieteni). Pot fi folosite diferite tipuri de psihoterapie (sistemică,
comportamental-cognitivă, sugestivă, contextual-modulară etc), dar
indiferent de aceasta, este necesar ca psihologul care o aplică să aibă o
formare adecvată în psihoterapie şi să cunoscă foarte bine implicaţiile
psihologice, sociale şi medicale ale infecţiei cu HIV.
Reguli generale în consilierea şi psihoterapia persoanelor infectate şi
afectate de HIV/SIDA:
• consilierul trebuie să deţină informaţii despre infecţia cu HIV şi
SIDA (modalitatea de acţiune a virusului, căile de transmitere şi
modalităţile de prevenire a transmiterii virusului, evoluţia
infecţiei, acţiunea medicamentelor, etc.);
• să se ofere un mediu de acceptare necondiţionată, suport şi
ascultare;
• să se cunoască bine evoluţia simptomatologiei şi a consecinţelor
acesteia în plan psihic;
• să se identifice şi să se activeze resursele clientului pentru o
restructurare a modului de percepere a realităţii;
• să se conştientizeze (de către consilier) dificultăţile legate de
explorarea unor subiecte cu mare încărcătură afectivă
(perspectiva morţii, lipsa de siguranţă legată de viitor,
vinovăţie);
63
• să se cunoască stadiile durerii şi individualizarea
comportamentelor clientului în cadrul acestor stadii;
• să se evite tendinţa de minimalizare a durerii clientului;
• însuşirea cunoştinţelor de dezvoltare normală a copilului şi
familiarizarea cu dinamica sistemului familial;
• să se respecte nevoile clientului (consilierul nu trebuie să
presupună că ştie ce este mai bine pentru client);
• să ajute clientul pentru a se implica activ în rezolvarea problemei
sale;
• să se evite ancorarea prelungită în trecut – accent pe prezent şi
viitor;
• aprofundarea modalităţilor de intervenţie în caz de criză;
• utilizarea unui limbaj pe înţelesul clientului (fie el copil sau
adult), atât în ceea ce priveşte vocabularul cât şi nivelul de
abstractizare.
„Semne” ale persoanelor HIV+ care necesită consiliere sau psihoterapie
• modificări comportamentale pronunţate (comportamente
nespecifice pentru persoana respectivă, care atrag atenţia),
• evitarea sau abandonarea prietenilor,
• eşec sau abandon şcolar brusc – în cazul copiilor/adolescenţilor,
• comportament autodistructiv,
• tulburări de somn şi/sau tulburări ale comportamentului
alimentar,
• refuzul de a comunica, retragere, izolare,
• gânduri sau tentative de suicid,
• consumul de alcool, medicamente, droguri.
Probleme frecvente ce apar în familiile afectate de HIV/SIDA
Sechelele psihologice şi sociale ale infecţiei cu HIV sunt
devastatoare pentru persoanele afectate, dar şi pentru familiile lor.
Infecţia cu HIV este o boală cronică şi terminală, ce forţează
persoanele şi familiile lor să facă faţă progresiei incerte a bolii,
regimului de viaţă dificil, dominat de tratamentul antiretroviral şi de
posibilitatea morţii sau posibila pierdere a unui membru al familiei.
Spre deosebire de alte boli terminale, infecţia cu HIV este complicată
şi de stigma şi discriminarea la care sunt expuşi cei infectaţi şi
familiile lor.
În acest context, familiile sunt forţate să se izoleze de membrii
familiei extinse şi de membrii comunităţilor din care fac parte pentru a
64
se proteja. Astfel, ei se lipsesc de un mare sprijin pe care l-ar primi în
circumstanţe diferite. Atunci, nu este surprinzătoare trecerea prin
momente de criză, care pot afecta întreaga familie. Pe termen lung,
familia este afectată şi modelele de comportament se schimbă în
funcţie de: ce membri ai familiei sunt infectaţi, rezistenţa la situaţiile
de stres şi mecanismele de a le face faţă ale fiecărui membru al
familiei, problemele supraadăugate (probleme financiare, afecţiuni de
altă natură ale membrilor familiei etc). Problemele generate în familie
ar putea fi:
• probleme în cuplu (în special dacă unul dintre ei este infectat şi
celălalt nu) – inautenticitate în comunicare, pierderea încrederii,
tulburări ale vieţii sexuale, violenţă domestică, despărţiri;
• supraprotecţia copilului bolnav în dauna celorlaţi copii;
• comunicare deficitară, inautentică cu copilul şi pierderea
încrederii acestuia în părinţi;
• probleme de comportament ale unuia sau mai multor membri ai
familiei – consum de alcool sau droguri, absenteism şcolar,
incapacitatea de a menţine un loc de muncă, infracţionalitate;
• apariţia unei tulburări psihopatologice a unui membru al
familiei;
• trăirea anticipatorie a doliului ce poate afecta decizii importante
ale membrilor familie cum ar fi: retragerea definitivă a copilului
de la şcoală, renunţarea la locul de muncă etc.
Desigur, sunt şi familii care, după trăirea primului şoc, se pot
mobiliza şi pot depăşi situaţia pentru a oferi tot sprijinul persoanei sau
persoanelor infectate. Pentru acele familii care nu reuşesc acest lucru,
intervenţia consilierului şi/sau psihologului este necesară înainte ca
lucruri iremediabile să se petreacă.
Recomandări pentru specialişti
În lucrul cu persoanele seropozitive trebuie să se ţină cont de
câteva aspecte esenţiale: infecţia cu HIV este o boală – adică viaţa
persoanei infectate depinde de tratament, de o alimentaţie sănătoasă şi
o viaţă echilibrată. Infecţia cu HIV este o boală terminală ceea ce poate
implica reacţii psihologice greu de suportat şi uneori determină
comportamente deosebite ale persoanelor afectate. De asemenea,
infecţia cu HIV este o boală stigmatizantă şi de aceea persoanele
afectate au nevoie de confidenţialitate, respect şi înţelegere.
• Este foarte important ca profesionistul să cunoască informaţii de
bază despre boală şi să se informeze regulat.
65
• Profesionistul trebuie să poată vorbi liber şi fără prejudecăţi
despre problematica sexuală a clientului şi despre modalităţile de
protecţie.
• Este utilă utilizarea unui limbaj clar, simplu şi adecvat capacităţii
de înţelegere a clientului.
• Este mai eficient să se recomande strategiile de „reducere a
riscului” chiar dacă tendinţa este de a accentua recomandările
restrictive (este mai util să găsim, împreună cu persoana consiliată ce
comportament mai puţin riscant i se potriveşte decât să insistăm pe
ceea ce nu are voie să facă).
• Respectarea confidenţialităţii este esenţială. Fiecare client este o
persoană care are dreptul de a comunica problemele sale numai cui
doreşte.
• Nediscriminarea. Ne referim aici la respectarea identităţii etnice,
religioase, orientării sexuale, normelor culturale a persoanelor care se
adresează profesioniştilor şi, bineînţeles, a statutului de seropozitivitate.
• Recunoşterea propriilor limite. Profesionistul trebuie să fie
sincer şi să recunoască când nu ştie ceva. Sinceritatea este un punct în
plus în câştigarea încrederii persoanei cu care lucrează.
• Respectarea deciziilor clientului – indiferent de părerile
profesionistului, clientul are dreptul de a lua decizia finală privind
propria viaţă, iar specialistul trebuie să respecte acest lucru (excepţia o
reprezintă situaţia când decizia persoanei pune în pericol viaţa sau
sănătatea altor persoane).

66
 Capitolul 6
ASPECTE SOCIALE
ÎN INFECŢIA CU HIV/SIDA

6.1. Nevoia de acceptare

6.2. Stigmă şi discriminare
6.3. Confidenţialitate
6.4. Integrarea în şcoală a copiilor seropozitivi
6.5. Drepturi şi obligaţii
6.1. Nevoia de acceptare
Faptul că infecţia HIV se asociază deseori cu comportamente
imorale precum şi faptul că nu se cunosc exact modalităţile de
transmitere determină o adevărată fobie faţă de persoanele afectate. O
serie de prejudecăţi sunt asociate de cele mai multe ori diagnosticului
HIV+.
Mass media joacă un rol important în răspândirea informaţiilor şi
poate avea o contribuţie decisivă în formarea sau combaterea acestor
prejudecăţi. Mass media este constrânsă prin natura activităţii ei, de
limitele impuse de spaţiu şi timp, şi aceasta poate conduce uneori la
superficialitate şi documentare insuficientă. În cazul ştirilor şi
reportajelor despre HIV/ SIDA, aceste limitări pot avea ca rezultat
prezentarea denaturată a bolii şi a persoanelor seropozitive. Aceste
persoane sunt în general prezentate în ipostaza de victime sau sunt
surprinse în fazele terminale ale bolii. Titluri de genul „În pat cu
SIDA”, „Condamnaţii la moarte au reuşit să supravieţuiască”, „Copiii
bolnavi de SIDA aşteaptă să moară”, „Copiii seropozitivi ar trebui
sterilizaţi!” nu fac decât să accentueze latura dramatică şi imaginea
astfel creată promovează frica de boală, victimizarea şi tendinţa spre
marginalizare.
Accentul pus pe felul în care persoana a fost infectată şi mai
puţin pe modul în care HIV/SIDA îi afectează viaţa nu duce decât la
judecarea persoanei respective de către public. Cunoaşterea căii de
transmitere nu foloseşte nici persoanei seropozitive şi nici publicului
larg, care are astfel tendinţa de a se crede invulnerabil la infecţia cu
HIV.
În consecinţă, de multe ori persoanele infectate sunt izolate şi
respinse din viaţa socială. Persoane ce în mod normal se integrau fără
probleme pot dintr-o dată să fie complet singure, luptându-se nu numai
cu boala, ci şi cu mentalităţile celor din jur. De multe ori, în locul
sprijinului, protecţiei sau încurajărilor, o persoană sau o familie
afectată de HIV/SIDA primeşte povara stigmei unei boli considerată
ruşinoasă şi de multe ori uşor transmisibilă.
Aceste persoane trebuie să reziste fizic şi mai ales psihologic în
condiţiile unei izolări impuse de mentalităţile comunităţii sau de cele
mai multe ori trăiesc într-o autoizolare psihică datorată nedivulgării
adevăratului diagnostic. Nevoia de a fi acceptat de ceilalţi, nevoia de
normalitate fac ca aceste persoane să nu spună nimănui prin ce trec.
Familiile cu copii infectaţi cu virusul HIV fac extrem de multe

69
sacrificii şi dau dovadă de multă inventivitate numai ca viaţa copilului
lor şi a familiei să nu fie afectată de stigmatul bolii. Copiii lor nu sunt
primiţi în şcoală alături de ceilalţi elevi, nu sunt primiţi uneori în
cabinete medicale sau stomatologice, nu sunt primiţi ca tovarăşi de
joacă ai copiilor din stradă etc. Alături de copilul infectat, acelaşi
tratament se aplică uneori celorlalţi copii din familie sau chiar
părinţilor. În astfel de cazuri este de înţeles că aceste familii ascund
adevăratul diagnostic al copilului.
Oricum, sentimentele pe care le încearcă un părinte care are un
copil HIV+ sunt devastatoare şi aduc multă durere şi suferinţă.
Frica cea mai mare este că, fiind infectat, copilul va muri. Furia
şi disperarea în faţa bolii sunt accentuate de neputinţa de a-şi ajuta
copilul în suferinţă. Grija pentru copil şi nevoile lui, pentru a-i asigura
condiţiile cele mai bune care să încetinească evoluţia bolii, este de
multe ori însoţită de sentimente de vinovăţie de a nu-i putea oferi
copilului chiar tot ceea ce are nevoie.
De aceea mulţi părinţi au tendinţa de a-i acorda copilului infectat
toată atenţia lor, cu riscul neglijării celorlalţi copii (atunci când ei
există) şi de a-l supraproteja din perspectiva grijii exagerate pentru
menţinerea sănătaţii lui, când tocmai, dimpotrivă, asigurarea simplei
normalităţi de viaţă socială în comunitate oferă un confort psihic bazal
necesar în lupta cu boala. Copiii infectaţi cu HIV au de multe ori o
dezvoltare psihică şi fizică normale. De aceea ei pot trece prin etapele
fireşti ale vieţii unui copil: grădiniţă, şcoală generală, liceu etc.
Copilul are nevoie de a se integra în viaţa comunităţii sale, de a
se implica în activitatea celor din jur, de a-şi consuma energia. Astfel,
el poate cunoaşte bucuria de a realiza ceva şi îşi dezvoltă abilităţile ce
ţin de socializare. Nu există nici un motiv obiectiv pentru care un copil
seropozitiv nu ar putea face aceste lucruri în măsura în care starea lui
de sănătate îi permite. Astfel îi este asigurată o dezvoltare firească,
armonioasă din punct de vedere psihic fără trauma izolării şi a stigmei
sociale.
E bine pentru copil să aibă responsabilităţi în casă, adecvate
vârstei, căci se simte important şi util, capabil să facă ceva şi are şi alte
preocupări decât cele legate de boală.
Copilul trebuie implicat în activităţile zilnice şi consultat în
legătură cu deciziile care privesc viaţa lui sau viaţa de familie. El
trebuie încurajat să-şi facă planuri de viitor, să aibă un grup de prieteni,
să se simtă inclus în viaţa socială.
70
 Povara păstrării timp îndelungat a unui asemenea secret este
vizibilă în viaţa familiei, care este într-o defensivă permanentă faţă de
oricine. Atmosfera tensionată încarcă deopotrivă şi copilul care
întotdeauna simte ce se întâmplă dincolo de cuvinte. Astfel, relaţiile
din familie precum şi modelele comportamentale de urmat pentru copil
se alterează.
Copiii au nevoie să vorbească cu părinţii lor despre boală, despre
schimbările prin care trec, despre tratamentul pe care îl urmează şi de
aceea e de dorit ca adulţii să discute sincer cu ei. Curiozitatea copilului
e firească, iar părintele este cel mai îndreptăţit să-i răspundă
întrebărilor lui. Părintele este persoana de referinţă în care copilul are
cea mai mare încredere şi de la care aşteaptă confirmarea stării lui de
sănătate, aşteaptă sprijin şi suport, primeşte încredere şi speranţă. În
acest fel părintele are ocazia de a-i transmite copilului exact acele
informaţii pe care le doreşte, îi poate observa reacţiile şi îşi poate
adapta comportamentul ulterior în funcţie de ele (îi poate fi sprijin în
durere, îi poate insufla speranţă în viitor, îl poate susţine în planurile
lui). Se reduc astfel şansele ca, în mod întâmplător, copilul să afle de la
alte persoane anumite lucruri pe care să le interpreteze în mod greşit.
Într-o discuţie deschisă cu părintele său copilul va înţelege mai bine
anumite aspecte ale diagnosticului său, se va simţi liber să-şi exprime
sentimentele şi temerile, se va simţi spijinit în acţiunile lui, se va
implica în lupta cu boala şi va fi mai motivat să-şi urmeze tratamentul.
Atitudinea cadrelor didactice privind acceptarea copilului HIV+
este esenţială în comunitate. O atitudine de respingere şi teamă poate
determina izolarea de către comunitate a întregii familii. Pe de altă
parte, o atitudine pozitivă poate schimba mentalităţile şi elimina
anumite prejudecăţi ale celorlalţi membri ai comunităţii.
E de dorit ca un copil seropozitiv să meargă la şcoală, dacă
starea de sănătate îi permite, pentru că numai alături de copiii de vârsta
lui va avea şanse de dezvoltare în plan fizic şi psihic, se va simţi la fel
ca ceilalţi şi va putea trece mai uşor peste problemele de sănătate.
Este necesară stabilirea unei relaţii de încredere reciprocă bazată
pe sinceritate şi deschidere între elevii HIV+, familiile acestora şi
cadrele didactice pentru a minimaliza stresul indus de statutul de
seropozitivitate.

71
6.2. Stigmă şi discriminare
Stereotipurile sunt generalizări abuzive, judecăţi de valoare
despre un grup de persoane, încercând să rezume caracteristicile
respectivului grup la un număr limitat de obiceiuri, comportamente etc.
În loc de opinii formate prin observaţie directă şi judecată critică,
recurgem la scheme simplificatorii, gata formate, învăţate în procesul
socializării. Motivul apariţiei stereotipurilor este de a simplifica
realitatea, de a plasa oamenii în „categorii mai largi” cu care ne este
mai uşor să operam. Aceste imagini ne influenţează comportamentele
şi ne condiţionează aşteptările pe care le avem faţă de acele grupuri.
Stereotipul reprezintă componenta emoţională a atitudinilor individuale
şi colective, în timp ce prejudecata reprezintă componenta cognitivă,
iar discriminarea componenta acţională a acestor atitudini în relaţie cu
indivizi şi grupuri sociale.
Prejudecăţile sunt aprecieri pe care le facem despre alte
persoane fără a le cunoaşte intr-adevăr. De cele mai multe ori aceste
idei preconcepute sunt dobândite în urma procesului de socializare.
Atunci când realitatea nu corespunde cu aşteptările noastre (cu ideile
noastre preconcepute) avem tendinţa să dăm o altă interpretare
realităţii pentru ca aceasta să corespundă schemelor noastre anterioare.
Prejudecata înseamnă „respingerea celuilalt” faţă de care manifestăm
sentimente negative şi avem o atitudine sau un comportament negativ
fără a fi fundamentate pe o cunoaştere reală a acestuia. Prin educaţie şi
mai ales prin comunicarea interculturală se încearcă depăşirea acestor
bariere umane artificiale, cel mai adesea surse de discriminare.
Stigmatul este o etichetă socială înjositoare care discreditează şi
cataloghează persoana care o primeşte şi care schimbă în mod radical
felul în care ea se percepe şi în care este percepută de alte persoane.
Stigmatul este un instrument puternic de control social. Stigmatul
poate fi folosit pentru a marginaliza, exclude şi a exercita putere asupra
indivizilor cu anumite caracteristici. Blamând anumite grupuri de
indivizi, societatea se poate scuza pe ea însăşi de responsabilitatea de a
avea grijă de aceste categorii de populaţie.
Discriminarea reprezintă un comportament negativ faţă de
membrii unui grup despre care avem prejudecăţi. Odată etichetaţi
negativ şi consideraţi diferiţi, membrii grupului discriminat sunt izolaţi
şi persecutaţi. Discriminarea este favorizată de mai multe situaţii:
cunoaşterea insuficientă a celorlalţi, generalizarea propriei experienţe
de viaţă (emiterea de judecăţi privind un întreg grup pornind de la

72
experienţa avută cu un singur membru sau cu puţini membri ai acestui
grup), selectarea stereotipurilor concordante cu credinţele şi impresiile
anterioare şi dezvoltarea de prejudecăţi privind persoanele cu care se
intră în competiţie, emiterea de judecăţi de valoare asupra altor grupuri
prin raportare la valorile şi normele propriului grup. Cel mai bun
remediu împotriva discriminării se găseşte în atitudinea oamenilor şi se
bazează pe înlăturarea stereotipurilor negative şi a prejudecăţilor.

În loc de prolog:
În multe societăţi, infecţia este asociată cu: oamenii de moravuri
uşoare, perversiunea, cei care nu au trăit responsabil, anumite grupuri
minoritare (homosexuali, consumatori de droguri, practicanţi ai sexului
comercial), iar cei infectaţi cu HIV sunt priviţi ca o ruşine pentru acea
societate. Această perspectivă se bazează pe faptul că primele
cazuri oficial recunoacute de infecţie cu HIV au apărut în rândul
homosexualilor şi persoanelor dependente de droguri. Astăzi însă
sunt infectaţi cu HIV oameni din cele mai diferite locuri ale lumii,
indiferent de vârsta, sex, religie, categorie socială. Copii, tineri şi
bătrâni deopotrivă, femei şi bărbaţi, heterosexuali şi homosexuali,
oameni fără educaţie şi intelectuali, bogaţi şi săraci, frumoşi şi urâţi,
toţi suntem expuşi şi vulnerabili la infecţia cu HIV.
În continuare vor fi prezentate imaginile asociate cu
HIV/SIDA, factorii care contribuie la stigmatul HIV, nivelele la care
apar reacţii discriminatorii şi situaţiile în care se întâlneşte
discriminarea persoanelor infectate sau afectate de HIV/SIDA.
Bolile cu transmitere sexuală sunt bine cunoscute ca atrăgând
după sine reacţii şi răspunsuri foarte puternice. Încă de la începuturile
epidemiei, o serie de imagini puternice au fost asociate cu HIV/SIDA,
acestea întărind şi legitimând stigmatizarea:
• HIV/SIDA văzută ca o pedeapsă (pentru comportamente imorale);
• HIV/SIDA văzută ca o crimă/delict (în relaţie cu victime inocente
sau vinovate);
• HIV/SIDA văzută ca o luptă (în relaţie cu un virus cu care trebuie
să te lupţi);
• HIV/SIDA văzută ca o oroare (în care oamenii infectaţi sunt
demonizaţi şi înfricoşaţi);
• HIV/SIDA văzută ca o diferenţă (în care boala este o nenorocire
a unor grupuri separate; „se întâmplă altora, nu mie”).

73
 Împreună cu credinţa larg răspândită că HIV/SIDA este
ruşinoasă, aceste imagini puternice reprezintă explicaţii „gata-
fabricate” (preconcepute), dar inexacte, care constituie o bază
puternică pentru stigmă şi discriminare. Aceste stereotipuri îi
îndreptăţesc, de asemenea, pe unii oameni să nege că ei personal sunt
infectaţi sau afectaţi de HIV/SIDA.
De-a lungul timpului au existat şi alte afecţiuni stigmatizante:
tuberculoza, epilepsia, sifilisul, bolile mentale, etc. Cu toate acestea
însă, HIV/SIDA se deosebeşte de alte maladii prin multiplele
dimensiuni ale stigmatului. În 1988, Gregory Herek şi Glunt au
calificat reacţia publică faţă de SIDA, în Statele Unite, ca „epidemia
stigmatului”.
Factori care contribuie la stigmatul HIV:
• HIV/SIDA este o afecţiune mortală;
• oamenii sunt înspăimântaţi că ar putea contacta virusul;
• HIV/SIDA este asociată cu comportamente care sunt deja
stigmatizate în multe societăţi (homosexualitatea, consumul de
droguri injectabile, practicarea sexului comercial);
• persoanele care trăiesc cu HIV/SIDA sunt considerate adesea ca
fiind responsabile de contactarea virusului;
• convingerile morale şi religioase îi conduc pe unii oameni la
credinţa că a avea HIV/SIDA este rezultatul unei vinovăţii
morale (precum promiscuitate sexuală sau sexualitate anormală)
care merită să fie pedepsită/criticată.
Reacţiile sociale discriminatorii faţă de persoanele care trăiesc cu
HIV/SIDA se pot manifesta la mai multe nivele:
• al societăţii (răspunsul poate lua forma legilor, reglementărilor,
politicilor şi procedurilor discriminatorii, făcând ca persoanele să fie şi
victime ale discriminării instituţionale);
• al comunităţii;
• interpersonal (nivelul experienţei individuale cu membri ai
familiei, prieteni etc);
• intrapersonal (în urma reacţiilor de respingere la mai multe
nivele, persoana poate ajunge să se autodiscrimineze, să se
autoizoleze).

74
 Discriminarea faţă de persoanele infectate cu HIV se întâlneşte
în numeroase situaţii, şi anume:
• Accesul la educaţie. Deşi în România acesta este garantat prin
legislaţie, de la începutul epidemiei şi până în prezent au fost multe
situaţii în care copiii infectaţi cu HIV au avut probleme în ceea ce
priveşte integrarea şcolară (refuzul înscrierii, tratament diferenţiat,
excludere din şcoală).
• Accesul la asistenţă medicală (în special intervenţii chirurgicale,
stomatologice, ginecologice). Sunt frecvente situaţiile în care medicii
au refuzat îngrijirile medicale pentru pacienţi infectaţi cu HIV de
teamă că aceştia ar putea să-i îmbolnăvească pe ei sau pe alţi pacienţi.
O reală problemă o constituie efectuarea operaţiilor de cezariană la
femeile însărcinate infectate cu HIV. Uneori acestea sunt lăsate să
nască normal deşi indicaţiile pentru scăderea riscului de infectare la făt
sunt de a naşte prin operaţie cezariană.
• Obţinerea drepturilor şi serviciilor sociale. S-au constatat
numeroase situaţii în care confidenţialitatea a fost încălcată chiar de
către cei care trebuiau s-o respecte; de asemenea, au fost semnalate şi
situaţii de intimidare. Unele persoane infectate cu HIV renunţă la
solicitarea drepturilor legale de teama încălcării confidenţialităţii, şi
prin urmare de teama stigmatului. În consecinţă, calitatea vieţii acestor
persoane scade, dar preferă acest lucru decât să trăiască cu povara
stigmatului.
• Obţinerea sau menţinerea unui loc de muncă (refuz la angajare,
concediere, forţarea pensionării).
• Obţinerea unei asigurări/împrumut bancar (condiţionare de
analize medicale, refuz, excludere).
• Închirierea unei locuinţe (refuz, evacuare).
• Migraţie (condiţionare prin testul HIV, refuz).
Prin urmare, stigmatul îi împiedică adeseori pe cei infectaţi cu
HIV să-şi dezvăluie diagnosticul, să solicite îngrijiri medicale şi psiho-
sociale, să urmeze o formă de învăţământ, iar pe cei care au avut un
comportament de risc să se testeze (teama de consecinţe în cazul unui
răspuns pozitiv).
Nu în ultimul rând, adeseori, comportamentul de prevenire este
el însuşi stigmatizat (pe de o parte, în societatea noastră tradiţionalistă
folosirea prezervativului nu este încă foarte agreată, iar pe de altă
parte, iniţierea unui comportament preventiv poate asocia persoanele
cu virusul). Astfel, unele persoane infectate cu HIV pot fi reticente în
75
iniţierea unui comportament de prevenţie (spre exemplu, o femeie cu
HIV poate că ar dori ca partenerul ei să folosească prezervativ, dar e
posibil să nu-i poată cere acest lucru datorită stigmatului asociat
sugestiei că ea sau partenerul prezintă un risc de infecţie cu HIV).
Statele lumii au instituit legi de protecţie împotriva discriminării.
La noi în ţară legislaţia garantează persoanelor infectate cu HIV
dreptul la muncă, la educaţie, la tratamente medicale şi dreptul la
confidenţialitate. Cu toate acestea, doar legislaţia în sine nu poate să
învingă teama oamenilor faţă de maladia HIV/SIDA, să schimbe
atitudinea lor faţă de cei infectaţi şi respingerea faţă de aceştia. Astfel,
o parte din persoanele infectate cu HIV sunt în continuare date afară de
la serviciu, evitate, nu sunt primite la dentist sau pentru diferite
tratamente medicale, copiii seropozitivi nu sunt primiţi în şcoli, etc.

Epilog:
Oare prin comportamentul nostru apropiem sau îndepărtăm
lumi? Prevenim sau dimpotrivă?…
Iată mai jos o poveste, o poveste adevărată despre cum s-a
curmat traseul profesional al unui tânăr de 30 de ani, care muncea cu o
„pasiune de nestăvilit” pentru a avea o carieră universitară. Şi, de
asemenea, în final, mărturia unui băiat de 18 ani care încă de timpuriu
a fost nevoit să renunţe la şcoală din cauza infecţiei cu HIV.
„Discriminarea doare mai mult decât boala în sine”
„Mă numesc A. şi sunt declarat pozitiv de mai bine de trei ani.
Am fost mereu o persoană studioasă, iar ceea ce mi-am dorit să fac am
făcut. În timpul liceului, participând la o întrunire, am cunoscut un
profesor universitar cu o carieră strălucită, profesor care m-a marcat
foarte mult şi care m-a făcut să înţeleg că şi eu vreau să urmez aceeaşi
carieră. Aşa că am făcut tot posibilul să-mi îndeplinesc visul. Nu spun
că a fost simplu, însă atunci când faci un lucru cu plăcere şi cu o
pasiune de nestăvilit parcă totul merge mult mai uşor. Am urmat în
timpul facultăţii (sub îndrumarea şi cu acceptul rectoratului) toate
cursurile care erau disponibile la momentul respectiv pentru ca
pregătirea mea profesională să fie cât mai vastă. Am rămas în interiorul
facultăţii urmând toţi paşii necesari unui proaspăt licenţiat pentru a
urca pe scara profesională, încercând totodată să nu-i dezamăgesc pe
cei care m-au susţinut, dar în primul rând să nu mă dezamăgesc pe
mine.

76
 E greu de descris momentul în care am înţeles că tot acest vis
frumos pe care îl trăiam şi pentru care am luptat şi am muncit
renunţând la plăcerile adolescenţei se va întrerupe. Deşi eram conştient
de boala mea am încercat să ascund pe cât posibil totul, asta de teama
reacţiilor celor din jurul meu. Nu ştiu cum şi nici nu vreau acum să îmi
mai bat capul cu astfel de întrebări, dar secretul meu s-a aflat. Cum s-a
aflat? Nu ştiu. Ştiu doar că am fost trimis la analizele anuale pe care
orice cadru didactic trebuie să le facă. Odată cu analizele obişnuite mi
s-a făcut şi testul HIV şi aşa s-a aflat că sunt bolnav. Ştiam că pentru
asemenea analize este nevoie de acceptul tău, dar faptul era deja
consumat. Am fost înştiinţat însă de directorul cabinetului că totul va fi
secret profesional şi nimic nu se va divulga. Mereu am crezut în
oameni, aşa că am lăsat totul aşa cum credeau ei că este bine, însă
astăzi regret. Nu-mi dau seama nici în ziua de azi cum s-a aflat despre
boala mea la locul de muncă. Erau două cabinete medicale care
cunoşteau diagnosticul meu, cel la care eu am fost repartizat pentru
angajare şi cel de la spitalul la care am mers pentru a urma un
tratament profesional şi supravegheat de medici de specialitate. Ştiu că
personalul de specialitate de la spital păstrează secretul profesional şi
ţin cont de interesul pacienţilor, aşa că pe acesta l-am exclus de pe lista
bănuiţilor. Se pare însă că undeva s-a produs o fisură şi diagnosticul
meu s-a aflat.
În urmă cu un an decanul facultăţii, la recomandarea şefului de
catedră la care eu lucram, mi-a propus să merg la o facultate din Franţa
pentru o specializare, specializare pe care urma să o încep imediat cum
se termina anul universitar. Am acceptat fără ezitare, pentru mine era o
onoare, mai ales că totul se făcea sub îndrumarea facultăţii. Asta mă
făcea să înţeleg că sunt apreciat la locul de muncă şi considerat bun în
ceea ce fac, dându-mi încredere în mine. Când s-a apropiat termenul la
care eu trebuia să fac formalităţile pentru plecare am constatat că eram
amânat fără motiv. Niciodată nu se găsea timp de rezolvare sau măcar
pentru o discuţie. Interesându-mă pe la diverse birouri mi-am dat
seama că ceva se întâmpla şi că, chiar dacă cursul respectiv urma să se
ţină în continuare aşa cum fusesem eu înştiinţat, eu nu voi merge (deşi
nici alt coleg nu fusese desemnat din partea facultăţii pentru a urma
cursul respectiv).
Am înţeles atunci că ceva nu este în regulă... Am vorbit cu
şefii mei ierarhici însă toţi ridicau din umeri neştiind ce se întâmplă şi
de ce decanul facultăţii s-a schimbat radical în privinţa mea. Dacă până
atunci eram printre favoriţii decanului, deodată decăzusem şi intrasem
77
în dizgraţia lui. Nu înţelegeam de ce şi vroiam să aflu motivele. Am
încercat din răsputeri să am o discuţie cu domnia sa, dar mereu eram
refuzat, mereu auzeam aceeaşi frază: „sunt ocupat acum, o să te sune
secretara să iţi spună când anume putem vorbi”. Am ajuns să urăsc
expresia asta şi o simt şi acum ca fiind asociată cu boala mea. La
serviciu... uşor, uşor, simţeam cum se lasă o linişte şi o apăsare din
partea decanatului... Spun asta deoarece până atunci nu întâmpinasem
nici o piedică în formarea carierei profesionale. Acum parcă totul
devenea imposibil, mereu eram refuzat sau nu exista nici o cale de
rezolvare (ceea ce până atunci, repet, nu se întâmplase). Am decis să
stau de vorbă cu decanul facultăţii pentru a vedea exact cum stau
lucrurile pentru că aşa consideram că este normal. Am să detest ziua
aceea câte zile voi mai avea. Fără nici o jenă şi cu o falsă îngrijorare
faţă de sănătatea mea, pe culoarele facultăţii mi-a spus că nu mai poate
investi în mine. Am simţit cum totul se prăbuşeşte peste mine,
cărămidă cu cărămidă, simţeam cum toata munca depusă se topea sub
ploaia de cuvinte pe care decanul mi le adresa. Nu mai putea investi în
mine pentru că eu eram bolnav şi pentru că, citez: „facultatea (cum
spunea dumnealui) nu poate investi într-un om fără un viitor sigur,
într-un om al cărui destin este curmat de o boală ruşinoasă”. L-am
rugat insistent să îmi spună ce boală crede că am, pentru că voiam să
mă conving că ştie adevarul, însă ocolea răspunsul. Atunci, la nervi,
cuvintele lui au fost foarte grele: „nu mai insista să pleci la specializare
pentru că nu vei pleca nicăieri. Motivul: nu poţi fi un exemplu pentru
ceilalţi, având în vedere faptul că nu ai ştiut să te protejezi şi că eşti
bolnav de SIDA. Spre binele tău şi al sănătăţii tale în primul rând, îţi
recomand să alegi o altă carieră profesională pentru că începând cu
noul an universitar postul tău se desfiinţează şi nu avem alte posturi
disponibile”. Şi acum parcă simt ecoul acestor vorbe cum se sparg în
inima mea, cum se agaţă de sufletul meu şi nu vor să se desprindă...
asemenea bolii care odată intrată în organism nu mai are cale de
întoarcere, ci numai cale de amânare a procesului de evoluţie. Nu am
înţeles nici în ziua de azi de ce a ales să vorbească cu mine pe culoarul
facultăţii şi nu în biroul dumnealui aşa cum se purtau discuţiile până
atunci. Era genul de om care pentru fiecare nimic te primea în birou cu
inima larg deschisă, chiar dacă erai student, coleg de muncă sau orice
altă persoană care cerea audienţă.
Am plecat ruşinat fără să mai cer alte explicaţii, simţeam cum
îmi car picioarele în cârcă pe scările facultăţii, credeam că nu se mai
termină, tot ce voiam era să plec din locul acela care până atunci pentru
78
mine fusese de vis. Îmi venea să plâng dar parcă eram secat, îmi venea
să ţip dar parcă eram mut, îmi venea să fug însă picioarele parcă îmi
erau amputate, un amalgam de sentimente şi de stări îmi invadau
trupul. Din toată discuţia avută nu simţeam decât un singur lucru şi
anume acela că eu sunt vinovat. Şi azi... după aproape un an... mă simt
la fel de vinovat... La început am discutat cu un avocat despre cele
întâmplate. Acesta mi-a recomandat să urmez ceea ce cred eu de
cuviinţă însă „să fiu conştient că nu va fi deloc uşor şi chiar dacă voi
câştiga, nimic nu va mai fi ca înainte”. A fost foarte sincer cu mine şi
m-a făcut să înţeleg că odată început, procesul demnităţii mele va fi o
cale lungă, obositoare şi mai ales murdară. „E un proces complex şi
greoi care nu te va afecta numai pe tine, ci mai ales pe cei din jurul tău
pe care îi iubeşti şi îi respecţi.” Având în vedere faptul că nici în ziua
de azi cei din familia mea nu ştiu despre boala mea am cosiderat atunci
că trebuie să spun STOP şi să mă opresc în ceea ce priveşte procesul.
Îmi iubesc mult familia, mai ales mama şi ştiu că toate aceste
evenimente i-ar afecta, aşa că am decis ca suferinţa şi povara să le duc
de unul singur.
Da, am renunţat uşor, şi am să vă spun de ce mi-am dat
demisia. Am vrut să o iau de la capăt. Simţeam că acolo nimic nu va
mai fi bine şi că la orice pas pe care aş fi vrut să-l fac ar fi existat
piedici, iar eu am obosit să mai lupt... Voiam linişte sufletească şi mai
ales voiam să nu mai fiu mânjit cu noroi şi cu lucruri pe care nu
puteam să mi le însuşesc. Am înţeles că nu contează cum te
îmbolnăveşti, că nu contează cum intri în contact cu virusul HIV
pentru că adeseori oamenii asociază asta cu homosexualitatea,
drogurile şi comportamentele imorale. Am înţeles că nu contează cum
evoluează boala şi cum se manifestă ea ci că tot ce contează este că tu
eşti BOLNAV şi că trebuie să stai cât mai departe. Un alt motiv pentru
care am renunţat uşor este MASS MEDIA. Da, mass media, şi asta
pentru că deşi jurnaliştii susţin că păstrează anonimatul pot face foarte
uşor din tine un subiect de presă. Un subiect plin de mizerii, care să te
pună într-o lumină a milei, dar şi a vinovăţiei, un subiect care porneşte
de la o sămânţă de adevăr (poate) dar care pentru cei ce se pricep în a
scrie poate fi dezvoltat şi înflorit. Pentru ei nu puteam fi decât un
subiect, iar eu am şi azi convingerea că se putea afla uşor numele meu
şi tot ce ţine de mine. Iar eu nu vreau acum să ies din anonimat, vreau
să îmi văd liniştit de viaţă şi vreau să-i protejez pe cei pe care îi iubesc.
Nu-mi permit să le fac rău celor pe care îi iubesc. Ştiu şi cred că într-o

79
zi fiecare va primi răsplata pentru ce a făcut şi va fi judecat pentru
faptele sale.
Maladia HIV/SIDA te face uneori să devii paranoic şi iţi dă o
anumită instabilitate. Cel puţin asta simt eu. De fiecare dată nu te
gândeşti decât la faptul: dacă s-a aflat, ce zic cei de lângă mine, etc. E
o luptă grea şi obositoare, de fiecare dată trebuie să te fereşti, fiecare
detaliu trebuie ascuns. Îmi ascund pastilele atunci când ies cu prietenii,
inventez motive când nu îmi este bine sau când nu am starea necesară
unei bune dispoziţii. Să fim serioşi, deşi mulţi spun că pot duce o viaţă
normală, regret să vă informez: NU E AŞA. Dacă până atunci
(momentul diagnosticării) nu mă interesa ce spun cei din jur, acum
DA, dacă până atunci nu mă feream cu nimic, acum DA. Acum dau
atenţie fiecărui detaliu, fiecărei stări pentru a-mi ascunde boala. E greu,
e obositor, mai ales când duci povara de unul singur. Sunt totuşi câteva
persoane în care am avut foarte mare încredere şi cărora le-am spus
diagnosticul pentru că în privinţa lor nu m-am înşelat până acum şi ştiu
că nimic din ceea ce le voi spune nu-i va afecta în aşa fel încât să fugă
de mine. Unii dintre prieteni chiar se încăpăţânează să rămână lângă
mine şi să mă ajute aşa cum pot ei. În viaţa fiecăruia se perindă foarte
multe cunoştinţe, dar foarte puţini prieteni, dacă reuşeşti să îi aduni pe
degetele de la o mâna pe cei care iţi sunt prieteni chiar eşti împlinit. Iar
eu mă simt din punctul acesta de vedere împlinit. Am fost groaznic
când nu trebuia, am fost rău, am fost bun, dar am fost om când a trebuit
şi cred eu că ei au apreciat lucrul acesta.
Odată o prietenă m-a întrebat: „Care e cel mai bun lucru care ţi
s-ar putea întâmpla?” iar eu nu am putut răspunde decât: „aş vrea să
mă trezesc din visul ăsta urât, să merg la spital şi cineva să îmi spună
că a fost o greşeală de diagnostic şi că nu sunt bolnav”. Sunt conştient
că nu va fi aşa dar vreau să cred că totul e normal şi că pot duce o viaţă
normală. Mă amăgesc, însă asta îmi dă putere să merg mai departe.
Sfat celor ce citesc nu pot da, dar o sugestie le pot face.
Credeţi-mă, e foarte greu pentru un om al cărui destin este curmat
brusc şi timpuriu să înţeleagă de ce îl ignoraţi sau îl îndepărtaţi. Un
bolnav de leucemie, cancer sau oricare altă boală incurabilă are nevoie
să creadă cât de cât că viaţa lui nu se va schimba radical, că poate duce
o viaţă normală, are nevoie să soarbă putere de la cei care vor să i-o
dea, are nevoie de oameni, dar mai ales vrea să nu se simtă vinovat
pentru că este bolnav. Pentru fiecare incurabil întrebarea „DE CE
EU?” macină sufletul puţin câte puţin până când inima se rupe în
fragmente ce nu mai pot fi lipite. Aşteptarea doare, aşteptarea sfâşie
80
sufletul, însă doar cei care trec prin asta simt cu adevărat ce înseamnă
să aştepţi să se întâmple ceva.
Credeţi-mă, ştiu când zic că discriminarea doare mai mult
decât boala în sine. Doar am păţit-o, şi singura teamă pe care o am şi
azi este ca lucrul acesta să nu se repete.”
(A, 30 ani)

„Ne este greu să luptăm împotriva bolii dar luptăm pentru că

viaţa nu aşteaptă. Discriminarea ne îngreunează şi mai mult situaţia
pentru că trebuie să ducem două lupte deodată. Este clar că nu putem
obliga oamenii să ne accepte, dar îi putem face să înţeleagă,
oferindu-le informaţiile corecte, că suntem persoane normale şi că
HIV/SIDA nu se transmite atât de uşor. Informaţiile incorecte, răutatea
şi indiferenţa oamenilor construiesc ziduri de care se lovesc planurile,
sentimentele şi visele noastre. Este foarte important ca oamenii să
înţeleagă că nu de milă avem nevoie ci de înţelegere. Toată lumea ştie
că şcoala este cel mai mare echilibru în viaţă, iar pentru acest lucru nu
trebuie să mai fim excluşi din şcoală. Un alt obiectiv important pentru
crearea unui viitor este acceptarea persoanelor seropozitive la locul de
muncă. Pentru unele persoane care nu au tăria de a trece peste această
situaţie, de cele mai multe ori discriminarea duce la un comportament
anormal în care acele persoane găsesc ca soluţie izolarea faţă de lume
iar în cel mai rău caz sinuciderea. Însă nu trebuie să acceptăm ca
rezolvare aceste soluţii pentru că viaţa merită mult mai mult şi de aceea
dorinţa de a lupta trebuie să fie mai puternică.”
(A.C., 18 ani)

6.3. Confidenţialitate
Confidenţialitatea reprezintă o componentă a dreptului la
intimitate al oricărei persoane. Există însă o distincţie clară între ceea
ce este „confidenţial” şi ceea ce este „privat/intim”. O informaţie
privată este orice informaţie pe care o persoană o consideră privată, şi
anume vârsta, greutatea corporală, agenda programată a întâlnirilor;
este o informaţie pe care persoana nu vrea să o divulge altora, deşi nu
întotdeauna ea poate fi protejată.
Informaţia confidenţială este acea informaţie pe care societatea a
decis să o protejeze şi pentru care s-a creat un cadru legislativ special.
Astfel de informaţii considerate confidenţiale sunt: informaţiile
81
medicale despre o persoană, informaţiile asupra situaţiei financiare,
etc.
Din acest punct de vedere informaţiile legate de statutul de
seropozitivitate HIV al unei persoane sunt informaţii medicale, nu
sociale, şi deci confidenţiale, iar oricine le află trebuie să le protejeze.
Legea 584/2002 prevede dreptul la confidenţialitate asupra
diagnosticului. Păstrarea confidenţialităţii datelor privind persoanele
infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru:
a) angajaţii reţelei sanitare;
b) angajatorii acestor persoane;
c) funcţionarii publici care au acces la aceste date.
Un motiv în plus pentru păstrarea confidenţialităţii asupra
statutului de persoană HIV+ îl reprezintă faptul că dezvăluirea acestuia
expune persoana la stigmatizare, discriminare şi implicit, respingere,
din partea societăţii (refuz la angajare, refuz la înscrierea în şcoală sau
grădiniţă, etc.). Dată fiind această reacţie a comunităţii, de multe ori
disproporţionată, păstrarea tăcerii este de înţeles. Dacă dezvăluirea
diagnosticului nu i-ar expune la asemenea consecinţe negative şi ar fi
protejate împotriva discriminării, persoanele infectate cu HIV/SIDA ar
avea din ce în ce mai puţine motive de teamă în faţa deconspirării
statutului serologic şi într-o astfel de situaţie confidenţialitatea ar
deveni mai puţin importantă.
Cei care cunosc diagnosticul de seropozitivitate îl pot dezvălui
numai cu acordul persoanei infectate sau al aparţinătorului. În cazul
copiilor infectaţi cu HIV părinţii trebuie să decidă cui vor să vorbească
despre infecţia copilului lor. Dacă părinţii refuză să facă cunoscută
situaţia, medicii şi consilierii din serviciul social au obligaţia morală şi
legală de a le respecta dorinţa.
Datorită faptului că infecţia HIV este imposibil de transmis prin
activităţile desfăşurate în comun în şcoli sau grădiniţe şi măsurile de
prevenire la expunerea cu HIV trebuie aplicate indiferent de
cunoaşterea statutului de seropozitivitate al unei persoane, informarea
personalului din şcoli sau grădiniţe nu este necesară. Educarea
copiilor privind folosirea precauţiilor universale este eficientă şi
suficientă în prevenirea bolilor infecţioase.
Este de preferat ca diagnosticul de seropozitivitate să fie
cunoscut de către învăţător/profesor diriginte, director, de către
medicul sau asistentul medical al şcolii pentru a putea fi înţeles şi
ajutat în unele situaţii critice prin care poate trece (absenţe îndelungate,
randament mai scăzut la învăţătură, protecţie mai deosebită în faţa
82
îmbolnăvirilor, etc.). Informaţiile nu trebuie însă folosite pentru a-l
exclude sau izola de restul copiilor. Părerile personale trec aici în plan
secund faţă de comportamentul profesionist care presupune respectarea
opţiunilor copilului şi părinţilor.
În cazul medicilor informaţiile cu privire la statutul HIV/SIDA al
unui pacient trebuie să fie comunicate între specialişti, pentru a se
asigura acurateţea diagnosticelor şi conduitelor terapeutice chirurgicale
şi nechirurgicale în diferitele faze evolutive ale infecţiei HIV/SIDA.
Recomandarea Comisiei Naţionale de Luptă Anti-SIDA este de a cere
acordul (verbal sau scris) pacientului asupra comunicării diagnosticului
unei terţe persoane.
Deşi nu există o prevedere care să se adreseze exclusiv cadrelor
didactice, confidenţialitatea asupra diagnosticului de infecţie HIV este
reglementată indirect de legislaţia privind divulgarea secretului
profesional.
Divulgarea secretului profesional şi încălcarea confidenţialităţii
se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă,
conform Codului Penal, Art.196.

6.4. Integrarea în şcoală a copiilor seropozitivi

Unul dintre drepturile fundamentale ale copiilor este acela la
educaţie. Accesul la educaţie este esenţial pentru creşterea şanselor de
integrare socială în viaţa adultă. Educaţia poate fi considerată drept
principalul mijloc de socializare sau, chiar mai larg, de civilizare.
Şcoala este un mijloc important de dobândire a statutului de cetăţean.
Cu cât nivelul de educaţie creşte, cu atât cresc şansele de integrare
socială.
Un element distinctiv al fenomenului HIV/SIDA din România
este numărul mare de cazuri în rândul copiilor, şi anume în rândul
celor născuţi în anii 1988–1990. Dacă ţinem cont de faptul că cea mai
mare parte a acestei „generaţii” depăşeşte statutul de copil, trecând la
cel de adolescent şi chiar adult, aparent, integrarea şcolară a copiilor
seropozitivi nu (mai) este de actualitate.
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, vom trece în revistă
câteva elemente specifice legate de accesul la educaţie al copiilor cu
HIV/SIDA în ultimii 16 ani.
Primele încercări de integrare în şcoală a copiilor seropozitivi,
realizate în anii 1994-1995, s-au lovit de reacţia comunităţii şi de lipsa
83
de informaţii despre infecţia cu HIV. Astfel, au apărut clase speciale în
care copiii cu HIV aflaţi în instituţii primeau un minim de educaţie (de
ex. în com. Vidra din jud. Ilfov). Copiii din instituţii au fost primii
depistaţi şi iniţial au fost cei mai numeroşi. O explicaţie ar putea fi
legată de faptul că, având diferite probleme de sănătate (ex. distrofici),
ei au fost principalii recipienţi ai transfuziilor cu sânge şi derivate din
sânge, iar în anii 1988-1990 nu existau facilităţi de testare HIV a
acestora. În 1990 au fost depistate peste 1000 de cazuri de infecţie cu
HIV, cele mai multe dintre aceste cazuri fiind în rândul copiilor. În
cazul copiilor din familii, cel mai frecvent este acreditată teza infectării
nosocomiale (în cadrul unor intervenţii medicale). Aceasta s-a produs
în condiţiile precarităţii sistemului sanitar din perioada sus-menţionată
prin folosirea aceloraşi ace de seringă la mai mulţi copii, fie atunci
când erau internaţi în spital, fie la vaccinări. Astfel, au apărut situaţii în
care cea mai mare parte a copiilor născuţi în acea perioadă dintr-un
cartier sau chiar de pe o stradă să fie infectaţi cu HIV.
În privinţa copiilor din familii se pot identifica 4 tipuri diferite de
reacţii în ceea ce priveşte accesul la educaţie.
Primul tip de reacţie, al familiei, pleca de la premisa că datorită
diagnosticului, şansele copilului de a trăi o perioadă mai lungă de timp
şi de a fructifica astfel beneficiile educaţiei sunt foarte mici. Adăugând
la aceasta hiperprotecţia părinţilor, ori teama de reacţia comunităţii la
aflarea diagnosticului copilului, reacţia a fost de abandonare a şcolii.
Dictonul care părea să predomine era unul dureros: „Cât mai are de
trăit, să trăiască fără griji!”. De-a lungul timpului au fost chiar medici
care nu credeau că aceşti copii vor ajunge adulţi sau vor trăi prea mult.
Un al doilea tip de reacţie a venit din partea familiilor şi copiilor
care au ales să continue să frecventeze şcoala. Atâta timp cât starea de
sănătate era relativ bună şi stabilă, aceşti copii care au beneficiat de
sprijinul familiei, au mers în continuare la şcoală. În unele cazuri
părinţii au ales să păstreze confidenţial diagnosticul de teama reacţiei
celor din jur, dar şi pentru a-l proteja pe copil. În alte cazuri, familia a
comunicat diagnosticul la şcoală sau acesta a fost aflat din alte surse.
În situaţia copiilor al căror diagnostic a fost aflat la şcoală, cei care au
continuat să frecventeze cursurile au fost cei care au fost acceptaţi de
către cadrele didactice şi/sau comunitate. Această situaţie de acceptare
a fost mai frecventă în comunităţile în care cazurile erau mai
numeroase.

84
 Derivat din tipul anterior a existat şi un al treilea scenariu. Un
număr însemnat de copii, datorită spitalizărilor repetate, au fost nevoiţi
să întrerupă pentru o perioadă şcoala. Aceste perioade de întrerupere
au variat, iar în unele situaţii au fost pasul spre abandon. Astfel, puţini
dintre copii au continuat studiile după terminarea gimnaziului, cei mai
mulţi dintre cei care încă sunt şcolarizaţi având decalaje faţă de nivelul
aşteptat conform vârstei.
Cel de-al patrulea tip de reacţie a fost acela de respingere şi a
venit din partea comunităţii. Cadrele didactice, au fost şi ele, parte a
comunităţii şi uneori au reuşit să schimbe situaţia, dar de multe ori nu
au reuşit. Protestele părinţilor, ameninţările la adresa copiilor
seropozitivi sau a familiilor acestora, uneori refuzul unor cadre
didactice de a-i accepta pe copii au fost tot atâtea cauze ale
abandonului şcolar.
Informaţii exacte privind numărul şi procentul copiilor
seropozitivi care sunt şcolarizaţi sau al celor care au abandonat şcoala
sunt dificil de obţinut. Datele statistice ale Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) arată că 3711 copii se aflau
în evidenţele Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului (DGASPC) la sfârşitul anului 2004, ceea ce din numărul
total de copii cu HIV/SIDA, de aprox. 8000, reprezintă 46%. Dintre
aceştia, aprox. 58% frecventează o formă de învăţământ (vezi tabel 7).

85
Tabel 7. Situaţia şcolarizării copiilor cu HIV/SIDA aflaţi în evidenţa
DGASPC-urilor

Număr copii infectaţi cu HIV / bolnavi SIDA 3.711

aflaţi în evidenţa DGASPC la 31 Decembrie (dintre care 2.351 copii
2004 bolnavi SIDA)
Copii infectaţi HIV / bolnavi SIDA care
2.175
frecventează o formă de învăţământ
în învăţământul special: 452
- învăţământ special în comunitate 286
- învăţământ special în centrul de plasament 166
în învăţământul de masă: 1.723
- învăţământ de masă în comunitate 1.698
- învăţământ de masă în centrul de plasament 25

Sursa: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Statistici -

situaţia protecţiei copilului
(http://www.copii.ro/Prezentare_sistem_Ianuarie_2005.xls)
De-a lungul timpului situaţia s-a îmbunătăţit în special prin
intervenţiile organizaţiilor neguvernamentale care au derulat campanii
tot mai ample de informare, educare, conştientizare, sensibilizare a
publicului larg privind HIV/SIDA. Cu toate acestea, şi în 2004 şi în
2005 au fost semnalate cazuri de discriminare în ceea ce priveşte
accesul copiilor seropozitivi la educaţie2.
Modalităţi de facilitare a integrării şcolare
Din analiza situaţiei actuale putem identifica ariile asupra cărora
se poate interveni pentru a asigura accesul la educaţie al copiilor şi
tinerilor care trăiesc cu HIV/SIDA.
Pentru copiii care au abandonat şcoala primară există programul
„A doua şansă pentru învăţământul primar”, care, conform Art.1 din
Ordinul MEdC Nr. 4615 bis/06.09.2004, are ca scop sprijinirea
copiilor/tinerilor/adulţilor pentru recuperarea învăţământului primar,
fiind deschis tuturor celor care nu au finalizat acest nivel de studii şi

2
Astfel de situaţii au fost semnalate Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării de Fundaţia Romanian Children’s Appeal, altele fiind menţionate şi în
Raportul de Evaluare Intermediară a Strategiei Naţionale HIV/SIDA 2004-2007.
Martie 2006 (pag. 91) elaborat de către Romanian Angel Appeal cu suportul tehnic şi
financiar al UNAIDS, sub patronajul Comisiei Naţionale Multisectoriale HIV/SIDA.
86
care au depăşit cu cel puţin 4 ani vârsta de şcolarizare corespunzătoare
învăţământului primar3. La nivel general, legislaţia care să prevadă
accesul nediscriminatoriu al copiilor/tinerilor seropozitivi la educaţie,
cuprinde legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului şi legea 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii
maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu
HIV sau bolnave de SIDA.
Pentru cei care au abandonat şcoala pe parcurs, au avut
întreruperi sau au terminat doar gimnaziu şi nu au o calificare, sunt
necesare programe prin care să dobândească o calificare. Deşi se pot
derula cursuri special pentru ei, este de dorit să nu fie trataţi diferenţiat
şi să urmeze aceste cursuri împreună cu alţi tineri care nu au o
calificare.
Pentru cei care şi-au continuat studiile şi după aflarea
diagnosticului, intervenţia trebuie axată pe susţinerea lor în continuare
şi pe sprijinirea integrării lor în muncă.
Cea mai dificilă intervenţie este la nivelul comunităţilor
refractare la accesul copiilor/tinerilor cu HIV/SIDA la învăţământul de
masă.
Experienţa sugerează că este necesară informarea şi
sensibilizarea comunităţii la problemele persoanelor seropozitive. Nu
este recomandabil ca aceasta să coincidă cu momentul aducerii unui
copil cu HIV în şcoală, ci ar fi de dorit ca aceasta să se producă înainte,
dar fără a menţiona această perspectivă. Sprijinul venit din partea
cadrelor didactice este foarte important, în special în comunităţile mici,
acestea fiind (conştient sau nu) lideri ai comunităţii. În unele cazuri în
care s-a reuşit integrarea şcolară a unor copii în comunităţi refractare,
rolul cel mai important l-a avut directorul/conducerea şcolii sau
Inspectoratul şcolar, care au fost perseverenţi şi, de exemplu, au
organizat sesiuni de informare în comunitate, cu părinţi, cu cadre
didactice, la aceste sesiuni invitând fie un medic (eventual din
comunitate), fie specialişti din partea unor organizaţii
neguvernamentale de profil. Riscul unor astfel de sesiuni este acela de
a atrage atenţia asupra problemei şi de a acutiza dezbaterile, iar în
cazul în care confidenţialitatea diagnosticului copilului ce urmează să
fie integrat sau care tocmai a fost integrat în şcoală, nu este păstrată,
tensiunile pot creşte devenind greu controlabile. Legislaţia anti-
3
Raportul de Evaluare Intermediară a Strategiei Naţionale HIV/SIDA 2004-2007.
Martie 2006 (pag. 91)

87
discriminare (OU 137/2000, OU 27/2004) dă dreptul Consiliului
Naţional pentru Combaterea Discriminării să aplice şi amenzi
contravenţionale celor care comit un act de discriminare, iar acest lucru
s-a întâmplat deja în unele cazuri.
În demersul de facilitare a integrării şcolare şi sociale a
copiilor/tinerilor cu HIV/SIDA este adeseori necesară implicarea mai
multor specialişti şi a liderilor formali şi informali ai comunităţii
(preot, medic, poliţist, consilieri locali etc.)

6.5. Drepturi şi obligaţii

Din statutul de seropozitiv HIV decurg o serie de drepturi şi
obligaţii. În funcţie de stadiul infecţiei, drepturile sunt mai largi sau
mai restrânse, dar ele se acordă numai celor care le solicită.
În România, situaţia persoanelor seropozitive este reglementată
de legea 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei
SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau
bolnave de SIDA şi de legea 519/2002 pentru aprobarea OUG
nr.102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap.
Conform legii 584/2002, persoanele infectate cu HIV sau
bolnave de SIDA beneficiază de protecţie socială, de tratament
nediscriminatoriu în ceea ce priveşte dreptul la învăţătură, dreptul la
muncă şi protecţia socială a muncii şi la promovarea profesională, iar
starea sănătăţii lor nu poate constitui criteriu de concediere.
Pentru o alimentaţie corespunzătoare care să asigure eficienţă în
tratamentul cu medicamente antiretrovirale atât pentru bolnavii
internaţi şi instituţionalizaţi, cât şi pentru cei din ambulatoriu, se
acordă indemnizaţii lunare de hrană, în cuantum aprobat prin hotărâre
a Guvernului. În februarie 2005, cuantumul acestora a fost stabilit la
67.000 lei/zi pentru copii, respectiv 90.000 lei/zi pentru adulţi.
Principalele drepturi ale unui copil sunt reglementate de legea
519/2002 (art.18) şi includ următoarele aspecte:
a) acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit,
b) pregătire şcolară la domiciliu a copiilor cu handicap,
nedeplasabili, pe durata învăţământului obligatoriu prevăzut de lege;
c) alocaţie de stat majorată cu 100%;
d) asistent personal pentru copilul cu handicap grav (gradul I);
părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav pot opta
88
pentru primirea unei indemnizaţii sau pentru angajarea unui asistent
personal;
e) asistenţă medicală pentru copilul cu handicap, în condiţiile Legii
asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, cu modificările şi
completările ulterioare;
f) gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun
de suprafaţă sau cu metroul, pentru copiii cu handicap accentuat şi grav
şi pentru asistenţii personali ai acestora, acordată pe baza unei anchete
sociale realizată de către asistentul social din cadrul compartimentului
specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau
reşedinţa copilul cu handicap;
g) gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de
persoane, clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele pentru transport
fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu
handicap grav şi pentru asistenţii personali ai acestora şi în limita a 6
călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu handicap accentuat şi pentru
însoţitorii acestora;
h) alocaţie lunară de hrană pentru copiii bolnavi de HIV/SIDA,
calculată pe baza alocaţiei zilnice de hrană stabilite pentru consumurile
colective din unităţile sanitare publice (pentru perioada în care copilul
este îngrijit în familie).
Alocaţia lunară de hrană se adaugă la indemnizaţia lunară de hrană
stabilită prin legea 584/2002 şi se acordă prin intermediul primăriilor.
Persoana care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil
cu handicap beneficiază de următoarele drepturi:
a) concediu plătit pentru îngrijirea copilului cu handicap, până la
împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani;
b) concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap
accentuat sau grav, care necesitã tratament pentru afecţiuni
intercurente, până la împlinirea de către copii a vârstei de 18 ani;
c) gratuitatea serviciilor de cazare şi masă pentru persoana care
însoţeşte copilul cu handicap grav în spital, pe teritoriul României, la
recomandarea medicului specialist;
d) scutire de plata taxelor de abonament pentru persoana deţinătoare
de aparat de radio şi de televizor, dacă copilul are handicap grav;
e) prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de plata
abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse, precum şi de
costul a 400 de impulsuri pentru nevăzători, dacă copilul are handicap
grav sau accentuat;

89
f) prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor
din fondul de stat, în condiţiile legii, dacă copilul are handicap
accentuat sau grav;
g) stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de
închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă deţinute
de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la tariful minim
prevăzut de lege, dacă copilul are handicap accentuat sau grav.
Încadrarea într-o categorie de handicap a unui copil se realizează
de către Comisia pentru Protecţia Copilului (Comisia de Evaluare
Complexă) din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului de la nivel judeţean/local pe baza certificatului
medical eliberat de medicul specialist. Încadrarea ca asistent personal
se face de către primăria localităţii de domiciliu a copilului, asistentul
personal devenind angajat al primăriei.
Pe lângă legislaţia internă, există reglementari internaţionale
generale care se referă la toţi copiii şi care includ drepturi precum:
dreptul la viaţă, dreptul la o familie, la educaţie, la îngrijire medicală
etc.
Principalele drepturi ale unui adult cu HIV/SIDA (conform legii
519/2002 modificată şi completată prin legea 343/2004) sunt:
a) indemnizaţie lunară de 1.400.000 lei pentru adulţii cu handicap
grav şi accentuat, dacă nu realizează venituri din salarii sau pensii, cu
excepţia pensiei de urmaş; adulţii cu handicap grav sau accentuat care
realizează venituri din salarii sau pensii, cu excepţia pensiei de urmaş,
beneficiază de o indemnizaţie lunară de 50%, respectiv de 30% din
valoarea indemnizaţiei lunare;
b) asistent personal pentru adultul cu handicap grav; persoana cu
handicap grav sau reprezentanţii legali ai acesteia, pot opta pentru
primirea unei indemnizaţii echivalente cu salariul asistentului personal;
c) scutire de plata taxelor de abonament pentru adulţii cu
handicap grav, deţinători de aparate de radio şi de televizoare; de
aceastã facilitate beneficiază şi persoanele care au în întreţinere
persoane cu handicap grav, dacă locuiesc împreună;
d) prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de plata
abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse, atât pentru
adulţii cu handicap grav şi accentuat, cât şi pentru familiile acestora,
dacă au domiciliul comun;
e) gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în
comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru adulţii cu handicap
accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora ;
90
f) gratuitatea transportului interurban – în aceleaşi condiţii ca şi la
copii;
g) pregătire şcolară la domiciliu, pe durata învăţământului general
obligatoriu, la cerere, a adulţilor cu handicap grav, nedeplasabili;
h) asistenţă medicală, în conformitate cu prevederile Legii nr.
145/1997, cu modificările şi completările ulterioare;
i) medicamente gratuite atât pentru tratament ambulatoriu, cât şi pe
timpul spitalizării;
j) bilete de tratament gratuite, în limita posibilităţilor existente, în
staţiuni balneoclimaterice, pe baza reglementărilor stabilite de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei;
k) acordarea unei camere în plus, în condiţiile legii, pe baza
contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de
locuinţă deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la
solicitarea persoanelor cu handicap grav, precum şi a familiilor care au
în întreţinere un copil cu handicap grav;
l) stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de
închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă, deţinute
de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la tariful minim
prevăzut de lege, dacă persoana are handicap accentuat sau grav;
m) prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor
din fondul de stat şi repartizarea, la cerere, a apartamentelor la
niveluri inferioare ale imobilelor, pentru persoanele cu handicap
accentuat sau grav;
n) acordarea a 25% din fondul de locuinţe sociale persoanelor cu
handicap grav, conform legilor în vigoare.
Obligaţiile sunt legate în special de protejarea celorlalţi şi sunt
prevăzute în legea 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii
maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu
HIV sau bolnave de SIDA. Infectarea voluntară este pedepsită,
conform Codului Penal, cu închisoare de la 5 la 15 ani. O persoană cu
HIV/SIDA este obligată să informeze medicul curant, inclusiv medicul
stomatolog, cu privire la statutul său HIV, atunci când îl cunoaşte.
O persoană HIV+ are aceleaşi drepturi cu una HIV-, drepturi ce
decurg din statutul de cetăţean. De ex. are dreptul de a se căsători, de a
avea copii, dreptul la intimitate, la respectarea vieţii private, la
imagine.
Realitatea arată că cea mai mare parte a persoanelor afectate de
HIV/SIDA preferă să nu beneficieze de aceste drepturi de teamă că,
încălcându-se confidenţialitatea, s-ar putea afla diagnosticul în
91
comunitatea din care fac parte, iar aceasta ar conduce la discriminare şi
marginalizare.
Procentul celor încadraţi într-un grad de handicap la nivel
naţional este de aprox. 40% (mai exact 39%). Din 11.187 cazuri
înregistrate la Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA (CNLAS) la 31
decembrie 20054, 4.318 au fost încadraţi într-un grad de handicap (date
valabile la 31 decembrie 2005 la Autoritatea Naţională pentru Persoane
cu Handicap/ANPH5). Dacă însă raportăm numărul celor încadraţi
într-un grad de handicap la numărul cazurilor active (care s-au
prezentat la control medical cel puţin o dată între 01.01.2005 şi
31.12.2005), adică 7.623, procentul creşte la 57%.

4
Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională de Luptă Anti-Sida, Institutul de Boli Infecţioase
„Prof. Dr. Matei Balş”, Compartimentul de Evaluare şi Monitorizare a infecţiei HIV/SIDA
în România Date Statsitice HIV/SIDA în România la 31 decembrie 2005
http://www.cnlas.ro/download/DATE HIV_SIDA 31 DECEMBRIE_2005.ppt -
accesat în data de 15.05.2006.
5
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Autoritatea Naţională pentru
Persoanele cu Handicap „Situaţia persoanelor cu handicap infectate cu SIDA sau HIV
la 31 decembrie 2005”
http://www.anph.ro/Statistici/aprilie2006/ICI NR PERS HAND 31 DECEMBRIE
2005.xls – accesat în data de 15.05.2006
92
 Capitolul 7
METODOLOGIE

7.1. Repere privind proiectarea activităţilor educative

7.2. O metodologie centrată pe elev şi pe propria acţiune
- metode activ-participative
7.3. Produse-mesaj
7.4. Proiecte didactice
7.1. Repere privind proiectarea activităţilor educative

Datorită faptului că în ultimii ani a crescut îngrijorător de mult

numărul tinerilor din România infectaţi cu HIV, activităţile educative
din instituţiile de învăţământ nu pot ignora această realitate
„postmodernă”.
Scopul fundamental al activităţilor educative pe tematica
HIV/SIDA este de a informa şi sensibiliza tinerii în vederea
conştientizării factorilor care determină vulnerabilitatea în faţa
infectării cu HIV.
Proiectarea activităţilor educative pe problematica HIV/SIDA
trebuie realizată adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală
şi emoţională a elevului.

Domenii de competenţă privind tematica HIV/SIDA

1. informaţii privind infectarea cu HIV;
2. prevenirea infectării cu HIV şi promovarea sănătăţii fizice şi
psihice;
3. responsabilitatea socială şi deprinderi de relaţionare pozitivă
cu persoanele care trăiesc cu HIV/SIDA.
Informaţiile privind infectarea cu HIV pot să cuprindă: definirea,
istoricul, căile de transmitere, evoluţia, tratamentul, cercetările în
domeniul HIV/SIDA.
Prevenirea infectării cu HIV şi promovarea sănătăţii fizice şi
psihice au drept componente: HIV/SIDA în cifre, testul HIV,
precauţiile universale, reguli generale de educaţie sanitară.
Responsabilitatea socială şi deprinderile de relaţionare pozitivă
cu persoanele care trăiesc cu HIV/SIDA urmăresc: confidenţialitatea,
stigma şi discriminarea, implicaţiile psihologice ale diagnosticului
HIV+, manifestările psihopatologice la adolescentul cu HIV/SIDA,
drepturile şi obligaţiile persoanelor seropozitive, integrarea
adolescenţilor infectaţi în mediul şcolar.

95
7.2. O metodologie centrată pe elev şi pe propria acţiune –
metode activ-participative
Învăţământul modern caută să păstreze un echilibru între munca
individuală şi lucrul în grup, să îmbine învăţarea individuală şi
independentă cu învăţarea interdependentă, prin cooperare sau
colaborare, să asocieze exerciţiul individual exerciţiului interacţiunii cu
ceilalţi.
Metodele activ-participative sunt proceduri care pornesc de la
ideea că, prin felul său de a fi, învăţarea este o activitate personală care
nu poate fi cu nimic înlocuită, pentru ca singur, cel care învaţă să poată
deveni agent al propriei sale învăţări (Cerghit, 2006, pag.68).
Alegerea metodelor activ-participative se face în funcţie de
anumiţi factori:
• experienţa indivizilor: apreciabilă şi diferenţiată, determină
aportul indivizilor la activitatea de grup;
• dificultatea participanţilor de a rămâne pasivi: sesiunile provoacă
şi solicită participarea activă a participanţilor;
• dezvoltarea capacităţii de a trăi situaţiile, de a le analiza şi de a
lua decizii corecte;
• obişnuinţa participanţilor de a vedea aspectele practice concrete
ale lucrurilor, în afara celor teoretice;
• recunoaşterea faptului că activitatea de formare şi instruire
urmăreşte să ofere participanţilor oportunităţi pentru
reconsiderarea experienţelor proprii şi că autoformarea va fi
continuată.
Literatura de specialitate cunoaşte patru mari categorii de metode
didactice, şi anume:
I. metode de comunicare şi dobândire a valorilor socioculturale
(explicaţia, naraţiunea, metoda descrierii, prelegerea-dezbatere,
conversaţia euristică, metoda asaltului de idei, metoda problematizării,
metoda focus-grup, metoda acvariului, metoda cubului, lectura, metoda
studiului individual, etc);
II. metode de explorare sistematică a realităţii obiective
(observarea sistematică, experimentul, metode demonstrative, metode
de modelare, studiul de caz, etc);
III. metode fundamentate pe acţiune practică (metoda
exerciţiului, metoda lucrărilor practice, jocurile educative, metoda
dramatizării,etc);
96
 IV. metode de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de
predare/învăţare (activitate individuală cu ajutorul fişelor, metode
algoritmice de instruire, învăţarea electronică,etc.).

În cele ce urmează, vom aduce în atenţie câteva particularităţi ale

metodelor activ-participative ce pot fi folosite cu succes în cadrul
activităţilor educative pe tematica HIV/SIDA.

1. Metoda dezbaterii
Dezbaterea are înţelesul unei discuţii pe larg şi amănunţite a
unor probleme adeseori controversate şi rămase deschise (dezbaterea
cu caracter polemic), urmărindu-se influenţarea convingerilor,
atitudinilor şi conduitei participanţilor.
Accentul oricărei dezbateri de grup este pus asupra unei
probleme faţă de care oamenii manifestă opinii, sentimente sau cărora
ei le acordă valori diferite.
Alegerea temei pentru dezbatere şi învăţare se face mai uşor dacă
puteţi formula tema sub forma unei întrebări. Prin răspunsurile la
întrebare atitudinile participanţilor diferă şi există şansa ca participanţii
să considere că întrebarea merită efortul de a i se da un răspuns.
În cadrul dezbaterii se pot distinge trei părţi:
1. introducerea în dezbatere (formularea problemei cu sublinierea
importanţei ei teoretice şi practice, inclusiv a dificultăţilor care
rezultă - lucru pe care îl face conducătorul discuţiei sau cel care
prezintă referatul de bază ce va incita la discuţii, deschiderea
unei dezbateri se poate realiza prin prezentarea a două referate
care vor cuprinde puncte de vedere sau soluţii diferite);
2. dezbaterea propriu-zisă (cuprinde luările de cuvânt ale
participanţilor);
3. sintetizarea rezultatelor (sistematizarea concluziilor şi a
argumentelor la care s-a ajuns, însoţite de aprecieri, se subliniază
elementele noi, contribuţiile personale, caracterul original şi
cutezanţa opiniilor exprimate).
Avantaje: valorifică experienţa de cunoaştere şi capacităţile
intelectuale ale participanţilor, asigură obţinerea unui progres sensibil
al învăţării şi al propriei lor dezvoltări, cultivă o exprimare
corespunzătoare, contribuie la corectarea deficienţelor de vorbire,

97
exercită o influenţă favorabilă asupra construirii acţiunilor şi
operaţiilor gândirii, etc.
Dezavantaje: pot să aibă un efect de inhibiţie pentru unii
participanţi, manifestată prin timiditate, reţinere, precauţie de multe ori
exagerată, pentru a evita eventualele situaţii jenante, subiectivitatea
părerilor provenite adeseori din insuficienţa cunoştinţelor, tendinţa
unor participanţi de a nu căuta să desprindă adevărul prin confruntarea
de opinii, ci numai de a-şi afirma şi impune propria părere, etc.
Teme: confidenţialitate, prevenţie, implicaţiile psiho-sociale în
infecţia cu HIV/SIDA etc.

2. Metoda dezbaterii Phillips 66

Etape: (cf. Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob):
• grupul - clasa se împarte în grupuri mai mici de câte 6 elevi
(cât mai eterogene), urmând a discuta problema 6 minute;
• fiecare grup îşi alege un coordonator;
• se explică metoda şi avantajul ei (posibilitatea de a asculta
părerile mai multor persoane într-un timp foarte scurt) şi apoi
se expune problema;
• fiecare grup anunţă soluţiile găsite;
• urmează o discuţie generală, după care se trag concluziile.
Avantaje: se asigură o participare colectivă şi activă la
rezolvarea cazului, se susţin părerile prin tehnica argumentării, se
restrânge subiectivitatea, se acceptă gândirea colectivă.
Dezavantaje: conducătorul discuţiei nu poate participa la
dezbaterile din fiecare grupă, este nevoie de timp suplimentar ca
fiecare grupă în parte să-şi poată prezenta concluziile, grupele se pot
deranja reciproc atunci când se lucrează în aceeaşi sală de clasă.
Teme: prevenirea infecţiei cu HIV, reguli generale de igienă şi
educaţie sexuală, drepturi şi obligaţii ale persoanelor seropozitive.

98
 3. Metoda problematizării
Este o metodă euristică ce constă în prezentarea cunoştinţelor
sub formă de probleme şi în organizarea învăţării astfel încât elevii să
ajungă prin rezolvarea de probleme la descoperirea soluţiilor unor
probleme diverse.
În desfăşurarea acestei metode se recurge la crearea de situaţii
problematice (de exemplu, o nouă relaţie de prietenie între persoane de
sexe opuse şi măsuri de protecţie împotriva BTS, testul HIV şi secretul
faţă de partener, reacţii psihologice în afecţiunile cronice, etc.) cărora
elevii să le găsească soluţia prin parcurgerea unor întrebări dinainte
stabilite de profesor. Aceste întrebări trebuie să acopere întreaga arie a
problemei.
Etape posibile în abordarea unei situaţii-problemă:
1. definirea punctului de plecare şi a scopului urmărit;
2. punerea problemei prin cunoaşterea profundă a situaţiei de
plecare şi selectarea informaţiei;
3. organizarea informaţiei;
4. transformarea informaţiei pe calea raţionamentului, inducţiei
şi deducţiei, a intuiţiei şi analogiei, inclusiv a utilizării şi a
altor procedee para-logice în vederea identificării soluţiilor
posibile;
5. luarea deciziei – opţiunea pentru soluţia optimă;
6. verificarea soluţiei alese şi a rezultatelor.
Avantaje: se consolidează structuri cognitive, se stimulează
spiritul de explorare, se formează un stil activ de muncă, se cultivă
autonomia şi curajul în afişarea unor poziţii proprii.
Este nevoie de o anumită îndrumare din partea profesorului
pentru a face mai clare datele problemei pentru a modifica, izola,
reorganiza, etc., aceste date, el este cel care va orienta discuţiile
ajutându-i mai departe pe elevi să-şi stabilească calea de elucidare a
problemei.

99
 4. Metoda asaltului de idei – brainstorming
Metoda brainstorming este o metodă a discuţiei în grup, iniţiată
de A. Osborn (1953) ce urmăreşte găsirea celei mai adecvate soluţii a
unei probleme de rezolvat, printr-o mobilizare a ideilor tuturor
participanţilor la discuţie.
Termenul provine din limba engleză, „brain” - creier şi „storm” -
furtună, în traducere literară însemnând „asalt de idei”.
Această metodă permite stimularea unor calităţi imaginative, a
spontaneităţii, a toleranţei, deblochează creativitatea prin amânarea
examinării obiective a ideilor emise.
Etape în brainstorming:
1. pregătirea brainstorming-ului:
• expunerea regulilor;
• expunerea problemei;
• se lasă puţin timp de gândire.
2. exprimarea de idei: elevii sunt rugaţi să emită cât mai multe
idei până în momentul în care nimeni nu mai spune nimic.
3. formularea problemei cu rezultatele ei.
4. evaluarea ideilor (fie pe loc, fie mai târziu). Se stabilesc
împreună cu grupul/clasa anumite criterii de evaluare şi maniera de
selectare a ideilor geniale.
Teme: să se găsească alte cuvinte pentru iniţialele: HIV, SIDA,
dar care să aibă legătură cu problema; să se găsească sinonime pentru
sintagma „sistem imunitar”, „HIV pozitiv”, metode de prevenire a
infecţiei cu HIV, să se găsească antonime pentru reacţiile psihologice
ce apar în afecţiunile cronice, etc.
! Nimic nu se critică, nimic nu se şterge, fără atitudini sau
prejudecăţi, cât mai multe idei.

5. Metoda brainwriting sau 6.3.5

Este o metodă creativă de grup.
Se bazează pe tehnicile brainstorming, cu menţiunea că echipa
de 6.3.5 se formează din 6 persoane care trebuie să emită 3 idei în 5
minute. Prin urmare, se împarte grupul/clasa în echipe de câte 6 elevi.
Fiecare echipă va trebui să formuleze ideile pe rând.
Profesorul este animator, iar un elev scrie ideile.
În final, se stabilesc frontal criteriile de evaluare şi se discută
care dintre propuneri să fie adoptată.
100
 Teme: definirea HIV/SIDA, aspecte psihosociale în infecţia cu
HIV/SIDA, despre adolescenta şi adolescentul infectat cu HIV.

6. Metoda acvariului –fishbowl

Aceasta metodă urmăreşte gradul de interacţiune şi de
influenţare reciprocă dintre membrii grupului. Elevii sunt puşi, prin
alternanţă, într-o dublă ipostază: atât aceea de participanţi activi la
dezbatere, cât şi de observatori ai interacţiunilor care au loc.
Etape şi condiţii de desfăşurare:
• profesorul împarte participanţii pentru a obţine un cerc mic şi
unul mai mare, exterior acestuia;
• grupul interior discută liber, desfăşoară o performanţă sau joacă
o scenetă;
• membrii grupului interior trebuie să fie activi, în timp ce cei din
grupul exterior stau liniştiţi şi observă, anumite roluri specifice
de observaţie pot fi încredinţate membrilor grupului (de pildă, se
decide ca cineva să observe cum ţin picioarele cei din grupul
interior, cum se privesc, ce limbaj folosesc, ce formule
adresative folosesc etc.);
• grupul exterior oferă un feed-back grupului interior privind ceea
ce ei au văzut;
• formatorul facilitează analiza comportamentului la care au fost
martori membrii grupului exterior.
Teme: căi de transmitere, prevenire, confidenţialitate, acceptare,
implicaţii psihologice ale diagnosticului HIV+.

7. Metoda cubului
Metoda este folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui
subiect, a unei situaţii, etc., din mai multe perspective. Se oferă astfel
elevilor posibilitatea de a-şi dezvolta componentele necesare unei
abordări complexe şi integratoare.
Etape ale desfăşurării:
• anunţaţi tema pusă în discuţie;
• se realizează un cub pe ale cărui feţe se notează cuvintele:
descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează.

101
• se împarte grupul în şase subgrupuri, fiecare dintre acestea
urmărind să examineze tema aleasă din perspectiva cerinţei de pe
una din feţele cubului. Astfel:
a) Descrie: culorile, formele, mărimile, etc.
b) Compară: „Ce este asemănător şi ce este diferit?”
c) Asociază: „La ce te îndeamnă să te gândeşti?”
d) Analizează: „Spune din ce este făcut, din ce se compune, etc.?”
e) Aplică: „Ce poţi face cu el? Cum poate fi folosit?”
f) Argumentează pro sau contra şi enumeră o serie de motive care vin
în sprijinul afirmaţiei tale! Prin brainstorming, participanţii pot
identifica idei inovatoare pe care le pot apoi include într-un paragraf
sau două referitoare la tema respectivă.
• forma finală a scrierii este împărtăşită întregului grup.
• lucrarea în forma finală poate fi desfăşurată pe tablă sau pe
pereţii clasei.
Teme: căi de transmitere, evoluţia infecţiei cu HIV, prevenirea
infecţiei cu HIV, confidenţialitate, acceptare.

8. Metoda mozaicului - jigsaw puzzle

Metoda mozaicului este o metodă de învăţare prin colaborare şi
are la bază împărţirea grupului mare de elevi în mai multe grupe de
lucru, coordonate de profesor.
Etape:
• formarea grupurilor cooperative (se împarte clasa în grupuri de 4
elevi) şi se dă materialul de lucru. În cadrul fiecărui grup, fiecare
membru al grupului va primi o altă parte a materialului (de exemplu,
primul primeşte prima pagină, al doilea primeşte a doua pagină etc.).
• grupurile de experţi studiază materialul şi îşi pregătesc
prezentările împreună. Grupurile de experţi se formează din elevii care
au pregătit acelaşi material (toţi cei cu pagina 1, toţi cei cu pagina 2,
etc.). Experţii citesc şi studiază materialul, găsesc modalităţi eficiente
de prezentare şi modalităţi de verificare a înţelegerii materialului de
către colegii din grupul cooperativ.
• elevii se întorc în grupurile cooperative pentru a prezenta
materialul. Fiecare elev se întoarce în grupul său. Pe rând, fiecare
membru al echipei îşi va prezenta materialul său celorlalţi colegi.
Obiectivul echipei este ca toţi membrii grupului să-şi însuşească
întregul material.
102
• răspunderea individuală şi de grup. Grupurile sunt responsabile
de însuşirea întregului material de către toţi membrii. Elevilor li se
poate cere să demonstreze ce au „învăţat” prin completarea unor
tabele, realizarea de diagrame sau dezbatere.
Cu ajutorul „experţilor”, profesorul poate sintetiza informaţiile,
având astfel posibilitatea de a valorifica un volum mare de informaţii
în timp scurt.
Teme: istoricul bolii, căi de transmitere, manifestări
psihopatologice, drepturile şi obligaţiile persoanelor seropozitive.

9. Metoda focus-grup
Această metodă reprezintă o discuţie focalizată pe o anume
tematică delimitată, în scopul obţinerii unor date aprofundate, dar mai
ales al modificării ideilor, atitudinilor şi opiniilor exprimate de către
participanţi (Cerghit, pag.165).
Utilizarea discuţiei prezintă numeroase avantaje dintre care
menţionăm:
1. crearea unei atmosfere de deschidere;
2. facilitarea intercomunicării şi a acceptării punctelor de vedere
diferite;
3. conştientizarea complexităţii situaţiilor în aparenţă simple;
4. optimizarea relaţiilor profesor – elevi şi statornicirea unui climat
democratic la nivelul clasei;
5. prin discuţii se exersează abilităţile de ascultare activă şi de
respectare a regulilor de dialog.
Etape:
1. reamintiţi elevilor regulile de discuţie. Un mod de a creea un mediu
în care toţi elevii să se simtă în siguranţă şi capabili să participe la
discuţii este de a stabili o listă scurtă de reguli pe care elevii să le
înţeleagă şi să le respecte. Aceasta se poate realiza la începutul anului
şcolar, când se stabilesc împreună cu elevii regulile generale care pot fi
schimbate ori de câte ori este necesar pe parcursul anului şcolar.
Exemple de reguli convenite:
- Ascultă persoana care vorbeşte!
- Vorbeşte când îţi vine rândul!
- Ridică mâna dacă doreşti să spui ceva!
- Nu întrerupe pe cel care vorbeşte!

103
 - Critică ideea şi nu persoana care o exprimă!
- Nu râde de ce spune colegul tău!
- Încurajează-ţi colegii să participe la discuţii!
2. aranjaţi elevii în cerc sau semicerc şi staţi împreună cu ei pentru a
modera discuţia (opţional).
3. prezentaţi subiectul discuţiei cu claritate şi într-un mod care să
încurajeze exprimarea ideilor.
4. modelaţi discuţia, având grijă să orientaţi cu subtilitate răspunsurile
elevilor, facilitând exprimarea punctelor de vedere diferite şi lansând
întrebări care să provoace continuarea discuţiei.
Puneţi întrebări la care pot fi date mai multe răspunsuri, evitând
întrebările cu răspunsuri închise „da” sau „nu”. Pentru a aprofunda
problema pusă în discuţie, adresaţi o întrebare de genul „De ce credeţi
asta?”, „De ce credeţi că…?”.
Duceţi discuţia în direcţia care să permită o explorare eficientă a
problematicii abordate, a situaţiei analizate utilizând o gamă variată de
întrebări, cum ar fi:
1. Ce s-a întâmplat? (O astfel de întrebare îi ajută pe elevi să-şi
clarifice perspectiva asupra cazului);
2. De ce s-a întâmplat aceasta? (se încurajează înţelegerea
cauzelor şi a efectelor, se deplasează accentul spre căutarea
motivelor);
3. Se putea întâmpla şi altfel? Cum? (se subliniază ideea că
acţiunile sunt de fapt rezultatul unei alegeri sau sunt
influenţate de faptul că nu s-a ales cea mai bună alternativă);
4. Ce ai fi făcut tu într-o astfel de situaţie? Ce crezi că a simţit
persoana respectivă? Ce ai simţi tu într-o astfel de situaţie?
(Elevii sunt învăţaţi să devină capabili de a manifesta
empatie);
5. A fost corect? De ce? (sunt întrebări esenţiale care trebuie
puse pentru a stimula dezvoltarea morală a elevilor);
Acordaţi elevilor suficient timp de reflecţie pentru a-şi organiza
răspunsurile.
Nu permiteţi monopolizarea discuţiei de către anumiţi elevi şi
încurajaţi-i pe elevii timizi să participe la discuţii.
Formulaţi întrebări care presupun analiză, sinteză şi evaluare a
elementelor situaţiei.
Avantaje: oferă manifestarea unor puncte de vedere diferite;
asigură un climat interactiv, măreşte capacitatea de comunicare;
favorizează apariţia unor raporturi noi de cunoaştere şi de stimă
104
reciprocă; obişnuieşte participanţii să accepte puncte de vedere diferite,
creşte toleranţa şi dezvoltă capacitatea de susţinere a propriului punct
de vedere; oferă şansa de a reflecta asupra propriilor idei, valori,
atitudini şi reconsiderarea lor în contextul contactului cu diferenţele
interindividuale.
Teme: toate subiectele cuprinse in tematica HIV/SIDA.
!Accentuaţi în mod pozitiv partea de răspuns care este corectă.

10. Metoda studiului de caz

Este metoda participativă cea mai frecvent răspândită. A fost
folosită cu mai bine de două mii de ani în urmă, în Grecia antică de
către Solomon, în China veche de Confucius şi probabil şi în alte spaţii
culturale. Această metodă a fost promovată cu succes la sfârşitul
secolului al XIX-lea de către Colomb Longdall de la Universitatea
Harvard, apoi la Graduale School of Business Administration, în statul
Massachusetts, SUA.
Un „caz” înseamnă o situaţie reală de viaţă care a avut loc la un
moment dat sau o situaţie imaginară care este prezentată participanţilor
pentru:
• a o discuta în toate aspectele şi consecinţele ei, exprimându-se
puncte de vedere diferite;
• a o rezolva, căutând soluţii de consens;
• a trage concluzii privind soluţia obţinută prin decizii de grup.
Această metodă permite o apropiere a învăţării de viaţa reală. Se ia
drept punct de plecare o reprezentare a unei situaţii desprinse din
realitate şi problemele ce decurg din ea.
Demersurile într-un studiu de caz pot fi inductive sau deductive.
Astfel, se poate porni de la o situaţie reprezentativă şi semnificativă,
urmând a se ajunge la formularea unor concluzii generale sau, invers,
de la cazuri generale în scopul înţelegerii unor ipostaze particulare.
Nu există etape specifice ale studiului de caz. Cu toate acestea se
poate apela la o minimă organizare:
• se prezintă elevilor problema;
• se stabilesc, eventual împreună cu aceştia, punctele esenţiale ce
trebuie urmărite;
• se discută frontal sau pe grupe aceste puncte;
• se trag concluziile.

105
 Printre avantajele acestei metode se poate evidenţia că: implică
activ elevul în învăţare, obligă la descoperirea personală a soluţiilor,
stimulează efortul de muncă independentă, obişnuieşte elevul cu
formularea exactă a întrebărilor, cu găsirea corelaţiilor esenţiale, etc.
Dezavantaje: nu există întotdeauna timp pentru desfăşurarea în
clasă a unei metode atât de complexe.
Studiul de caz poate fi dat ca temă pentru acasă, cu condiţia ca
rezultatele să fie discutate apoi cu întreg grupul.
Teme: răspândirea infecţiei cu HIV, transmiterea infecţiei cu
HIV, implicaţiile psihologice ale infecţiei cu HIV, secret şi
confidenţialitate, metode de prevenire, comportamentul faţă de
persoane infectate, etc.
! Este neetică discutarea unui caz din şcoală sau clasă.

11. Metoda jocului de rol

Este o metodă didactică ce constă în provocarea de discuţii
având ca subiect jocul dramatic despre o problemă actuală. Ea permite
punerea în scenă a unei secvenţe de viaţă în care elevul poate să-şi
conştientizeze propriile trăiri, gânduri, limite, soluţii. Simulând
comportamentul într-o situaţie specifică, elevul va înţelege şi va
acţiona în consecinţă în viaţa reală. El va beneficia şi de experienţa
grupului de colegi în mijlocul căruia va trebui să interpreteze rolul.
Etape:
• se pune în discuţie frontală situaţia ce trebuie simulată, precum şi
regulile jocului în cadrul grupului (acestea trebuie să fie stabilite
împreună cu elevii pentru a se asigura respectarea lor);
• se împart rolurile fiecărui participant la joc;
Ideal ar fi să lăsaţi elevii să-şi aleagă singuri rolul pe care doresc
să-l interpreteze, astfel putând observa cine se identifică cu problema
sau este interesat să aprofundeze modalităţile de soluţionare. Elevii
care nu au un rol specific în acest joc pot fi desemnaţi ca observatori ai
câte unui personaj. Ei îşi vor nota impresiile, iar la sfârşit le vor
comunica grupului.
• jocul propriu-zis;
În interpretarea rolurilor de către elevi, profesorul nu intervine
decât dacă aceştia sunt în impas sau pentru a aminti regulile de
disciplină ale grupului.
• concluzii;
106
 Se discută cu fiecare personaj în parte:
- despre cum s-a simţit interpretând rolul;
- dacă a trecut printr-o situaţie asemănătoare în viaţa reală şi cum
s-a comportat atunci;
- la ce concluzii a ajuns referitor la comportamentul (specific
acelei probleme) pe care ar trebui să-l manifeste în situaţii reale;
- dacă consideră acum la finalul jocului că ar trebui să schimbe
ceva (autoevaluare a propriei interpretări - pe moment se poate să nu
aibă o perspectivă de ansamblu asupra rolului, dar după etapa de
interpretare propriu-zisă să îi vină şi alte idei);
- dacă a observat exemple negative de comportament (în această
problemă) la alte persoane.
Se discută, apoi, cu observatorii:
- despre cum s-au simţit în postura de observatori;
- ce observaţii au de făcut, referitoare la jocul colegului observat;
- cum ar fi procedat în locul acestuia.
• discuţia finală.
Se realizează împreună cu tot grupul o listă de soluţii cu privire
la problema discutată.

!Această metodă poate fi folosită în simularea comportamentului

social faţă de persoanele infectate cu HIV (faţă de un coleg infectat,
faţă de persoana iubită infectată, dar care a ţinut sub tăcere acest fapt,
etc.) sau a reacţiilor psihologice în afecţiunile cronice, etc.

12. Metoda K-W-L

Etapele metodei K-W-L (CE ştiu?, CE vreau să ştiu?, CE am învăţat?):
1. se anunţă subiectul de lucru şi se cere elevilor să spună ce ştiu
despre acesta;
2. se discută cu elevii până se conturează câteva idei esenţiale
legate de subiectul în cauză, idei care vor fi trecute pe tablă într-o
primă coloană (elevii procedând la fel, în caiete);
3. se cere apoi elevilor să dezvolte fiecare idee notată. În timpul
discuţiei pot apărea şi neclarităţi sau idei greşite.
4. se trec toate elementele necunoscute într-o a doua coloană
(elevii vor proceda similar);
5. elevii vor fi întrebaţi ce alte informaţii ar dori să cunoască în
legătură cu subiectul avut în discuţie. Se trec şi aceste cerinţe în
coloana a doua.
107
 6. discutând cu elevii sau folosind materiale complementare
(casete video, articole din ziar etc.), se clarifică problemele
necunoscute sau înţelese greşit; se poate utiliza chiar lucrul în echipă
pentru obţinerea de noi informaţii.
7. după ce elevii au terminat lucrul, se discută despre elementele
noi pe care şi le-au însuşit. Aceste idei vor forma o a treia coloană.
8. se cere elevilor să compare: ce ştiau iniţial cu ce au învăţat, şi
ce doreau să înveţe cu ce au învăţat;
9. împreună cu elevii se va decide dacă mai sunt şi alte probleme
ce ar trebui clarificate.
Pe parcursul activităţii, în funcţie de momentele acesteia,
profesorul poate corela această metodă cu alte metode (metoda
K-W-L se poate corela cu metoda studiului de caz).

13. Metoda jocurilor educative

Metoda jocurilor educative reuşeşte să stabilească un echilibru în
activitatea elevilor, fortificând energiile intelectuale şi fizice ale
acestora. Jocul devine o prezenţă indispensabilă în ritmul muncii
şcolare, iar profesorul reuşeşte să afle povestea fiecărui elev.
Tipuri de jocuri:
1. jocuri de introducere:
„Să ne prezentăm prin mişcări”
Elevii stau în cerc, ei sunt rugaţi să se gândească la o mişcare sau la o
succesiune de mişcări caracteristice lor. În continuare, fiecare elev
intră în mijlocul cercului şi prezintă mişcarea care îl caracterizează.
Colegii imită mişcarea respectivă şi verbalizează ce au simţit în timp
ce au efectuat mişcarea colegului.
„Cine suntem?”
Elevii trebuie să se prezinte cu ajutorul a cinci cuvinte. De exemplu: eu
sunt calm, răbdător, jucăuş, drăguţ, sincer.
2. jocuri pentru dezvoltarea comunicării nonverbale:
„Exprimă sentimentul”
Pe o bucată de hârtie sunt descrise sentimente, după care sunt introduse
într-o căciulă din care fiecare elev extrage una. Fiecare elev trebuie să
prezinte sentimentul, emoţia respectivă cu ajutorul mimicii, gesturilor
şi al posturii, iar colegii trebuie să ghicească ce sentiment a fost
108
prezentat. La sfârşit se poate discuta despre situaţii reale de viaţă în
care apar sentimentele, diferenţele de exprimare care pot apărea.
3. jocuri pentru dezvoltarea autocunoaşterii, autoevaluării, imaginii
de sine, exprimării verbale şi autoafirmării:
„Cartea mea de vizită”
Se folosesc creioane colorate, carton sau hârtie colorată. Se cere
elevilor să deseneze un simbol despre ei care îi caracterizează. Agăţând
pe piept „cartea de vizită”, elevii se aşază în cerc şi îşi prezintă aceste
simboluri explicând fiecare în parte de ce a ales acest simbol şi ce
reprezintă.
„Sursele mele de bucurie”
Elevii vor desena sursele lor de bucurie, adică acele lucruri din viaţa
lor care îi fac bucuroşi. Se prezintă desenele.
„Îmi placi, pentru că...”
Elevii sunt luaţi pe rând şi colegii spun despre ei câte o trăsătură
pozitivă. Propoziţiile pot începe astfel: „Îmi placi pentru că ...”, „Îmi
place la tine faptul că ...”, „Îmi place când ...”, etc.
„Da!-Nu!”
Elevii formează perechi şi se uită unul la celalalt. Unul dintre ei trebuie
să repete DA în timp ce celălalt va răspunde de fiecare dată NU. După
un timp se schimbă rolurile. La sfârşit sunt întrebaţi cum s-au simţit!
4. jocuri pentru dezvoltarea capacităţii de cooperare-colaborare:
„Oglinda”
Elevii se aşază în perechi, stând faţă în faţă. Unul este „oglinda” şi
imită gesturile partenerului care se mişcă încet, fără să vorbească.
După un minut se schimbă rolurile. După joc se discută: când a fost
mai plăcut, fiind oglinda sau stând în faţa oglinzii?
„Spiriduşul bun”
Elevii îşi vor scrie numele pe un bileţel şi îl vor pune într-o cutie.
Fiecare elev va trage din cutie un bileţel şi va păstra în secret numele
tras. Jocul va fi următorul:
Fiecare elev timp de o săptămână va fi spiriduşul bun al
elevului al cărui nume l-a tras din cutie. Timp de o săptămână va avea
grijă de el, îl va ajuta, îl va proteja, îi va acorda atenţie sporită. După o
săptămână se discută: Cine şi-a dat seama care a fost spiriduşul lui?
Cum şi-a dat seama? În ce măsură au reuşit să fie spiriduşi? Cum s-au
comportat cu celălalt?.
109
5. Jocuri de dezvoltare a creativităţii, fanteziei şi imaginaţiei:
„O nouă zi”
Ce ar fi dacă săptămâna nu ar conţine şapte zile, ci opt? Cum s-ar
denumi a opta zi, ce caracteristici ar avea? Ar fi zi lucrătoare sau nu,
cine şi-ar sărbătorii ziua onomastică, ce evenimente importante s-au
petrecut de-a lungul timpului în ziua respectivă, etc?
„Handa-Banda”
Fiţi atenţi la următoarea poezie:
„Unga dala tiga dombu lingiop dor,
Egolo pundor favolor tujgar lip
Dolom tarul zuliop tindor gazor tor,
Tumuli fogohla emur dizolta pama sor.”
Aţi citit o poezie scrisă în limba halandja. Vă rog să traduceţi în limba
română şi să faceţi o ilustraţie.
!Traducerea poate să fie corelată cu subiectul discutat în clasă.
6. jocuri de încheiere:
„Cadoul”
Fiecare elev va primi o foaie de hârtie, pe care va trebui să deseneze un
cadou unui membru din grup, ales de el. După terminarea desenelor se
împarte „poşta”, aşezând desenele pe scaunele destinatarului. Se
prezintă cadourile primite.

Jocurile educative facilitează dezvoltarea următoarelor

capacităţi: încrederea în sine, capacitatea de avea încredere în ceilalţi,
autocontrolul, autoevaluarea, autocunoaşterea, capacitatea de
introspecţie, capacitatea de adaptare la situaţii noi, toleranţa,
capacitatea de observare, capacitatea de comunicare verbală şi
nonverbală, capacitatea de rezolvare adecvată a conflictelor,
creativitatea,etc.
Desigur, utilizarea jocurilor ca metodă de învăţare nu este lipsită
de dificultăţi întâmpinate de elevi: dificultăţi de ordin cognitiv
(cunoaştere, înţelegere, logica acţiunii, de percepere a acţiunilor,
operaţiilor), dificultăţi de atitudine, de ordin psihosocial (de
relaţionare, de stres, de blocaje afective, insuccese etc), dificultăţi de
reglaj/autoreglaj, dificultăţi de ordin tactic, dificultăţi de adaptare s.a.
(Cerghit, pag. 265).

110
 14. Metoda analiza SWOT
S.W.O.T. reprezintă în limba engleză iniţialele cuvintelor
„strenghts” - puncte tari, „weaknesses” - puncte slabe, „opportunities”
- oportunităţi şi „threats” - ameninţări.
Scopul SWOT este de a determina ipostazele unei probleme şi
de a facilita o abordare strategică de lucru cu acestea.
În stabilirea celor de mai sus se poate răspunde la câteva întrebări:
Pentru puncte tari:
• De ce anume avantaje se beneficiază?
• Ce lucruri pot fi duse la îndeplinire?
Pentru puncte slabe:
• Ce poate fi îndreptat?
• Ce greşeli s-au făcut?
• Ce trebuie evitat?
Pentru oportunităţi:
• Ce şanse se întrezăresc?
• Care sunt direcţiile interesante?
• Care sunt aspectele neacoperite încă?
Pentru ameninţări:
• Ce obstacole se ivesc?
Punctele tari şi punctele slabe se referă la aspecte interne, iar
ameninţările şi oportunităţile la influenţa externă. În final vom avea o
perspectivă clară asupra tuturor aspectelor problemei şi putem elabora
o strategie de soluţionare.

15. Metoda de lucru cu materiale video şi pliante

Folosirea filmelor de televiziune poate contribui la afirmarea
unor puncte de vedere, la informarea participanţilor, la ilustrarea unor
opinii, la instruire sau chiar la îndoctrinare.
Dacă în film sunt implicate întrebări importante, dezbaterea de
grup poate avea loc, iar filmul este un pretext pentru această activitate.
Prezentarea filmului asigură un fond de experienţă comună din care se
dezvoltă evaluarea subiectului. La prezentarea filmului atenţia trebuie
să fie concentrată asupra problemelor. Unul dintre cele mai valoroase
avantaje ale filmului este cel mai probabil acela al jocului de rol. Unele
filme prezintă o problemă socială într-o formă dramatică cu care
participanţii se pot identifica. Membrii grupului pot apoi aprecia
111
împreună implicaţiile sau anumite probleme conexe care pot fi
sugerate de către film.
Lucrul cu pliantele
Pliantele reprezintă un material de lucru eficient în transmiterea
de informaţii.
Utilizări:
• introducerea participanţilor într-o nouă temă;
• furnizarea informaţiilor pe un anumit specific.
Se ţine seama de :
• participanţii sunt încurajaţi să lucreze cu informaţiile
cuprinse în pliante,
• formatorul se sprijină pe schimbul de informaţii şi de opinii,
• activitatea se desfăşoară pe grupe mici.
Avantaje:
• acoperă un conţinut larg într-un timp scurt,
• poate precede tehnicile practice de instruire,
• poate fi folosită ca bază de discuţii.
Metodele activ-participative au marele merit că generează
contexte unde se manifestă diferenţa, aşa cum se întâmplă în viaţa de
toate zilele. Aplicarea lor duce la provocări ale individului de a-şi
reorganiza experienţele ca urmare a participării sale active la viaţa şi
lucrul în grup.

7.3. Produse – mesaj

Realizarea de către elevi a produselor-mesaj nu este un scop în
sine. Acest tip de activitate face parte din programele sau campaniile
vizând creşterea gradului de conştientizare şi schimbarea atitudinii şi
comportamentului privind pericolul HIV/SIDA.
Elevii beneficiază de faptul că sunt implicaţi în procesul de
elaborare al materialelor de educaţie pentru sănătate şi în procesul de
comunicare cu ceilalţi ceea ce-i încurajează să-şi schimbe atitudinea
faţă de pericolul reprezentat de infecţia HIV şi SIDA.
Aceste produse–mesaj pot fi grupate în trei categorii:
1. materiale pe suport hârtie;
2. produse audio-video;
3. producţia dramatică.

112
ATENŢIE! Înainte de a începe, planifică toţi paşii procesului şi
asigură-te că posezi materialele şi resursele necesare.

1. Materiale pe suport hârtie (desene, postere, colaje, poveşti în

imagini, ecusoane, pliante, fluturaşi)
Paşi:
• se iniţiază o discuţie pe un subiect din tematica HIV/SIDA, de
preferat propunerea să vină din partea elevilor;
• se stabileşte ce pot face, cum, cu ce materiale şi se decide modul
de realizare al materialului;
• se recomandă ca materialele să fie elaborate în grupe mici pentru
a permite fiecărui participant să-şi exprime opiniile şi
creativitatea;
• se selectează materialele care exprimă mesajul cel mai clar,
relevant şi atractiv;
• se decide cum va fi utilizat şi grupul ţintă (în şcoală, în afara
şcolii, pentru elevi, părinţi, comunitate etc.)
• informaţia trebuie scrisă pe înţelesul elevilor. Pot fi utilizaţi şi
termeni din argou şi cuvinte pe care adulţii nu le folosesc în mod
normal dar sunt adesea folosite de tineri;
• textul scris trebuie să fie clar şi concis, să se evite paginile pline
de text sau paragrafele lungi – se aleg imagini şi sloganuri care
să atragă atenţia.
Ele trebuie în aşa fel elaborate încât să provoace curiozitate şi să
exprime mesaje de avertizare. Au avantajul că sunt uşor de realizat,
activitatea este plăcută, creativă, facilitează comunicarea şi cooperarea.

2. Produse audio-vizuale
Sunt o combinaţie de sunet şi imagine legate de o tematică anume.
Materialele audio-video pot fi realizate în cadrul activităţilor de grup
(video-clipuri, slide-uri, filme de scurt metraj, produse pe calculator,
diapozitive, fotografii şi povestiri fotografice).
Resursele necesare depind de materialul ce se doreşte a fi realizat
şi implică dotări tehnice corespunzătoare.
Paşi:
• tema aleasă ar trebui să se refere la specificul problemelor
comunităţii legat de HIV/SIDA;

113
• să reflecte participarea efectivă a grupului din punct de vedere
social şi cultural;
• limbajul să fie clar, imaginile relevante.
Povestirea fotografică se realizează astfel:
• se alege o tematică împreună cu grupul;
• se creează o povestire pe baza tematicii alese care va include un
mesaj specific prevenţiei HIV/SIDA;
• se va pune în scenă povestea;
• se selectează scenele expresive pentru a fi fotografiate;
• apoi, se montează şi se prezintă/afişează fotografiile.
Avantaje: impactul pe care-l au imaginea, sunetul, captează uşor
atenţia şi motivează discuţia de grup.

3. Producţia dramatică
Este o bună metodă educaţională deoarece copiii au abilităţi
interpretative, iar spectacolele stimulează reflecţia şi-i ajută pe
spectatori şi interpreţi să vorbească mai uşor despre problemele
delicate sau controversate (teatru, teatru de păpuşi, mimă, joc de rol,
măşti). Unii îşi pot recunoaşte astfel propriile comportamente greşite şi
este posibil să încerce să le corecteze. Drama poate fi amuzantă sau
serioasă; ea poate să distreze dar poate şi să pună pe gânduri, oferă
modele pozitive şi arată felul în care oamenii îşi pot îmbunătăţi viaţa.
Paşi:
• se identifică o tematică împreună cu grupul,
• se cercetează, se discută, se aprofundează tema,
• se scrie un scenariu pe tema aleasă,
• se face selecţia actorilor şi a resurselor necesare (costume,
păpuşi, măşti – ce pot fi confecţionate/improvizate de elevi),
• se montează spectacolul.

114
Recomandări pentru profesori
Prin utilizarea metodelor activ - participative, profesorului îi
revine un rol cheie în asigurarea succesului activităţii de grup. Rolul lui
este de a asigura cadrul optim care să ofere elevilor posibilitatea de a-şi
descoperi adevăratele capacităţi şi sentimente şi de a se exprima liber.
El are rolul de a-i ajuta pe elevi să descopere comportamente
alternative şi noi modalităţi de implicare socială.
Pentru aceasta profesorul trebuie să creeze un climat de
încredere şi siguranţă care va ajuta elevii să se simtă confortabil, să
participe şi să se exprime liber.
Anumite atitudini ale profesorului pot influenţa pozitiv sau
negativ succesul activităţilor educative:
POZITIV:
• familiarizarea cu nevoile, cultura, probleme şi limitele
membrilor grupului
• respectarea diferenţelor individuale
• implicarea în activităţi şi sinceritatea
• documentarea serioasă asupra subiectului şi conducerea discuţiile
în mod democratic şi participativ
• să se sugereze, nu să se impună, şi să se menţină controlul
• să se ofere fiecăruia posibilitatea de a vorbi în ordinea în care şi-a
manifestat dorinţa
• încurajarea celor care nu s-au oferit să vorbească
• stimularea participanţilor pentru a găsi noi alternative
• atunci când se lucrează în grup nu există eşec
NEGATIV:
• să fie dominat de grup şi să piardă controlul
• să existe goluri în cunoştinţe şi planificare
• să fie prea autoritar, să manipuleze, să nedreptăţească pe unii şi
să favorizeze pe alţii
• să eşueze în a impune reguli de bază
• să vorbească prea mult şi astfel să nu le ofere posibilitatea
elevilor să se exprime
• să critice, astfel încât participanţii să se simtă ruşinaţi şi vinovaţi
• să folosească „tactici de ameninţare” – ele sunt neproductive

115
 Pentru realizarea activităţilor educative de succes pe tematica
HIV/SIDA, profesorul va avea în vedere:
Cunoştinţele: ce este HIV, ce este SIDA, istoricul bolii, date statistice,
cum se transmite HIV, care sunt comportamentele de risc, cum
evoluează boala, tratamente, precauţii universale, care sunt drepturile
şi obligaţiile persoanelor infectate, care sunt factorii care determină
stigmatizarea persoanelor infectate, copilul şi adolescentul infectat cu
HIV, care sunt grupurile de risc, cum să abordăm relaţionarea cu
persoanele infectate, cum poţi primi ajutor, ce faci în caz de urgenţă.
Atitudinile, valorile, convingerile şi sentimentele faţă de HIV/SIDA
şi persoanele care trăiesc cu HIV/SIDA
Este de dorit ca abilităţile să genereze o atitudine pozitivă faţă de
protecţia împotriva infecţiei şi răspândirii bolii, înfruntarea
prejudecăţilor, responsabilitate, compasiune şi acceptarea celor
infectaţi.
Pentru această discuţie şi întrebările vor viza păreri pe care elevii
le au despre cei infectaţi, dacă ar ajuta un coleg bolnav, cum s-ar simţi
dacă ar fi într-o astfel de situaţie, motivele pentru care cel infectat
păstrează secretul bolii sale, în cine ar trebui să aibă încredere; dacă
personal se cred, sau nu expuşi infectării;
Abilităţile: dezvoltarea capacităţii practice de a opera modificări
comportamentale legate de pericolul infecţiei şi formarea unui stil de
viaţă sănătos.
Deprinderi care stau la baza unui comportament sănătos: să
cunoască o situaţie de risc; să determine nivelul riscului; să fie empatic
cu o persoană infectată; să decidă asupra metodelor de prevenţie pe
care le pot utiliza; să stabilească limitele atunci când este expus
riscului; odată stabilite limitele să rămână fermi; să reziste tentaţiei de
a face sex neprotejat sau de a consuma droguri, să înveţe din
experienţa altora.

116
 Informarea corectă a tinerilor despre HIV/SIDA îi va ajuta să
separe realitatea de ficţiune şi să anuleze riscul îmbolnăvirii.
În concluzie, o activitate educativă pe tema HIV/SIDA poate fi
considerată de succes dacă elevii au avut posibilitatea de a afla
informaţii noi, de a cerceta situaţiile implicate şi de a lua propriile
decizii în ceea ce priveşte importanţa îmbunătăţirii sănătăţii şi evitării
riscurilor.
Mai mult decât atât, elevii trebuie să fie încurajaţi să participe, să
se implice în programe de reducere a riscului de transmitere a HIV,
prin informarea altor tineri, combaterea miturilor şi prejudecăţilor
privind HIV/SIDA.

117
 PROIECT DIDACTIC NR. 1

Autori: Nadia Băiaşu, Denise Samson (Vâlcea)

Subiectul activităţii: „HIV/SIDA”
Tipul activităţii: formare de priceperi şi deprinderi
Obiective de referinţă:
• asimilarea informaţiilor despre HIV/SIDA;
• stimularea atitudinilor pozitive, de implicare în prevenirea
HIV/SIDA;
• educarea simţului responsabilităţii manifestat în analiza
comportamentului propriu şi al celorlalţi;
Obiective operaţionale:
• să argumenteze metaforele găsite pentru a exprima ce înseamnă
HIV/SIDA în viaţa oamenilor;
• să completeze „Harta HIV/SIDA”, respectând cerinţele date: descrierea
virusului/bolii, modalităţi de infectare, consecinţele infectării, metode de
apărare împotriva infectării, atitudini faţă de boală, dar şi faţă de bolnavi;
• să găsească soluţii pentru schimbarea atitudinilor de respingere, de
discriminare faţă de victimile virusului;
• să aprecieze responsabil activitatea desfăşurată;
Metode şi tehnici: brainstorming, conversaţia euristică, explicaţia,
instructajul, exerciţiul individual: Harta HIV/SIDA, metafora
Materiale: Fişe de lucru, coli, instrumente de scris

DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
I. Moment organizatoric
• Elevii sunt aşezaţi în formă de semicerc;
• Pregătirea materialelor: creioane, fişe de lucru;
II. Anunţarea temei
• Tema este anunţată anterior, elevii având sarcina de a exprima printr-
un desen-metaforă ce reprezintă pentru ei HIV/SIDA;
• Este scris în centrul tablei „HIV/SIDA”, elevii fiind solicitaţi să scrie
în jur orice alt cuvânt sau expresie care consideră că are legătură cu
semnificaţia cuvintelor date;
• Se trec în revistă adăugirile elevilor, subliniindu-se faptul că
problematica pusă în discuţie este vastă, fiind nevoie, pentru
înţelegerea ei, să se discute despre: descrierea virusului/bolii,
modalităţi de infectare, consecinţele infectării, metode de apărare
împotriva infectării, atitudini faţă de boală, dar şi faţă de bolnavi etc.
III. Realizarea obiectivelor urmărite
• Elevii îşi prezintă lucrările (desenele-metaforă) realizate acasă,
argumentând alegerea metaforelor.

118
 • Exerciţiul „Harta HIV/SIDA”: elevii vor completa următoarea
schemă:
Cât ştiu?

Ce cred despre
Cum mă feresc? persoanele infectate?
HIV/SIDA

Ce simt când mă gândesc la HIV/SIDA?

• Discutarea hărţilor se poate realiza pe grupe sau la nivelul clasei,

profesorul completând informaţiile elevilor, acolo unde este cazul;

Întrebări orientative:
∗ Ce sarcină a hărţii a fost mai greu de completat?
∗ Care sunt emoţiile predominant întâlnite? Care este explicaţia?
∗ De ce este SIDA o boală stigmatizantă? Etc.

IV. Evaluarea activităţii

Fiecare elev va aprecia activitatea desfăşurată printr-un cuvânt sau o expresie,
după cum doreşte.

119
 PROIECT DIDACTIC NR. 2

Autori: Nadia Băiaşu, Denise Samson (Vâlcea)

Subiectul activităţii: „Viaţa cu HIV/SIDA”
Tipul activităţii: formare de priceperi şi deprinderi
Obiective de referinţă:
• asimilarea informaţiilor despre HIV/SIDA;
• stimularea atitudinilor pozitive, de implicare în prevenirea
HIV/SIDA;
• stimularea muncii în echipă şi educarea simţului responsabilităţii faţă
de sine şi de ceilalţi;
Obiective operaţionale:
• să aprecieze în ce măsură sunt necesare informaţiile despre
HIV/SIDA;
• să explice impactul infectării cu HIV în viaţa oamenilor;
• să argumenteze caracterul stigmatizant al bolii SIDA;
• să identifice atuurile personale în prevenirea infectării cu HIV şi în
schimbarea atitudinilor de discriminare;
• să participe activ în realizarea sarcinii de grup, respectând cerinţele
date;
Metode şi tehnici: conversaţia euristică, explicaţia, instructajul, exerciţiul
individual şi de grup, problematizarea
Materiale: Fişe de lucru, coli (cartoane), instrumente de scris

DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
I. Moment organizatoric
• Elevii sunt organizaţi pe grupe;
• Pregătirea materialelor: creioane, fişe de lucru;
II. Anunţarea temei
• Elevii primesc fişe de lucru;
III. Realizarea obiectivelor urmărite
• Răspunsurile se pot discuta pe grupe de câte 4-5 elevi sau individual
(în faţa clasei) şi sunt completate de profesor, acolo unde este cazul.
• Se formează grupe de câte 5 elevi, fiecare grup primind următorul
instructaj: „Sunteţi implicaţi într-o activitate de prevenire HIV/SIDA.
Este nevoie să vă propuneţi un scop al intervenţiei voastre (ce doriţi
să schimbaţi) şi mijloacele la care apelaţi. Fiecare grupă va primi o
foaie de carton pe care o va completa după următoarea schemă :
1. titlul lucrării;
2. motto-ul lucrării;
3. obiectivul propus (verbal şi printr-o metaforă-desen);
4. atuurile voastre în atingerea obiectivului şi depăşirea obstacolelor
posibile;

120
 5. componenţa echipei.”
Timp de lucru 15 min.
După finalizarea lucrărilor, un reprezentant al fiecărei grupe va prezenta
planşa în faţa clasei;
IV. Evaluarea activităţii
Fiecare elev este rugat să verifice dacă situarea pe axă din fişa de lucru
completată la începutul orei este cea care a reflectat realitatea sau dacă e cazul
să aducă modificări (au avut mai mult sau mai puţin de învăţat decât au
considerat iniţial că au nevoie).

HIV/SIDA
FIŞĂ DE ACTIVITATE INDIVIDUALĂ

1. Primul cuvânt/prima expresie care vă vine în minte când auziţi HIV/SIDA:

……………………………………………………………………………….....
2. În ce măsură cred că am nevoie de informaţii legate de HIV/SIDA?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
nu am nevoie
Cum se poate contacta HIV? Cum nu se poate contacta HIV?

Cum te poţi feri de virusul HIV? Cum se schimbă viaţa unei persoane
infectate cu HIV? (la nivel
personal,familial, social, profesional)

Crezi că o persoană infectată ar Ce ai simţi tu, dacă ai afla că eşti

trebui să nu ascundă infectat/ă?
diagnosticul celor cu care
relaţionează?

De ce infecţia cu HIV/SIDA este Ce ai simţi dacă ai afla că este HIV +:

o boală stigmatizată? a) un coleg?………………………..
b) prietenul tău? …………………..
c) un membru al familiei tale? ……..

121
 PROIECT DIDACTIC NR. 3

Tema: HIV/ SIDA - căi de transmitere

Timp: 50 min.
Scop: Să încurajeze un comportament responsabil legat de viaţa sexuală prin
dezvoltarea capacităţilor personale şi de comunicare interpersonală.
Obiective:
• Să definească termenii HIV şi SIDA.
• Să explice care este diferenţa între HIV şi SIDA.
• Să identifice căile de transmitere ale virusului HIV.
• Să manifeste o atitudine de schimbare a prejudecăţilor în ceea ce
priveşte anumite căi de transmitere.
Metode:
- Dialogul;
- Metoda „K-W-L” (CE ştiu? CE vreau să ştiu? CE am învăţat?)
- Metoda „Lucrul cu pliante”;
- Metoda „Activităţi pe grupe”.
Materiale: tablă şi cretă, pliante, foi de flipchart, markere.

DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII:
1. Introducerea elevilor în problematica HIV/SIDA, enumerând aspectele care
vor fi discutate în cadrul acestei activităţi. Timp: 1 min.
2. Folosind metoda „dialogului” vor fi definiţi termenii de HIV şi SIDA, iar
apoi se vor explica diferenţele dintre purtătorul de HIV şi bolnavul de SIDA.
Timp: 5 min.
3. Se împarte clasa în grupe de câte 6 elevi. Fiecare grup îşi stabileşte un
secretar (elev care notează tot ce se discută) şi un purtător de cuvânt
(raportează clasei ceea ce s-a discutat în grupul respectiv). Timp: 1 min.
4. Se împarte tabla în trei coloane, după modelul de mai jos şi se cere elevilor
să procedeze la fel cu fişa de lucru (foi flipchart):

CE ŞTIU? CE VREAU SĂ ŞTIU? CE AM ÎNVĂŢAT?

Timp: 1 min.
5. Se face cunoscut subiectul activităţii: căi de transmitere a HIV.
Timp: 1 min.
6. Se cere fiecărui grup să discute şi să noteze în prima coloană tot ce ştie
despre căile de transmitere ale HIV. Timp: 7 min.
122
7. Purtătorul de cuvânt al fiecărui grup va prezenta şi dezvolta în faţa clasei ce
au notat în prima coloană. Moderatorul centralizează informaţiile în prima
coloană a tabelului de pe tablă. Timp: 5 min.
8. În timpul discuţiilor vor apărea neclarităţi sau idei greşite. Moderatorul va
consemna aceste elemente în coloana a doua (elevii vor proceda la fel).
Timp: 2 min.
9. Se solicită grupelor să discute şi să decidă ce alte aspecte vor să afle în
legătură cu acest subiect. Purtătorii de cuvânt vor enumera solicitările fiecărui
grup, care vor fi notate de moderator în aceeaşi coloană. Timp: 5 min.
10. Se precizează elevilor că vor obţine informaţiile dorite pe parcursul lecţiei.
Timp: 10 min.
11. Se distribuie pliantele tematice grupelor de elevi. Fiecare grup trebuie să
studieze pliantul (care cuprinde informaţii referitoare la căile de transmitere).
În urma citirii pliantului vor extrage informaţiile cerute, care vor fi notate pe
fişele de lucru în coloana a treia. Timp: 2 min.
12. Se procedează ca la etapa anterioară (punct 7). Timp: 5 min.
13. Se discută cu clasa de elevi elementele noi pe care le-au găsit. Se vor
identifica asemănările şi deosebirile între informaţiile expuse de fiecare grup,
elevii completându-şi cunoştinţele cu informaţii de la colegi.

Evaluare
14. Spre sfârşitul activităţii se cere elevilor să compare:
ƒ ce ştiau iniţial, cu ce au învăţat,
ƒ ce doreau să înveţe, cu ce au învăţat.
Timp: 5 min.
15. Se decide împreună cu elevii dacă mai sunt probleme care ar trebui
clarificate. Dacă da, se clarifică prin discuţii sau portofolii, studiu individual
etc.

123
 PROIECT DIDACTIC NR. 4

Titlul lecţiei: „Introducere în problematica HIV/SIDA. Căi de transmitere a

infecţiei cu HIV. Testul HIV”
Tipul lecţiei: comunicare de noi cunoştinţe
Timp de lucru: 50 minute
Obiective operaţionale: la sfârşitul lecţiei, elevii trebuie să fie capabili:
• să definească termenii HIV şi SIDA
• să explice care este diferenţa între HIV şi SIDA
• să identifice căile de transmitere ale HIV
• să definească testul HIV
• să stabilească când testul HIV indică un rezultat sigur.
Metode didactice: conversaţia euristică, descoperirea dirijată, dezbaterea,
jocul de rol, lucrul cu pliantele.
Materiale: material informativ, pliante, fişe cu sarcini de lucru.

DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII:
I. Momentul organizatoric – aranjarea elevilor şi anunţarea temei
II. Jocul de rol
Elevii sunt puşi în temă cu momentul următor şi anume simularea în
timpul recreaţiei mari a comportamentului social faţă de un coleg infectat
HIV. Se extrag bileţele, unul din acestea va conţine HIV pozitiv, celelalte
conţin HIV negativ. Colegii află cine este cel ,,infectat’’ şi se ,,intră în
pauză’’.
Sunt simulate toate activităţile care au loc într-o recreaţie: servitul mesei,
copierea temelor, plimbatul braţ la braţ, împrumutatul obiectelor de scris.
Cel care este ,,infectat HIV” serveşte colegii din punga sa de biscuiţi,
împrumută caietul de teme, se plimbă braţ la braţ cu alţi colegi.
Reacţiile colegilor sunt înregistrate de doi ,,observatori” aleşi de profesor
înaintea începerii jocului. Aceştia notează impresiile privind felului în care
colegul ,,infectat HIV” este tratat de către colegi.
III. Enunţarea obiectivelor la nivelul elevilor
Elevii vor fi informaţi despre obiectivele temei propuse: să definească
termenii HIV şi SIDA; să explice care este diferenţa între HIV şi SIDA; să
identifice căile de transmitere ale virusului HIV; să definească testul HIV; să
stabilească când testul HIV indică un rezultat sigur.
IV. Introducerea suportului noţional
Profesorul defineşte HIV, SIDA; face un scurt istoric al primelor cazuri
de SIDA precum şi ipotezele privind apariţia HIV. Este prezentată în cifre
situaţia persoanelor infectate cu HIV în România şi în lume.
V. Conducerea învăţării
Următoarea temă abordată: ,,Căi de transmitere a infecţiei cu HIV. Testul
HIV”.

124
 Elevii sunt împărţiţi pe grupe şi ca metodă didactică se foloseşte lucrul cu
pliantele.
Pliantele sunt distribuite pe grupe, fiecare grupă primeşte şi fişe care
conţin sarcini de lucru. Grupele studiază pliantele şi încearcă să rezolve
sarcinile din fişe. După completarea fişelor de lucru are loc o dezbatere
privind căile de transmitere a virusului HIV şi despre testul HIV.
VI. Intensificarea retenţiei şi asigurarea transferului. Cei doi ,,observatori”
din timpul recreaţiei mari, expun impresiile din timpul observaţiei, expun
exemplele negative de comportament, ce observaţii au de făcut la adresa
colegului ,,infectat’’.
Se va sistematiza conţinutul prin evidenţierea pe cale orală a concluziilor
ce s-au extras în timpul lecţiei, dacă sunt de părere că ar trebui să schimbe
ceva privind comportamentul faţă de o persoană real infectată HIV.
VII. Evaluarea cunoştinţelor. Se realizează pe baza răspunsurilor din fişa de
lucru şi pe baza concluziilor extrase.

125
 Fişă de lucru
Sarcina nr. 1 Căi de transmitere a HIV
Virusul se poate transmite pe următoarele căi:
1. Transmiterea pe cale sexuală prin:
………………………………………………………………… . . . . . . . .
……………………………………………………………………………
2. Transmiterea prin sânge este posibilă prin:
…………………………………….……………………….……………..
……………………………………………………………………………
3. Transmitere pe cale verticală (de la mamă infectată la făt):
…………………………….……………………………………………...
……………………………………………….…………….…………….

Sarcina nr. 2 Cum nu se transmite virusul HIV

Virusul nu se poate transmite prin:
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

Sarcina nr. 3 Testul HIV

Testul HIV este un test care indică prezenţa în organism a ……………...,
şi nu a virusului propriu-zis. Prezenţa anticorpilor înseamnă că persoana este
purtătoare a………………….şi aşa va rămâne toată viaţa.
Testul HIV standard poartă numele……………, iar un rezultat pozitiv
trebuie neapărat confirmat printr-o retestare cu un alt tip de test
numit……………………………
O persoană, deşi este purtătoare a HIV, organismul nu produce imediat
anticorpii specifici care sunt depistaţi la testare.
De la momentul infectării cu HIV, organismul are nevoie de o perioadă
de …………..pentru a produce anticorpi.
Testul HIV va indica un rezultat precis după ce trece perioada de 3-6 luni
numită ,,…………………….”.
Testul HIV la nou-născutul dintr-o mamă infectată este
întotdeauna……......………, deoarece fătul preia anticorpii anti-HIV de la
mamă. Anticorpii anti–HIV preluaţi de la mamă dispar în timp
dacă………………....., testul HIV devine negativ în maxim ………………..
Dacă testul rămâne pozitiv şi după această vârstă înseamnă că virusul
a……………….copilul.
Avantajele testării HIV:
……………………………………………………………………………

126
 PROIECT DIDACTIC NR. 5

Autor: Diana Stanciu (Călăraşi)

Tema: Evoluţie şi tratament în infecţia cu HIV
Termeni cheie: HIV/SIDA, semne şi simptome, tratamente în infecţia HIV
Scop: Să înţelegem că adulţii sau copiii afectaţi de infecţia HIV trăiesc cu noi
şi încearcă să o facă normal şi demn, bucurându-se de tot ceea ce înseamnă
viaţă. Luptă cu boala şi uneori trebuie să lupte şi cu ignoranţa sau chiar
răutatea celorlalţi.
Obiective:
• să identifice stadiile infecţiei cu HIV
• să cunoască semnele şi simptomele specifice pe care le poate
dezvolta o persoană infectată cu HIV
• să cunoască factorii care grăbesc evoluţia infecţiei HIV spre faza
SIDA
• să ia cunoştinţă de faptul că s-au descoperit tratamente care permit
organismului infectat cu HIV să-şi refacă, pentru un timp, imunitatea
prelungind astfel cu mult durata de viaţă a pacienţilor, dar nu există
un tratament care să vindece.
Metode: dialogul, lucrul cu pliante, mozaicul
Materiale de lucru: tablă şi cretă, pliante, foi de flipchart, markere

DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
1. Li se distribuie elevilor două chestionare. Primul chestionar cuprinde
întrebări referitoare la căile de transmitere a infecţiei HIV, iar al doilea câteva
întrebări referitoare la evoluţie şi tratament în infecţia cu HIV. (5 min.)
2. Se face autoevaluarea primului chestionar. Elevii îşi calculează punctajul şi
se încadrează pe una din treptele de cunoaştere a căilor de transmitere a
infecţiei HIV (Satisfăcător, Bine) ca apoi să urmeze sfaturile în funcţie de
rezultate. (Timp: 5 min.)
3. Profesorul prezintă pe scurt tema şi enunţă sarcina finală: la sfârşitul
activităţii toţi elevii prezenţi trebuie să cunoască: stadiile infecţiei cu HIV,
semne şi simptome după infecţia cu HIV, factorii care grăbesc evoluţia
infecţiei HIV şi în ce constau tratamentele în infecţia cu HIV. (Timp: 1 min.)
4. Se împarte clasa în grupe de 4 elevi şi fiecare trage la sorţi câte un bileţel pe
care sunt trecute numere de la 1 la 4. Fiecărui membru din grupă i se dă o fişă
de învăţare care cuprinde o unitate de cunoaştere. Cei cu nr. 1 primesc fişa cu
tema „Evoluţia naturală a infecţiei cu HIV”, cei cu nr. 2 primesc fişa cu
tema „Semne şi simptome în infecţia cu HIV”, cei cu nr. 3 primesc fişa cu
tema „Factorii care grăbesc evoluţia infecţiei cu HIV” şi cei cu nr. 4
primesc fişa cu tema „Tratamentul în infecţia cu HIV”. După o primă etapă
de studiu individual, se constituie „grupele de experţi” din elevii cu acelaşi
127
număr. „Experţii” discută problemele care derivă din sarcina lor de lucru şi
stabilesc strategiile prin care o pot prezenta celorlalţi colegi. Se refac grupele
de lucru iniţiale şi fiecare „expert” explică celorlalţi problema pe care a
studiat-o şi răspunde la eventualele întrebări. Fiecare grupă de elevi realizează
un poster în care sistematizează, pe temele discutate, ceea ce au „învăţat”.
(Timp: 35 min.)
5. Purtătorul de cuvânt al fiecărui grup va prezenta şi dezvolta în faţa clasei
ceea ce au notat pe poster. (Timp: 10 min.)
6. La sfârşitul activităţii se cere elevilor să compare:
- Ce ştiau iniţial, cu ce au învăţat,
- Ce doreau să înveţe, cu ce au învăţat.
(Timp 4 min.)

128
 Chestionar (1)
Clasa………………. Sexul…….
Şcoala…………...........................
Nr.
Întrebare Da Nu
crt.
1. Orice persoană poate fi infectată cu HIV?
2. Toate persoanele infectate cu HIV au SIDA?
3. HIV se poate transmite la primul contact sexual?
4. Se întâlnesc virusul HIV şi boala SIDA la animale?
5. Se poate transmite HIV prin înţepătură de ţânţari?
6. Se poate transmite HIV de la mamă la copil prin
alăptare?
7. Se poate transmite HIV prin apă sau alimente?
8. Se poate transmite HIV prin aer, de la o persoană
infectată aflată în aceeaşi încăpere?
9. Se poate transmite HIV prin apa de la piscină?
10. Se poate transmite HIV prin muşcătura unei persoane
infectate?
11. Se poate transmite HIV în cadrul unei intervenţii
chirurgicale?
12. În perioada în care nu are semne de boală persoana
infectată cu HIV poate transmite boala, este
contagios?
13. Oferă prezervativul o protecţie 100% în prevenirea bolii
SIDA?
14. Un test HIV negativ înseamnă întotdeauna că nu
suntem infectaţi cu HIV?
15. Există mai multe tipuri de teste HIV?
16. Este adevărat că în ultimul timp se înregistrează un
număr mai mic de bolnavi de SIDA şi/sau infectaţi
HIV?
17. Exista ţări care să nu fie afectate de HIV?
18. Putem considera că statisticile redau cu exactitate
numărul persoanelor infectate cu HIV şi al bolnavilor
de SIDA?
<16 puncte: S - Reciteşte materialul prelucrat la acţiunea „Căi de transmitere a
infecţiei HIV” !
16 – 18 puncte: B – Informează-te în continuare despre problematica
HIV/SIDA.

... ai grijă ! Nu trebuie să greşeşti decât o singură dată ...

129
 Chestionar (2)

Clasa………………. Sexul…….
Şcoala…………………………………

Încercuiţi răspunsul pe care-l consideraţi corect.

1. Cât trăieşte o persoana infectată cu HIV?

a) 5 luni
b) 8 – 18 luni
c) între 2 şi 10 ani
2. Există un vaccin sau medicament care să prevină SIDA?
a) da
b) nu
3. La nivelul căror organe acţionează virusul HIV?
a) la nivelul celulelor din sânge cu rol în apărarea împotriva diferitelor
infecţii,
b) la nivelul celulelor nervoase
c) la nivelul celulelor digestive
4. Care este principala consecinţă a infecţiei cu virusul HIV?
a) scăderea capacităţii de apărare a organismului la infecţii;
b) scăderea în greutate;
c) accidente vasculare cerebrale.
5. Există semne specifice care să se întâlnească numai în infecţia cu HIV?
a) da
b) nu
6. Semnele clinice de primoinfecţie (primele semne de boală după infectarea
cu HIV) apar la toţi bolnavii?
a) da
b) nu
7. Putem depista infecţia cu HIV prin semnele ei clinice?
a) da
b) nu

130
 PROIECT DIDACTIC NR. 6

Tema: „Nu mi se poate întâmpla tocmai mie”

Termeni cheie: HIV, SIDA, comportamente
Timp: 50 minute
Scop: să încurajeze un comportament responsabil
Obiective:
• să înţeleagă consecinţele expunerii, riscurile lipsei de protecţie;
• să identifice atitudini individuale care generează comportamente de
risc;
• să manifeste o atitudine care să ducă la un comportament lipsit de
riscuri.
Metode şi instrumente didactice: expunerea, peretele de grafitti, dialogul,
activitatea pe grupe, lucru cu pliantele
Materiale de lucru: retroproiector, coli mari cu afirmaţii scrise, bandă
adezivă, marchere, tablă, cretă, pliante „Informează-te!”, coli hârtie, pixuri

DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII:
1. Introducerea elevilor în problematica HIV/SIDA
2. Sunt prezentate elevilor informaţii despre HIV/SIDA, mod de transmitere şi
cum nu se transmite, prin folosirea retroproiectorului şi a foliilor tematice:
„HIV”, „SIDA”, „Cum se transmite virusul HIV”, „Cum nu se transmite
virusul HIV”
TIMP: 10 minute
3. Se desfăşoară activitatea „Peretele de grafitti” prin afişarea pe perete a 5
coli mari de hârtie pe care sunt notate afirmaţiile:
- Bărbaţii adevăraţi nu iau SIDA
- SIDA nu mă interesează
- Drogaţii, prostituatele şi homosexualii merită ceea ce primesc– SIDA
- Nimeni nu trebuie să mai întreţină relaţii sexuale
- Sunt cuminte de felul meu şi cred că Dumnezeu o să aibă grijă de mine.
TIMP: 1 minut
4. Fiecare elev, în parte, este rugat să se gândească la fiecare afirmaţie şi să
scrie părerea sa despre cele enunţate, folosind markere. TIMP: 10 minute
5. Sunt discutate afirmaţiile enunţate, făcându-se delimitarea între cele de
negare (care vor fi subliniate) şi cele de aprobare. TIMP: 2 minute
6. Se solicită împărţirea elevilor în două grupe, care să enumere pe coli mari
cauzele negative şi cauzele aprobării afirmaţiilor. TIMP: 5 minute
7. Sunt prezentate prin afişare cauzele negării şi aprobării: cauzele negării:
teama, credinţa într-o serie de prejudecăţi; iar ale aprobării: utilizarea
protecţiei, renunţarea la protecţie, încredere, risc. TIMP: 5 minute
8. Sunt analizate elementele aprobării din perspectiva unui comportament de
risc, notându-se pe tablă în două coloane: „Ce înseamnă protecţie”. TIMP: 10
minute
131
9. Sunt distribuite pliantele „Informează-te” care se citesc, fixându-se
elementele învăţate. TIMP: 5 minute
10. Se solicită notarea pe o foaie de hârtie a ceea ce au învăţat în urma
informării/ activităţii:
- Ce am descoperit ……………………….
- Ce am să fac ……………………………
TIMP: 1 minut

132
 DICŢIONAR DE TERMENI

Adenopatie: Creşterea în volum a ganglionilor limfatici

Anorexie: Scăderea marcată sau pierderea apetitului
Anticorpi: Substanţe specifice sintetizate de limfocite pentru a
distruge sau a neutraliza agenţii patogeni (bacterii, virusuri etc)
Antigen: Substanţă străină care pătrunde într-un organism şi care
provoacă o reacţie imunitară, care se traduce prin producerea de
proteine specifice dotate cu proprietăţi defensive (anticorpi)
Antiretroviral: Medicamente care blochează virusul puţin după
intrarea sa în celulă şi care joacă un rol de scut protector pentru
celulele neinfectate
Antiviral: Substanţă sau medicament destinat tratamentului împotriva
unui virus
Asimptomatic: Adjectiv folosit pentru a desemna pe seropozitivii la
care infecţia cu HIV este latentă, adică fără nicio manifestare aparentă
(fără semne clinice)
Autotransfuzie: Transfuzia la o persoană a propriului sânge prelevat
înaintea unei intervenţii chirurgicale sângerânde sau stocat în prealabil
în vederea unei operaţii
CD4: Proteină situată la suprafaţa unor celule, în special a limfocitelor
T4. HIV foloseşte această moleculă pentru a pătrunde în celulă. Se
foloseşte, de asemenea, termenul de CD4 pentru a defini înseşi
limfocitele T4.
CD8: Proteină situată la suprafaţa unor celule, îndeosebi a limfocitelor
T8. Se foloseşte, de asemenea, termenul pentru a denumi înseşi
limfocitele T8.
Complianţă: Atitudine generală a unui pacient în cursul tratamentului.
Ea constă în urmărirea cu stricteţe a recomandărilor privind vizitele la
medic şi luarea medicamentelor.
Disfagie: Dificultatea de a înghiţi şi, prin extensie, orice anomalie a
trecerii alimentelor până la intrarea în stomac.
133
Efecte secundare: Manifestări fizice sau biologice indezirabile
provocate de un medicament.
Etiologie: Studiul factorilor care cauzează o maladie.
Ganglioni limfatici: Organe mici, constituite, mai ales, din limfocite.
Ei aparţin sistemului imunitar, sunt repartizaţi în tot corpul şi servesc
drept santinelă în caz de agresiune a organismului.
Hemoragie: Scurgere importantă de sânge, datorată rupturii unui vas
sangvin sau unor tulburări de coagulare.
Imunitate: Ansamblul mijloacelor de apărare a organismului
împotriva infecţiilor. Imunitatea poate fi parţială sau totală, temporară
sau definitivă. Se mai foloseşte termenul de „imunitate” pentru a
desemna ansamblul sistemului imunitar.
Imunoterapie: Tratament împotriva unei deficienţe a sistemului
imunitar.
Imunodeficienţă: Diminuarea şi, uneori, dispariţia apărării imunitare a
organismului. Infecţia cu HIV conduce la o stare de imunodeficienţă.
Infectare: Pătrunderea şi multiplicarea unor microorganisme (paraziţi,
microbi, virusuri, bacterii) în ţesuturi. Chiar dacă nu determină semne
şi simptome clinice, un organism infectat se caracterizează prin
distrugerea celulelor prin mecanisme metabolice de acţiune, replicare
celulară sau anticorpi. Persoanele sunt infectate cu HIV.
Infecţie oportunistă: Infecţie al cărei agent responsabil este, în mod
normal, inofensiv pentru o persoană al cărei sistem imunitar este intact,
dar care devine agresiv la o persoană imunodeprimată.
Infestare: Contaminare (la exterior) a unui organism cu paraziţi
vegetali sau animali, ducând la apariţia stării patologice.
Încărcătura virală: Încărcătura virală plasmatică corespunde
numărului de particule virale conţinute într-un eşantion de sânge. În
cazul HIV, ea este din ce în ce mai folosită ca marcă în urmărirea
progresului maladiei şi pentru a măsura eficacitatea tratamentelor.
Latenţă: Perioadă în timpul căreia un virus, de exemplu HIV, a
pătruns într-o celulă şi în genomul său, fără a se replica.
Leucocite: Nume dat diferitelor globule albe prezente în sânge.

134
Limfocite: Tip de globule albe, cu un singur nucleu, de talie mică,
produse de ţesuturile limfatice, specializate în apărarea imunitară a
organismului. Există două feluri de limfocite, limfocitele T şi
limfocitele B, care sunt îndeosebi producătoare de anticorpi.
Limfocite CD4: Un tip de celule care se găsesc în sânge, cunoscute
sub numele de limfocite T. Când sistemul imunitar funcţionează
normal, limfocitele CD4 protejează organismul identificând şi
distrugând virusurile şi bacteriile. HIV pătrunde şi se multiplică în
interiorul celulelor CD4, distrugând sistemul imunitar şi ducând, în
final, la SIDA.
Lubrifiant: Substanţă introdusă între două suprafeţe pentru a micşora
frecarea dintre ele.
Lubrifiant sexual: Lubrifiant folosit pentru a creşte plăcerea sau a
reduce durerea în timpul activităţii sexuale.
Meningită: Orice inflamaţie a meningelor care poate fi cerebrală,
spinală sau cerebrospinală.
Neuropatie: Orice afecţiune a sistemului nervos central sau periferic.
Prevalenţă: Număr de cazuri ale unei maladii, într-o populaţie anume,
de la începutul contagiunii. În infecţia cu HIV, înseamnă numărul de
cazuri de persoane contaminate de la începutul epidemiei într-o
anumită ţară.
Primoinfecţie: Desemnează perioada în timpul căreia un subiect este
pentru prima oara în contact cu un microorganism dat. Acest termen
corespunde perioadei de invadare a organismului cu HIV. O
primoinfecţie poate fi simptomatica sau asimptomatica.
Sarcom: Tumoră malignă formată în ţesutul conjunctiv sau în ţesuturi
care derivă din acesta.
Seropozitiv: Se spune despre un subiect al cărui ser conţine anticorpi
îndreptaţi împotriva unui agent infecţios precis (Toxoplasma, Rubeola,
HIV). În practică, în timpul unei depistări HIV, când serologia este
pozitivă, subiectul este numit seropozitiv, adică posedă anticorpi contra
HIV şi, deci, este purtător al virusului.
Sindrom: Ansamblu de semne care caracterizează una sau mai multe
boli.

135
Sistem imunitar: Ansamblu de celule ale organismului, prezente în
sânge sau regrupate în organe, care intervin mai ales în timpul
reacţiilor de apărare împotriva bacteriilor, viruşilor, ciupercilor etc.
Exemple: ganglioni limfatici, splina, globule albe (în special
limfocitele).
Toleranţă: Atitudine a organismului de a suporta fără simptome
morbide acţiunea unui medicament, a unui agent chimic sau fizic
particular. În sens farmacologic, termenul defineşte capacitatea
dobândită progresiv de a suporta doze crescute ale unui produs.
Virus: Parazit al celulei, care, pentru a se multiplica, foloseşte
elementele ei componente; el este capabil să provoace o maladie;
compus din acizi nucleici înconjuraţi de o anvelopă numită capsidă.

136
 ADRESE UTILE
Centre de testare HIV
• Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale „Dr. Victor Babeş”
- Şos. Mihai Bravu Nr. 281, sector 3, Bucureşti,
Tel.: 021/317.27.27, interior 176
• Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş”, Str. Grozovici Nr. 1,
sector 2, Bucureşti, Tel.: 021/210.50.70, interior 4189
• Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”,
Bdul. Lacul Tei Nr. 120, Bucureşti, Tel.: 021/242.27.13, interior 152
• Centru de Consiliere şi Testare, Institutul Naţional de Cercetare-
Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie „Cantacuzino” –
Splaiul Independenţei Nr. 103, sector 5, Bucureşti,
Tel.: 021/410.84.57

Secţii de zi
• „Casa Doru” - Centrul de Tratament, Dispensarizare, Control
Clinic şi de Laborator pentru Copii, în cadrul Spitalului Clinic de
Boli Infecţioase şi tropicale „Dr. Victor Babeş”, Bucureşti –
Tel.: 021/317.27.27, interior 176
• „Casa Andreia” - Centrul de Tratament, Dispensarizare, Control
Clinic şi de Laborator pentru Adulţi, în cadrul Spitalului Clinic de
Boli Infecţioase şi Tropicale „Dr. Victor Babeş”, Bucureşti,
Tel: 021/317.27.27, interior 173
• Secţia de zi pentru copii „Floarea Soarelui” din Institutul de Boli
Infecţioase „Matei Balş”, Bucureşti - Tel.: 021/210.50.70, interior
182 sau 021/212.26.45

Organizaţii nonguvernamentale:
• Fundaţia Romanian Children’s Appeal România
Str. Cernişoara, Nr. 29-39, Bl. 61, ap.114, sector 6, Bucureşti
Tel. 021/ 760.69.87; 021/317.27.27 interior 176
E-mail: rca@pcnet.ro
www.fundatiarca.ro

137
• Fundaţia Romanian Angel Appeal
Str. Rodiei Nr. 52, sector 3, cod 74324, Bucureşti
Tel.: 021/323.68.68; 021/323.24.90
www.raa.ro
• Organizaţia Salvaţi Copiii
Intr. Ştefan Furtună Nr. 3, sector 1, Bucureşti,
Tel.: 021/212.61.76
021/637.57.16,
021/312.44.86
e-mail: rosc@mb.roknet.ro
www.salvaticopiii.ro
• World Vision România
Str. Rotaşului Nr. 7, cod 021167, Bucureşti
Tel.: 021/222.94.53; 021/222.94.62
Fax: 224.29.72
www.worldvision.ro
• Asociaţia „Adolescentul”
Adresa de corespondenţă: O.P.38, C.P.106, Bucureşti
Tel./Fax: 323.80.17
E-mail: adolesc@itcnet.ro; office@adolescentul.ro
Asociaţia_Adolescentul@excite.com
www.adolescentul.ro
• Health Aid Romania
Str. Dr. Grozovici Nr. 1, sector 2, Bucureşti
Tel.: 021/210.54.30
Fax 021/210.95.17
mobil: 0740 244 066
Director e-mail: tina@healthaidromania.ro
Office e-mail: har@pcnet.ro
www.healthaidromania.ro
• Aras Biroul Naţional
Intrarea Mihai Eminescu Nr. 5, sector 2, Bucureşti
Tel.: 021/210.07.71, 021/210.20.77, 021/210.82.51
www.arasnet.ro

138
• Asociaţia „Noi şi ceilalţi”
Şos. Mihai Bravu, Nr. 281, sector 3, Bucureşti,
Spitalul „Dr. Victor Babeş”
Tel: 0723.569.014
• Federaţia UNOPA (Uniunea Naţională a Organizaţiilor
Persoanelor Afectate de HIV/SIDA)
Bd. N. Balcescu 24, sc. C, etaj 2, ap. 7, interfon (II) 7, sector 1,
010053, Bucureşti
Tel/fax: 021/19.93.29
E-mail: unopa@unopa.ro
www.unopa.ro
• Fundaţia Dezvoltarea Popoarelor
Str. Bâlciului, Nr. 2, sector 2, cod 021502, Bucureşti
Tel.: 021/253.00.76
Fax: 021/253.12.26
E-mail: bucuresti@fdpsr.ro
• Fundaţia „Principesa Margareta a României”
Calea Plevnei nr 98, Bl 10 C sc A, et 3, ap 8, sector 1, cod 010224
Tel 31 40 555 54; Tel/fax 31 40 555 56
C.P. 67-35, Bucureşti
E-mail: info@principesa.ro
• Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală - SECS
Calea 13 Septembrie, Nr.85, Bl.77 C, Scara A, Et.8, Ap.74, sector
5, Bucureşti
Tel.: 021/441.66.61; 021/410.11.08
Fax: 021/410.10.97
E-mail: sediu@secs.ro
• Fundaţia Tineri pentru Tineri
Str. Dionisie Fotino 20B, sector 1, Bucureşti
Tel: 021/231.11.95
www.tineripentrutineri.ro

ADRESE WEB:
• www.stopsida.ro
• www.sexdex.ro
• www.seximus.ro

139
 BIBLIOGRAFIE

1. Băban, A. - Consiliere educaţională, Editura Ardealul, Cluj-

Napoca, 2001
2. Buzducea, D. - SIDA. Confluenţe psihosociale, Editura „Ştiinţă
& Tehnică”, Bucureşti, 1997
3. Cerghit, I. - Metode de învăţământ, Iaşi, Editura Polirom, Iaşi,
2006
4. Constantin, A., Gheorghe, V., Chirilă, O. - Curs de
comunicare a diagnosticului de infecţie HIV/SIDA, Editura RO
Media, Bucureşti, 2002
5. Cosmovici, A. şi Iacob, L. (coord.) - Psihologie şcolară,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
6. Herek. G.M. şi Glunt E.K. - An Epidemic of Stigma: Public
Reactions to AIDS, American Psychologist, 1988
7. Ionescu, G. - Psihiatrie Clinică Standardizată şi Codificată,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000
8. Ionescu, G. - Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie,
Editura Asklepios, Bucureşti, 1995
9. Ionescu, G. - Psihoterapie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
10. Iucu, R. - Instruirea şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2001
11. Jinga I. şi Istrate E. - Manual de pedagogie, Editura All, 2001
12. Kacso, E. şi Bartok, E. - Pietre preţioase-culegere de jocuri,
Fundaţia pentru Promovarea Talentelor, Târgu-Mureş, 2003
13. Kubler-Ross, E. - On Children and Death, New York, 1993
14. Kubler-Ross, E. - AIDS the Ultimate Challenge, New York,
1993
15. Marcelli, D. - Tratat de Psihopatologia Copilului - Editura
Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2003
16. Mănuilă, L. Mănuilă, M, Nicoulin, M. - Dicţionar medical,
Editura Ceres, Bucureşti, 1997

140
17. Mătuşa, R. SIDA – Manifestări clinice, RomFlair Press
România S.R.L., 1994
18. Mitrofan, I. (coord.) - Psihopatologia, psihoterapia şi
consilierea copilului - Abordare experienţială, Editura Sper,
Bucureşti, 2001
19. Mitrofan, I., Buzducea, D. - Psihologia pierderii şi terapia
durerii, Editura Sper, Bucureşti, 2002
20. Novotny, T., Haazen, D. şi Adeyi, O. – HIV/AIDS In
Southeastern Europe: Case Studies from Bulgaria, Croatia
and Romania, The WORLD BANK Washington, D.C., 2003
21. Petrea, S. - Prevenirea transmiterii HIV în practica medicală,
Editura All, Bucureşti, 1999
22. Petrea, S. - Copilul dumneavoastră şi SIDA, Editura All,
Bucureşti, 1999
23. Petrea, S. - SIDA – Trecerea oprită, Editura All, Bucureşti,
1997
24. Petrea, S., Florea, C. - Curs de consiliere şi testare pentru
infecţia cu HIV, Editura RO Media, Bucureşti, 2002
25. Romanian Angel Appeal - Raport de Evaluare Intermediară a
Strategiei Naţionale HIV/SIDA 2004-2007, Martie 2006
26. Romilă, A. (coordonator ştiinţific) - Manual de Diagnostic şi
Statistică a Tulburărilor Mentale - DSM – IV- TR ™, Editura
Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003
27. Usaci, D. - Imunodeficienţa psihoafectivă şi comportamentală
în raport cu HIV/SIDA, Editura Polirom, Iaşi, 2003
28. Vameşu, C., Butu, S., Rădulescu, Ş. - Ghid de Asistenţă
Psihologică a Persoanelor Infectate şi Afectate de HIV/SIDA,
Fundaţia Alături de Voi, Iaşi, 2004
29. Zamfir, C. şi Vlăsceanu, L. - Dicţionar de sociologie, Editura
Babel, Bucureşti, 1993
30. *** ARAS - Informaţii pentru tineri, Bucureşti, 2000
31. *** ARAS - Ghid pentru profesori, Bucureşti, 2000
32. *** ARAS - Ghidul educatorului pentru sănătate, 2000
141
 33. *** ARAS - Ghidul voluntarului, Bucureşti, 2000
34. *** ARAS - Ghid de asistenţă psiho-socială, Piatra Neamţ,
2000
35. *** ARAS & World Vision International - Recomandări
pentru prevenirea transmiterii HIV în practica medicală,
Bucuresti, 1993
36. *** Asociaţia Adolescentul & Fundacio Salut i Comunitat –
Împreună. Ghid de integrare a adolescenţilor infectaţi cu HIV,
Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 1999
37. *** Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor
Copilului – Statistici - situaţia protecţiei copilului
(http://www.copii.ro/Prezentare_sistem_Ianuarie_2005.xls)
38. *** Fundaţia „Tineri pentru Tineri” România - Formare de
instructori în „Educaţie pentru viaţa de familie”, 2001
39. *** Ministerul Sănătaţii - Ghid terapeutic în infecţia cu HIV,
Bucureşti, 1999
40. *** Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională de Luptă Anti-
Sida, Institutul de Boli Infecţioase „Prof.Dr.Matei Balş”,
Compartimentul de Evaluare şi Monitorizare a infecţiei
HIV/SIDA în România - Date Statsitice HIV/SIDA în România
la 31 decembrie 2005 (http://www.cnlas.ro/download/DATE
HIV_SIDA 31 DECEMBRIE_2005.ppt - accesat în data de
15.05.2006).
41. *** Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei,
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap - Situaţia
persoanelor cu handicap infectate cu SIDA sau HIV la 31
decembrie 2005 (http://www.anph.ro/Statistici/aprilie2006/ICI
NR PERS HAND 31 DECEMBRIE 2005.xls – accesat în data
de 15.05.2006)
42. *** “Prof. Dr. Matei Balş” Infectious Diseases Institute -
HIV/AIDS Monitoring and Evaluating Department HIV/AIDS
in Romania 1985-2004, 2004
(http://www.cnlas.ro/hiv/statistica.htm - accesat în data de
15.05.2006)

142
 43. *** RAA – Curs de comunicare a diagnosticului de infecţie
HIV/SIDA
44. *** UNAIDS - AIDS epidemic update, December 2004
45. *** UNAIDS/WHO - AIDS epidemic update, December 2005
46. *** UNAIDS - HIV and AIDS-related stigmatization,
discrimination and denial: forms, contexts and determinants,
June 2000
47. *** UNESCO & OMS - Ghidul cadrului didactic – Educaţia
sanitară în şcoală, Ed. All, Bucureşti, 1999
48. *** UNOPA - Ghid medical HIV/SIDA, Bucureşti, 2003

Internet:
• www.raa.ro - Romanian Angel Appeal - Statistici interne
• www.unaids.org - United Nations Joint Programme for
HIV/AIDS
• www.cnlas.ro - Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA
• www.avert.org
• www.anph.ro - Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap
„Situaţia persoanelor cu handicap infectate cu SIDA sau HIV
la 31 decembrie 2004”
• www.thebody.com

143