POLITICI SECTORIALE ALE UNIUNII EUROPENE

-Introducere-
Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică și economică a 28 de state membre situate
în principal în Europa. Are o suprafață de 4.475.757 km2 și o populație estimată de aproximativ
513 milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat de legi care se
aplică în toate statele membre. Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne, adoptarea legislației în domeniul
justiției și afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind comerțul, agricultura
pescuitul și dezvoltarea regională. O uniune monetară a fost înființată în 1999, a intrat în vigoare
în 2002 și este compusă din 19 state membre ale UE care utilizează moneda euro. La baza întregii
constructii europene a stat vointa de a lucra împreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au
condus la convingerea ca în unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel
european decât la nivel national. Asa s-a ajuns la politicile comune tuturor statelor membre,
elaborate si adoptate de catre institutiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii.
De multe ori, politicile comune raspund si unui principiu fundamental al constructiei europene,
acela al solidaritatii si coeziunii. Existenta politicilor comune confera unicitate Uniunii Europene
pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre
institutiile europene.

POLITICA MONETARĂ
Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca
centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor
dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării
obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a
forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).

1. Aspecte introductive
Pentru a face fata provocarilor viitoare, cele mai importante sarcini ale UE sunt intensificarea
coordonarii strategiilor economice nationale si stabilirea regulilor generale.
În ultimii ani s-au realizat progrese importante în apropierea economiilor si societatilor statelor
membre, iar urmatoarea etapa în construirea UE este realizarea unei politici economice comune. Cel mai
de seama pas pentru indeplinirea acestei etape a fost introducerea pe piata comuna a monedei unice, la 1
ianuarie 1999.
Principalul motiv pentru care a fost introdus acest proiect deriva dintr-un fapt elementar:
cheltuielile si pierderile de resurse cauzate în mod independent de fiecare natiune în parte pot fi inutil
de mari, mai ales în cazul tarilor mici care sunt dependente de altele. Nu natiunile, ci Europa în
totalitatea ei va intra în competitie cu Orientul Îndepartat si cu SUA. Natiunile europene nu pot face
fata acestei competitii în mod individual.
Schimbarile profunde în conditiile de trai ale populatiei europene au impus realizarea unui
progres semnificativ în desavârsirea UE.
 Primul element este evolutia uimitoare din domeniul mijloacelor de transport. Atât transportul
public, cât si cel privat permit transportarea persoanelor si bunurilor la distante mari. În ultimii 30 de
ani, timpul necesar pentru a ajunge dintr-o localitate în alta a fost redus cu o viteza mai mare decât în
orice alta perioada anterioara din istorie.
Al doilea element este dezvoltarea tuturor mijloacelor informatice, retelele de computere
permitând accesul la informatie oricarei persoane care vrea sa comunice. Fluxul informational este
omniprezent.
Analizând faptele si cifrele, orizontul trasat de granitele nationale pare în mod inevitabil strâmt
(mai ales în comparatie cu alte puteri economice cum ar fi SUA si Japonia). Ceea ce era cândva idealul
unei elite, astazi acesta este dus mai departe de forta a 370 milioane de consumatori. Mai mult de 160
milioane de potentiali muncitori si 16 milioane de întreprinderi realizeaza o productie de peste 7.000
de milioane de euro (tabelul 2 si tabelul 3).
Tabel 2 - Dimensiunile UE în comparatie cu S.U.A. si Japonia
Suprafata Populatia GDP*
Ţari
(1000 km2) (mil.loc.) (miliarde EURO)
Austria 84 8.0 182.01
Belgia 31 10.2 213.70
Danemarca 43 5.3 140.05
Finlanda 338 5.1 104.68
Franta 544 58.4 1223.15
Germania 357 81.8 1853.34
Grecia 132 10.5 105.71
Irlanda 70 3.6 66.62
Italia 301 57.4 1011.86
Luxemburg 3 0.4 13.91
Olanda 42 15.5 318.30
Portugalia 92 9.9 88.63
Marea Britanie 244 58.8 1134.03
Spania 450 39.3 472.04
Suedia 450 8.9 202.01
UE (total) 3236 373.1 7130.04
SUA 9373 265.6 7280.10
Japonia 378 125.8 3773.43
* GDP este valoarea totala monetara a bunurilor si serviciilor produse într-un an

Tabel 3 – Piata muncii în UE

Populatia activa* Numar de firme**
Ţari
(mii loc.) (mii)
Austria 3,957 195
Belgia 4,148 495
Danemarca 2,759 170
Finlanda 2,512 120
Franta 24,869 1,960
Germania 39,267 2,425
Grecia 4,154 705
Irlanda 1,368 125
Italia 22,584 3,990
Luxemburg 170 15
 Olanda 7,224 425
Portugalia 4,759 600
Marea Britanie 28,398 2,680
Spania 15,488 2,510
Suedia 4,266 155
UE (total) 165,924 16,570

* Populatia angajata si apta de angajat

** Numarul total de companii

Comertul dintre statele UE s-a intensificat incredibil, astfel încât acum reprezinta cu putin sub
2/3 (63,1%) din comertul activ total. Aceasta subliniaza cât de importante sunt celelalte 14 tari pentru
cea de a 15-a. Pentru toate acestea, un cadru institutional unic este si va fi din ce în ce mai necesar.

2. Istoria si Obiectivele politicii monetare

Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția
gândirii economice.

Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor
de batere a monedei metalice și de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale
(bănci cu drept de emisie monetară) a fost influențată de ideea menținerii parității bancnotelor în
raport cu metalul prețios și în raport cu bancnotele altor state. Respectiv, obiectivul politicii
monetare a fost menținerea etalonului aur.

Împreună cu conștientizarea ciclicității în activitatea economică (sfârșitul sec. XIX –

începutul sec. XX) s-a modificat și obiectivul politicii monetare, incluzând și supravegherea
stabilității sistemului financiar. Crizele și panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de
„împrumutător de ultima instanță” și au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului
bancar.

În anii 1980 mai mulți economiști au început să pledeze pentru independența băncilor
centrale de celelalte organe de stat.

Teoria politicii monetare, precum și practica internațională, cunoaște următoarele tipuri de

obiective finale:

 creșterea economică durabilă

 ocuparea deplină a forței de muncă
 stabilitatea prețurilor
 stabilitatea ratelor dobânzii
 stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea
balanței de plăți)
 stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor)
financiare
 Banca centrală nu poate să urmărească toate aceste obiective concomitent.
 3. Functiile politicii monetare

Interventiilor guvernamentale în domeniul economic le sunt atribuite, de obicei, trei functii

distincte:
A. Functia alocativa (pentru a stimula eficienta, abundenta si dezvoltarea)
Unul dintre principalele obiective pe care UE le-a urmarit înca de la început a fost crearea
pietei unice. Desavârsirea ei a dus la încheierea unui proces initiat o data cu desfiintarea taxelor
vamale (prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957) si continuat în decembrie 1992 cu
desfiintarea barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra
celor patru libertati funda-mentale: liberul tranzit al persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalului.
Unul dintre principalele argumente în favoarea integrarii europene se bazeaza pe avantajele
detinerii unei piete mai mari în comparatie cu cea pe care ar avea-o altfel fiecare stat în parte. O piata
de desfacere foarte mare poate sustine un anumit numar de întreprinderi, inclusiv pe cele mari, care
sunt supuse unei competitii marite. Acest lucru exclude posibilitatea ca acestea sa-si exploateze di-
mensiunile pentru dobândirea unei pozitii dominante în cadrul pietei nationale a statului din care
fac parte. Interventia organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi, indicatii, avertismente si, în
cele din urma, sanctiuni penale) constituie o activitate politico-economica adecvata, care are
drept scop sa previna:
a) ca marile întreprinderi sa stabileasca acorduri de cooperare care ar reinstitui, într-o
maniera mascata, frontierele vamale abolite de catre piata europeana comuna;
b) ca orice întreprindere, în virtutea pozitiei ei naturale, sa exploateze situatia pentru a-si mari
puterea economica în dezavantajul consumatorilor, al concu-rentei si al furnizorilor;
c) ca statele individuale sa subventioneze întreprinderile cu unicul scop de a sprijini
anumite companii nationale, creând astfel dificultati pentru celelalte întreprinderi care sunt
capabile sa ofere, fara sprijin, aceleasi produse sau servicii, la preturi mai mici.

Indiferent de latura concreta a fiecaruia dintre aspectele mentionate si, în unele cazuri, de
nesiguranta existenta în logica ce dicteaza adoptarea de masuri, directia indicata apare în mod
evident:
 tot ceea ce stimuleaza eficienta si prosperitatea si nu contravine principiilor competitiei
poate, cel putin teoretic, sa fie reprodus de altii cu aceleasi drepturi si ar trebui considerat
benefic;
 tot ceea ce obstructioneaza dreptul altora la initiativa trebuie exclus sau refuzat.

B. Functia de reglare si stabilizare

A doua functie se concentreaza pe cautarea unor initiative potrivite pentru a garanta faptul
ca efectele oricarui soc survenit în derularea normala a activitatilor economice se încadreaza în
anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv si individual, de catre tarile europene.
La nivel comunitar, rationamentul care se afla la baza acestei functii nu vizeaza doar câstigarea
sprijinului pentru realizarea stabilitatii care este, în general, raspândita în rândul oamenilor de afaceri
europeni, ci corespunde convingerii ca, fara un cadru de referinta comun, realizarea individuala a
stabilitatii este foarte dificila. Adaptarea la noile circumstante ar putea genera cheltuieli suplimentare,
uneori foarte mari.
Pe de alta parte, chiar daca nu exista solicitari externe, actualul nivel de integrare, nu numai
între sistemele economice europene, ci între toate cele care au relatii comerciale si financiare la scara
internationala, face si mai dificila realizarea individuala a stabilitatii. Un numar de schimbari
economice sunt, în prezent, influentate de situatii si procese de adaptare interna care interactioneaza
cu conditiile externe predominante. Sa luam, de exemplu, rata dobânzii – mobilitatea ridicata a
capitalului stabileste limite la valorile pe care le poate atinge fiecare tara. Alt exemplu îl
constituie taxele de schimb: cândva erau considerate o metoda eficienta pentru politica monetara a
unei tari ce voia sa-si modifice rata comertului cu alte tari. În prezent, este o metoda depasita, din
cauza dependentei sale de fluxul financiar (ca factor dominant pentru determinarea cererii si ofertei
monedei nationale), a nivelului ridicat de informatie si a abilitatii de prevedere privind piata
financiara a operatorilor si din cauza strânsei interconexiuni dintre diversele sisteme economice
privind organizarea proceselor de productie si comercializarea bunurilor si serviciilor, administrarea
proprietatilor si, în cele din urma, din cauza acelorasi criterii de distribuire a venitului national.
Din acest punct de vedere, UE a actionat lent si atent. Initial, acordurile se limitau la trasarea
unor obiective generale, putin mai mult decât niste simple recomandari pentru fiecare tara, care aveau
în vedere pastrarea echilibrului balantei de plati, protejarea puterii de cumparare interna si externa a
monedei nationale si mentinerea unui nivel ridicat de angajare. Metodele folosite la acea data erau, de
asemenea, de ordin general: coordonarea politicilor economice si monetare, mai ales în situatii
dificile, realizarea unor interventii de sprijin reciproc, inclusiv un sistem de împrumuturi în cazul în
care o tara avea probleme cu conturile externe.
Domeniile care necesita o mai mare precautie, de exemplu planurile strategice menite sa fie
implementate, sunt evidente. Exercitarea politicii economice si monetare este una dintre prerogativele
cele mai importante ale fiecarei natiuni, ea fiind aparata cu înversunare. Cea mai importanta sarcina
este facilitarea constientizarii utilitatii analizarii si discutarii problemelor, în urma carora va veni de la
sine nevoia de a pune în practica strategiile comune si, în cele din urma, o politica economica si
monetara comuna ca pivot esential al programului de integrare politica.

C. Functia redistributiva
În toate statele membre exista reglementari care prevad interventia guvernu-lui pentru
sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai putin favorizate. În Europa, unde fiecare
natiune este compusa dintr-o mare varietate de realitati, reducerea inegalitatilor existente în
distribuirea veniturilor datorata abilitatilor diferite de exploatare a oportunitatilor sau datorata
minimalizarii pierderilor gene-rate de dezvoltarea economica este perceputa ca o îndatorire
civila. În timpul procesului de construire a UE, populatia a devenit constienta de faptul ca tentativele
de a creste eficienta productiei si efectele expansiunii economice au generat consecinte dureroase si
inacceptabile pentru anumite grupuri sociale din diverse tari.
Prin urmare, este normal sa consideram ca cel putin o parte din beneficiile obtinute în urma
integrarii pietelor de desfacere vor fi redistribuite acelor zone sau acelor tari care au ramas în
urma sau care nu sunt sigure cum sa foloseasca potentialele beneficii asigurate de integrare si, de
exemplu, anumitor sectoare ale fortei de munca ce au avut probleme din cauza accelerarii
procesului de adaptare necesar construirii pietei comune.
 Cu toate ca s-a înregistrat o anumita întârziere, inevitabila, daca analizam interactiunile
organizatorice, UE si-a implementat propriile masuri pentru atingerea unui obiectiv de importanta
majora: cresterea coeziunii. Aceste masuri cuprind doua mari seturi de metode: politicile regionale si
politicile sociale.
În scopul întaririi coeziunii economice si sociale a fost creat un nou cadru de interventii,
care sa poata fi implementat prin intermediul a diferite tipuri de fonduri institutionale, care au
ca obiective:

 promovarea dezvoltarii regiunilor al caror progres are un ritm lent;

 promovarea restructurarii în regiunile care au înregistrat un anumit declin în unele sectoare
industriale;
 diminuarea dificultatilor generate de somajul pe termen lung;
 sprijinirea initiativelor de facilitare a angajarii tinerilor;
 facilitarea adaptarii muncitorilor la schimbarile industriale si la evolutia sistemelor de
productie;
 restructurarea zonelor rurale (si a anumitor activitati piscicole);
 sprijinirea regiunilor cu o densitate scazuta a populatiei.

În cadrul unei strategii economice care nu se poate baza pe metodele folo-site de catre state
privite în mod individual, urmarirea obiectivelor UE trebuie sa se faca prin doua canale:

 printr-o reglementare generala a activitatilor economice în cadrul UE;

 prin interventii directe, facilitate si sprijinite prin încredintarea puterii de initiativa si a
resurselor financiare ale organismelor UE.

Trasarea unui cadru general al reglementarilor este la fel de importanta ca interventia

directa, cu toate ca nu implica în mod explicit repartizarea resurselor financiare pentru anumite
scopuri (acapareaza doar anumite resurse: cele necesare pentru functionarea institutiilor Uniunii,
cele necesare pentru elaborarea, delibera-rea si implementarea deciziilor normative).

Interventiile directe apar sub forma unor transferuri destinate tuturor statelor europene. În
acest fel pot fi folosite politicile comune (de exemplu, în favoarea agriculturii, fierului si otelului,
mediului înconjurator sau energiei). În mod alternativ, sunt menite sa rezolve probleme specifice,
care este posibil sa nu priveasca toate statele membre, ci mai degraba numai pe unele dintre ele
(de exemplu: politicile regionale si sociale pentru înlaturarea obstacolelor structurale ivite în
calea procesului de îmbunatatire a conditiilor de viata si de munca în anumite zone sau pentru
anumite straturi sociale ale populatiei).

Se poate identifica o corespondenta între metodele mai sus mentionate si functiile politicii
monetare, la care s-a facut referire mai devreme:
 Functia alocativa este îndeplinita mai ales prin directive si reglementari.
 Functia de reglare si stabilizare se asigura prin strategii comune (de exemplu, cele care au
condus la crearea Uniunii Economice si Monetare).
  Functia redistributiva este asigurata de strategii speciale menite sa asigure, prin interventii
punctuale, o coeziune economica si sociala maxima între cetatenii europeni.

Putem concluziona spunând ca institutiile UE au numeroase sarcini economice si monetare.

Aceste sarcini ar trebui sporite pentru a realiza unificarea. Cea mai im-portanta sarcina a
fost înfiintarea Uniunii Economice si Monetare.

4. Uniunea Economica si Monetara

Tratatul asupra Uniunii Economice si Monetare a fost semnat la Maastricht în februarie 1992 si a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul prevedea 3 etape:
a) Etapa 1: Coordonarea si liberalizarea financiara (1.07.1990 – 31.12.1993). Ea
prevedea:
 liberalizarea completa a miscarii de capital;
 cresterea resurselor destinate corectarii dezechilibrelor dintre
regiunile europene (fondurile structurale);
 convergenta economica în ceea ce priveste supravegherea multilaterala
a politicilor economice ale statelor membre;
 punerea la punct, în mod progresiv, a unei coordonari a politicilor
monetare.
b) Etapa 2: Crearea unor noi structuri (1.01.1994 – 31.12.1998). Ea presupunea:
 crearea unui Institut Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, ca
precursor al Bancii Centrale Europene (BCE), alcatuit din guvernatorii
Bancilor Centrale Nationale;
 independenta Bancilor Centrale Nationale;
 reglementari privind interdictia unor deficite bugetare excesive;
 coordonarea politicii monetare.
c) Etapa 3: Transferul responsabilitatilor (1.01.1999 – 1.01.2002). Ea prevedea:
 existenta unei politici monetare unice în zona Euro;
 fixarea ratelor de schimb între tarile participante;
 instituirea monedei unice.

Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Monetare cel mai târziu la începutul
anului 1999, de catre statele care îndeplineau urmatoarele patru criterii de convergenta:

 Stabilitatea preturilor. Statele membre trebuiau sa demonstreze ca în cursul

ultimului an care preceda trecerea la cea de a treia faza rata inflatiei nu depasea cu
mai mult de 1,5% media celor trei state ale UE care aveau cea mai scazuta rata a
inflatiei.
 Finantele publice. Statele membre trebuiau sa demonstreze ca deficitul lor nu
depasea 3% din PIB, iar datoria publica nu depasea 60% din PIB.
 Stabilitatea cursurilor de schimb. Statele membre trebuiau sa respecte marjele
normale de fluctuatie prevazute prin mecanismele de schimb ale Sistemului
Monetar pe o perioada de cel putin doi ani.
  Rata dobânzii. Aceasta nu trebuia sa varieze mai mult de 2% fata de media ratelor
celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzii.

A. Caracteristicile Uniunii Economice si Monetare

Uniunea Economica si Monetara (UEM) este concretizarea politicii monetare în cadrul

pietei unice si se refera la zona din cadrul pietei unice a Uniunii Europene unde circula o moneda
unica si unde populatia, bunurile, serviciile si capitalul circula fara restrictii.
Deoarece comertul dintre statele membre ale Uniunii Europene atinge 60% din volumul
total al comertului acestora, UEM este elementul complementar firesc pentru piata unica. Ea
constituie o necesitate economica.
Introducerea monedei euro a condus la disparitia costurilor ridicate ale tranzactiilor
determinate de conversia valutara si nesiguranta legata de instabilitatea ratelor de referinta. O
piata unica mai eficienta contribuie la impulsionarea cresterii economice si a angajarii de
personal, în timp ce moneda euro contribuie la consolidarea stabilitatii monetare internationale.
Usurinta compararii preturilor în euro conduce la o competitivitate crescuta a companiilor si la
stabilitatea livrarii, în unele cazuri conducând la reducerea preturilor la consumatori.

B. Obiectivele Uniunii Economice si Monetare

Principalele obiectivele UEM sunt:

- preturi stabile;
- finante publice puternice;
- dezvoltare economica;
- cresterea gradului de ocupare a fortei de munca.

UEM se bazeaza pe ideea ca preturile stabile, alaturi de finante publice puternice, constituie
cea mai buna baza pentru cresterea economica si crearea de locuri de munca.

Stabilitatea preturilor se asigura prin echilibrul realizat între politica monetara a Bancii
Centrale Europene si politicile bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a facut
din aceasta stabilitate obiectivul principal al BCE. În decembrie 1998, BCE indica faptul ca acest
obiectiv va fi atins atâta timp cât fluctuatia preturilor este mai mica de 2%.

Actiunile de politica monetara referitoare la stabilitatea preturilor au în vedere cresterea

sau diminuarea ratei dobânzii pe termen scurt. În plus, politicile BCE vizeaza sustinerea
obiectivelor economice de mare importanta pentru UE, precum cresterea economica si crearea de
locuri de munca, cu conditia ca acestea sa nu afecteze stabilitatea preturilor.

Întarirea finantelor publice este impusa de Tratat, iar mijloacele de realizare a acestui
obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate si de Crestere Economica.
 Deficitele bugetare scazute contribuie la mentinerea unei rate a dobânzii pe termen scurt
putin ridicate si favorizeaza mentinerea ratei dobânzii pe termen lung la cel mai scazut nivel
posibil, fapt ce avantajeaza investitiile.

Disciplina bugetara reduce volumul datoriei publice si disponibilizeaza bani publici pentru
punerea în practica a politicilor pe termen lung în directia sustinerii cresterii economice si a
crearii de locuri de munca.

C. Mijloacele de realizare a obiectivelor UEM

Au în vedere:

- supravegherea si coordonarea riguroasa;

- actiunile preventive;
- tehnicile de schimbare a opiniei.

Actiunea de supraveghere si coordonare este necesara pentru a urmari în ce masura politicile

economice ale statelor membre sustin obiectivele comune în materie de preturi si de buget,
precum si în vederea preîntâmpinarii disfunctionalitatilor UEM.
Procedura începe în fiecare an cu orientarile generale ale politicii economice, adoptate în
fiecare vara de ECOFIN dupa aprobarea lor de catre Consiliul European. Acestea indica prioritatile
politicii macroeconomice a statelor membre, mai ales ale politicilor ce afecteaza pietele fortei de
munca, bunurilor si serviciilor.

Actiunile preventive sunt necesare pentru ca economiile nationale sa continue politicile

axate pe obiectivele cresterii economice si stabilitatii. Spre sfârsitul anului, statele membre ale
zonei Euro îsi prezinta programul de stabilitate, iar tarile în curs de aderare “programele de
convergenta”. Statele membre trebuie sa prezinte planuri în care sa explice cum intentioneaza sa
atinga bugete echilibrate sau excedentare, astfel încât sa aiba o marja de actiune în cazul unei
descresteri economice, fara a depasi plafonul de 3% deficit în raport cu PIB-ul înscris în Pactul de
Stabilitate si de Crestere Economica. Comisia avizeaza fiecare program, ceea ce constituie baza de
verificare si recomandari ale ECOFIN catre statele membre.

Tehnica schimbarii de opinie face parte din procedura de supraveghere a statelor membre astfel
încât deficitele lor bugetare sa nu depaseasca plafonul de 3% din PIB. Daca se constata ca o tara s-a
detasat semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcatuieste un raport catre Consiliu, care poate
recomanda statului respectiv adoptarea masurilor corective necesare. Un stat membru poate fi
sanctionat daca dupa 6 luni nu si-a îndeplinit angajamentele de disciplina bugetara. Sanctiunile, la
început sub forma unui depozit nepurtator de dobânda, pot fi evitate în circumstante exceptionale,
precum recesiunea sau catastrofele naturale.
 5. Instrumentele politicii monetare

Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor economice sunt:

Operațiuni pe piață deschisă (open-market)

Operațiunile pe piață deschisă reprezintă activitatea băncii centrale pe vânzare și

cumpărare de titluri ale pieței monetare. Prin intermediul acestor operațiuni autoritățile monetare
modifică rezervele băncilor și indirect influențează cantitatea de monedă în circulație. Atunci
când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din lichiditățile băncilor și micșorează oferta
de monedă în circulație. În cazul invers, al cumpărării de titluri, banca centrală „injectează”
lichiditate suplimentară, majorând masa monetară.

Rata rezervelor obligatorii

Sistemul rezervelor obligatorii presupune obligația băncilor de a păstra depozite la banca

centrală. Mărimea acestor depozite (rezerve) se stabilește în dependență de suma mijloacelor
bănești atrase de la agenți economici și de rata de rezervare. Rata dobânzii poate, de asemenea, să
depindă de cererea de bani prin intermediul unei baze monetare sau prin direcționarea
diferențelor de bani reali.

Atunci când autoritatea monetară mărește rata de rezervare, băncile sunt obligate să
constituie rezerve suplimentare, micșorându-se astfel potențialul de creditare a economiei și de
creare de depozite noi. În cazul invers, al micșorării ratei rezervelor obligatorii, băncile au
posibilitatea de extindere a activităților de creditare.

Unele țări (Canada, Elveția, Australia) au renunțat la sistemul rezervelor obligatorii.

6. Moneda EURO

Euro este denumirea monedei unice a statelor membre participante la zona Euro.

Începând cu 1 ianuarie 1999, monedele nationale ale statelor respective au devenit

subdiviziuni ale euro. La 1 ianuarie 2002 are loc înlocuirea monedelor nationale a 12 state cu
moneda euro. Lansarea monedei unice a fost apreciata ca cea mai importanta revolutie monetara
din istorie.

Rolul zonei Euro

Putem spune ca, o data cu introducerea euro, a aparut o noua putere economica. Cu cei
aproximativ 300 de milioane de consumatori, zona Euro a devenit cea mai mare piata de
desfacere din lume, înaintea Statelor Unite ale Americii (270 milioane de consumatori) si
Japoniei (127 milioane de consumatori).

Rolul important al zonei Euro rezulta si din faptul ca, în aceasta zona, puterea de
cumparare este ridicata, ea fiind depasita doar de Statele Unite. Astfel, 15% din valoarea tuturor
bunurilor si serviciilor realizate la nivel mondial provin din zona Euro, Statele Unite contribuind
cu 20% la realizarea PIB-ului mondial, iar Japonia cu 7,7%. În aceste conditii, zona
Euro a devenit a doua regiune economica a lumii.

Se preconizeaza, de asemenea, ca zona Euro va deveni cel mai mare producator mondial si
va detine cea mai ridicata pondere în comertul mondial.
 Bibliografie:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Politic%C4%83_monetar%C4%83
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83#Economia
3. http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/POLITICILE-UNIUNII-
EUROPENE1033221918.php#_ftn2
4. https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2012/economie-
afaceri/Cristian_Ovidiu_RO.pdf
5. https://econ.ubbcluj.ro/documente2017/Suport%20admitere%20masterat%20DRD%2020
17.pdf
6. http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Politici%20europene.pdf
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Administraţie şi Afaceri
Administrarea Afacerilor Mici și Mijlocii
Anul I, Semestrul II

Proiect
Dreptul Afacerilor în Uniunea Europenă
Politici structurale ale Uniunii Europene
Politica Monetară

Student:
Pîrvu Violeta-Georgiana
Profesor coordonator:
Lector Doctor Ispas Gabriel Liviu

2019