CUVÎNT ÎNAINTE

În secolul nostru turismul a intrat in viaţa oamenilor ca să le ofere clipe de recreaţie, să le

potolească setea de cunoaştere şi să le menţină prospeţimea forţelor fizice şi intelectuale.
În ţara noastră, în anii de după Eliberare, pasiunea de a călători a căpătat sensuri şi forme
complexe, a devenit o necesitate pentru toţi oamenii muncii, a făcut posibilă vizitarea celor mai
atrăgătoare locuri din ţară. Dar frumuseţile şi bogăţiile patriei sînt nenumărate...
Între cursul mijlociu al Dîmboviţei la apus şi cel superior al Ialomiţei la răsărit se întinde un şir
de munţi mai puţin cunoscut, dar totuşi atrăgător: LEAOTA.
Construirea recentă a unor drumuri forestiere legate nemijlocit de artera de mare circulaţie
Bucureşti — Piteşti — Cîmpulung — Braşov îngăduie drumeţilor, cicloturiştilor, motocicliştilor şi
automobiliştilor să străbată rapid partea superioară a Dîmboviţei chiar de la izvor. Noul drum de pe Valea
Dîmboviţei se aşterne deopotrivă pe lîngă Piatra Craiului şi Iezer-Păpuşa, pînă la crestele estetice ale
Făgăraşului, încrucişînd potecile şi marcajele care fac legătura între aceste masive muntoase şi deschizînd
turismului noi perspective.
Călăuza de faţă înmănunchează date care ar putea interesa pe drumeţul ce colindă locurile unde-
şi dau întîlnire trei dintre cele mai frumoase regiuni ale ţării: Argeş, Ploieşti şi Braşov. În afara indicaţiilor
necesare orientării (localităţi, trasee, distanţe) se prezintă succint obiectivele turistice, cîteva date
referitoare la specificul regiunii şi unele evenimente importante legate de locurile respective.
În prima parte a lucrării se dau cîteva îndrumări sumare pentru cei care vor să străbată Masivul
Leaota. Deşi nu are trasee marcate, totuşi acest masiv a devenit o zonă turistică din ce în ce mai căutată,
prezentînd în acest sens unele înlesniri:
— drumurile de acces sînt numeroase şi răspîndite de jur împrejurul masivului;
— cabana turistică Leaota funcţionează în permanenţă, iar stînele situate la limita dintre pădure
şi golul alpin, precum şi cabanele forestiere construite de-a lungul văilor spre poalele
muntelui oferă o bună găzduire, la caz de nevoie;
— cabana Giuvala de pe şoseaua Rucăr — Bran şi cabanele din Valea Ialomiţei sînt puncte de
legătură recomandabile pentru cei care trec din Piatra Craiului sau Bucegi în Leaota;
— potecile oierilor şi muncitorilor forestieri sînt numeroase şi mult circulate;
— distanţele între cabane cuprind trasee de creastă comode, fără denivelări mari, cu privelişti
variate şi cuprinzătoare, putînd fi străbătute într-o singură etapă de o zi;
— începătorilor, conduşi de un ghid competent, Leaota le poate oferi o premieră încurajatoare,
iar turiştilor încercaţi ineditul splendorilor alpine.
Este adevărat că în prezent se resimte lipsa unei cabane în apropierea Curmăturii Fiarelor,
precum şi a marcajelor pe traseele principale, a căror realizare ar înlesni circulaţia turistică în această
zonă de mare frumuseţe.
Partea a doua prezintă Valea Dîmboviţei de la izvoare pînă în comuna Dragomireşti din raionul
Tîrgovişte, unde se termină zona sa colinară. Şoseaua naţională Braşov — Piteşti şi cea regională
Cîmpulung — Tîrgovişte, care însoţesc apa Dimboviţei, se întîlnesc în zona Dragoslavele — Stoieneşti —
Nămăeşti prin două variante care ar putea provoca nedumerirea călătorului neavizat, din care cauză
asupra acestor locuri s-a insistat mai mult.
AUTORUL
 MASIVUL LEAOTA
PREZENTARE GENERALĂ

Între rîurile Prahova şi Dîmboviţa se întinde lanţul muntos al Munţilor Bucegi, format din două
grupe: Bucegii propriu-zişi, situaţi la nord-est, între Prahova şi Valea Brăteiului, şi Leaota, situată spre sud-
vest, între Valea Brăteiului şi Valea Dîmboviţei.
Fig 01
În timp ce Bucegii propriu-zişi, foarte cunoscuţi turiştilor, se caracterizează printr-un relief variat
şi spectaculos, printr-un peisaj pitoresc, cu creste puternic denivelate, cu cleanţuri, hornuri, peşteri şi chei,
Leaota, dimpotrivă, izbeşte prin întinsele sale pajişti alpine ce amintesc de masivele Iezer-Păpuşa, Făgăraş,
Godeanu sau Parîng.
Ca rocă şi structură, Bucegii sînt formaţi din depozite sedimentare mezozoice aşternute peste
fundamentul cristalin care se întinde şi se dezvoltă spre vest, alcătuind în întregime Masivul Leaota.
Bucegii şi Leaota sînt legaţi prin culmea importantă a Muntelui Bucşa, care se menţine la o altitudine ce
variază între 1 800—1 900 m; ca element sigur de distincţie notăm poziţia de sinclinal a Bucegilor, cu
structura lor petrografică reprezentată prin cooglomerare, şi poziţia de anteclinal a Leaotei, reprezentată
prin şisturi cristaline.
Suprafaţa ocupată de culmile Leaotei este mai întinsă decît cea a Bucegilor propriu-zişi, iar
altitudinea lor maximă este de 2 155 m, menţinîndu-se în cca mai mare parte peste nivelul de 1 000 m.
Masivul cristalin al Leaotei, care se ridică anliclinal între sinclinalul Bucegilor şi cel al Pietrei
Craiului, reprezintă împreună o regiune muntoasă de tranziţie între Carpaţii Orientali şi cei Meridionali,
limita fiind constituită de Valea Prahovei sau, după alţii, de Valea Dîmboviţei. Complexitatea litologică 1 şi
varietatea elementelor morfostructurale din această regiune au dat naştere la dispute încă netranşate între
geografi şi geologi.
Aria geografică a Masivului Leaota este delimitată la vest de apa Dîmboviţei, care îl separă de
Iezer-Păpuşa; la nord se întinde culoarul Rucăr-Bran, cu drumul naţional şi Măgurile Branului, care îl
separă de Piatra Craiului.
Limita de răsărit este marcată prin Valea Brăteiului. Ea are pe stînga culmea sud-vestică a
Bucegilor, numită Culmea Strunga, începînd cu Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă, culmea prezintă un relief cu
suprafeţe acoperite de păşuni alpine şi pante domoale, datorite structurii lor din şist cristalin. Brăteiul se
varsă în Ialomiţa ceva mai jos. El este străjuit ele cetatea de piatră calcaroasă a Muntelui Lespezi, ale cărui
culmi joase dinspre sud sînt despărţite de Ialomiţa.
Spre sud, Masivul Leaota păstrează caracteristica generală a Carpaţilor şi face trecerea spre zona
subcarpatică prin culmi şi piscuri prelungi şi treptat mai joase.
Ca altitudine, zona alpina propriu-zisă este slab reprezentată în Leaota, însă vecinătatea apropiată
a Bucegilor, Pietrei Craiului şi a Masivului Iezer-Păpuşa conferă peisajului grandoare şi monumentalitate,
specifică marilor înălţimi.
Intens fragmentat, relieful Leaotei se prezintă ca o însumare de plaiuri alpine cu suprafeţe de
nivelare aidoma unor poduri suspendate, fără forme îndrăzneţe. Spinările sale sînt largi şi rotunjite, cu
povîrnişuri moderat înclinate. Ne frapează asemănarea morfologică a culmilor sale, toate acoperite cu
păşuni care favorizează în sezonul cald o intensă activitate pastorală.
Organizarea exploatării păşunilor alpine cunoaşte în prezent forme superioare. An de an ţăranii
cooperatori ai comunelor limitrofe sau îndepărtate ridică construcţii noi, contribuind la îmbogăţirea
peisajului.
Vîrful Leaota are o înălţime de 2 135 m, este situat în centrul masivului şi constituie nodul
orohidrografic cel mai important. Are forma unei piramide cu baza triunghiulară şi în jurul ei se disting o
serie de culmi care se lasă în trepte din ce în ce mai joase spre regiunile înconjurătoare, corespunzînd
nivelelor de eroziune de la 1 800, 1 600, 1 400 şi 1 200 m. Pentru orientare generală e bine să reţinem cele
patru culmi principale dispuse sub forma unui X, avînd direcţiile sud-vest, sud-est, nord-est şi nord-vest.
Prima se numeşte Marginea Domnească şi din ea pleacă spre nord-vest spinările paralele ale

1
Litologie — ramură a geologiei care studiază proprietăţile şi legile formării şi dezvoltării rocilor
sedimentare şi ale substanţelor minerale, utile, legate de acestea.
munţilor Tîncava, Obădarul, Ţîbra şi Gruiul, care toate la un loc formează versantul sud-estic al Văii
Bădeanca (sau Valea Bădenilor cum îi spun localnicii). Spre sud-est se desfac culmile Leaota, Rătuneiul,
Vaca, Frumuşelul şi Românescu. Denumirea de Margine Domnească ar avea, după unii, o semnificaţie
strategică, ea marcînd limita de securitate pentru domnitor şi curtea sa cînd se refugiau în faţa primejdiei, în
trecutul zbuciumat al poporului nostru. După alţii, aşa-numitul Plai Domnesc — o suprafaţă destul de
întinsă în partea de nord a raionului Tîrgovişte şi la sud de Leaota — ar reprezenta fostele domenii ale curţii
domneşti din Tîrgovişte.
Culmea sud-estică, mai puţin individualizată, este formată din spinările nesfîrşite ale Cufuritului,
Răteiului, Raciului şi Şutilei. Ea se termină cu dealurile subcarpatice din jurul satelor Pietroşiţa şi Ţîţa.
Iniţial, celelalte două culmi principale ale Masivului Leaota pornesc împreună spre nord, avînd la
est Muntele Mitarca, iar la vest Muntele Vîja. Curînd, însă, se desfac sub forma unor arcuri divergente, din
care primul ia direcţia nord-est, apoi est (Jugureanu, Secările, Pietrele Albe, Duda Mică, Duda Mare,
Bucşa), creînd o punte de legătură cu Bucegii în dreptul Strungilor sau, mai exact, prin Strunga Mică a
Muntelui Grohotişul; al doilea arc se îndreaptă spre vest, apoi sud-vest şi sud (Cumpărata Mare-Rîiosul,
Albescu, Geabelea, Cioara, Făgeţelu, Roşu şi Priseaca), limitînd la nord-vest Valea Bădeanca pînă în
Dîmboviţa.
Către vest Masivul Leaota coboară în versanţi prăpăstioşi pînă la nivelul scăzut al Dîmboviţei care
dăltuieşte marnele senoniene, accidentînd relieful (defileul Cetăţeni cu Valea Bădeanca, Valea lui Coman,
Valea Chiliilor, Culmea Schitului ş.a.).
În partea de nord-vest a masivului, roca îşi trădează schimbarea de structură prin apariţia
calcarului tithonic din perioada Jurasicului în singulara Piatră a Dragoslavelor (1 437 m) şi în cheile din
jurul Muntelui Ghimbavul, sau de la poalele de vest ale Muntelui Sîntilie (văile Crov şi Rudăriţa). Calcarul
se continuă în Piatra Craiului şi în munţii vecini, Mateiaş, Posada, Juga, aparţinînd Masivului Iezer-Păpuşa.
Coridorul Rucăr-Bran îşi face simţită prezenţa sa apropiată prin varietate litologică şi cele mai complexe
forme de carst.
Versantul nordic al piramidei care formează Vîrful Leaota păstrează urmele unui circ glaciar,
fenomen geologic de dată mai recentă aparţinînd Cuaternarului.
Edificiul muntos al Leaotei, cu aspect insular şi dispoziţie radiară, este brăzdat de jur împrejur de o
bogată reţea hidrografică variabilă în funcţie de relief şi substratul litologic.
Izvoarele şi pîraiele Negrită, Marginea Domnească, Frumuşelul şi Vaca au o dispoziţie generală
sudică; ele participă la formarea bazinului Ialomicioarei apusene sau Runcu ce se varsă în Ialomiţa la Fieni.
Pîrîul Ţîţa are formă liniară orientată către sud-est, la fel ca Raciul şi Brăteiul care se varsă toate direct în
Ialomiţa, primul în comuna Ţîţa, iar celelalte două lîngă hidrocentralele Moroieni şi Dobreşti.
Muntele Raţei adăposteşte sistemul de captare a apei potabile pentru oraşul Tîrgovişte.
Brăteiul colectează apele din culmea nord-estică a Leaotei şi din culmea sud-vestică a Bucegilor.
Pîraiele Brăteiului sînt dispuse în palmetă şi poartă numele culmilor din care izvorăsc. În general văile
afluente din Munţii Leaota sînt lipsite de rupturi de pantă accentuate.
Pe de o parte, versantul nordic în jumătatea estică îşi trimite apele în Turcul, ce aparţine de bazinul
Oltului; pe de altă parte, văile Fundăţica, Rudăriţa şi Crov din jumătatea vestică merg spre Cheia, care
limitează masivul în această parte şi care se varsă în Dîmboviţa în dreptul Cheilor Mari.
Pîrîul Ghimbavului, în palmetă şi cu vale axială, adună toate apele din zona nord-vestică şi le
trimite prin chei strîmte în Dîmboviţa.
La vest, pîraiele care izvorăsc din porţiunea cuprinsă între culmile principale nord-vestică şi sud-
estică sînt culese de către Bădeanca şi se varsă în Dîmboviţa la Bădeni; de asemenea, puţin mai la sud,
pîraiele din Valea lui Coman şi cele din Valea Chiliilor curg direct în Dîmboviţa.
Pe toate văile principale sînt construite şosele noi de interes forestier, mult circulate.

Clima Munţilor Leaota prezintă caracteristicile obişnuite ale regiunilor alpine. Datele culese de la
staţiunile meteorologice de lîngă Leaota, din Tîrgovişte (281,90 m) şi Vîrful Omul (2507 m) arată o
diferenţă mare între izotermele anuale sau lunare ale regiunilor de culme şi cele joase. Numărul zilelor pe
an cu temperatura sub 00 la Vîrful Omul este de 220, pe cînd la Tîrgovişte numai 65. Suma precipitaţiilor
anuale este de 1112,6 mm la Vîrful Omul şi 738,1 mm la Tîrgovişte. Datele eoliene arată că vînturile
dominante sînt cele care bat de la vest-nord-vest cu o frecvenţă de 33,5 şi tărie de 2,3 m/s mai ales toamna
şi iarna. Notăm totuşi intensitatea ciclonică din august 1949 şi toamna anului 1960, cînd s-au produs
pagube mari zonelor împădurite din Valea Brăteiului.
 Vegetaţia este constituită prin etajul pădurilor mixte (600—1500 m) în care predomină formaţii de
făgete şi molidete; din subzona brădetelor pure se trece direct în zona păşunilor înalte, deoarece subarbores-
centele obişnuite etajului alpin inferior sînt rare şi slab reprezentate. În schimb tufărişurile pitice sînt foarte
răspîndite, ocupînd versanţi întregi, mai ales cele cu expoziţie nordică. Smirdarul sau rododendronul
înfloreşte în iunie, formînd covoare imense de culoare roz-purpuriu.

Fauna este bogată în vînat principal şi stabil: căprioare, cerbi, urşi, jderi, cocoşi-de-munte; ca
vînat secundar, de trecere, putem întîlni lupi, vulpi, vidre, mistreţi, iepuri, rîşi şi sitari. Se poate pescui
păstrăv indigen şi curcubeu, mreană, clean şi zvîrloagă.

DRUMURI DE ACCES SPRE MASIVUL LEAOTA

În prezent, de Masivul Leaota ne putem apropia cu destulă uşurinţă din toate cele patru puncte
cardinale, datorită construirii unor şosele forestiere care urcă pe cursul văilor pînă la 1—3 km de zona
golurilor alpine.
Cei care vin din sud pot folosi şoseaua naţională Tîrgovişte — Sinaia sau calea ferată Titu —
Tîrgovişte — Pietroşiţa cu staţia de debarcare Fieni. Din Fieni — frumos centru muncitoresc, cu fabricile
sale de ciment şi becuri — porneşte o şosea comunală pe Valea Ialomicioarei apusene, pînă în comuna
Runcu (8 km; zilnic curse I.R.T.A. Tîrgovişte — Runcu, 36 km).
În Runcu se mai poate ajunge şi din capătul sudic al Pietroşiţei, direct peste culme, prin satul Valea
Ţîţa (5 km), pe un drum recomandabil numai pe timp uscat.
Turiştii care vor să treacă din Bucegi în Masivul Leaota vor folosi cabanele Cheile Zănoagei şi
Padina de pe Valea Ialomiţei. Astăzi la aceste cabane se poate ajunge cu mijloace auto-moto din artera
naţională Sinaia — Tîrgovişte; de pe serpentinele versantului nordic al Muntelui Păduchiosul, cam la 2 km
mai jos de crucea de vîrf, se desprinde o şosea deosebit de frumoasă care, după 12 km de privelişti variate,
ne scoate în Valea Ialomiţei la Cheile Zănoagei.
Pentru drumeţii care după ce colinda Piatra Craiului doresc să treacă la Leaota, din nord există mai
multe căi:
— din partea răsăriteană a Pietrei Craiului se poate coborî în satele Ciocanul sau Şirnea, iar
de aici pe şosea sau pe poteci se merge în Fundata, situată de-a lungul drumului naţional
Braşov — Cîmpulung între km 92 şi km 94;
— tot din partea răsăriteană a Pietrei Craiului, prin satul Ciocanul sau prin Cheile
Brusturetului şi pe lîngă peştera Dîmbovicioarei, ajungem în comuna Dîmbovicioara; de
aici prin Cheile Dîmbovicioarei intrăm în satul Podul Dîmboviţei (5 km); între
Cîmpulung şi Dîmbovicioara — curse regulate I.R.T.A.;
— din Dîmbovicioara se poate merge direct şi la cabana Giuvala (timp de mers 1 oră),
situată pe şoseaua naţională Cîmpulung — Braşov, în satul Valea Urdei, care ţine de
comuna Dîmbovicioara. Copiii din Valea Urdei merg zilnic la şcoală în Dîmbovicioara,
distanţa de la ultimele case ale celor două sate nefiind mai mare de 10—15 minute de
mers;
— din partea apuseană a Pietrei Craiului se ajunge la şoseaua forestieră din Valea
Dîmboviţei şi de aici în satul Podul Dîmboviţei.
Spre Leaota — în afară de cabana Giuvala sau Podul Dîmboviţei — putem porni şi din Rucăr sau
din Dragoslavele pe trasee diferite la început, dar care se întîlnesc toate pe Valea Ghimbavului, în punctul
numit Fierărie.
Km 47, la nord de comuna Cetăţeni, de pe şoseaua regională din Valea Dîmboviţei, constituie
punctul de plecare indicat pentru cei care intră în masiv dinspre vest, prin Valea lui Coman. Ceva mai jos,
din comuna Bădeni, un drum forestier recent construit înaintează vreo 12 km pe Valea Bădeanca pînă sub
poalele Muntelui Vîja, iar din comuna Stoieneşti se poate ajunge la Vîrful Leaota urmînd un traseu de
creastă pe culmea de nord-vest.

Fig 02
1. RUNCU —CABANA LEAOTA — VÎRFUL LEAOTA
Durata: 6—6½ ore.
 Din Runcu o bună şosea forestieră ne duce după 8 km la punctul numit între Văi, unde se află o
cabană forestieră la întîlnirea cu pîrîul Vaca ce vine din dreapta. Lăsăm şoseaua ce se desprinde către
această vale şi ne continuăm drumul înainte şi puţin spre stînga, pe valea care adună apele din pîraiele
Frumuşelul şi Negrită. După vreo 500 m de pe stînga coboară pîrîul Marginea Domnească, iar după alţi 1
500 m, ajungem la zidurile unei foste clădiri din piatră. Aici părăsim şoseaua îndreptîndu-ne spre stînga,
sărim peste un gard de lemn şi începem a urca serpentinele care se aştern pe culmea din faţa noastră; este
Muntele Românescu, pe care studenţii au construit în 1959 o şosea, azi mai puţin îngrijită. Iniţial urcăm pe
versantul estic, apoi trecem pe cel vestic, iar ultima porţiune o străbatem chiar pe muchie. De la şoseaua
forestieră şi pînă la cabană sînt vreo 2 km, de mers prin pădure de fag, mesteacăn şi brad; urcuşul este
moderat; timp necesar de parcurgere 1 oră. Practic nu ne putem rătăci, fiind vorba nu de o potecă, ci de un
drum pe care pot circula — cu anumite rezerve şi numai pe timp frumos — chiar autovehicule de tip
I.M.S., Gaz etc.
Înainte de a sosi la cabană trecem pe lîngă o construcţie, care era destinată unui bazin de înot şi pe
lîngă un izvor.
Cabana este situată la 1 370 m altitudine, fiind deschisă în tot cursul anului, însă fără posibilităţi
de alimentaţie. Platoul din faţa cabanei oferă o panoramă vastă spre sud.
Din Fieni şi pînă la cabană sînt 20 km deci, aproximativ 5 ore de mers. Din spatele cabanei
porneşte spre est o potecă care se îndreaptă imediat spre nord, urmînd muchia muntelui. După 10 minute
trecem pe lîngă o stîncă construită din piatră şi dăm în golul alpin. Poteca noastră de culme are acum
direcţia nord-vest, timp de alte 10 minute şi din nou spre nord, trecînd peste vreo două mici cocoaşe pînă
cînd Muntele Românescu se uneşte cu Marginea Domnească. Pe acest vîrf era o baliză din care nu a rămas
decît o plăcuţă metalică prinsă în beton pe care scrie COT. 1961. De la cabană pînă la acest punct facem
aproximativ 20 de minute. Aici ne întîlnim cu poteca care vine din stînga din Valea Dîmboviţei prin Valea
lui Coman. Ne aflăm aproape de creasta ramurii sud-vestice a Masivului Leaota, iar cînd ajungem pe
creastă nu o vom părăsi pînă la terminarea traseului. Poteca noastră este orientată nord-est, bine bătătorită,
cu variante multiple şi paralele, la mici distanţe una de alta. Din loc în loc sînt marcaje cu bandă albastră,
fiind folosite, în ultimii ani, de participanţii la taberele studenţeşti. Mergem în continuare pe versantul sudic
timp de vreo 30 minute, după care la o curmătură mică (este o bandă albastră chiar în potecă, iar alta roşie
la vreo 5 m spre stînga, la nord-vest), trecem pe cel nordic, ca să ocolim Vîrful Frumuşelul, de unde privim
adînca vale Bădeanca la stînga, iar după 100 m revenim pe versantul sudic. Lăsăm pe dreapta culmi
paralele care, domol, se desprind la sud din creasta principală: Românescu, Frumuşelul, Vaca, Rătuneiul şi
Leaota. Uneori, poteca face ocoluri mari spre stînga pentru a depăşi văile mai largi; în dreptul celei de a
cincea culmi de la Românescu încoace se află baliza din lemn pe creasta principală din stînga noastră, din
care se desprinde Culmea Leaota (1 983 m). Se vede Vîrful Leaota, în faţa Răteiului cu cele două mari
cocoaşe ale sale şi la dreapta Raciu. Chiar din rădăcina Vîrfului Leaota se desprinde cea mai lungă culme
denumită Cufuritu, pe care o depăşim şi după vreo cîteva sute de metri poteca ia direcţia nord, pentru a
ajunge într-o mică şa situată între Leaota şi Răteiul. Pentru vîrf, schimbăm direcţia spre vest şi începem
urcuşul pe o potecă nu prea bine bătătorită încă 30 minute.
De la cabana Leaota facem 3 ore pînă în Vîrful Leaota (2135 m), de unde se deschide o panoramă
extraordinară: Bucegii (Vîrful cu Dor, Caraiman, Coştila, Omul, abruptul vestic al Strungilor), Măgurile
Branului, Piatra Craiului, Iezer-Păpusa, Făgăraşul, Mateiaşul, Cîmpulung, Măţău etc.
În continuare putem merge la cabana Cheile Zănoagei pe traseul nr. 2 (3 orc), sau la cabana Padina
pe traseul nr. 3 (4½ ore).

DRUMURI DE LEGĂTURĂ ÎNTRE BUCEGI ŞI LEAOTA

Fig 03
2. CABANA CHEILE ZĂNOAGEI— VALEA BRĂTEIULUI — SUB VÎRFUL LEAOTA —
CABANA LEAOTA
Durata: 6½—7 ore.

Cabana Cheile Zănoagei este aşezată în Valea Ialomiţei, la 500 m nord de cheile cu acelaşi nume,
la altitudinea de 1 400 m pe drumul forestier care vine din Vîrful Păduchiosul şi pe traseul marcat cu cruce
albastră care pleacă de la Dobreşti prin Scropoasa şi merge în amonte la cabanele Padina şi Peştera. Ea
oferă condiţii bune de cazare şi masă în tot timpul anului, cu dezavantajul că în perioada de vară este
aglomerată.
Traseul nostru începe chiar de la rîul Ialomiţa, de pe malul său drept, la vreo 100 m mai sus de
podul din beton al Cheilor Zănoagei, acolo unde există tăbliţe roşii şi inscripţii forestiere. De aici un drum
de căruţe merge în direcţia nord printr-o pădure de conifere, în curs de defrişare, în stînga lăsînd să se vadă
abruptul calcaros al Zănoagei. După 15 minute întîlnim linia funicularului ce vine de la Bolboci; o cotim şi
noi spre vest, adică la stînga, o dată cu ea şi urcăm împreună pe drum sau pe potecă pînă ajungem sus, în
curmătura dintre Zănoaga la sud şi Lucăcilă la nord. De la cabană pînă aici se face mai puţin de o oră. Am
ajuns într-o mică poieniţă în care se află casa şi staţia funicularului, un saivan în construcţie şi stîna
Zănoaga în jos, la stînga, înaintăm şi intrăm din nou în pădure pe o potecă de cal mult frecventată, unică şi
care ne duce sigur la ţintă pentru că merge mereu în apropierea liniei funicularului pînă în Valea Brăteiului,
întîi coborîm pe dreapta funicularului mai multe serpentine, dăm într-o zonă defrişată şi ocolim tot spre
dreapta o vale largă; trecem pe lîngă o cabană părăsită; în faţă ne apar primele culmi din Leaota. Coborîm
în continuare poteca ce şerpuieşte pe sub funicular pînă cînd zona defrişată se termină şi intrăm iarăşi în
pădure. Serpentinele încep a fi presărate cu piatră fărâmiţată care anunţă roca cristalină. Coborîm din ce în
ce mai iute pe măsură ce ne apropiem de vale. Aici dăm peste staţia terminus a funicularului, un scoc ce
vine de pe Valea Lucăcilă, o mare rampă de descărcare şi o casă cu etaj.
Astăzi, se mai poate ajunge aici pe şoseaua care pleacă din Pucheni (cătun nordic al satului
Moroeni) la Sanatorul T.B.C. Moroeni şi Uzina Dobreşti; un granic mult înclinat şi un drum scurt ne scot
repede în Valea Brăteiului.
Timpul necesar de mers de la cabana Cheile Zănoagei şi pînă în Valea Brăteiului — 2 ore.
De la staţia terminus a funicularului mergem cca. 200 m pînă ajungem la un podeţ peste apa în
care putem zări uneori păstrăvi. Puţin mai la vale, în lunca din munte, zărim mai multe clădiri ale
administraţiei I. F. şi C. F. F. Noi trecem apa pe un podeţ format din două porţiuni, prima avînd trei, iar a
doua cinci buşteni; după 30 de metri avem în faţă cabana muncitorească „23 August" din scînduri, cu
telefon. De lîngă ea porneşte poteca cu direcţia nord şi apoi imediat vest, în serpentine scurte şi repezi,
printre ierburi şi brădet.
Urcuşul este greu: după aproximativ 150 m intrăm în pădurea de conifere şi urcăm mereu ţinînd
numai creasta culmii pe care ne aflăm. Dăm într-o poiană de unde putem privi înapoi spre Lespezi la sud,
Zănoaga în fund, ambii calcaroşi, iar Lucăcilă la nord, înierbat. Urcuşul devine mai moderat, poteca se
transformă într-un drum de căruţă, cu piatră mai măricică, trecem printr-o rarişte, întîlnim un marcaj
forestier IV/130. Ajungem în altă poiană plantată cu brădişori de 2—3 m. Puţin mai spre stînga reintrăm în
pădure prin dreptul unui marcaj cu bandă galbenă simplă pe copaci. După încă 200 m dăm în golul de
munte, unde se află o stînă mare cu multe ocoale pentru oi şi vite. În spatele stînei se află un izvor, mai sus,
la 150 m. Poteca se îndreaptă pe versantul sudic, dar putem merge şi direct pe muchie; e Culmea Şutila care
se va uni curînd cu Răteiul. Sîntem în zona golului de munte care permite privelişti largi; urcuşul devine
iarăşi greu. Mai sus, într-o mică şa, întîlnim două pietre pe care sînt scrise cu vopsea galbenă majusculele
M F şi respectiv RAPID.
Ne apropiem de cele două vîrfuri ale Răteiului pe care le ocolim pe versantul lor nordic şi ajungem
în curmătura dintre Vîrfurile Leaota şi Răteiul; este locul de formare a crestei sud-estice a Masivului Leaota
la care concură Răteiul cu Şutila şi Cufuritul cu Raciu.
Din Valea Răteiului şi pînă sub Vîrful Leaota am urcat continuu timp de 2 ore. Aici ne-am întîlnit
cu traseul nr. 1 care vine de la cabana Leaota. Il urmăm în sens invers, coborînd mereu şi în mai puţin de 3
ore sîntem la cabană. Tot aici ne întîlnim cu traseul nr. 3 care vine de la cabana Padina pe creasta ramurii
nord-estice a Masivului Leaota. De aici pînă la Padina facem 4½ ore.

Fig 04
3. CABANA PADINA —CURMĂTURA FIARELOR — SUB VÎRFUL LEAOTA —
CABANA LEAOTA
Durata: 8—9 ore.

Cabana Padina este arhicunoscută drumeţilor care cutreieră Bucegii, iar în ultimul timp
motociclişti şi automobiliştii o preferă pentru accesibilitatea şi confortul său.
Din spatele ei o potecă marcată cu punct roşu are direcţia iniţială spre sud-vest şi apoi nord-vest,
urcînd în serpentine pînă ajunge la o stînă. De aici părăsim marcajul şi ne îndreptăm la stînga, pe lîngă un
teren împrejmuit cu gard de sîrmă. Poteca bine conturată, avînd în dreapta stîncării abrupte calcaroase, ne
scoate în curmătura dintre Muntele Coteanu şi Strungi.
 De la cabană pînă aici facem 1 oră. Lăsăm în spate Bucegii; privim înainte şi puţin la stînga spre
Vîrful Leaota, iar la dreapta spre creasta nord-estică a masivului cu cele două Dude. Din curmătură poteca
trece printre două stînci: Strunga Mică, care coteşte la dreapta pentru a ocoli valea ce se deschide spre sud,
şi şaua Duda Mare, la care ajungem numai după 500 m, unde se află o mică movilă de ciment, borna fostei
graniţe. Priveliştea este zguduitoare: Strungile, satele brănene, Piatra Craiului şi Iezer-Pupuşa.
Drumul oierilor pe care mergem urmează versantul sudic aproape de creastă; nu ne vom lăsa atraşi
de potecile care se desprind din el şi coboară spre văile din stînga, în Brătei. Din cînd în cînd sîntem chiar
pe creastă şi trecem pe lîngă alte borne de frontieră. În faţa drumului nostru se ridică Duda Mică, care
aparent e mai mare decît Duda Mare (1 954 m). Aceasta din urmă îşi trimite culmile spre sud. Muntele
Duda Mică poate fi recunoscut după următoarele caractere: maschează Vîrful Leaota; pe versantul estic are
o vîlcea pietroasă şi îngustă prin care curge o apă zgomotoasă; tot pe acest versant se vede un singur brad
uscat; înainte de a urca ne aflăm într-o curmătură cu borne de graniţă. Versantul nordic al curmăturii e
împădurit pînă aproape de creastă; de aici pornesc două poteci care se vor întîlni după 20 minute, una
ocolind Duda Mică pe versantul nordic, iar alta traversînd-o de-a coasta peste o şa. Spre sud, un vîrf din
Duda Mică are baliză de lemn. Cele două poteci se reîntîlnesc într-o curmătură unde ridicătura de pămînt
este înaltă de vreo 20 m. Vechea graniţă ia direcţia nord-vest, iar noi o apucăm spre sud-vest. De la cabana
Padina pînă aici am mers 2 ore.
Poteca urmează în continuare versantul sudic, la aproximativ 200 m mai jos de creasta Muntelui
Jigărea, care se continuă mai departe cu Pietrele Albe. Nu se mai văd Bucegii şi Piatra Craiului, în schimb
reapare Vîrful Leaota. Trecem cîteva minute printre brazi şi mai departe peste izvoare care se îndreaptă spre
Valea Neagră, al cărei fir de apă îl zărim departe în stînga jos. Valea Neagră se uneşte cu Valea Brăteiului
care colectează izvoarele din Dude şi Bucegi.
Treptat, poteca, după un mare ocol sub Pietrele Albe, ia direcţia sud-vest către Vîrful Leaota. În
ansamblu traseul nostru dintre cabana Padina şi Vîrful Leaota descrie o jumătate de cerc cu centrul în Valea
Brăteiului, la staţia terminus a funicularului de pe traseul nr. 2.
Sosim în curmătura Fiarelor, situată între Pietrele Albe şi Muntele Secările (sau Secarea cum îi
spun ciobanii). De aici pleacă o potecă bătătorită în direcţia nord către Muntele Sîntilie, spre Fundata (2
ore, traseul nr. 5). Din Curmătura Fiarelor putem urca direct pe Muntele Secările cu mai multe vîrfuri, de pe
care se poate coborî spre vest la stîna Secarea şi în Valea Ghimbavului (traseul nr. 4).
Poteca spre Vîrful Leaota continuă în direcţia sud, pe versantul estic al Muntelui Secările,
descriind mai multe ocoluri joase şi largi; trecem şi de curmătura largă dintre Secările şi Jugureanul. Pe
versantul estic al Jugureanului intrăm într-o zonă de conifere pe o distanţă de vreo 400 m şi pe urmă dăm
într-o şa adîncă şi îngustă, după care poteca trece tot printre conifere mici, pe versantul vestic al Muntelui
Jugureanul. Reapare în faţa noastră Vîrful Leaota care dispăruse de la Curmătura Fiarelor încoace. Spre
stînga se întind culmile din Jugureanul (1 786 m), iar spre dreapta, la vest, se desface Culmea Cumpărata
Mică, pe care se poate ajunge în Valea Ghimbavului (1 oră pînă la cabana I. F., traseul nr. 4, varianta b).
Tot pe versantul vestic trecem din nou pentru vreo cîteva sute de metri printre conifere şi apoi în
şaua care marchează îmbinarea ramurii nord-estice cu ramura nord-vestică a masivului. Sîntem pe Mitarca
şi luăm de acum încolo direcţia sud-est pe versantul nord-estic al Vîrfului Leaota ca să ajungem în şaua
dintre aceasta din urmă şi Raţei. Aici ne întîlnim cu traseul nr. 2 ce vine din valea Ialomiţei şi cu traseul nr.
1 ce vine de la cabana Leaota, pe care îl străbatem în sens invers.
De la cabana Padina pînă la Curmătura Fiarelor facem 3½ ore, iar pînă în Vîrful Leaota alte 2½
ore.
Drumul de creastă pe ramura nord-estică nu are diferenţe mari de nivel, dar cele mai multe dintre
culmile sale prezintă aspecte geografice asemănătoare. Ca puncte de reper ne vom folosi de bornele fostei
frontiere şi de caracteristicile pentru recunoaştere ale Muntelui Duda Mică; după aceasta, cu ochii mereu la
Vîrful Leaota, nu vom părăsi de loc versantul sud-estic pînă la Curmătura Fiarelor, cînd schimbăm direcţia
de mers cu 90°, spre sud. Nu vom coborî din golul de munte în brădet decît numai pentru o distanţă de cel
mult 200—400 m. Ajunşi sub Vîrful Leaota luăm direcţia sud-est şi chiar est în ultima porţiune, pînă ne
întîlnim cu traselee nr. 1 şi 2.

DRUMURI DE LEGĂTURA ÎNTRE PIATRA CRAIULUI ŞI LEAOTA

Fig 05
4. CIOCANUL SAU ŞIRNEA — FUNDATA — FUNDATICA — ŞLEANUL MÎNDRULUI
 — CURMĂTURA FIARELOR
Durata: 4—5 ore.

Din partea răsăriteană a Pietrei Craiului un traseu marcat cu cruce albastră coboară din Piatra
Galbenă (1 474 m) în satul Ciocanul, care din punct de vedere administrativ aparţine de comuna
Dîmbovicioara. Traseul continuă peste Piscul Breazului pînă în Dîmbovicioara, pe un drum de ţară;
marcajele turistice sînt dispărute în cea mai mare parte. Drumul de ţară, bine întreţinut, dintre
Dîmbovicioara şi Ciocanul, continuă spre nord-est pînă în comuna Şirnea, traversînd vechea graniţă. Casele
sînt răsfirate, aşezate pitoresc în mijlocul unor păşuni întinse, întrerupte de porţiuni împădurite. Între
Ciocanul şi Şirnea sînt mai multe poteci directe (timp de mers ½ oră).
Comuna Şirnea oferă condiţii bune de cazare ocazională. În ultimul timp a devenit o mică staţiune
climaterică, mult căutată în sezonul cald pentru frumuseţea împrejurimilor sale. Aici se află în proiect
construcţia unei case pentru turişti. Din Şirnea pleacă o şosea care după 8 km dă în drumul naţional DN 7.1
la aproximativ 3—4 km mai jos de Fundata. Pe distanţa Şirnea — Braşov circulă curse I.R.T.A.
Între Ciocanul şi Şirnea se întinde un picior de munte care coboară din Piatra Craiului pînă la
drumul naţional DN 73, avînd altitudini care variază, în această parte, între 1 219 şi 1 228 m. Pe coamă se
află o potecă recomandabilă pentru călătorul îndrăgostit de frumuseţile naturii.
Descrierea traseului nostru începe din punctul în care şoseaua care leagă Ciocanul cu Şirnea
traversează această coamă în porţiunea ei cea mai înaltă. Drumul este uşor şi odihnitor; pe dreapta sînt
casele din Ciocanul, iar pe stînga cele din Şirnea. La un moment dat bornele de frontieră împreună cu un
drum de pădure se îndreaptă spre stînga, dar noi mergem spre dreapta şi înainte, trecînd pe lîngă ultimele 3
—4 case; ca punct important de reper ne folosim de Oficiul P.T.T.R. instalat într-una din ele şi de aici
intrăm în pădure pe lîngă o vale săracă în apă şi numai după 10 minute dăm într-o poiană mlăştinoasă unde
se află un izvor cu adăpătoare pentru vite. Nu ne vom abate la stînga aşa cum ne-ar tenta relieful locului, ci
o luăm la dreapta, chiar spre sud, urcînd pieptiş prin pădure timp de 5 minute, pînă la şoseaua naţională în
dreptul bornei kilometrice 92, acolo unde sînt plantate indicatoarele limită ale regiunilor Argeş şi Braşov.
De aici, la stînga, începe comuna Fundata, care din punct de vedere administrativ cuprinde satele
Giuvala (acesta în care ne aflăm noi), Roia la 1 km mai înainte şi la dreapta şi Fundăţica la vreo 2 km spre
sud; casele sînt răspîndite pe măgurile din coridorul Branului.
Mergem pe şosea şi înainte de a ajunge la km 93 sîntem în centrul comunei Fundata, cea mai
înaltă aşezare umană permanentă din ţara noastră. Sfatul popular îşi are sediul în fosta vamă; în faţa
dispensarului medical se află statuia colonelului Gh. Poenaru-Bordea, primul ofiţer român căzut în luptele
din 1916. Comuna este electrificată.
Fig 06
Pe lîngă Oficiul P.T.T.R. la dreapta, deci spre sud, un drum modest trece prin cătunul Roia şi pe
lîngă o bornă de frontieră, apoi după 2 km coboară în satul Fundăţica, situat pe valea cu acelaşi nume.
Din Ciocanul sau din Şirnea, pînă în Fundăţica facem aproximativ 1½—2 ore.
Satul Fundăţica este răsfirat pe înălţimi domoale; de-a lungul apei se află un drum greu care duce
pînă în partea sud-estică, unde este un fel de răscruce a drumurilor de ţară şi de pădure. La ultima casă
putem cere informaţii precise asupra drumului spre Şleaul Mîndrului. Din cele trei drumuri, cel din mijloc
are un brad cu marcaj forestier, o bandă albă între două roşii, orizontale, şi cifrele VI/251; pe acesta apucăm
şi noi, iniţial spre sud-est, apoi imediat spre sud şi începem a urca domol pe lîngă un gard de lemn. Drumul
de care cu pietriş şi şanţuri săpate de apă trece printr-un fel de coridor larg şi luminos delimitat de brazi
tineri. Ajungem într-o poieniţă şi cu cît urcăm ni se arată în urmă casele satelor brănene, Piatra Craiului şi
Iezer-Păpuşa. Sîntem pe creasta unei culmi alungite; întîlnim marcajul VI/250 şi mai încolo o bornă de
frontieră pe care este desenat cu vopsea un punct alb înconjurat cu roşu şi însemnele H VI/277. Urcuşul
devine iute, intrăm în pădure (pînă acum am fost în brădet) şi urmărim marcajul forestier H pe arbori.
Drumul este vizibil şi fără ramificaţii. Mai trecem pe lîngă o bornă de graniţă şi curînd urcuşul se
domoleşte, iar drumul se transformă în potecă. Aici şleaul este lat, acoperit cu iarbă la mijloc şi conifere
rare pe margini. Dăm peste cea de a treia bornă de frontieră cu notaţiile H T G VI/281. Este un punct de
recunoaştere a traseului foarte important.
Urcăm în direcţia sud printr-un peisaj încîntător. Poteca se abate, pentru puţin timp, spre dreapta,
întîlnim o altă bornă de graniţă şi iarăşi luăm direcţia sud, acolo unde Şleaul Mîndrului se termină şi trecem
pe versantul estic al Muntelui Sîntilie, tot prin pădurea care se va termina o dată ce am ajuns la şaua situată
între Sîntilie şi Pietrele Albe, cu cele două borne din ciment. Din Fundăţica pînă aici am mers exact pe fosta
graniţă dintre Transilvania şi Ţara Românească. Graniţa ia direcţia spre est; pe versantul sudic al Muntelui
Sîntilie coboară o potecă din Valea Ghimbavului şi Valea Cheii, iar noi din şa trecem pe versantul vestic al
Muntelui Pietrele Albe care se vede în faţă şi la stînga noastră. Ţinem direcţia riguros spre sud. Sîntilie
rămîne în urmă şi la dreapta, continuîndu-se spre vest cu Ciuciu, Zăbava şi Ghimbavul, care delimitează
spre nord Valea Ghimbavului, care-şi are originile în pîraiele ce se formează mai jos sub picioarele noastre.
Mergem de-a coasta pe o potecă de cal, cum îi zic localnicii şi după aproximativ 2½ ore de mers, socotite
de la Fundăţica, sosim în Curmătura Fiarelor. De aici mai avem 3—3½ ore pînă la Padina sau 5 ore pînă la
cabana Leaota, urmînd traseul nr. 3 sau nr. 1. De asemenea putem coborî în Valea Ghimbavului pe Culmea
Secărilor, 1½ oră.

Fig 07
5. CABANA GIUVALA SAU PODUL DÎMBOVIŢEI — VALEA CHEII —VALEA
GIMBAVULUI — SUB VÎRFUL LEAOTA — CABANA LEAOTA
Durata: 8—9 ore.

Acest traseu extrem de frumos şi variat poate fi parcurs în prima sa parte pe două variante care se
întîlnesc în Valea Cheii: în prima variantă se poate pleca de la cabana Giuvala, iar în a doua din satul Podul
Dîmboviţei.

Varianta A
După cum am văzut, turiştii care coboară din Piatra Craiului în Dîmbovicioara (Oficiul P.T.T.R.,
curent electric, restaurant, cazare ocazională bună) pot merge mai departe pînă la cabana Giuvala. Pentru
aceasta ne îndreptăm spre capătul de est al Dîmbovicioarei pînă la biserică, unde se desfac trei drumuri: la
nord spre Ciocanul (1 oră), la est o potecă veche spre Bran, mai puţin folosită azi, iar la sud drumeagul spre
Valea Urdei (40 minute din acest loc).
Cabana Giuvala se află situată în Valea Urdei, la km 88,700 al şoselei Piteşti — Cîmpulung —
Braşov, la 900 m altitudine, cu cazare şi bufet permanet. Din şosea se văd: Piatra Craiului, Dealul Sasului,
Ciuciu, Sîntilie, Căpăţîna şi Giuvala.
Chiar din faţa cabanei porneşte un drum de căruţă spre sud, printre fîneţe, case şi culturi de cartofi,
coborînd pe Valea Urdăriţei; după vreo 15 minute întîlnim pe stînga Valea Fundăţica (traseul nr. 6). La
confluenţa acestor două sorburi de apă se află o stînă mică, două indicatoare (spre Valea Cheii şi spre
Pepiniera Fundăţica) şi o bornă forestieră pe un brad VI/24. Coborîm pe firul apei care se ascunde.din loc în
loc, între Dealul Sasului pe dreapta şi Muntele Căpăţîna pe stînga, prin pădure pe un drum de căruţe
pietruit. După alte 20 minute dăm într-un luminiş şi peste un pîlc de vreo 20 brazi tineri, în punctul numit
„La Uluce" de lîngă şoseaua forestieră cu direcţia est-vest care vine din Podul Dîmboviţei (5 km) şi urcă
spre Cheile Rudăriţa şi Prepeleac de sub Muntele Sîntilie. Pe aceşti brazi sînt fixate trei indicatoare: spre
Valea Urdei, spre Dealul Sasului şi spre Şleaul Mîndrului; mai există şi un marcaj forestier VI/260. O luăm
la dreapta pe şosea pe lîngă apa Cheia, printr-un defileu pitoresc şi după vreo 800 m valea se lărgeşte puţin,
primind din stînga pîrîul Crovului, însoţit de un drum forestier care se înfundă în cheile cu acelaşi nume.
Aici, în faţa abruptului impresionant de la nord, se află nouă brădişori în jurul unei mese pe care este o
săgeată roşie şi un marcaj VI/311.
Şoseaua forestieră continuă prin defileul care devine din ce în ce mai larg şi după aproximativ 1
km aproape de marcajul VI/326 apar cîteva aşezări pastorale şi apoi pe stînga noastră vom urmări marcajul
forestier VI/335, pentru că numai după 100 m întîlnim un gard de scînduri care împrejmuieşte cîteva sălcii.
Aici se desface la stînga un drum, care are pe dreapta lui un brad de vîrstă mijlocie, cu două inscripţii de
interes forestier şi o bandă roşie verticală.

Varianta B
Din satul Podul Dîmboviţei, cam la 500 m mai departe de pod, în direcţia Branului, din şoseaua
naţională se desface la dreapta un drum forestier auto — DFA 178 — care coboară imediat în lunca din
Valea Cheii de la poalele Ghimbavului, unde îşi schimbă direcţia spre est: privim în urmă şi la dreapta cum
pîrîul se pregăteşte să intre în Cheile Mari ale Cheii numite şi defileul Cheiţa, întunecat şi prăpăstios.
Mergem în amonte şi foarte curînd intrăm în cheile mijlocii ale Cheii, care se întind pe o distanţă de
aproximativ 350 m.
Drumul este îngust, dar bine întreţinut şi accesibil mijloacelor auto-moto-velo. Trecem pe lîngă
borna kilometrică 2, situată sub un arin; lăsăm în urmă pe partea dreaptă multe marcaje forestiere şi după
vreo 3 km de mers, socotiţi de la şoseaua naţională, vom întîlni marcajul VI/338 pe un fag (în viitor
marcajele vor fi notate pe borne din ciment, speciale, în curs de plantare); numai după cîteva sute de paşi
ajungem la drumul care la dreapta merge spre Curmătura Ghimbavului, întîlnindu-ne astfel cu prima
variantă a traseului nostru care coboară de la cabana Giuvala pe aceeaşi şosea, în sens invers.
Părăsim şoseau forestieră principală de pînă acum şi mergem în direcţia sud, pe un drum modest
aşternut cu piatră albă calcaroasă. După 400—500 m prin pădure, valea se lărgeşte; pe stînga apar căsuţe,
iar în faţă se întinde o pajişte mare. Părăsim drumul pietruit care de altfel se şi termină puţin mai încolo la
dreapta şi apucăm pe o potecă din faţa noastră care urcă spre fîneţe; pe stînga sînt vreo cîţiva carpeni mici
cu benzi roşii verticale, o apă firavă, un drumeag şi un gard modest care se înfundă în mal. Trecem vîlceaua
şi după 20 m de urcuş, pe dreapta noastră, aproape, vom vedea un singur mesteacăn lîngă un grup de sălcii
mici. E semn că sîntem pe poteca cea bună care de acum înainte, peste păşuni frumoase, urcă domol de-a
coasta pe versantul drept al văii (stînga noastră), printre stoguri de fîn şi odăi pastorale. În 25 minute
ajungem la Curmătura Ghimbavului sau Zăbava, unde se află o stînă şi o pepinieră; în spatele nostru,
priveliştea atrăgătoare spre Piatra Craiului. Cei doi versanţi care limitează curmătura sînt împăduriţi cu
foioase şi puţine conifere.
Coborîm panta sudică, ceva mai înclinată, pe lîngă o stînă modestă, pe un drum care intră în
pădure imediat. După un sfert de ceas ajungem în Valea Ghimbavului, udată de pîrîul cu acelaşi nume şi la
şoseaua forestieră modernă în dreptul km 9,200. Aici ne întîlnim cu traseele nr. 7 şi nr. 8 care vin din Rucăr
prin Cheile Ghimbavului şi din Dragoslavele pe şoseaua peste Prislop.
Mergem în amonte pe şosea, iar la km 9,200 dăm peste nişte cabane şi magazii; e punctul numit
„Fierărie". La km 11,300 (şoseaua are pietre kilometrice şi hectometrice) ajungem la o confluenţă de ape:
Andolia din nord-est, Secărea din sud-est şi Valea Popii din sud. Pe fiecare din ele merge cîte un drum
forestier. Aici, la răscruce, peste pod, se află cabana I. F. Secările, curată, cu cabanier permanent, inclusiv
duminica, ce poate oreri o bună găzduire.
În faţa ei sînt două indicatoare preţioase care ne pun în dilemă pentru că pînă în creastă se poate
ajunge pe căi diferite. De la cabana Giuvala sau din Podul Dîmboviţei pînă la cabana I. F. Secările facem 2
— 2½ ore. Mai departe, putem alege una din următoarele căi:

a) Varianta peste Culmea Secărilor

Din faţa cabanei forestiere situată la această triplă confluenţă o luăm la stînga pe şoseaua
care ne duce în amonte pe lîngă apa Andoliei, conform indicatorului; după 500 m ne oprim în
dreptul unde aceasta primeşte primul afluent, un pîrîiaş ce vine din stînga ei, deci pe dreapta
noastră. Aici se află un fag nu prea bătrîn însemnat cu două benzi roşii orizontale şi specificaţia
VII/42. Păşim peste apă şi ne pregătim să urcăm din greu spre muchia uneia din culmile Muntelui
Secările, pe o potecă destul de vizibilă, în serpentine scurte şi repezi. Poteca urmează iniţial nu
muchia, ci versantul nordic; exploatările forestiere au dat naştere la poteci multiple care sînt
blocate uneori de arbori doborîţi şi grămezi de crengi ce îngreuiază uneori înaintarea noastră, dar
nu şi orientarea care rămîne riguros pe direcţia est.
Trecem prin zone defrişate pînă ajungem în golul de munte unde se află stîna Secarea a
ţăranilor cooperatori din Malul cu Flori. În stînga stînei, la nord-est, se află marcajul forestier 112,
semn important şi sigur de recunoaştere a traseului. De la şosea pînă aici am urcat timp de peste o
oră.
Golul muntelui se prezintă ca o fîşie lungă şi îngustă, orientată est-vest chiar pe coama
muntelui, delimitat pe lături de răşinoase; este o altă caracteristică de recunoaştere mai ales pentru
turiştii care străbat acest drum în sens invers. Urcuşul este ceva mai domol, pînă aproape de Vîrful
Secările, pe care-l putem ataca pieptiş sau mai bine de-a coasta, schimbînd direcţia de mers înspre
sud, pe una din multiplele variante ale potecii nu prea bine evidenţiată, ca să dăm curînd în traseul
de creastă nr. 3 ce vine de la cabana Padina. Ajunşi pe Muntele Secările putem schimba direcţia de
mers şi spre nord, dînd peste 10 minute de mers în Curmătura Fiarelor (traseul nr. 3 spre Padina şi
traseul nr. 4 spre Fundata). De la stîna Secarea pînă în creastă facem mai puţin de o oră, iar de la
capătul traseului pînă aici aproximativ 4½ ore. Pînă sub Vîrful Leaota mai sînt 2½ ore, iar pînă la
cabana Leaota alte 2½ ore (vezi traseele nr. 3 şi nr. 1).
Întregul traseu poate fi străbătut într-o zi sau se poate fragmenta în două etape folosind
cazarea satisfăcătoare oferită la cerere în cabanele forestiere în Valea Ghimbavului.

b) Varianta peste Culmea Cumpărata Mică

Aşa cum ne arată indicatorul din faţa cabanei I. F. Secările, lăsăm la stînga Valea Andoliei
 şi o apucăm la dreapta şi înainte pe Valea Secărilor; şoseaua este bună şi urcă uşor printr-un
defileu frumos. După 4 km ajungem la o altă cabană I. F. recent construită alături de alta veche,
mică, de tip finlandez, la o confluenţă de văi.
Chiar din spatele cabanei porneşte în direcţia est muchia Cumpărata Mică, defrişată
recent pe faţa sa sudică. Poteca urcă din greu printre resturile de crengi lăsate după exploatare şi se
menţine tot timpul pe creastă exact la limita dintre zona defrişată a versantului sudic şi zona încă
înpădurită a versantului nordic. În dreapta este creasta principală nord-vestică a Masivul Leaota,
care se uneşte spre vîrf cu creasta nord-estică, foarte aproape în faţa noastră, în dreptul Muntelui
Mitarca şi Cumpărata Mare.
După vreo 700 m de urcuş zona defrişată se termină (probabil că în viitor exploatarea
forestieră să se extindă asupra ambilor versanţi şi pînă sus, aproape de golul alpin; în acest caz
absenţa pădurii ar permite o mai bună vizibilitate şi orientare); intrăm în pădure şi mergem mereu
pe creastă, care prezintă din 50 în 50 m marcaje forestiere pe brazi, o bandă roşie verticală simplă;
nu ne abatem la stînga sau la dreapta în vale. De altfel sîntem pe o potecă bună, un hăţaş pentru oi,
care, pe măsură ce urcăm, devine vizibil, iar muchia muntelui mai îngustă. Înainte de a ieşi din
pădure întîlnim o bornă forestieră, un stîlp de lemn înfipt într-un morman de pietre cu cifrele
XI/113/28, iar mai sus pe un brad cu tulpina dublă şi pe o piatră la rădăcina lui VII/59. Sîntem la
marginea pădurii şi precizăm că această fîşie de răşinoase nu se taie niciodată, rămînînd ca zonă de
protecţie pe o lăţime de 100—300 m. Golul alpin prezintă un mic intrînd în pădure, unde dăm
peste locul unei foste stîne (cea actuală se află construită mai sus şi mai la dreapta). După încă 500
m ajungem în creastă, pe traseul nr. 3. De la şoseaua forestieră pînă aici facem aproape 2 ore; din
creastă la dreapta, pînă sub Vîrful Leaota, mergem încă 1½ oră sau la stînga pe Curmătura
Fiarelor, 1 oră. Varianta aceasta este cea mai utilizată de către ciobani şi muncitorii forestieri, ca
atare recomandabilă şi turiştilor.

c) Varianta de sub Mitarca

De la cabana forestieră nouă din capul şoselei, care a urcat pînă în Valea Cumpărata
Mică, pleacă un drum modest în direcţia sud, cu posibilităţi de dezvoltare în viitor. Mergem pe el
vreo 500 m şi pe stînga dăm de o vîlcea pe a cărei potecă ne angajăm şi noi. Prin cîteva mici
serpentine parcurgem curînd faţa ei nordică şi ajungem pe muchie. Totul este defrişat şi urcăm
pieptiş, avînd vizibilitate bună. Pînă la creastă mai trecem prin fîşia îngustă de conifere, de
protecţie, apoi ajungem sub Muntele Mitarca, acolo unde ramurile nordice ale Leaotei se unesc.
Această porţiune de traseu a fost marcată, recent de un grup de studenţi participanţi la taberele de
vară alpine (banda albastă de la cabana Leaota, sub Vîrful .Leaota, Valea Ghimbavului, Valea
Cheii); parte din aceste marcaje au dispărut.

6. CABANA GIUVALA — FUNDĂŢICA

Durata: 1—1½ oră.

De la cabana Giuvala, situată în satul Valea Urdei, comuna Dîmbovicioara, raionul Muscel,
regiunea Argeş, se poate merge pe şosea în direcţia Branului pe serpentinele Muntelui Giuvala pînă în satul
Giuvala, comuna Fundata, raionul şi regiunea Braşov, situat la km 93 — DN 73. Spre dreapta se desface
din şoseaua naţională un drum de ţară care trece prin cătunul Roia, pe lîngă o bornă a fostei graniţe şi
coboară în satul Fundăţica, situat pe valea cu acelaşi nume (2 km, vezi traseul nr. 4).
O altă cale mai scurtă: de la cabană se merge iniţial pe şoseaua naţională pînă la prima curbă, apoi
părăsim şoseaua la dreapta pe o potecă ce coboară în Valea Fundăţica prin defileul format de muntele
Giuvala la nord şi Muntele Căpăţîna la sud.
Şi, în sfîrşit, din faţa cabanei o a treia variantă merge mai întîi pe traseul nr. 5, prin Valea Urdăriţa
pînă la ultima casă. Aici, de pe stînga, vine apa Fundăţica, unde există o stînă, cele două indicatoare
amintite la traseul nr. 5 şi marcajul forestier VI/24. În direcţia est, lăsăm spre dreapta, la sud, traseul nr. 5,
urcăm uşor pe Valea Fundăţica şi după 25 minute sîntem în sat.
Timp de mers necesar de la cabana Giuvala şi pînă în Fundăţica aproximativ 1½ oră pe prima
variantă şi 1 oră pe ultimele două.
În continuare pe Şleaul Mîndrului, pînă în Curmătura Fiarelor, mai facem încă 2½ ore (vezi traseul
nr. 4).
 DRUMURI CARE PLEACĂ DIN RUCĂR ŞI DRAGOSLAVELE
.
Fig 08
7. RUCĂR — PÎRÎUL GHIMBAVULUI — FIERĂRIE
Durata: 2 ore.

Traseul începe din marginea de est a Rucărului, din locul unde Dîmboviţa scapă din încleştarea
stîncilor şi unde se termină cheile Mari, avînd pe dreapta ei Vîrful Crucii, iar pe stînga frecventatul loc
pentru excursii denumit „Cuculeţ". Sîntem în „Faţa Cheii". După cum am mai văzut, acest hău
înspăimîntător nu poate fi străbătut de piciorul nici al celui mai curajos drumeţ. De aceea poteca se
îndreaptă la nord de rîu şi urcă imediat un povîrniş care devine din ce în ce mai înclinat. Panorama peste
Rucăr este minunată.
Ţinem poteca drept înainte, ba chiar spre stînga, în nici un caz spre dreapta, către prăpăstiile
Dîmboviţei. Stînca este golaşă, cu jnepeniş rar. Înaintăm pe lîngă peretele vertical al Vîrfului Crucii (916
m) din Muntele Posada, care aparţine din punct de vedere geografic Masivului Iezer-Păpuşa. Pe celălalt mal
al Dîmboviţei, cu Muntele Fundul Neagului şi mai încolo Muntele Ghimbavului, încep culmile care aparţin
de Leaota.
Poteca are caracter alpin; traversăm vîlcele cu grohotiş, coborîm pe bîrne protejate de cabluri
metalice, călcăm podeţe aruncate cu fantezie şi îndrăzneală peste mici prăpăstii. Este o regiune carstică
deosebit de atrăgătoare.
După mai puţin de o oră ajungem într-o frumoasă poiană cu flori, lumină şi apa cristalină a
Dîmboviţei, care primeşte ca afluent pe stînga pîrîul Ghimbavului. E un punct de răscruce: spre nord-est se
ridică în continuare pereţii Cheilor Mari ale Dîmboviţei, greu sau chiar imposibil de trecut cu piciorul; spre
nord-est este poarta înaltă şi îngustă prin Cheile Ghimbavului, nu mai puţin impresionante, cu pereţi
apropiaţi, verticali şi înalţi de peste 100—200 m. Pînă mai ieri era instalat un scoc pentru transportul
buştenilor cu ajutorul apei dirijate şi alături un pod de lemn foarte comod. Astăzi, datorită dezvoltării
transportului forestier pe calea rutieră, acest procedeu a fost părăsit; demontarea probabilă a scocului şi
podului însoţitor va face dificilă traversarea cheilor. În mod obişnuit, cantitatea mică de apă a Ghimbavului
nu ridică obstacole de netrecut, ci cel mult incomode.
Frumuseţea şi sălbăticia acestui loc sînt pe nedrept prea puţin cunoscute. Cheile se întind pe o
distanţă de peste 3 km, după care ajungem în valea mai largă a aceluiaşi pîrîu, unde ne întîlnim cu traseul
nr. 5 ce vine de la Giuvala sau Podul Dîmboviţei peste Curmătura Ghimbavului şi împreună dăm în şoseaua
forestieră DFA 179, care vine din Dragoslavele peste Prislop (traseul nr. 8).

8. DRAGOSLAVELE — DFA 179 — FIERĂRIE

Durata: 2½ ore.

Din centrul satului Dragoslavele, pe lîngă bisericile din Joseni şi Suseni, se îndreaptă spre est un
drum comunal. După mai bine de 1 km, la ieşirea din sat pe stînga, o tăbliţă galbenă marchează începutul
unuia dintre cele mai recente şi mai îndrăzneţe drumuri forestiere auto, cu serpentine numeroase şi pante
mai înclinate ca de obicei; curbele sale periculoase care se avîntă pe sub Piatra Dragoslavelor, peste Prislop,
nu fac decît să mărească farmecul acestei şosele date de curînd în exploatare cu titlul experimental. Şoseaua
este foarte bine întreţinută, iar circulaţia oricărui vehicul se face în condiţii bune.
Din centrul satului pînă în Valea Galbenului, pe jos, facem 2½ ore; ne întîlnim cu traseele nr. 5 şi
7. Plecarea din Dragoslavele prezintă avantaj că putem folosi unul din frecventele autocamioane care,
goale, se îndreaptă spre bazinul forestier.
La km 9,200 întîlnim pîrîul Ghimbav, la km 9,900 cabanele muncitoreşti de la „Fierărie", iar la km
11,300 cabana I. F. Secările. De aici şoseaua urcă încă 3 km la stînga, pe Valea Andoliei, unde se înfundă şi
4 km spre dreapta, pe Valea Secărilor, pînă sub Cumpărata, care în felul acesta a devenit cea mai scurtă şi
cea mai populată cale între Valea Ghimbavului şi Vîrful Leaota.

DRUMURI DINSPRE VEST

Fig 08
9. STOIENEŞTI SAU BĂDENI — VÎRFUL LEAOTA
 Durata: 5½ ore.

Comunele Stoieneşti şi Bădeni, situate pe Valea Dîmboviţei, constituie puncte importante de

intrare în masiv dinspre vest. Pentru a ajunge la Vîrful Leaota cei care pleacă din Stoieneşti pot folosi
traseul de creastă, iar cei care pleacă din Bâdeni — drumul forestier de pe Valea Bădeanca.

a) Varianta de creastă Stoieneşti — Vîrful Leaota.

Întinsă de-a lungul apei, comuna Stoieneşti este străjuită la est de Muntele Priseaca. La capătul de
nord al comunei, după vreo 500 m de la Sfatul popular în sus, acolo unde se termină asfaltul, un pod peste
Dîmboviţa ne scoate pe malul celălalt, în faţa unei pepiniere a Ocolului silvic. De aici, pe versantul defrişat
al Muntelui Priseaca porneşte o potecă care urcă în serpentine în direcţia nord-est. După 20 minute de efort
moderat am ajuns şi ne continuăm drumul pe creastă. Versantul din dreapta noastră este împădurit. În faţă
vedem ţinta spre care ne îndreptăm în prima etapă a traseului; golul de munte cu o stînă pe dreapta; în spate
şi la stînga se vede satul Slobozia, care aparţine de comuna Stoieneşti, iar mai în depărtare Mateiaşul.
Dăm într-o poiană lungă în care, pe dreapta noastră, pe doi brazi împerechiaţi este marcajul
forestier VII/16. Intrăm în pădurea de fag, urcăm ceva mai greu vreo 5 minute şi nu ne abatem de la poteca
de creastă. Curînd păşim în golul Muntelui Priseaca, unde vom întîlni stîna şi cîteva construcţii noi pentru
grajduri de vite. Aici avem o privelişte largă şi ne putem orienta bine. Spre sud-est se vede Valea Bădeanca,
spre sud-vest Culmea Priseaca, pe care am venit noi, la vest curge Dîmboviţa prin Stoieneşti, iar în
depărtare, la nord-vest, Vîrful Măţău. Cam la vreo 300 m mai sus de aceste construcţii se desface o potecă
nu prea vizibilă care coboară în Valea Bădeanca la dreapta şi pe ea se poate face legătura între cele două
variante ale traseului nostru.
Ne continuăm drumul abătîndu-ne uşor şi treptat pe versantul din dreapta, întîlnim multe movile
din pămînt provenite din strîngerea muşuroaielor de către ţăranii cooperatori în vederea valorificării
păşunilor. După Priseaca traversăm o mică şa limitată spre nord de o pădure de fag, iar la sud de o vale
nisipoasă. Şaua este brăzdată de şanţuri despre care localnicii spun că ar fi urme ale tranşeelor din primul
război mondial; din acest loc se vede la nord-vest oraşul Cîmpulung, înaintăm pe Piscul Cîinelui, ţinînd
mereu versantul din dreapta al muntelui facem un ocol destul de mare şi jos, printr-o pădure de brad, trecem
pe lîngă un alt grajd de vite construit recent şi apoi pe stînga apare Vîrful Roşu bine individualizat, conic şi
împădurit. Lîngă el, spre est există un lac cu apă de culoare închisă, care nu dispare nici în cele mai
secetoase veri, avînd o suprafaţă ovală de aproximativ 20/10 m, şi constituind un punct sigur de orientare.
Mai departe, un ocol mare spre stînga, peste Făgeţelul şi apoi sub Vîrful Albescu (1 793 m) ne
poartă printre pajiştile golului de munte; trecem pe lîngă izvoare, adăpători pentru animale şi „imitatori" ale
stînelor ce se află mai jos, aproape de liziera pădurilor din dreapta. Cînd la priveliştea minunată a acestui
drum de creastă se adaugă şi cea a Vîrfului Leaota înainte şi puţin la dreapta, înseamnă că am trecut pe
Muntele Geabelea, care îşi trimite multe şi prelungi picioare împădurite spre Valea Bădeanca. Acum
direcţia noastră de mers este înspre răsărit şi după ce ajungem la o stînă, care la vreo 300 m în spatele ei
mai sus are amenajată o captare a izvorului pentru adăpat, poteca intră în pădure pentru mai multe sute de
metri şi apoi se îndreaptă lin pe spinarea care se întinde spre Rîiosul şi Cumpărata Mare. Aici ne întîlnim cu
varianta a doua a acestui traseu, cea care vine din Valea Bădeanca. De aici se vede la stînga Valea
Ghimbavului, iar la stînga şi înainte ramura nord-estică a Masivului Leaota. Încă 15 minute de mers în
direcţia uşor est-sud-est şi la Mitarca ne întîlnim cu traseul nr. 3 care duce de la Cabana Padina la Vîrful
Leaota, pe care mergem şi noi mai departe, în direcţia sud.
Din Stoieneşti şi pînâ la Mitarca facem 4½ ore, iar pînă la Vîrful Leaota încă mai bine de 1 oră.

b) Varianta prin Valea Bădeanca.

De la întreprinderea forestieră din Stoieneşti pleacă o şosea prin Bădeni şi pe Valea Bădeanca în
sus, pe o distanţă de peste 12 km. De la I. F. Stoieneşti sau de pe parcurs se pot folosi maşini de ocazie.
Cei care îşi fixează ca punct de plecare comuna Bădeni, vor trece Dîmboviţa peste podul care se
află în spatele cooperativei de la şoseaua regională (aici este şi staţia I.R.T.A.); apoi prin partea de nord-est
a comunei trecem pe o punte apa Bădeanca, pe malul ei drept, unde se aşterne şoseaua forestieră care
pleacă de la I. F. Stoieneşti în sus. Ea străbate apoi satul Valea Bădenilor; din dreptul magazinului sătesc
putem să mergem la stînga, spre nord, pe o potecă ce urcă în 20 minute la golul de munte Priseaca, acolo
unde este construcţia noului grajd de vite şi ne întîlnim cu prima variantă a traseului, cea de creastă.
Şoseaua merge paralel cu apa Bădeanca, care este bogată în păstrăvi. Cîteva şosele secundare se
desprind lateral la dreapta, spre exploatările din Gruiu şi Tîbra (km 8), sau la stînga, spre Făgeţelul (km 9).
Noi ţinem drumul principal şi la km 12 întîlnim grupul de cabane modeste, magazii şi prăvălii de la Vîja, de
unde ne putem aproviziona, dar unde nu ni se poate oferi o găzduire corespunzătoare. Lăsăm şoseaua care
merge la dreapta spre Vîja şi o luăm înainte şi puţin la stînga pe lîngă centrul de colectare a fructelor. De
aici şoseaua se transformă într-un drum modest de căruţe care trece pe lîngă două cabane vechi şi după încă
aproximativ 800 m, la o confluenţă de ape şi bifurcaţii de poteci, ne abatem la dreapta şi înainte, pe lîngă o
îngrăditură cu un adăpost, modest pentru animale. După încă 300 m ne umplem bidonul cu apă şi ne
pregătim să urcăm muchia care apare în faţa noastră împădurită cu fag şi brad. Serpentinele sînt repezi, iar
după vreo 30 minute ajungem la golul de munte; în marginea pădurii marcajul forestier VII/130 constituie
punctul de reper important, mai ales pentru cei care parcurg traseul în sens invers. Pînă în creastă, unde ne
întîlnim cu varianta primă a acestui traseu, nu mai mergem decît 5 minute.
Timp de mers din Sloieneşti său Bădeni pînă în creastă, pe Valea Bădeanca, 4 ore. Mai departe,
spre Vîrful Leaota, urmărim varianta descrisă anterior.

Fig 09
10. VALEA LUI COMAN — VALEA OLANELOR — MARGINEA DOMNEASCA —
CABANA LEAOTA
Durata: 4½—5 ore.

În partea de nord a „Cetăţuiei" (2 km nord de comuna Cetăţeni din raionul Muscel), cam în dreptul
km 47 al drumului regional Tîrgovişte — Cîmpulung, porneşte o şosea forestieră auto peste Dîmboviţa, pe
Valea lui Coman, în direcţia est, străbătînd un defileu pitoresc.
După 4 km se desprinde din ea o altă şosea la stînga, către Găina (2 km); trecem pe lîngă aceasta şi
mergem înainte încă 2 km, pînă ajungem la o nouă bifurcaţie unde se află cabana nouă I. F. Fiaşu; lăsăm
şoseaua din dreapta care duce la Timisoarele şi o apucăm la stînga, spre nord-est, pe Valea Fiaşului, încă 2
km. După 8 km de mers, socotiţi de la rîul Dîmboviţa, şoseaua se termină în dreptul unei cabane forestiere
modeste; aceşti kilometri pot fi parcurşi cu maşini de ocazie.
În continuare, în aceeaşi direcţie nord-est, se deschide Valea Olanelor, pardosită pe fund cu dale
mari de piatră, asemenea văilor alpine din Retezat. După numai 300 m fie mers, valea primeşte pe stînga ei,
adică pe dreapta noastră, un mic afluent. Aici se află, drept semn important de orientare, un marcaj
forestier, o bandă albă încadrată de alte două roşii orizontale pe un fag tînăr, iar pe o piatră la rădăcina
fagului, inscripţia: VII/95. Lăsăm valea din dreapta noastră cu adăpostul ei pentru hrana vînatului şi ţinem
drumul înainte, puţin la stînga, pe valea mereu pietroasă, care îşi va păstra acest caracter pînă la originea ei
din golul alpin. Deşi are versanţi apropiaţi şi repezi, împăduriţi cu fag şi mesteacăn, alături de alte plante
obişnuite luncilor de munte, valea este luminoasă şi pare familiară. O potecă se ţine mereu lîngă firul apei;
nu întîlnim cataracte sau alte obstacole greu de trecut. După vreo 10 minute de urcuş nu prea uşor, calea ne
este barată de un copac căzut de-a curmezişul cu rădăcinile păstrate în pietrişul malului stîng; trecem pe sub
el şi imediat dăm peste o piatră înclinată cu suprafaţa de aproximativ 1 mp, avînd pe ea o inscripţie cu
vopsea roşie. Aici valea primeşte pe stînga ei, deci pe dreapta noastră, un alt afluent; noi ţinem poteca spre
stînga şi înainte; valea se strîmtează şi apar coniferele, printre ramurile cărora zărim în faţă, din cînd în
cînd, golul alpin al Marginii Domneşti. Timp necesar de mers de la capătul şoselei forestiere pînă în golul
muntelui 1½ oră.
Odată ajunşi pe covorul catifelat al păşunilor, părăsim valea spre dreapta şi începem a urca din
greu către creasta Marginii Domneşti timp de vreo 20 minute. Pentru a evita un urcuş prea pieptiş, putem să
ne îndreptăm mai întîi către sud, pentru puţin timp. Muntele este brăzdat de numeroase poteci de picior şi
decorat cu multe subarborescente. Cînd ajungem în creastă întîlnim un drum de căruţe şi urcăm moderat pe
urmele lui, în direcţia nord-est.
Infinitatea înălţimilor alpine scăldate în văzduhuri albastre oferă încîntătoare tablouri panoramice
ascunse privirilor noastre în zona împădurită a văilor. Spre sud, dealuri şi păduri nesfîrşite; spre vest,
Mioarele cocoţate pe Culmea Măţăului (1 019 m), Cîmpulung cu strălucitoarele hale ale industriei
metalurgice şi Mateiaşul; spre nord, vîrfurile Albescu şi Rîiosul din ramura nord-vestică a masivului.
Drumul de creastă este uşor; ocolim spre stînga Valea Marginea Domnească, aşa încît fără să vrem
ne aruncăm privirea în viroagele care converg spre Valea Bădeanca la nord de traseul nostru. Ţinem drumul
de căruţe, lăsăm în dreapta o tîrla cu două ocoale pentru oi şi la un moment dat ne apar în faţă crestele
calcaroase ale Bucegilor, iar spre sud, fumul fabricilor din Fieni. Sîntem aproape de Vîrful Românescu (1
716 m; pe locul fostei balize a rămas doar o tăbliţă metalică prinsă în beton la sol, pe care scrie COT. 1961)
care-şi trimite o culme lină spre sud, cu două mici proeminenţe şi cu un pîlc de conifere cam cu vreo 500 m
mai jos, în dreapta.
De aici se vede Vîrful Leaota cu forma sa piramidală; aici ne-am întîlnit cu traseul nr. 1; pînă la
cabana Leaota coborîm cam în 30 minute, trecînd pe lîngă stîna mare a ţăranilor cooperatori din Nucet.
 VALEA DÎMBOVIŢEI
CĂILE DE APROPIERE

Drumurile rutiere care converg către Valea Dîmboviţei se îndreaptă în două direcţii: unele, venind
dinspre Braşov, Piteşti şi Valea Oltului, merg către partea superioară a văii, spre Podul Dîmboviţei, Rucăr şi
Dragoslavele; altele, dinspre Găieşti, Bucureşti, Ploieşti şi Sinaia, duc în oraşul Tîrgovişte, de unde pleacă o
şosea regională în cea mai mare parte asfaltată, pe lîngă comuna Dragomireşti în sus, pe Valea Dîmboviţei.
Drumeţii care cutreieră înălţimile din Iezer-Păpusa, Făgăraş, Piatra Craiului şi Leaota au
posibilităţi de legătură între aceşti munţi şi Valea Dîmboviţei.
Pentru călătorii care folosesc şi trenul, linia ferată Bucureşti — Piteşti — Craiova este cea mai
recomandabilă. Din staţiile C.F.R. Titu şi Goleşti se ramifică liniile spre Tîrgovişte — Pietroşiţa şi respectiv
spre Cîmpulung, pe ambele direcţii circulînd garnituri directe din Bucureşti.
Tot pe calea ferată se poate ajunge la Tîrgovişte din Ploieşti-Sud sau Ploieşti-Vest.

ŞOSELE DE LEGĂTURA CU ZONA MUNTOASA

Artera principală Piteşti — Cîmpulung — Braşov (137 km, din care 95 km asfaltaţi) este fără
îndoială calea cea mai lesnicioasă de apropiere şi constituie prin ea însăşi — cu deosebire în regiunea înaltă
— un obiectiv turistic de prim rang.
Creată şi folosită din timpuri străvechi, călcată de strămoşii noştri daci, de către romanii care, după
bunul lor obicei, au construit un drum pietruit — Via glareata — ale cărei urme se mai păstrează pe alocuri
şi astăzi, această şosea a intrat în tradiţia şi istoria poporului român ca una dintre cele mai frecventate căi de
legătură între Ţara Românească şi Transilvania.
Traseul actual al şoselei în regiunea înaltă, pe versantul muntenesc, a fost definitivat între 1870—
1891, cînd localnicii şi trupele de geniu sub conducerea a doi ingineri români şi antreprenori italieni i-au
adus ameliorări importante. Şoseaua poate fi străbătută din orice direcţie, ea oferindu-ne privelişti
încîntătoare.

a) Drumul dinspre Braşov

După ce am vizitat vechea aşezare feudală peste care oamenii epocii socialiste au ridicat o
formidabila cetate a industriei moderne, ne îndreptăm prin Cristian şi prin Rîşov spre Bran, cu cabanele
sale turistice, cu interesantele secţii ale complexului muzeal ce ne prezintă aspecte din trecutul castelului,
din viaţa iobagilor şi din activitatea vămii medievale.
Mai departe, şoseaua naţională urcă serpentinele printre vechile aşezări risipite în satele brănene,
învingînd treptat culmile care ne oferă la tot pasul privelişti inegalabile.
Trecem vechea graniţă, pe lîngă fosta vamă Giuvala, şi la km 89 dăm de cabana turistică Giuvala.
Coborîm pe Dealul Oraţiilor său Sasului (1 186 m) şi apoi în satul Podul Dîmboviţei, tăiat în jumătate de
Dîmboviţa.
Din Braşov pînă în Bran sînt 28 km asfaltaţi, pînă la cabana Giuvala 47 km, iar pînă în Podul
Dîmboviţei 56 km. Altitudinea maximă în Pasul Giuvala este de 1 240 m. Pe aici circulă curse I.R.T.A. şi
multe autovehicule de ocazie.

b) Drumul dinspre Piteşti

Din Piteşti pînă la Cîmpulung sînt 52 km; şoseaua este asfaltată, are direcţia spre nord şi după ce
străbate cîmpia înaltă, intră treptat în regiunea dealurilor subcarpatice.
Pe această rută putem vizita: Uzinele metalurgice din Colibaşi, vechea biserică din Hîrtieşti
(1532), ruinele curţii feudale ale banului Mareş din Băjeşti (sec. XVII), bazinul carbonifer Schitul Goleşti
cu oraşul minier şi biserica din 1676, precum şi urmele castrului roman Jidava (sec. II) din Pescăreasa.
Cîmpulungul este cel mai vechi oraş din Muntenia, datînd de la începutul secolului al XIII-lea.
Coloniştii saşi veniţi de peste Carpaţi contribuie la dezvoltarea lui şi îl denumesc Langenau, iar slavii prin
secolele XV—XVIII îi vor spune Dolgopol. Prin 1300 acest centru era comandat de comitele Laurenţiu „de
Longo Campo", a cărui piatră funerară se păstrează şi azi în Bărăţia. În 1330, la Posada, Basarab I, fiul lui
Tihomir (probabil legendarul Negru Vodă) zdrobeşte oastea maghiară a trufaşului Carol Robert şi pune
bazele statului feudal Ţara Românească, care a avut prima sa capitală în Cîmpulung, între anii 1331—1369.
În Muzeul de istorie din localitate, instalat într-o frumoasă casă în stil românesc din secolul al XVIII-lea,
sînt înfăţişate documente şi obiecte importante din trecut şi prezent.
Oraşul Cîmpulung păstrează monumente de arhitectură de o valoare certă ca autenticitate şi
vechime, printre care: complexul muzeal Negru Vodă (turnul clopotniţei, biserica veche din timpul primilor
Basa-rabi, reconstruită în 1636, casa feudală cu secţia de artă plastică şi fostele chilii cu secţia de artă
feudală etc.); bisericile Şubeşti, Fundeni şi Olari în apropiere; biserica Sfîntul Ilie la nord-vest de piaţa
centrală, cu o frumoasă privelişte peste Flămânda, Măţău şi Leaota; crucea jurămîntului în faţa halei, cu
privilegiile cîmpulungenilor; biserica catolică cu renumitul său turn, cu elemente decorative romanice la
parter ce datează probabil dinaintea întemeierii statului muntean etc.
Oraşul a fost din vremuri îndepărtate o renumită staţiune climaterică (578 m altitudine, cadru
pitoresc, climă blîndă de depresiune subcarpatică, cu temperatură medie anuală de +8°C, cu cele mai multe
zile însorite din ţară — 2 000 ore solare anual — şi tinde să devină o staţiune internaţională.
Recomandări pentru excursii în împrejurimi: Bughea de Jos cu mănăstirea Ciocanul (sec. XVII),
Bughea de Sus cu staţiunea balneară, carierele din Albeşti, ruinele castrului roman Jidava din Pescăreasa,
Staţiunea experimentală pomicolă Bilceşti, priveliştile de pe Creţişoara, Flămînda său Măţău, drumul spre
cabana Voina etc.
Din Cîmpulung şoseaua naţională DN 73 trece prin Valea Mare Pravăţ, urcă Costiţa Nămăeştilor şi
iar coboară spre apa Argeşului, apoi se pregăteşte pentru serpentinele din jurul Mateiaşului, perla
Muscelului, după care coboară vertiginos în Dragoslavele. Din Cîmpulung pînă în Nămăeşti sînt 6 km, pînă
la Vîrful Mateiaş 11 km, iar pînă în Dragoslavele 18 km.
Din capătul de sus al comunei Valea Mare Pravăţ se desface la stînga o şosea spre Nămăeşti (1
km), unde putem vizita biserica veche din sat şi mănăstirea cu schitu rupestru (săpat în stîncă). În Nămăeşti
a copilărit autorul „Baladelor vesele şi triste", poetul G. Topîrceanu; sora sa, Alexandrina, care trăieşte aici,
casa memorială, nobleţea şi energia peisajului înconjurător fac să crească dimensiunile sufletului nostru la
amintirea lirismului tulburător al rimelor sale.
Din Nămăeşti un drum forestier, străjuit de culmi paralele, duce pe Valea Argeşelului în sus pînă în
inima munţilor, la I.F. Argeşel (20 km), iar pe o potecă de picior care începe în dreptul şcolii din Gura
Pravăţ şi urcă pe valea pîrîului Pravăţ spre nord-est, după 1—1½ oră de mers ajungem în Dragoslavele. Pe
aici era vechiul drum feudal înainte de construirea celui de pe Mateiaş; pe culmea apelor dintre aceste două
sate este o poiană cu mesteceni şi o veche cruce de piatră cu inscripţie slavonă (sec. XVII).
Din Valea Argeşelului şoseaua naţională urcă lin, apoi în serpentine din ce în ce mai dese şi mai
frumoase, care se apropie treptat de abruptul calcaros al Mateiaşului, cu marile sale cariere şi cuptoare de
var modernizate în ultimul timp. La capătul urcuşului ne întîmpină Monumentul eroilor din 1916;
panorama este splendidă şi vastă. Pentru o privelişte mai amplă se pot face ascensiuni de cîteva ore către
unul din cele trei vîrfuri ale Mateiaşului.
Coborîm panta mult înclinată a şoselei de pe versantul nord-estic, păstrînd mereu în dreapta adînca
vale a Dîmboviţei, cu care ne întîlnim în marginea de sud a Dragoslavelor.

c) Drumurile dinspre Valea Oltului

Turiştii care vor să treacă din Valea Oltului în Valea Dîmboviţei pot folosi următoarele şosele mai
importante:
— Din Rîmnicu Vîlcea peste apa Topologului şi pe serpentinele Dealului Negru la Piteşti (63
km, asfalt, privelişti minunate).
— Din Rîmnicu Vîlcea prin Blidari şi Tigveni la Curtea de Argeş (46 km, 3 curse I.R.T.A. pe zi).
— Mai puţin frecventat, dar foarte pitoresc este drumul care coboară de la Cîineni prin
Depresiunea Titeşti, prin Perişani, pe Valea Topologului, între Sălătruc şi Suici, la Curtea de
Argeş (75 km), între Cîineni şi Perişani (25 km) şi între Sălătruc şi Curtea de Argeş (38 km)
circulă curse I.R.T.A.
Şoseaua asfaltată dinspre Corbeni ne cheamă să vizităm marea construcţie hidroenergetică de pe
Argeş şi cetatea lui Vlad Ţepeş. De la Curtea de Argeş pînă la Cîmpulung, pe distanţa de 47 km, circulă
curse I.R.T.A., pe aşa-numitul drum al voievozilor cum îi spunea N. Iorga, urcînd şi coborînd pe rînd şapte
dealuri şi şapte văi printr-o regiune subcarpatică brăzdată de ape, acoperită de livezi întinse, cu sate specific
româneşti.

DE LA IZVOR ŞI PÎNĂ ÎN CÎMPIE

 OBÎRŞIA
Locul de obîrşie al rîului Dîmboviţa se află sub fruntea punţii de legătură dintre Făgăraş şi Iezer-
Păpuşa, Culmea Mezea-Otic.
Lanţul masiv şi lung al Făgăraşului, cu orientare est-vest, se leagă de Iezer-Păpuşa printr-o culme
dispusă pe direcţia nord-sud; ea uneşte vîrful Brătila (2 279 m) din Masivul Făgăraş cu Vîrful Roşu (2 469
m) din Masivul Iezer-Păpuşa. Pe această coamă se află traseul marcat cu triunghi roşu care trece pe lîngă
Căţunul (2 206 m) prin Şaua şi Vîrful fttezea (2 125 m), pe lîngă Vîrful (2 044 m) şi peste Curmătura
Oticului (1 870 m). Pe versantul vestic al acestei creste iau naştere izvoarele care vor forma mai la vale
Rîul Doamnei, iar pe versantul estic curg şuviţele de ape repezi pe care le adună pîrîul Boarcăş din sud sau
pîrîul Vladului din nord. Aceste două pîraie se unesc în punctul numit Gura Văii Vladului (1 223 m) şi
semnează certificatul de naştere al rîului Dîmboviţa. Prin aceste locuri se pare, au trecut „voinicii cu fruntea
lată" ai lui Negru Vodă venind din Ţara Făgăraşului direct peste creste. Aici, acum se află noul canton I.F.
Gura Văii Vladului unde era cîndva barajul care forma un lac de acumulare folosit pînă mai ieri la plutăritul
dirijat al buştenilor de vale pînă în Rucăr; pînă aici s-a întins modernul drum forestier auto care străbate o
distanţă de peste 40 km pînă la şoseaua naţională DN 73 în Podul Dîmboviţei. De-a lungul Boarcăşului şi
Vladului continuă construcţia şoselei care se bifurcă pe direcţiile respective şi probabil în viitor această
şosea se va uni peste Curmătura Oticului cu cea care s-a construit similar pe Valea Rîului Doamnei, pe
versantul opus.
La I. F. Gura Văii Vladului ni se oferă în permanenţă cazare în dormitoare comune şi posibilitatea
de preparare a alimentelor la bucătăria cabanei forestiere. Pe Boarcăş şi pe pîrîul Vladului în sus există
numeroase locuri de pescuit păstrăvi.
La km 33,700 se află amplasată I. F. Valea Colţilor, unde ne putem aproviziona.
Rîul şi drumul forestier merg tot timpul împreună; iniţial au direcţia sud-vest — nord-est şi
alunecă uşor pe lîngă culmile paralele şi abrupte care stau faţă în faţă, sprijinind, asemenea unor masivi
contraforţi, Făgăraşul şi Păpuşa. În porţiunile înalte ambii versanţi prezintă căldări glaciare bogate în
grohotiş şi izvoare critaline. Mai jos, culmile priporoase alternează cu cele mai domoale, defrişate sau
împădurite. Din văi înguste curg numeroase pîraie, adesea în cascade zgomotoase, care fac să crească
treptat puterea Dîmboviţei. Tot din văi coboară vertiginos scocuri pentru alunecarea materialului lemnos
spre rampele de la şosea. Astăzi drumurile forestiere secundare ce pleacă în cele mai neaşteptate văgăuni se
înmulţesc mereu, pentru că transportul modern cu autovehicule a înlocuit vechile practici primitive din
exploatările forestiere.
Valea se lărgeşte prin anumite locuri formînd poieni, pajişti sau lunci, pe care se află barăcile sau
cantoanele I. F. După cîţiva kilometri de mers ne aruncăm privirile înapoi, spre golurile alpine acoperite cu
iarbă de pe culmile înalte ale Vîrfului Mezea format din trei piramide, spre Comisul şi Luţele la nord, sau
spre cele ale Bătrînei şi Păpuşii la sud.
În dreptul km 29, într-o poiană frumoasă, putem găsi un loc indicat pentru popas sau camping. În
dreptul km 27 şoseaua trece printre brazi şi mesteceni, avînd pe stînga o poiană largă (loc pentru popas,
pentru amplasare de corturi sau staţionare auto-moto, iar pe dreapta lunca Dîmboviţei, cu resturi importante
ale fostului baraj şi lac de acumulare Bunea, situat la Gura Văii Comisului, care coboară din vîrful cu
acelaşi nume (1 884 m). După încă 2 km, în dreptul cantonului I. F. Pecineagu, Dîmboviţa face un unghi
drept şi ia direcţia sud-est, pe care o va păstra pînă în Podul Dîmboviţei. Trece pe lîngă cantonul rutier
Richita (la km 21,100; posibilitate de cazare modestă în toate zilele, cu excepţia duminicilor) şi pe lîngă
lunca Richiţii, cu urmele unui alt fost baraj, cu locuri pentru popas şi camping între km 21 şi km 20. Exact
la km 19,100 trecem un pod peste apa Dracsinului care vine de pe dreapta noastră, apoi intrăm în Cheile
Petrimanului, de unde zărim pentru o clipă Piatra Craiului înainte şi puţin la stînga. La km 17,800, acolo
unde se termină cheile, o punte solid construită ne trece pe malul stîng al Dîmboviţei, la cabana I. F. Tufa
Cerbului (posibilitate de cazare, loc pentru camping). După 1,5 km lăsăm pe stînga şoseaua care duce spre
Tămaşul; în continuare valea se lărgeşte formînd L.unca, Hotărîrii şi se menţine astfel pînă în Cascue, la km
14,500. În aval de fostul baraj este un bun loc de baie şi pescuit. Cabana I. F. Cascue are două dormitoare
comune pentru muncitori, magazin alimentar, brutărie, depozit de benzină, generator pentru curent electric,
centru de colectare a fructelor etc. Mai jos într-o clădire nouă şi pitorească, se află sectorul de exploatare
Dîmboviţa.
În dreptul km 13, pe Valea Dragoslavelor, spre est, se vede Marele Grohotiş din Piatra Craiului; pe
această vale se construieşte o altă şosea forestieră.
Drumul nou este bine întreţinut şi rivalizează cu o şosea asfaltată. Cam îngust, fără curbe
periculoase sau pante repezi, prezintă totuşi, la anumite cotituri, porţiuni cu vizibilitate redusă. Prevăzută cu
parapet de margine, cu construcţii din beton pentru captarea torenţilor şi cu diguri mari din blocuri de
ciment, întruneşte toate atributele unei şosele moderne pe care se revarsă în această vale ascunsă forme
superioare de organizare a muncii în exploatările forestiere. Socialismul a trimis la muzeu toporul şi ţapina,
aducînd în schimb ferăstrăul mecanic, tractorul şi autocamionul. Liniştea încremenită şi viaţa trudnică din
această vale au fost înlocuite cu o intensă activitate economică desfăşurată în condiţii civilizate de muncă şi
viaţă. „Aurul verde" din bazinul superior al Dîmboviţei este exploatat cu mult spirit gospodăresc prin
folosirea celor mai noi tehnologii.
Puţin mai la vale apar cîteva case din Cojocaru (860 m). De o parte şi de alta fîneţe întinse şi
catifelate fac aceste locuri şi mai încîntătoare, întîlnim săteni, muncitori forestieri, culegători de fructe,
pescari, biciclişti, motociclişti şi automobilişti, toţi atraşi de bogăţia şi frumuseţea acestei văi.
Mai departe ajungem în Săticul de Sus, aruncăm o ultimă privire crestei sudice a Pietrei Craiului şi
apoi în Săticul de Jos. Distanţa de la Cascue şi pînă în Săticul de Jos este poate partea cea mai fermecătoare
a Văii Dîmboviţa, cu privelişti minunate, cu pajişti odihnitoare, cu locuri pentru recreare, vînat, pescuit,
baie şi plaje în sezonul cald, cu posibilităţi optime pentru amplasarea la şosea sau în imediata apropiere a
corturilor, cu case ţărăneşti primitoare, obişnuite cu găzduirea turiştilor, cu magazine săteşti pentru
aprovizionare. De aceea în ultimul timp corturile drumeţilor şi turiştilor auto-moto se înmulţesc mereu.
La km 3,300 intrăm în Cheile Plaiului Mare (numite şi Cheile Mici sau Cheile de Sus) ale
Dîmboviţei (749 m), tăiate în calcarul Muntelui Juga, înalte şi înguste, întinse pe o distanţă de 2 km,
depăşind în monumentalitate multe alte chei renumite din ţară. La km 2,100 întîlnim pe dreapta scările de
piatră ce urcă în Peştera Urşilor său Colţul Surpat; timp necesar pentru vizitarea ei aproximativ o oră;
galeria din stînga este mai recomandabilă; aici se pot vedea lilieci, depozite cu nisip de albie, stalactite şi
stalagmite, camere spaţioase alternînd cu tuneluri etc.
Cheile se termină brusc; încă 1 400 m şi drumul nostru forestier auto (DFA 172) intră în şoseaua
naţională puţin mai sus de podul construit peste Dîmboviţa.

TRASEU DE LEGĂTURA ŞI ÎN CIRCUIT

Drumeţii care se află în valea superioară a Dîmboviţei pot cutreiera împrejurimile sau chiar să
treacă în Făgăraş, Iezer-Păpuşa ori Piatra Craiului pe poteci nemarcate sau pe trasee marcate. Astfel se
poate alege unul din următoarele trasee:

1) I. F. GURA VĂII VLADULUI — ŞAUA MEZEA — STÎNA VLADULUI — I. F. GURA

VĂII VLADULUI
Traseu nemarcat. Durata: 5 ore.

În dreptul confluenţei pîrîului Vladului cu cel al Boarcăşului, din şoseaua principală se desface
drumul care merge spre Otic pe Valea Boarcăşului; pe acesta din urmă mergem doar 30 m şi la dreapta, pe o
stîncă, se află o rădăcină uscată de brad înaltă de vreo 2 m, cu marcajul V/112 şi trei indicatoare vechi: la
nord-vest spre Valea Vladului, la sud-est spre Otic, iar la vest spre Mezea. Aşadar pe această culme care ia
naştere chiar de aici, avînd orientarea spre vest, ne îndreptăm şi noi ţinînd numai creasta împădurită cu
brad; poteca este bună, dar urcuşul greu timp de 1 oră, pînă cînd ajungem în golul de munte, unde dăm
peste o stîna. De aici se vede în faţă Mezea cu vîrfurile sale piramidale. După încă o oră de urcuş pe plai în
direcţia nord-vest ajungem la marcajul triunghi roşu de sub creastă. Este greu de descris ceea ce poate
cuprinde privirea aruncată peste culmile Făgăraşului sau cele din Iezer-Păpuşa, peste Valea Dîmboviţei la
sud sau peste văile dinspre vest care se îndreaptă spre Rîul Doamnei. Ne aflăm pe puntea care leagă
Făgăraşul cu Iezer-Păpusa, una dintre cele mai frumoase regiuni alpine din ţară.
Din Şaua Mezea se poate merge la refugiul Iezer (încă 5 ore) sau la cabana Urlea în Făgăraş (încă
9 ore) pe traseele descrise în ghidurile turistice ale masivelor respective.
Ne vom înapoia în Valea Dîmboviţei pe unde am venit, sau mai recomandabil pentru varietatea
priveliştilor, din dreptul stîlpului indicator cu marcaj triunghi roşu din Şaua Mezea, ne abatem treptat de-a
coasta pe versantul estic, pe o potecă de păstori cu direcţia spre nord-est. Mai jos, pe dreapta, lăsăm în urmă
o stînă şi după ce traversăm cîteva fire de apă facem cîteva mici ocoluri spre stînga şi intrăm într-o zonă de
jnepeniş pentru aproximativ 10 minute. Cînd aceasta se termină, trecem un pîrîiaş şi urcăm 3 minute panta
înierbată a unui picior de munte al Căţunului, care se ridică destul de brusc în faţa noastră, păstrînd aceeaşi
direcţie spre nord-est; numai după ce intrăm în pădure coborîm treptat spre Valea Vladului, care s-a
menţinut mereu în dreapta noastră. Aici dăm peste stîna Vladului şi mai jos peste şoseaua nouă care are
direcţia spre sud; mergînd pe ea, ajungem după 5 km Ia Gura Văii Vladului de unde am plecat. Parcurgerea
acestui traseu în circuit se face cam în 5 ore.

2) I. F. GURA VĂII VLADULUI — VÎRFUL BĂTRÎNA

Traseu nemarcat. Durata: 4 ore.

Drumeţii care vor să treacă în Iezer-Păpusa şi să cunoască versantul nordic mai abrupt al acestui
masiv pot merge iniţial pe pîrîul Boarcăşului şi apoi în sus pe pîrîul Conomăt, după care pe Colţii lui Andrei
Mari ajung în creastă. În prezent această variantă nu este recomandabilă din cauza exploatărilor forestiere
care fac impracticabilă poteca în porţiunea sa iniţială. Mai indicat este ca de la Gura Văii Vladului să
coborîm pe şosea la I. F. Valea Colţilor (km 33,700), să trecem Dîmboviţa şi să ne angajăm pe poteca ce
merge pe Valea Colţilor, pe lîngă nişte grajduri şi cabana muncitorilor forestieri, în direcţia sud-vest. Poteca
este în curs de amenajare de păstori pînă la stîna Colţii lui Andrei (1½ oră de la I. F. Valea Colţilor).
Pînă la stîna Colţii lui Andrei se mai poate ajunge plecînd din dreptul fostului baraj de la Gura Văii
Vladului, de pe partea sa dreaptă, de acolo unde se află o căsuţă părăsită. Din spatele ei urcăm pieptiş o
potecă în direcţia sud — sud-est, care după 10 minute dă într-o vale pe oare mai urcăm încă alte 7 minute
pînă la o confluenţă; o luăm la stînga tot pe vale şi curînd, la o nouă confluenţă de văi, o luăm la dreapta,
pînă cînd valea se termină şi începem a urca, tot mai greu, prin pădure exact în direcţia sud. Extinderea
exploatărilor forestiere ar putea face dificilă înaintarea noastră, însă ca orientare generală mergem numai
spre sud, pe mijlocul acestei coame late, fără a ne abate mai ales la dreapta. Cînd pădurea se termină, în faţă
ne apare un punct geodezic, iar de aici o potecă spre sud ne scoate în 3—4 minute la stîna Colţii lui Andrei.
De la şosea şi pînă aici facem 1½ oră.
Stîna se află în Plaiul Colţilor; la stînga coboară spre I. F. Valea Colţilor o potecă de păstori. Un
mic popas pentru orientare ne permite să precizăm punctele de reper ale traseului nostru pînă în creastă. În
faţă, spre sud, se vede Vîrful Bătrîna, din care se desface culmea pe care ne aflăm noi, adică Colţii lui
Andrei Mari. Versantul estic al acestui munte delimitează la vest căldarea din care iau naştere o parte din
izvoarele ce vor forma pîrîul Colţilor. Pe fundul acestei căldări vom merge şi noi, pînă la ultima ei terasă
glaciară, cînd vom face la dreapta pentru a ieşi în creastă.
Deci de la stînă pornim exact spre sud, pe poiana lungă din plai; apoi poteca urcă treptat pe
muchie prin pădure şi după 8—10 minute socotite de la stînă coboară pe versantul estic, ca numai după alte
3 minute să ne conducă la baza căldării unde întîlnim apa rece, iute şi zgomotoasă a unui pîrîiaş. Aici se
termină pădurea şi începe jnepenişul. Călcăm peste lespezi mari caracteristice şistului cristalin. Nu ne
îndepărtăm de apă; urcăm moderat şi după 30 minute, socotite de la marginea pădurii, părăsim firul apei,
după ce bineînţeles am umplut bidonul; trecem pe versantul din dreapta noastră, pe poteca bine săpată în
stîncă, printre ienuperi şi cu cît cîştigăm altitudine, cu atît privirea noastră devine mai cuprinzătoare. În
dreapta imediat este Căldarea Boarcăşului, iar mai departe Culmea Otic-Mezea ce se continuă în spate cu
Brătila şi tot lanţul Făgăraşului. Chiar la nord vedem Muntele Berevoescu, care coboara prelung în Valea
Dîmboviţei.
Pînă în creasta principală este uşor şi mai facem cam 1 oră. Aici întîlnim traseul marcat cu triunghi
roşu, care din Şleaul Bătrîna (imediat în dreapta noastră) duce pe sub Vîrful Bătrîna (2341 m, în stînga
noastră), pe Plaiul lui Pătru, la cabana Voina. Din Şleaul Bătrîna marcajul bandă roşie trece prin Vîrful
Roşu (2 469 m) şi Iezerul Mare pînă la Crucea Ateneului; de aici pe traseul marcat cu punct şi cruce
albastră se coboară la refugiul Iezer (2 165 m); de la I. F. Gura Văii Vladului şi pînă în Vîrful Bătrîna
mergem timp de 4 ore; din Vîrful Bătrîna şi pînă la cabana Voina mai sînt încă 4 ore de mers, iar din Şleaul
Bătrîna şi pînă la refugiul Iezer 4—5 ore.
Porţiunea mijlocie a acestui traseu, prin căldare, prezintă pericole de avalanşe pe timp de iarnă.

3) CONFLUENŢA VĂII RICHITII CU DÎMBOVIŢA — SUB VÎRFUL TĂMAŞUL MARE

— PLAIUL TURCILOR SAU CURMĂTURA FOII — CONFLUENŢA PÎRÎULUI
TĂMAŞUL MARE CU DÎMBOVIŢA
Traseu marcat cu bandă albastră şi triunghi galben. Durata: 3½—4 ore.

Pîrîul Richiţii se varsă în Dîmboviţa în dreptul km 21,100. Aici, pe malul drept al rîului, chiar
lîngă şosea, se află un canton cu salariat permanent (prezent numai în zilele de lucru), care se ocupă de
întreţinerea drumului şi care ne poate oferi găzduire de ocazie. Prin acest loc trece o potecă marcată cu
bandă albastră care pleacă de la cabana Plaiul Foii din Piatra Craiului, traversează ultimele creste estice ale
Făgăraşului şi apoi Dîmboviţa, mergînd mai departe peste Dracsin în Masivul Iezer-Păpusa. Drumeţii care
se află prin Valea Dîmboviţei şi doresc să adauge noi şi variate impresii la cele culese pînă acum pot folosi,
o parte din acest traseu pînă aproape de creastă, după care se pot reîntoarce la rîul Dîmboviţa, coborînd pe
Plaiul Turcilor sau prin Valea Tămaşului Mare.
În dreptul cantonului de drumuri traversăm Dîmboviţa pe o punte improvizată şi facem primii paşi
pe malul ei stîng, de-acum încolo în Masivul Făgăraş. În faţă se ridică un picior al Muntelui Tămaşul Mare,
iar mai la nord, spre stînga, curge Richita. Poteca marcată cu bandă albastră urcă pieptiş prin pădure chiar
pe muchie. După aproximativ 1 oră de mers dăm într-o poiană, din nou în pădure, apoi într-o poieniţă şi iar
în pădure, pînă în golul de munte, cînd priveliştea devine din ce în ce mai largă. De acum înainte poteca ia
treptat direcţia sud-est şi apoi sud, trecînd peste locul de origine al Văii Stanciului, care coboară spre
Dîmboviţa în dreapta noastră. Culmea care ne apare în faţă pleacă chiar din Vîrful Tămaşul Mare (1 735 m)
şi pe ea se află o stînă puţin mai sus de traseul marcat. Poposim pe acest plai şi admirăm culmile de dincolo
de Dîmboviţa, dintre care Păpuşa este cea mai mare la orizontul sud-vestic. Din apropierea noastră, spre
sud, pleacă izvoarele care vor forma mai jos pîrîul Turcilor. Către sud-est apar destul de aproape formele
arhitectonice impresionante ale Pietrei Craiului cu creste puternic conturate, cu versanţi abrupţi, cu Marele
Grohotiş, Cerdacul Stanciului etc. Mai departe, marcajul continuă pe sub Vîrful Tămaşul Mare care rămîne
în stînga noastră, trece peste izvoarele Văii Turcilor, intră din nou în pădure pe lîngă şipotul „mutătoarea
turcilor" şi urcă Plaiul Turcilor, cel de al treilea picior de munte pe care îl întîlnim coborînd din Tămaşul
Mare spre Dîmboviţa. Aici, din traseul bandă albastră pe oare am venit noi, se desprinde la dreapta o potecă
bună care trece pe lîngă stîna din Plaiul Turcilor şi coboară exact pe muchie prin pădure, timp de 1½ oră,
pînă în Valea Tămaşului, acolo unde aceasta confluează cu Dîmboviţa. Traseul bandă albastră continuă în
direcţia sud-est, pe pantele sud-vestice ale Tămaşului Mare pînă în creasta principală, unde se întîlneşte cu
marcajul triunghi roşu care face legătura între cabana Plaiul Foii şi Dîmboviţa prin Valea lui Ivan. Ceva mai
la sud se află Curmătura Foii (1 343 m). Potecile se întîlnesc formînd un triunghi. Sîntem la o răscruce de
drumuri turistice. Putem merge la cabana Plaiul Foii pe Muntele Plaiul Mare (încă 2 ore, marcaj triunghi
roşu), sau în Valea Dîmboviţei peste Tămăşel şi Piscul cu Brazi, pe lîngă Crucea Grănicerului şi prin Valea
lui Ivan (încă 3 ore, marcaj triunghi roşu). Creasta principală a Făgăraşului continuă spre sud-est şi se
termină unindu-se cu Piatra Craiului în locul numit „La Umeri". Cei care vor să admire îndeaproape
frumuseţile caracteristice ale crestei sudice din Piatra Craiului pot merge pînă la baza peretelui vestic peste
marele Grohotiş pînă la Cerdacul Stanciului (marcaj triunghi albastru, 2 ore). În sens invers, poteca de
creastă trece prin Tămaşul Mare, Lerescul, Comisul, Brătila pînă la vîrful şi cabana Urlea. Pentru amănunte
la aceste trasee se vor consulta călăuzele turistice ale masivelor respective. Din Curmătura Foii pleacă un
traseu marcat cu triunghi galben care coboară direct în Valea Dîmboviţei pe Valea Tămaşului (timp de mers
1½ oră). Pentru turiştii care vor să parcurgă acest traseu în sens invers reamintim că în dreptul km 16,400 al
şoselei forestiere principale, la confluenţa Tămaşului Mare cu Dîmboviţa, se desprinde o şosea secundară
spre est, care trece peste un pod mare de beton şi urcă pe Valea Tămaşului Mare. Cam la 25 m dincolo de
pod şi spre nord începe poteca care urcă pe muchia Plaiului Turcilor pînă la traseul bandă albastră din
creastă. Dacă mergem pe şosea în sus, pe pîrîul Tămaşul Mare, zărim din loc în loc marcajul triunghi
galben pe dreapta şoselei; după 1,100 km dăm peste cantonul I. F. Tămaşul deschis în permanenţă
(dormitoare comune, cantină modestă), iar după încă 400 m şoseaua se termină în dreptul unei confluenţe
de văi, iar marcajul triunghi galben pe stînga pînă în Curmătura Foii.
Parcurgerea acestui traseu într-un sens sau altul pe una din cele două variante (pe Plaiul Turcilor
sau prin Valea Tămaşului Mare) durează 3½—4 ore; cea de a doua variantă oferă mari satisfacţii şi
posibilităţi ele drumeţie spre diverse direcţii în porţiunea înaltă.

4) CHEILE PETRIMANULUI — MUNTELE DRACSINUL — VÎRFUL PĂPUŞA

Traseu marcat cu bandă albastră. Durata: 5 ore.

Înainte de a intra în capătul de nord al Cheilor Petrimanului, la km 19,100 şoseaua trece un pod
peste apa Dracsinului, care se varsă aici în Dîmboviţa. Mergem către vest în sus, pe pîrîul Dracsinului, şi
după 20 m traversăm o construcţie din beton menită să capteze torenţii şi să le anihileze astfel efectul
distrugător. În viitor se va construi pe această vale o şosea. După cca. 150 m socotiţi de la apa Dîmboviţei
lăsăm în stînga poteci nemarcată, folosita în trecut pentru trecerea cheilor, pe un picior al Muntelui Roşca,
cam la 50— 80 m mai sus de nivelul şoselei actuale. Pe partea dreaptă aceeaşi potecă marcată cu bandă
albastră merge către nord pe piciorul Muntelui Dracsinul şi coboară la şosea în dreptul km 19,900; ea
traversează Dîmboviţa la confluenţa acesteia cu pîrîul Richita şi urcă spre Tămaşul Mare pînă la Plaiul Foii
(vezi traseul nr. 3). Aici, cam la 150 m de la şosea, se află un indicator metalic fixat pe un brad. Mergem pe
firul apei exact către vest, urmînd marcajul bandă albastră timp de 10 minute, după care poteca o coteşte la
dreapta noastră, adică spre nord; este mai puţin vizibilă, însă o săgeată indicatoare ne scoate din
încurcătură. Intrăm în pădure şi începem a urca în serpentine, care îşi schimbă mereu direcţia, cînd spre est,
cînd spre vest; direcţia principală însă de înaintare este spre nord, pînă ajungem în muchia Muntelui
Dracsinul, unde ne îndreptăm iarăşi spre vest, urcînd exact pe spinarea muntelui. Poteca marcată cu bandă
albastră trece prin mai multe poieniţe şi după 2 ore de urcuş ajungem la marginea superioară a pădurii. Aici
marcajele sînt mai puţin vizibile; părăsim muchia muntelui şi ne abatem treptat pe versantul său sudic pînă
la stîna Dracsin, unde poteca tinde să ia direcţia spre sud-vest, ajungînd din nou pe muchie. De aici vedem
la nord Muntele Pecineagul şi Muntele Plaiul Hoţului; în stînga este Valea Dracsinului către care coborîm
de cîteva ori, revenind de fiecare dată pe muchie. Înainte de a ajunge la Vîrful Dracsin trecem pe versantul
vestic, schimbînd direcţia către sud; ne menţinem astfel pînă trecem şi de Vîrful Cascue (2 325 m), după
care ajungem din nou în creastă şi apoi iar pe versantul estic. Călcăm peste lespezi de piatră şi peste
grohotiş înainte de a ajunge la Vîrful Păpuşa (2 379 m), după 5 ore de mers socotite de la plecare.
Priveliştea spre Făgăraş şi Piatra Craiului este minunată.
Din Vîrful Păpuşa se poate ajunge la cabana Voina pe unul din traseele descrise în călăuza turistică
a Masivului Iezer-Păpuşa (încă 4 ore de mers).

5). COJOCARU — VALEA LUI IVAN — CURMĂTURA FOII

Traseu marcat cu triunghi roşu. Durata: 3—3½ ore.

Dintre puţinele case pastorale din Cojocaru, numai cea de la kilometrul 12,400 este locuită
permanent. La 200 m mai jos de ea, Dîmboviţa primeşte ca afluent, pe stînga, pîrîul care curge pe Valea lui
Ivan. În dreptul acestei confluenţe se află o piatră mare cu un triunghi roşu ce marchează începutul traseului
nostru. De reţinut că traversarea Dîmboviţei se face ceva mai la vale, pe un pod situat în dreptul km 11,800.
La început, poteca noastră urcă lin prin poieni alungite, pe stînga Văii lui Ivan. Marcajul triunghi roşu este
rar şi trebuie urmărit cu atenţie. Vederea către Piatra Craiului este spectaculoasă şi din ce în ce mai aproape.
După o oră de mers, cam la 500 m spre dreapta de poteca noastră, întîlnim frumoasa cabană de vînătoare
„Piatra Craiului", alături de o stînă veche şi un observator de vînătoare. Este un loc indicat pentru popas, cu
vedere largă spre vest peste Munţii Boteanu, Păpuşa, Cascue şi Dracsin, pe care se văd stînele, mutătorile şi
potecile pastorale.
Curînd ajungem la Crucea Grănicerului; apoi schimbăm treptat direcţia spre nord-est şi chiar nord,
traversînd pe rînd culmi şi văi paralele orientate est-vest: Piscul cu Brazi, Piscul Rece, Valea Padina Lăncii,
Muchia Padina Lăncii, Izvorul Tămăşelul şi Muchia Tămăşelului (potecă spre stînga către stîna Tămăşel).
Sîntem pe vechiul drum grăniceresc. Coborîm în Valea Dragoslăvenilor, unde vom da peste un izvor
amenajat cu uluc, după ce am lăsat mai întîi la dreapta traseul marcat cu triunghi albastru care duce spre
Marele Grohotiş.
Pînă la Curmătura Foii (1 343 m) poteca urcă uşor, păstrînd direcţia către nord. De aici se poate
merge în continuare spre cabana Plaiul Foii pe traseul marcat cu triunghi roşu şi bandă albastră (încă 2 ore
de mers); se poate coborî în Valea Dîmboviţei pe Valea Tămaşului Mare (triunghi galben, durata de mers
1¼ oră), pe Plaiul Turcilor (1¾ oră), sau pe sub Vîrful Tămaşul Mare în Valea Richiţii (marcaj bandă
albastră, durata 2 ore).
În afara acestor trasee există şi alte poteci pe care nu le descriem, ci doar le enumerăm. Astfel, din
dreptul şoselei care se desprinde spre Valea Tămaşului Mare la km 16,400 porneşte în direcţia opusă, spre
vest, o potecă nemarcată care urcă pe Plaiul lui Roşca şi Muntele Cascue pînă în Vîrful Cascue, unde
întîlneşte marcajul bandă albastră ce face legătura între Vîrful Păpuşa şi Valea Dîmboviţei peste Dracsin.
De la cantonul I. F. Cascue porneşte o potecă pastorala accidentată şi cotită iniţial pe pîraiele
Roşca, Cascue şi Raţei la stîna şi Muntele Boteanu, pînă în Vîrful Păpuşa.
Din dreptul km 11,600 se desface la vest o poteci marcată cu triunghi roşu, care după ce
traversează culmile sud-estice ale Masivului Iezer-Păpuşa, ajunge la cabana Voina. Pe acest traseu, iniţial,
la numai 5 minute de mers, ajungem într-o poiană frumoasă, la piciorul Muntelui Broasca, de unde avem o
vedere minunată spre Piatra Craiului.
În dreptul km 11, la est spre Valea Largă, sînt locuri indicate pentru mici excursii pînă sub Vîrful
Pietricica (1 699 m). De asemenea, între km 9 şi km 8 se pot face excursii de ½—1 oră de o parte sau de
alta a văii, cu privelişti frumoase spre Piatra Craiului şi Leaota. La km 8,200 se desparte spre nord-vest
drumul forestier pe Valea Clăbucetului.

UN MARE COMPLEX DE CHEI

Din punct de vedere administrativ, satul Podul Dîmboviţei face parte din comuna Dîmbovicioara.
Casele sale sînt răspîndite pe relieful variat al frumoasei depresiuni tectonice care este brăzdată de la nord
la sud de Dîmboviţa, iar de la est la vest de către serpentinele şoselei naţionale Cîmpulung — Braşov.
Datorită poziţiei sale geografice şi climatului plăcut a devenit în ultimul timp o staţiune de vilegiatură mult
căutată de turişti. Absenţa cabanelor şi hotelurilor este compensată prin ospitalitatea nedezminţită a
localnicilor. Gospodăriile sînt construite în cel mai pur stil românesc, specific regiunilor de munte: curate,
luminoase şi solide. Materialele noi folosite în ultimul timp respectă proporţiile armonioase ale formelor
arhaice atît de atrăgătoare. Locuitorii, muncitori forestieri sau crescători de vite, trăiesc în mijlocul naturii
de la care au împrumutat trăsăturile esenţiale ale firii lor pline de calm, optimism, rezistenţă şi echilibru.
Viaţa socialistă modernă se grefează aici pe cele mai sănătoase temelii.
Satul este situat într-o căldare naturală delimitată la vest prin Muntele Pleaşa cu Şaua Posadei
peste care urcă serpentinele; în punctul culminant, la km 77, DN 73, în stînga şoselei, adică spre sud, la
numai 20 m se află o porţiune din vechiul drum roman marcat prin două cruci de Piatră scrise cu litere
chirilice. Impresionează construcţia solidă de susţinere a acestui drum acoperit cu dale mari din piatră brută
dăinuind de aproape două milenii.
Spre nord se află Cheile Plaiului Mare sau Cheile de Sus ale Dîmboviţei şi Cheile Dîmbovicioarei,
iar mai sus satul şi peştera cu acelaşi nume, precum şi Cheile Brusturetului. Spre nord-est se vede peretele
pietros vertical care sprijină platoul Oraţia (980 m) cu micile chei ale Băznei, continuate mai jos prin Valea
Orăţiilor. Pe această vale un drum modest ne scoate după 40 minute de mers la ruinele cetăţii Dîmboviţa
sau Rucăr, sub „zidurile" căreia întîlnim o cruce slavonă şi urme din vechiul drum medieval. Mai comod, la
această cetate se poate ajunge de la serpentinele şoselei naţionale, din dreptul km 83,700, după 5 minute de
coborîre spre nord-vest. Fortăreaţa cu pereţii naturali abrupţi, pare a fi îndreptată împotriva Ţării
Româneşti, datînd probabil clin perioada premergătoare expansiunii teutonice, de unde şi numele de
Cetatea Neamţului; dar ca structură poate fi socotită românească, mai ales că bastionul semicilindric, bine
păstrat în colţul de sud, nu se întîlneşte în nici o cetate teutonică din Ţara Bîrsei sau Prusia. Este mică şi pe
plan romboidal, cu şanţ şi curte exterioară spre est. Călătorul francez Bongars în 1585 şi unii dintre
localnici o numesc azi Cetatea lui Negru Vodă. Unii susţin că în 1368 fortul era în stăpînirea Basarabilor,
condus de Pîrcălabul Dragomir, „castelanus de Dombovika", care nimiceşte oastea maghiară trimisă
împotriva lui Vlaicu Vodă. E posibil să fi fost doar un punct vamal întărit şi nu o cetate propriu-zisă. De pe
cetate avem cea mai frumoasă privire de ansamblu peste sat şi împrejurimi.
Dealul Sasului limitează depresiunea spre est, iar Muntele Ghimbavului (1 390 m) spre sud.
Din Ţara Bîrsei şi pînă la Cîmpulung, între Bucegi şi Leaota pe de o parte şi Iezer-Păpuşa şi Piatra
Craiului pe de altă parte, se întinde un spaţiu de discontinuitate geografică cu structură şi litologie
complexă, aşa-numitul culoar depresionar Rucăr-Bran, lung de peste 25 km, cunoscut în literatura de
specialitate sub diferite denumiri. Asemănător unui podiş suspendat, acest relief muntos de altitudine
medie, care se menţine în general la 1 000 m, a fost folosit încă din vechime ca poartă de circulaţie între
Transilvania şi Muntenia. Platforma Branului, puternic populată, împădurită şi poienită se continuă spre sud
cu partea înaltă Giuvala-Fundata, apoi cu două depresiuni tectonice, Podul Dîmboviţei şi Rucăr, iar mai
departe cu depresiunea erozivă a Dragoslavelor.
Relieful spectaculos din jurul satului Podul Dîmboviţei este rezultanta unor adînci prăbuşiri şi
fragmentări iniţiale, la care s-au adăugat ulterior numeroase fenomene de carst, mai ales chei în serie. În
afara celor întîlnite în părţile de nord, mai accesibile şi ca atare mai cunoscute, spre sud şi sud-estul satului
există alţi pereţi verticali dăltuiţi de şuvoaiele neastîmpărate în fuga şi lupta lor milenară.
Dacă din centrul satului, de pe pod, o pornim în aval pe Dîmboviţa, ne apropiem curînd de
Muntele Ghimbavul, pe care rîul îl ferăstruieşte cu răbdare, migală şi precizia unui mare artist. Sînt Cheile
Mari ale Dîmboviţei său Cheile de Jos. Imediat cum intrăm în ele, pe stînga, ne întîmpină un coridor
impresionant, strîmt şi sinuos, umed şi întunecat, pe fundul căruia se strecoară cursul agitat al pîrîului
Cheia. Este defileul „Cheiţa", lung de vreo 400 m şi relativ accesibil, care se termină brusc spre est, într-o
poiană liniştită şi plină de farmec.
Continuîndu-ne drumul spre sud, pe cursul Dîmboviţei în Cheile Mari, avem curînd surpriza ca
această prăpastie cu pereţi ameţitori, înaltă de sute de metri, sălbatică şi monumentală, va fi greu de trecut
numai cu piciorul. Dar fascinaţia este prea mare pentru a ne mai opri. Şi într-adevăr natura se dezvăluie în
toată complexitatea şi frumuseţea ei. Vegetaţia este bogată: muşchi, clopoţei, garofiţe şi chiar floarea-de-
colţ. Din stînci curg izvoare sclipitoare şi reci. Freamătul permanent născut din încleştarea apei cu calcarul
amplifică emoţiile noastre. Ne strecurăm printre pietre şi buşteni, printre tufişuri sau stînci pentru a depăşi
îngustimea înspăimîntătoare a coridorului întunecat şi umed, pînă cînd dăm peste un podeţ înfipt în stîncă şi
suspendat peste apă, mai multe sute de metri. Prin aceste locuri, în trecut cînd buştenii se transportau pe apă
cu haitul la vale, se întîmpla uneori ca un lemn pus de-a curmezişul să oprească întreaga plută, fiind nevoie
ca un plutaş curajos să-şi rişte viaţa îndepărtînd obstacolul. Astăzi plutăritul a fost înlocuit cu transportul
auto pe şosea. De aceea podul aerian din chei, neglijat, a suferit deteriorări care îl fac impracticabil şi
trebuie să mergem direct prin apă, cu foarte mare atenţie şi numai pe timp secetos, sau mai bine pe o
ambarcaţie uşoară, modernă.
Mai departe dăm într-o poieniţă (704 ni) cu flori, soare şi loc de popas, la confluenţa Ghimbavului
cu Dîmboviţa. Pînă în Rucăr nu mai este mult, dar Dîmboviţa are de străbătut încă un defileu înalt, strîmt şi
cotit, care nu poate fi călcat de piciorul omului.
Cheile mari şi mici ale Dîmboviţei, cele ale Dîmbovicioarei şi Brusturetului, ale Ghimbavului, ale
Cheii, Crovului şi Rudăriţei sînt răspîndite pe o suprafaţă relativ limitată şi constituie un punct de atracţie
pentru mulţi turişti, putînd fi vizitate pe rînd în decurs de 1—2 zile.

RUCĂR ŞI DRAGOSLAVELE

Din Şaua Posadei coborîm repede în ţinutul minunat al Rucărului situat la poalele munţilor, scăldat
în verdeaţă şi lumină.
În strădania lor de a străpunge veacurile, casele din Rucăr şi Dragoslavele închid în ele o parte din
vechile tradiţii. Arhitectura populară a cultivat forma tradiţionale care printr-un continuu proces de creaţie
au dus la cristalizarea aşa-numitului tip muscelean de locuinţă, caracterizat prin simplitatea formelor,
acurateţea volumelor şi unitatea tramei de compoziţie. Cu decoraţie discretă şi plină de rafinament, casa
este lipsită de formalism în realizarea liniilor şi suprafeţelor, înaltă, cu două caturi, pivniţe largi, cerdac
lung, cu tindă şi mai multe camere, impresionează plăcut prin contrastul dintre suprafeţele întinse, albe,
simple ale zidurilor masive de la parter şi formele aeriene, gingaşe, variate ale cerdacului protejat de
streaşina prelungită.
Alături de puţine case rudimentare sau simple, majoritatea sînt de aspect evoluat, însă semnificativ
este faptul că cele construite în ultimii ani după tehnici şi materiale moderne reiau formele străvechi ca
plan, proporţii şi decoraţie, adaptate doar la nevoile de confort spre care aspiră azi ţărănimea în această
epocă de renaştere a satului. În deplină armonie cu linia de ansamblu a satului şi cu natura din jur,
gospodăriile degajă acel specific popular caracterizat prin pitoresc, echilibru şi lumină. Dacă la această
desăvîrşită îmbinare de case şi peisaje adăugăm statura robustă şi chipul senin al ţăranului, vorba lui calmă
şi clară, portul său fermecător desprins din lutul colinelor şi frunzele pomilor, avem atunci imaginea
limpede a ţinutului în care s-au păstrat neştirbite virtuţile unui popor care cu mai bine de o mie de ani în
urmă a început a se plămădi pe aceste meleaguri.
Astăzi ţinuturile rucărene concentrează în ele dinamismul vieţii moderne, prospeţimea priveliştilor
şi urmele trecutului. La o altitudine de 680 m şi o climă lipsită de curenţi, nu-i de mirare că a devenit o
staţiune climaterică mult căutată.
Ambele sate au şosele asfaltate, complexe pentru industrializarea lemnului şi multe secţii ale
cooperaţiei meşteşugăreşti, dintre care predomină cele de artă populară. Rucărenii şi dragoslăvenii sînt
neîntrecuţi pentru frumuseţea cusăturilor şi încrustaturilor vechi româneşti.
În Rucăr sînt multe magazine, oficiu P.T.T.R., hotel, restaurant, mori, abator, fabrică de caşcaval,
întreprindere forestieră, hidrocentrală, instituţii sanitare, culturale etc. Pe lîngă marginea pîrîului canalizat,
în sus, dăm peste liceul recent înfiinţat şi peste biserica din Suseni, monument de arhitectură populară, de
aspect arhaic şi atrăgător, cu forme originale din anul 1780. Un drum forestier ne poartă de aici încolo pînă
departe prin frumuseţile sălbatice ale Văii Rîuşorului.
În nordul satului au apărut primele livezi în terasă, împrejurimile sînt dominate de stînci golaşe sau
acoperite de codri seculari: Fundul Neagului, Pleaşa, Drăganul, Muntişorul, Fruntea lui Andreiaş şi
Căpitanul, care toate ne cheamă la excursii.
Rucărul este una dintre cele mai frumoase aşezări româneşti de sub streaşina sudică a Carpaţilor.
Plini de farmec şi poezie, rucărenii au deschis „calea vremilor", istoria lor confundîndu-se cu cea a
legendarului descălecat. Este atestat documentar pe timpul lui Vlaicu Vodă, care după 1368 mută vama din
Cîmpulung aici, numindu-se pînă în secolul al XIX-lea „schela Rucăr i Dragoslavele" (din sîrbeşte după
italienescul skela = tîrg). Mai tîrziu, Mihai Viteazul va împămînteni aici mai multe familii din care au
descins moşnenii cei mai gospodari din Ţara Românească. Vama a fost arsă de oştile turceşti în 1737.
Ca şi Rucărul, comuna Dragoslavele tinde să devină un orăşel. Străjuit la est de către romantica
Piatră a Dragoslavelor (1437 m, privelişte foarte amplă şi frumoasă), acest sat este situat la răspîntia
vechiului şi noului drum dintre Transilvania şi Muntenia. Cel vechi mergea ca şi azi direct pe apa
Dîmboviţei prin Stoieneşti, spre Tîrgovişte, iar un altul peste Şaua Pravăţ în Nămăeşti şi apoi Cîmpulung,
acesta din urmă, azi, impracticabil. Drumul nou urcă şi coboară serpentinele din jurul Mateiaşului.
În centrul comunei, chiar la şoseaua naţională, se află o biserică datînd din 1661, ctitorie
domnească a lui Grigore Ghica şi a soţiei sale Maria Sturza (ca şi cea din Rucăr, are tîmpla încrustată şi
policromată, după o tehnică abilă şi cu motive ornamentale de mare valoare artistică); pe drumul ce duce în
Valea Caselor — un cătun la est — se află biserica Suseni din 1880 iar peste Dîmboviţa, la apus, Casa de
odihnă a Patriarhiei Române şi schitul Podisor (înalt, din lemn, asemănător construcţiilor maramureşene;
alei şi grădini frumoase, privelişti atrăgătoare; tâmp de mers de la şosea 5 minute).
De-a lungul şoselei naţionale, în Podul Dîmboviţei, Rucăr, Dragoslavele şi mai departe pînă la
Tîrgovişte sînt multe cruci vechi din piatră cu inscripţii slavoneşti care atestă importanţa istorică a acestui
drum. În secolele trecute sătenii au avut de întîmpinat necazuri şi greutăţi, fiind nevoiţi să-şi părăsească
uneori vatra strămoşească mergînd să caute, în zadar, în sudul Moldovei sau în Ardeal, o viaţă mai bună.
Dacă între Rucăr şi Dragoslavele Dîmboviţa este silită să-şi alăture eforturile muncitorilor
forestieri din cele două complexe industriale, de acum încolo ea zburdă veselă în umbra dealurilor şi a
pădurilor.
Podul Dîmboviţei şi Rucăr sînt depresiuni tectonice, iar Dragoslavele o depresiune erozivă creată
pe seama cristalinului.

Fig 10
STOIENEŞTI ŞI CETĂŢENI

În Stoieneşti valea devine mai largă, ca să permită aşezărilor de aici o intensă activitate,
concentrată cu predilecţie în jurul complexului forestier.
Din Stoieneşti, pe vîlceaua pîrîului Stoieneasca în sus, se desprinde la dreapta şoseaua în curs de
asfaltare ce urcă peste Dealul Piatra, apoi coboară şi trece peste Argeşel, pentru ca la Costiţa Nămăeştilor să
intre în şoseaua naţională care vine de la Braşov spre Cîmpulung. Pe aici se face în mod obişnuit circulaţia
rutieră între Tîrgovişte şi Cîmpulung. De pe serpentinele acestei şosele (în vîrf la km 56,500 sînt două vechi
cruci de piatră slavoneşti) admirăm cu voluptate covorul de iarbă al păşunilor îngrijite cu acurateţa artistică
şi silueta bipiramidală a Mateiaşului sau a Munţilor Oraşului (denumire dată de musceleni Iezerului şi
Păpuşii). Poeziei pastorale de veacuri i s-a adăugat minunea tulburătoare a prezentului: nesfîrşitele plantaţii
de pomi fructiferi a căror geometrie perfectă şi monotonă nu e întreruptă decît ici şi colo de vreun
mesteacăn înalt, solitar şi alb. În luna mai, cînd natura generoasă e cuprinsă de pornirea nestăvilită a
eflorescentei, excursia noastră pe aici va deveni un poem, căci peste locuri sterpe şi aride mintea şi mîna
omului au făurit un rai pămîntesc cu flori, parfum şi zumzet de albine.
Centrul satului este asfaltat; în faţa Sfatului popular Stoieneşti se află Monumentul eroilor din
1916 şi o piatră comemorativă a lui Mihai Viteazul.
După bătălia de la Călugăreni din 23 august 1595 „menită a fi briliantul cel mai strălucit al
cununei gloriei române" (N. Bălcescu), Mihai se retrage spre Bucureşti şi Tîrgovişte, neputînd fructifica
victoria din cauza puhoiului turcesc, bătrînul şi vestitul general Sinan Paşa, de 83 de ani, avea 180 000
ostaşi, faţă de cei 16 000 ai lui Mihai. Voievodul a chibzuit bine, a aplicat tactica pămîntului pîrjolit în faţa
duşmanului şi s-a retras aici aşteptînd ajutor de la transilvăneni şi moldoveni. Turcii care îl urmăresc sînt
hărţuiţi şi fărâmiţaţi. Apoi oştile unite ale lui Mihai, Sigismund Bathory şi Răzvan al Moldovei eliberează
între 2—16 octombrie 1595 Tîrgovistea şi Bucureştiul, înecînd restul cotropitorilor în Dunăre la Giurgiu.
În Bădeni, pe platoul Mălăiştea, pe locul de confluenţă a Bădencii cu Dîmboviţa, se mai păstrează
urme din tabăra în palisadă a lui Mihai Bravul.
Imediat mai la vale, Dîmboviţa are de luptat din nou cu înălţimi abrupte ce ating sute de metri;
impresionantul defileu din capătul de nord al comunei Cetăţeni stă semeţ şi încremenit în umbra timpului,
într-o tăcere solemnă care nu este tulburată decît de foşnetul paginilor de istorie întoarse de mintea noastră.
Pe malul stîng, o îngrămădire enormă de stînci este limitată la nord şi la sud de către Valea lui Coman şi
respectiv Valea Chiliilor, ambele adînci şi ademenitoare pentru turist. Sîntem la Cetăţuia, adevărată cronică
săpată în piatră, martoră a unor vechi aşezări geto-dace cu mai bine de două mii de ani în urmă; sapăturile
arheologice care sînt în curs de desfăşurare au scos la iveală pînă în prezent urme despre o „dava", care
avea intense relaţii cu lumea elenistică. În 1241 marea invazie tătară şi-a trimis pe aici o ceată condusă de
căpetenia Bugek; faimoasele ştafete mongole au zgîriat în piatra stîncilor semnul lor convenţional de
itinerar, tridentul sau furca lui Neptun cu trei coarne. Puţin mai tîrziu, cavalerii de Malta veniţi ca mercenari
în armata cotropitoare au lăsat şi ei urme în acelaşi timp cu primii noştri voievozi care au închegat statul
feudal, Ţara Românească. Pe terasa din stînga rîului se pot vedea resturi ale unor construcţii importante
(locuinţe, trei biserici, un zid de piatră care închidea defileul la capătul său de la sud) şi urmele vechiului
drum. Poate că aici, şi nu la Podul Dîmboviţei, era vestita cetate a Dîmboviţei apărată de Pîrcălabul
Dragomir. În sfîrşit, la picioarele Cetăţuiei s-a scris şi ultima pagină de istorie contemporană: cele două
şosele forestiere care au drept scop să asigure o exploatare modernă, socialistă a masei lemnoase din
pădurile de la poalele de vest ale Masivului Leaota.
Nu putem rezista tentaţiei de a „escalada" acest cuib de vulturi, în vîrful căruia vom întîlni
emoţionante manifestări artistice autohtone.
Organizarea monahală din primele veacuri ale mileniului nostru a avut înrîurire asupra evoluţiei
culturii şi artei la noi. Primele manifestări de organizare mănăstirească sînt timide şi ascunse în văi dosite
său munţi, în lăcaşuri modeste din lemn sau uneori săpate în piatra stîncilor, aşa-numitele schituri rupestre
din secolul al XIV-lea.
Serpentine minunate care se furişează printre stînci şi păduri, după aproximativ 40 minute de
urcuş, ne conduc în faţa unui astfel de schit rupestru, care la prima vedere se confundă cu însăşi natura din
jur formală din colţi prăpăstioşi înveşmîntaţi într-o vegetaţie abundentă care acoperă totul. Bisericuţa este
scobită în piatră şi are trei mici încăperi obişnuite cultului ortodox; acoperişul este asigurat printr-o boltă
mică în acelaşi bloc de piatră care este străpuns numai în locul unde se înalţă turla, singurul element
adăugat şi construit din lemn. Are o singură fereastră spre vest, tăiată în peretele abrupt.
Străvechea zugrăveală interioară a suferit multe restaurări, ultima în 1840 în tempera, care au
reprodus inscripţiile şi portretele primilor Basarab!, printre care legendarul Radu Negru (Radu I), de unde şi
numele de schitul lui Negru Vodă. De reţinut că iconografia include teme anterioare secolului al XIV-lea, la
fel ca în cele din Capadochia şi Italia de Sud.
Spre vîrf, de pe o piatră ce păstrează urmele unor enorme cizme (legenda spune că ar fi chiar ale
lui Negru Vodă), salutăm şi atingem cu fruntea însăşi cerul albastru revărsat peste această natură plină de
spectacol şi culoare.
La Cetăţeni se termină zona muntoasă a Văii Dîmboviţa. Prin centrul asfaltat al comunei trecem pe
lîngă filatura „Musceleanca", iar mai la vale rîul scaldă sate frumoase ca Lăicăi (o mare G.A.S., o biserică
veche, crucea lui Socol) şi Malul cu Flori.
După ce, la începutul secolului nostru, Nicolae Iorga cutreierase această vale, a notat că locuitorii
de pe aici au cel mai frumos port din ţară, sînt sprinteni, isteţi la minte şi cu un simţ firesc pentru artă,
reflectat în ornamentaţia bogată a costumelor sau a caselor de locuit. Farmecul deosebit al acestor muncele
ne încîntă spiritul şi sensibilitatea prin frumuseţea variată a peisajelor sale, dublată de demnitatea morală a
ţăranilor, păstrători ai celor mai sănătoase tradiţii româneşti.
La km 35 trecem de pe teritoriul regiunii Argeş pe cel al regiunii Ploieşti şi primul sat din raionul
Tîrgovişte este Gemenea. Numele localităţii se trage, spune o tradiţie pretenţioasă, dar neverificată încă, de
la legiunea romană Gemina, care ar fi avut o garnizoană pe aici, mai în jos de aşezarea dacică, ca de obicei;
după o altă legendă populară, în timpul marii invazii mongole, localnicii ar fi construit un mare stăvilar
zăgăzuind apele Dîmboviţei pe care le-au dezlănţuit la apropierea năvălitorilor. Aceştia, surprinşi de furia
valurilor gemeau de spaima înecului, de unde numele de Gemenea, iar a doua zi mai la vale, lunca era plină
de leşuri tătăreşti, de unde numele comunei Tătărani.
În Gemenea-Onceşti putem vizita o biserică modestă din lemn din 1814 şi drumul forestier ce
merge ia exploatările din Valea lui Bar.

BAZINUL CELOR DOUA MILIOANE DE POMI FRUCTIFERI

De acum încolo şoseaua traversează Dîmboviţa pe-un pod lung şi merge pe malul stîng al apei
pînă la Tîrgovişte. În acelasi timp, pe malul drept, o altă şosea leagă numeroasele sate de pe această parte şi
dă în drumul asfaltat Tîrgovişte — Găieşti, în dreptul km 10, DN 72. Le vom străbate pe rînd, ambele fiind
atrăgătoare şi interesante.
Pe calea principală primul sat prin care trecem este Gemenea-Brătulesti şi apoi Burlăneşti, în sudul
căruia vom întîlni crucea de piatră în paleoslavă, ridicată de fraţii Buzeşti, vestiţii comandanţi ai lui Mihai,
după victoria din 1595. Nu departe de aici, în nordul satului Voineşti, există urmele unei vechi cetăţi de
plan pătrat cu temelii groase de piatră datînd dintr-o epocă încă necunoscută (dacică, romanică, teutonică
sau românească). Aceste vestigii atestă încă o dată că apa Dîmboviţei a favorizat dezvoltarea timpurie a
aşezărilor omeneşti.
Comuna Voineşti este mare şi bine gospodărită, electrificată, radioficată şi cineficată, cu locuinţe
mari, liceu, spital, teren sportiv, biserică veche din 1796.
Tradiţia cultivării pomilor s-a transmis pînă în zilele noastre, cînd dezvoltarea pomiculturii se face
pe baze moderne, ştiinţa coborînd de pe piedestalul ei academic printre livezile ce desfată privirea noastră
ca să le facă mai fertile, mai frumoase. Staţiunea experimentală pomicolă înfiinţată în 1949 întreprinde
studii complexe, organizează parcele experimentale şi dezvoltă livezile în palmetă. Bazinul pomicol din
Valea Dîmboviţei, cu cele două milioane de pomi fructiferi răspîndiţi pe o suprafaţă de trei mii hectare în
diferite comune, a devenit o grădină tînără şi înfloritoare.
În comuna Izvoare există o cooperativă de artă populară şi un drum pitoresc care duce la Bărbuleţ
(loc preferat adesea de Mihail Sadoveanu pentru recreare, cu o biserică veche interesantă din 1660, din
prima perioadă de renaştere a arhitecturii munteneşti, îmbinînd elemente vechi şi noi), la Rîul Alb, Runcu şi
Fieni. Comuna Gheboieni are case şi plaiuri frumoase, cu locuitori care în cea mai mare parte sînt
muncitori la minele de lignit de peste deal; iar pe dreapta satul Ungureni-Pămînteni se întinde chiar pe
malul apei, cu locuitori băştinaşi peste care au venit şi mocani de dincolo de munţi alungaţi de sărăcie.
Din renumita Fîntînă de Piatră, la km 13,200 în stînga, n-au rămas decît amintiri istorice, un şipot
cu apă bună şi cărări ademenitoare ce duc în păduri care pînă aici au fost de fag; mai la vale apare stejarul,
care în trecut forma vestitul Codru al Vlăsiei pe care îl străbătea Dîmboviţa pînă spre cursul ei inferior. B. P.
Haşdeu arată că slavii identificau rîul după cantitatea mare de frunze de stejar căzute în apa lui, de unde şi
numele rămas pînă azi, Dîmboviţa însemnînd în slava veche rîul care curge prin pădurile de stejar.
La răscrucea de drumuri din Dragomireşti urcă în serpentină uşoară, de unde se desfăşoară o largă
panoramă peste valea cu ogoarele netezite de tractoarele-agriculturii socialiste şi presărate cu zeci de sonde
petroliere.
După ce străbatem pădurea de stejar brăzdată de drumuri ce se îndreaptă la sondele metalice, în
Priseaca ne apare imaginea splendidă a Munţilor Leaota cu vîrful piramidal din a cărei margine estică
porneşte culmea cocoşată a Răteiului ce sugerează spinarea unui dromader. Primăvara pînă tîrziu şi toamna
cît mai timpuriu cuşma albă de nea împodobeşte crestele lor iar asfinţitul estival îi dă uneori o strălucire
mirifică.
În dreptul staţiei de autobuz din mijlocul satului Priseaca, la 1 km spre stînga, se află o pădure
renumită pentru clipele de recreaţie şi desfătare ce le oferă poieniţele sale înmiresmate de flori, situate în
preajma, unui conac solitar cu aspect patriarhal, ce urmează să devină un complex turistic.
Traversînd calea ferată, intrăm în oraşul Tîrgovişte. În prezent şoseaua este modernizată pe o
distanţă de 18 km pînă în Gheboieni, iar lucrările de asfaltare se desfăşoară în ambele direcţii, atît spre
Cîmpulung, cît şi spre Tîrgovişte.
Din Gemenea pînă la şoseaua Găieşti — Tîrgovişte, pe malul drept al Dîmboviţei sînt treisprezece
sate care se ţin lanţ pe o distanţă de 35 km, formînd o aşezare unică cu profil geografic şi etnic bine
determinat. În trecut aceste sate erau nu pe malul apei ca acuma, ci ascunse în pădurile nesfîrşite care
începeau de pe creasta dealului încolo şi numai o dată cu diminuarea pericolului cotropirilor străine au
început să coboare aproape de artera de circulaţie.
În fala Sfatului popular Cîndeştii din Vale se află o cruce mică ridicată de doamna Stanca, soţia lui
Mihai Viteazul. Sătenii povestesc că denumirea comunei lor se trage de la Cîndea, iar cea de Voineşti, de la
Voinea; amîndoi comandanţi ai lui Mihai care au condus armate lăsate în faţa taberei din Stoieneşti pentru a
stînjeni înaintarea puhoiului otoman. Tot aici se află şi un indicator de drum: 37 km spre Topoloveni. Pe
serpentinele dealului împădurit de la Sfîrlogi, printr-o poiană mare cu pajişti, fagi şi mesteceni, la km 33 al
drumului regional R 35, trecem hotarul dintre regiunile Ploieşti şi Argeş, apoi începem a coborî pe
frumoasa vale a Cîrcinovului, cu o mulţime de sate mari şi bogate, dar mai ales cu nesfîrşite livezi tinere în
terase.
În Cîndeştii din Vale, cătunul Velinaş, există o biserică din 1828, iar în Vîrtop, sus pe un deal (timp
de urcat 5 minute), una dintre cele mai remarcabile opere de artă ţărănească: biserica din inimă de stejar. Pe
o temelie joasă de piatră, în formă de navă, de proporţii mici, cu pridvor deschis şi streaşina largă,
construcţia în ansamblu lasă o impresie uimitoare prin armonia formelor sale. Demne de reţinut pentru
partea artistică sînt ferestrele traforate, brîul median, ciubucile de la stîlpii pridvorului; de sus, din turla
octogonală, admirăm cadrul pitoresc din jur, demn de măreţia acestor locuri.
Construită iniţial prin secolul al XVI-lea, pe un deal mai înalt dinspre vest, numit Obîrşia, a fost
coborîtă o dată cu satul pe locul unde odinioară era un lac şi piaţa dintre ardeleni şi munteni; apoi a fost
mutată pentru a doua oară în acest punct. E posibil să fi suferit în 1804 reparaţii importante, dar care nu
scad cu nimic din valoarea tehnică şi arhitecturala a acestei construcţii savante şi echilibrate ce sugerează
momentalul şi care a străbătut veacurile transmiţînd spre noi mesajul artistic şi năzuinţele generaţiilor
îndepărtate.
Sub influenţa factorilor economici şi geografici, satele din această parte a Văii Dîmboviţa fac
trecerea de la tipul răsfirat, specific regiunilor deluroase, la lipul adunat, mai evoluat din regiunile de
cîmpie. Frecvente la români, dispuse neregulat dar pitoresc, în deplină armonie cu natura înconjurătoare,
luminoase ca înfăţişare, cu case la drum, aceste sate reflectă caracterul spontan şi sincer al ţăranului nostru,
precum şi înclinarea lui pentru frumos.
În Dragodăneşti există o casă modestă, veche, a lui Ilie Manea şi o staţiune neolitică; în Căprioru
s-a descoperit un tezaur cu monede macedonene din epoca sclavagistă; în Măneşti un important monument
de arhitectură veche — casa lui Ion Scarlat; iar în Pîrvu-leşti, arhaicul paraclis al lui Radu Vodă.
Dragomireşti este o comună mare, întinsă chiar în lunca rîului. Cooperativa agricolă de producţie
„24 Ianuarie" este instalată în cîteva sate vechi, ridicate prin 1733, alături de o biserică construită în 1462,
dar refăcută şi zugrăvită în 1701.
În cătunul Geangoeşti arheologii au descoperit o aşezare neolitică tell.
Din Dragomireşti putem trece în şoseaua regională care duce la Tîrgovişte, sau prin Rîncaciov şi
Ungureni ajungem la şoseaua naţională DN 72, de unde mai avem 10 km pînă la Tîrgovişte, sau 18 km pînă
în Găeşti.
 CUPRINS
Masivul Leaota
Cuvînt înainte .
Masivul Leaota. Prezentare generală .
Drumuri de acces spre Masivul Leaota .
Traseul nr. 1: Runcu — cabana Leaota — Vf. Leaota
Drumuri de legătură între Bucegi şi Leaota
Traseul nr. 2: Cabana Cheile Zănoagei — Valea Brăteiului — sub Vf. Leaota — cabana Leaota
Traseul nr. 3: Cabana Padina — Curmătura Fiarelor — sub Vf. Leaota — cabana Leaota
Drumuri de legătură între Piatra Craiului şi Leaota
Traseul nr. 4: Ciocanul sau Şirnea — Fundata — Fundătica — Şleaul Mîndrului — Curmătura Fiarelor
Traseul nr. 5: Cabana Giuvala sau Podul Dîmboviţei — Valea Cheii — Valea Ghimbavului — sub Vf.
Leaota — cabana Leaota
Traseul nr. 6: Cabana Giuvala — Fundata
Drumuri care pleacă din Rucăr şi Dragoslavele
Traseul nr. 7: Rucăr — pîrîul Ghimbavului — Fierărie
Traseul nr. 8: Dragoslavele — DFA 179 — Fierărie
Drumuri dinspre vest
Traseul nr. 9: Stoieneşti sau Bădeni — Vf. Leaota
Traseul nr. 10: Valea lui Coman — Valea Olanelor — Marginea Domnească — cabana Leaota

Valea Dîmboviţei
Căile de apropiere
Şosele de legătură cu zona muntoasă
De la izvor şi pînă în cîmpie
Traseu de legătură şi în circuit
Un mare complex de chei
Rucăr şi Dragoslavele
Stoienesti şi Cetăţeni
Bazinul celor două milioane de pomi fructiferi

Redactor responsabil: DIDONA URSU Tehnoredactor: N. PANAITIDE

Dat la cules 04.05.1967. Bun de tipar 29.05.1967. Apărut 1967. Tiraj 7 000 + 140.
Hîrtie tip C. 56 ,7/m2, format 32/70 X 100. Coli editoriale 6,39. Coli tipar 3,75;
2 planşe offset 3 culori. A 19221/1966. C.Z. pentru bibliotecile mari 56.
Întreprinderea Poligrafică Oltenia, Str. Mihai Viteazul nr. 4 — R. S. România. Comanda nr. 75

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Babei Sergiu.