COSTUL FINANŢĂRII PROIECTELOR DE INVESTIŢII

3.1. Aspecte conceptuale privind decizia de finanţare

Încă din primele zile ale existenţei sale, orice întreprindere se confruntă cu
numeroase şi dificile probleme ridicate de finanţarea activităţii, atât pe termen scurt
pentru a-şi onora obligaţiile contractuale, cât şi pe termen lung pentru a-şi putea
întreţine propriul proces de dezvoltare, absolut necesar într-o economie
concurenţială.
Pornind de la definiţia investiţiilor, este lesne de înţeles că acestea presupun
alocarea unor importante surse de bani pentru realizarea scopului propus,
plasamentele urmând a fi efectuate fie de către stat, fie de către agenţii economici cu
capital de stat sau privat.
Odată antrenaţi într-un proces investiţional, atât agentul economic cât şi persoana fizică, indiferent
de poziţia pe care o au, vor fi puşi în situaţia de a rezolva o problemă foarte importantă şi anume aceea a
finanţării investiţiei, a identificării resurselor necesare în vederea edificării obiectivului.
Multitudinea surselor de finanţare la care poate apela un agent economic în vederea realizării unei
investiţii nu reprezintă pentru acesta şi o garanţie a posibilităţii finanţării unui proiect dat!
Explicaţia rezidă în faptul că orice proiect de investiţie are un nivel limitat al efectelor economice
pe care le produce, efecte care nu pot să compenseze întotdeauna costurile pe care le presupun sursele de
finanţare. De aceea, înaintea apelării la aceste surse de finanţare, agentul economic va trebui să evalueze
care sunt costurile şi condiţiile pe care le implică fiecare sursă în parte.
Un aspect esenţial în alegerea sursei de finanţare îl constituie costul finanţării.
Dacă în viaţa de zi cu zi, prin pierdere se înţelege o investiţie de o sumă de bani din care am
recuperat o parte mai mică, în practica economică pierderea are, sau cel puţin ar trebui să aibă, un înţeles
mai larg. Ea exprimă, pe lângă situaţia definită în accepţiunea obişnuită, şi situaţia în care, chiar dacă am
investi o sumă de bani într-o afacere profitabilă, faptul că nu am investit aceeaşi sumă de bani în altă afacere
mai profitabilă reprezintă o pierdere relativă (costul pierderii unei oportunităţi mai performante).
În aceeaşi accepţiune trebuie privit şi costul finanţării. Acesta nu se compune doar din resursele
financiare consumate direct pentru finanţarea investiţiei, ci şi din cele consumate indirect şi chiar din cele
care nu au mai fost obţinute în urma mobilizării resurselor financiare respective. Astfel, ceea ce la un
moment dat pare mai ieftin trebuie analizat în dinamică, luând în considerare implicaţiile totale, prezente şi
viitoare.
În general, principala alegere se face în cadrul politicii de finanţare între surse proprii şi
împrumuturi.
Se pune întrebarea: Trebuie promovată prioritar una din sursele tradiţionale de finanţare sau există
o repartizare optimală între ele?
 În cele ce urmează vom face referiri la unele metode de finanţare, precum şi la tehnicile folosite în
acest domeniu.
În general, orice întreprindere are două categorii de cheltuieli:

 cheltuieli curente – care sunt foarte frecvente şi de valoare mică sau mijlocie, alcătuite mai ales
din sumele datorate pentru plata materiilor prime, materialelor şi energiei, salariilor, a
transporturilor, expediţiei şi asigurării produselor realizate şi comercializate;
 cheltuieli ocazionate de dotarea cu noi echipamente de producţie, de construcţia unor noi clădiri,
de modernizarea, automatizarea şi robotizarea activităţii.
Indiferent de categoria căreia îi aparţin aceste cheltuieli, acoperirea lor integrală şi la timpul stabilit
este vitală pentru firmă, atât din perspectiva imaginii sale pe piaţă, cât şi din perspectiva realizării celor trei
obiective esenţiale ale activităţii sale: supravieţuirea economică, profitul şi creşterea economică.
Care sunt sursele din care societăţile comerciale pot obţine fondurile necesare pentru acoperirea
acestor cheltuieli?
O primă sursă o constituie veniturile băneşti ale întreprinderii, realizate ca urmare a vânzării
produselor sale, a includerii unor proprietăţi ale acesteia, a efectuării de diverse servicii, care într-o anumită
proporţie, se adaugă la capitalul social.
O a doua sursă o constituie sursele existente pe piaţa de capital, respectiv sumele din împrumuturile
realizate sub diverse forme, cum ar fi emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni sau obţinerea unor credite de la
instituţii specializate în acest domeniu (fie credite interne, fie externe).
Managementul financiar al oricărei societăţi comerciale trebuie să reuşească ca, pe baza combinării
acestor metode, să ducă la obţinerea rapidă a sumelor necesare derulării normale a activităţii şi să asigure
folosirea lor cât mai eficientă.
Astfel, managerul financiar al firmei trebuie să aibe în vedere, pe lângă problemele imediate legate
de evidenţa şi controlul diverselor intrări şi ieşiri de sume de bani şi riscurile ce pot apare în derularea
tranzacţiilor.
Managerul întreprinderii are în vedere în cadrul deciziilor pe care le ia satisfacerea intereselor
investitorilor de capital prin creşterea valorii întreprinderii, urmărind mobilizarea capitalurilor necesare la
costuri cât mai mici; soluţia este creşterea ponderii investiţiilor care cer o remunerare mai mică a
capitalurilor lor.

3.1.1. Finanţarea din fonduri proprii

La o primă vedere, finanţarea din fonduri proprii pare să fie cea mai ieftină. Într-adevăr, costurile
legate direct de realizarea investiţiilor sunt cele mai reduse, ele compunându-se în special din valoarea
achitată furnizorului (furnizorilor de bunuri şi servicii necesare realizării investiţiei) şi eventual dintr-o serie
de taxe şi comisioane (taxa pentru înscrieri, taxa vamală, comisioane de intermediere etc.), dar care se
regăsesc şi în cazul altor forme de finanţare. Însă, pe lângă aceste costuri, în cazul finanţării din fonduri
proprii, trebuie avute în vedere şi implicaţiile imobilizării sumelor necesare investiţiei, a reducerii
lichidităţii societăţii, a imposibilităţii plasării acestor sume în alte activităţi, poate cu o rată a profitului mai
ridicată.
 3.1.2. Creditul bancar

În general, pe locul secund în ceea ce priveşte costurile directe se situează

creditul bancar.
În acest caz, costul direct este format din valoarea totală a investiţiei (valoarea
investiţiei împreună cu taxele şi comisioanele aferente) la care se adaugă şi valoarea
dobânzii plătite pentru capitalul împrumutat.
La calculul eficienţei investiţiei trebuie luate în considerare şi costurile legate
de contractarea creditului. Aceste costuri sunt formate din comisioane de acordare
şi verificare, din costurile legate de constituirea garanţiilor materiale (ipoteci,
comisioane pentru evaluare etc.), din costurile necesare întocmirii dosarului de
credite (de obicei, pentru investiţii, băncile solicită realizarea unui studiu de
fezabilitate, studiu necesar a fi realizat de firme autorizate).
Un aspect deosebit de important, dar care în practică este luat în considerare
foarte rar (poate din cauza greutăţii cuantificării lui) este cel al timpului de
contractare şi acordare a creditului. De obicei, la un credit bancar se solicită o
garanţie (colateral), garanţie care necesită destul de mult timp pentru constituirea ei
( timpul de constituire a unei ipoteci este în medie de 1-2 săptămâni). Dacă la această
durată adăugăm şi durata necesară băncii pentru analiza dosarului de credit, obţinem
un timp total mediu de 2-3 săptămâni (în cazul în care în urma analizei a rezultat un
răspuns favorabil; în cazul unui răspuns defavorabil durata poate creşte foarte mult,
câteodată nelimitat).
În condiţiile economiei actuale româneşti, caracterizată de schimbări
imprevizibile a conjuncturilor de piaţă, acest timp poate avea o valoare deosebit de
mare. Un alt aspect care trebuie avut în vedere la contractarea unui credit este cel
referitor la faptul că în evidenţa contabilă, creditul va apare ca o datorie, ceea ce va
duce la modificarea structurii bilanţiere a firmei, cu obţinerea unor indicatori ai
performanţei cu nivele mai reduse. Acest lucru va influenţa negativ obţinerea
finanţărilor viitoare.
Merită să amintim că majoritatea băncilor, pentru a acorda un credit, şi în
special un credit investiţional, solicită o anumită vechime a agentului economic în
bancă. Acest lucru este pe deplin justificat întrucât, un criteriu important în analiza
unui credit este încrederea pe care banca o acordă clientului său. De asemenea,
băncile, pe lângă garanţia materială colaterală, solicită şi o participare cu fonduri
proprii a agentului economic la realizarea proiectului de investiţii, care, uneori
trebuie să reprezinte 20-30% din valoarea totală a investiţiei.

3.1.2.1. Elemente definitorii ale creditului bancar

 Într-o accepţiune largă creditul reprezintă operaţiunea prin care se iau în
stăpânire imediată resurse (de regulă sub formă de capital) în schimbul unei
promisiuni de rambursare viitoare. În mod normal returnarea acestor resurse se face
însoţită de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.
În concluzie, creditul bancar (în special cel pe termen lung şi mijlociu) reprezintă unul din
principalele canale ale pieţei capitalurilor prin care se mobilizează resursele disponibile temporar create în
economie.
În ceea ce priveşte resursele, acestea se referă la mobilizarea capitalurilor disponibile şi a
economiilor existente pe piaţa monetară sau financiară.
Deci, elementele esenţiale care stau la baza definirii creditului sunt resursele creditului şi relaţiile
acestuia.

3.1.2.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului

A. Subiectele raportului de credit

Relaţiile de credit se realizează între cele două persoane ce reprezintă subiectele raportului de
credit:

 creditorul - împrumutătorul;
 debitorul – împrumutatul.
Fiecare dintre cele două categorii de subiecte se pot structura în general pe următoarele trei noi
grupări:

 statul - prin instituţiile sale;

 agenţii economici - persoanele juridice;
 menajele - persoanele fizice – populaţia.
B. Promisiunea de rambursare
Operaţiunea de creditare presupune existenţa şi asumarea unor riscuri de către creditori şi respectiv
angajarea unor garanţii în favoarea acestora de către debitori.
Garanţiile se pot structura astfel:

I. Garanţii personale - reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană

(garant) de a plăti creditorului datoria în cazul în care debitorul se află în incapacitate
de plată;
ele cuprind:

1. Garanţia personală simplă – oferă garantului posibilitatea de a negocia

în îndeplinirea obligaţiilor sale de plată în sensul de a cere executarea primordială a
debitorului sau, să răspundă numai pentru partea sa, în cazul în care există mai mulţi
garanţi.
 2. Garanţia personală solidară - obligă garantul, dacă este solicitat de
creditor să plătească concomitent sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent
prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
II Garanţiile reale – se aplică asupra unor proprietăţi ale creditorului sau terţe persoane (garanţi)
si cuprind:

1. Reţinerea - asigură creditorului dreptul de a solicita proprietatea unui bun

al debitorului atât timp cât nu a fost achitată integral o datorie ce se referă la acel
bun.
Pentru realizarea acestui drept trebuie îndeplinite condiţiile:

 bunul corporal obţinut de debitor să aibă legătură cu creanţa;

 creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
2. Gajarea – este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în
garanţia creditului (gajul), ceea ce, de regulă, se face cu deposedare.
Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care este
necesar să fie publicat.
Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării următoarele drepturi:

 dreptul de preferinţă – de a fi plătit înaintea altor creditori, în cazul vânzării bunului ce reprezintă
garanţia;
 dreptul de urmărire - în cazul în care se schimbă proprietarul;
 dreptul de reţinere - posibilitatea de a păstra obiectul gajului;
 dreptul de vânzare - vânzarea în justiţie a bunului gajat.
3. Ipoteca - reprezintă actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul
asupra unui bun imobil aflat în proprietatea sa, fără deposedare şi cu publicarea
pentru autentificare.
Creditorului titular al ipotecii i se conferă dreptul de preferinţă şi de urmărire.
Din punct de vedere juridic ipoteca poate fi:

 legală – prevăzută de lege;

 convenită - consimţită prin contract;
 judiciară – acordată de organele judecătoreşti.
4. Privilegiul - este dreptul conferit de lege creditorului, de a avea prioritate
în a fi plătit atunci când dispune de o garanţie asupra patrimoniului unui debitor.
Privilegiile pot fi:

 generale - când garanţia este asupra întregului patrimoniu;

 speciale - când garanţia este asupra unor părţi de patrimoniu (mobiliar, imobiliar).
C. Termenul de rambursare
În general se poate structura ca termen:

 scurt - de la 24 ore până la un an;

 mediu - peste un an până la 5 ani;
 lung - peste 5 ani până la 50 ani.
 D. Dobânda
Are un caracter esenţial în definirea acordului de credit şi de regulă poate fi:
 fixă - pe toată durata rambursării;
 variabilă - cu modificări previzibile, stabilite de cele două părţi.
E. Acordarea (tranzacţionarea) creditului

Consimţirea creditului poate avea loc fie în cazul unei tranzacţii unice
(acordarea unui împrumut, angajarea unui depozit, vânzarea unei obligaţiuni) sau
eşalonat - la intervale prestabilite sau chiar fără specificarea intervalelor de acordare
(în cazul cărţilor de credit sau liniilor de credit).
F. Consemnarea şi transferabilitatea
Consemnarea relaţiilor de credit se realizează prin diverse forme de înscrisuri
(ca instrumente de credit).
Aceste forme de consemnare cuprind:
 obligaţiile celor două părţi:
 a creditorului - de a plăti debitorului suma angajată;
 a debitorului - de a rambursa suma primită, precum şi de a achita veniturile accesorii
(dobânda).
 condiţiile de acordare şi rambursare a creditului;
 garanţiile prevăzute a se acorda.
Prin transferul instrumentelor de credit se realizează cesiunea de creanţe şi totodată în funcţie de
necesităţi (sau opţiuni) creditorul poate transforma creanţa în bani.

3.1.2.3. Sferele creditului

În funcţie de interdependenţa care le caracterizează există mai multe criterii

ce pot delimita principalele tipuri de raporturi de credit. Acestea sunt:
 persoana creditorului;
 modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor disponibile;
 persoana debitorului;
 modul de folosire a capitalului împrumutat;
 obiectul creditului şi sfera de utilizare;
Principalele sfere ale creditului sunt:

 creditul comercial;
 creditul bancar;
 creditul obligatar;
 creditul ipotecar;
 creditul de consum.

3.1.2.4. Politica monetară şi dobânzile

 Politica monetară reprezintă ansamblul intervenţiilor băncii centrale de emisiune (autorităţile
monetare) care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor
sau a instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.
Instrumentele şi tehnicile utilizate de autoritatea monetară în influenţarea economiei pot fi:

 de intervenţie directă: reglementările bancare;

 de intervenţie indirectă: pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă, limitând sau
facilitând intermediarilor monetari accesul la lichiditatea băncii centrale prin rata dobânzii sau operaţiuni
pe piaţa liberă.
Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă în politica monetară şi de
credit au la bază următoarele considerente:
- dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală;

- corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice;

- caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.

Evoluţia ratei dobânzii pe piaţă urmăreşte rata dobânzii impusă de autoritatea monetară şi
influenţează piaţa capitalurilor (mai ales sfera creditului) prin două manevre:

 scăderea ratei dobânzii – care favorizează angrenarea de capitaluri suplimentare în economie

(mai ales pe baza creditului);
 creşterea ratei dobânzii - care reduce solicitarea de credite pe piaţa financiară datorită scăderii
profiturilor obţinute prin utilizarea unor astfel de capitaluri suplimentare.
Mecanismul economic este însă mult mai complex şi metoda modificării ratei
dobânzii are unele efecte contradictorii asupra:
- mişcării capitalurilor indigene şi străine: scăderea ratei dobânzii are ca efect
emigrarea capitalurilor;
- echilibrării balanţei de plăţi;
- volumului capitalurilor angrenate în investiţii: marile firme se desprind din sfera creditului.

3.1.2.5. Ipoteca primară şi secundară

Ipoteca reprezintă un termen uzual pentru a desemna orice instrument sau

formă legală care transferă un titlu asupra unei proprietăţi în scopul acordării unei
garanţii.
Din punct de vedere juridic ipoteca are la bază:
 teoria titlului conform căreia ipoteca este un titlu executoriu ce transferă automat posesia proprietăţii în
cazul neîndeplinirii unor obligaţii;
 teoria garanţiei conform căreia nu se realizează transfer real de proprietate, ci se garantează executarea
unor obligaţii doar până la concordanţa valorică cu acestea. O astfel de ipotecă permite debitorului să
reţină posesia atâta timp cât obligaţiile sunt respectate.
Ipoteca poate fi principală, secundară sau terţiară.
 O garanţie poate fi o ipotecă secundară dacă se subordonează altei
ipoteci asupra aceleaşi proprietăţi dar ea poate deveni principală după ce
creanţele anterioare au fost achitate.
Alte tipuri specifice de ipoteci
Unele tipuri de ipoteci au fost dezvoltate ca răspuns la tipurile particulare de
condiţii de finanţare:
 ipotecile de grup – sunt folosite pentru finanţarea noilor dezvoltări. Acestea se pot dezmembra pe
măsura realizării pentru a fi cedate prin scoatere din ipoteca de grup în vederea vânzării a unor
proprietăţi imobiliare.
 ipotecile pe echipamente şi dotări - se utilizează pentru finanţarea achiziţiei de echipamente şi dotări
respectiv accesorii de instalaţii, accesorii şi echipamente de finisaje, mobilier, tâmplărie şi pardoseli
sau chiar echipamente casnice.
 ipoteca deschisă - în cadrul acestei ipoteci se pot suplimenta sumele fără constituirea uneia noi. Este
utilă pentru asigurarea unor fonduri debitorului ipotecii necesare întreţinerii şi îmbunătăţirii proprietăţii
imobiliare ipotecate.
Această ipotecă este avantajoasă şi pentru creditorul ipotecar, deoarece evită devalorizarea
proprietăţii imobiliare prin degradare sau păstrează nedegradată capacitatea debitorului pentru onorarea
obligaţiilor nemaifolosind credite pe termen scurt pentru întreţinerea în bune condiţii a proprietăţii
imobiliare ipotecate.

 ipoteca pentru finanţarea parţială sau totală a preţului proprietăţii care se ipotechează.
Proprietarul ce doreşte să vândă se constituie în creditor ipotecar şi încheie
actul de vânzare-cumpărare primind simultan ca garanţie ipotecară proprietatea
imobiliară pentru un angajament de plată ulterior.
 ipoteca de acoperire - este o ipotecă secundară (de gradul al II-lea). Aceasta se suprapune peste o
ipotecă principală existentă.
De obicei, debitorul ipotecar avansează o suma aproximativ egală cu diferenţa dintre soldul debitor
al creditului ipotecar iniţial şi suma convenită pentru aranjamentul financiar de acoperire al noului credit
ipotecar.

3.1.2.6. Evaluarea riscului de credit

3.1.2.6.1. Importanţa creditului şi deciziile de finanţare

Creditul reprezintă forma principală de finanţare a tranzacţiilor în care părţile implicate - debitorul
şi creditorul - vor lua deciziile cele mai favorabile. Aceste hotărâri sunt influenţate de următoarele aspecte.

 obiectivele ce speră să se realizeze;

 relaţia anticipată între beneficiile şi costurile aferente proiectului;
 gradul de risc implicat;
 alternativele viabile privind realizarea şi utilizarea.
Decizia creditorului de a avansa fonduri va fi afectată de următoarele elemente de analiză:

 soliditatea proiectului care urmează a se finanţa exprimată prin:

- perspectivele de venituri generate de proiect în favoarea debitorului;
 - rentabilitatea investiţiei;

 condiţiile din care decurg riscurile, în special:

- rata dobânzii;
- puterea de cumpărare.

 evoluţia pieţei căreia se adresează proiectul de investiţie;

 profitul posibil de obţinut din investiţii alternative;
 gradul de certitudine şi favorabilitatea perspectivelor generale şi locale pentru proiectul de
investiţii;
 raportul de interese al momentului pentru lichiditate sau pentru venituri din capitaluri
imobilizate.
Decizia debitorului de a folosi creditul ipotecar se va fundamenta cel puţin pe următoarele
considerente:

 estimările profiturilor obtenabile pe baza resurselor;

 costul resurselor împrumutate comparativ cu veniturile aduse de resursele proprii;
 riscurile implicate de împrumut şi de investiţie;
 protejarea unei poziţii obţinute prin împrumuturi şi investiţii anterioare.
Un ultim, dar foarte important element care va regla cota de economii afectată proiectelor de
investiţii, îl reprezintă interesul public. Acesta îşi manifestă influenţa inclusiv prin intermediul creditului
ipotecar ca mod de mobilizare a resurselor de capital provenite din economii.

3.1.2.6.2. Politica condiţiilor de finanţare

Sub aspectul condiţiilor de finanţare, politica de asigurare a creditelor pentru proiectele de investiţii
se manifestă prin două practici:

 condiţii liberale - prin care se facilitează cu un optimism exagerat opţiunile tuturor părţilor
participante la iniţierea proiectului: investitori, proprietari, utilizatori. Această practică generează un risc
major.
 condiţii conservatoare - prin care se previne efectuarea de operaţiuni riscante, dar care au un
mare dezavantaj, deoarece pot limita dezvoltările în perioadele de avânt economic şi pot prelungi perioadele
de recesiune.

3.1.2.6.3. Politica concurenţei

Se referă la confruntarea dintre proprietăţile existente şi finanţarea uneia noi (eventual prin credit
ipotecar) astfel aducându-se noi competitori pe piaţă.
Manifestarea acestei politici se realizează prin două practici, respectiv:

 protejarea proprietăţilor mai vechi - prin blocarea prin neparticipare a

finanţării proiectelor de investiţii noi cu riscul de a pierde o bună piaţă pentru
investirea fondurilor;
  promovarea proiectelor noi de investiţii, cu riscurile proprii unei noi investiţii, dar în special cu cel
al devalorizării celor existente deja.

3.1.2.6.4. Politica guvernamentală

În vederea finanţării proiectelor de investiţii, politica guvernamentală se

manifestă prin facilităţi sau constrângeri.
În funcţie de evoluţia generală a economiei, spre recesiune sau prosperitate,
statul va încuraja sau dimpotrivă va obstrucţiona implicarea creditului în finanţarea
proiectelor de investiţii printr-o serie de măsuri, asupra:
 ratei dobânzii;
 garanţii;
 concesiunile de terenuri;
 taxele şi impozitele pe proprietăţi şi pe capitalurile reinvestite.

3.1.2.6.5. Politicile creditului

Fie el bancher sau consultant financiar al unei societăţi de creditare, de

economii sau a unei societăţi de asigurări, ori investitori particulari, creditorul
susţine puncte de vedere ce sunt deseori în contradicţie cu cele ale celorlalţi
participanţi la angajamentul financiar.
Investitorii, la rândul lor, se pot afla în divergenţă pentru poziţiile diferite ce
le susţin în legătură cu modul de finanţare, în funcţie de interesele proprii fiecăruia.
Problemele de gestiune specifice finanţării se pot defini în general ca fiind cele de atragere a
economiilor (în volumul cerut) la costuri care să permită încadrarea în parametrii financiari proiectaţi şi în
condiţiile de risc minim controlat.
Deciziile şi programele angajate pentru realizarea unui proiect de investiţii sunt influenţate în
general de modificări anticipate, care de regulă se referă la:

 condiţiile de afacere - cele mai importante fiind nivelurile preţurilor;

 situaţia de pe pieţele de capital - în special nivelele ratei dobânzii;
 activitatea de pe piaţa de capital;
 politicile guvernamentale (inclusiv cele ale administraţiilor locale).

3.1.2.7. Riscurile de creditare

De o deosebită importanţă în gestionarea cu succes a finanţării o are evaluarea

riscurilor creditării şi eficacitatea programelor de suportare a acestora.
 Extrapolând tendinţele generale de teoretizare a riscului în activitatea bancară,
riscurile rezultate din evenimente neprevăzute care trebuiesc administrate în
activitatea bancară sunt:
 riscul general;
 riscul de ţară (riscul valutar);
 riscul de reglementare;
 riscul de tehnologie;
 riscul de subordonare (afiliere);
 riscul de strategie;
 riscul de eficienţă a operării;
 risc de portofoliu (de bilanţ), respectiv risc de insolvabilitate, risc de lichiditate, risc de rată a
dobânzii şi risc de creditare.

3.1.2.7.1. Risc general

Riscul general provine din fenomenele de mare amploare ce se abat asupra unei ţări. Există risc
general al fenomenelor naturale sau ale anumitor cauze globale, care afectează depozite de bilanţ ale
clienţilor băncii. Cauzele globale pot fi de ordin politic sau de ordin economic (marea criză din 1939 şi anii
următori a zguduit profund sistemul bancar).
Analizând cauzele economice ale riscului general, se poate aprecia că o creştere substanţială a
riscului asociat activităţii bancare este rezultatul forţelor din cadrul economic la care fiecare afacere
individuală este expusă.
Bancherul nu poate schimba aceste forţe, ci poate controla expunerea la acestea, controlând cu grijă
expunerea fiecărui tip de activitate pe care o desfăşoară.
Cele cinci elemente cheie ale cadrului economic cărora trebuie să li se dedice atenţia în activitatea
bancară sunt:

 creşterea economică - prin rata creşterii produsului naţional brut. Trebuie urmărită cât de bine poate fi
extinsă această influenţă asupra ciclurilor afacerilor aflate în atenţia băncii;
 rata inflaţiei - care marchează rata schimbării nivelului general al preţurilor în timp;
 rata dobânzilor de piaţă - care interesează ca rată în structura fenomenelor de scadenţă cât şi în structura
riscului.
 activitatea guvernamentală – prin tendinţele politice, politici fiscale şi monetare curente. Iniţiativele
guvernamentale afectează sectoarele industriale şi activitatea firmelor în particular;
 relaţiile internaţionale - prin balanţa de plăţi externe, tratate comerciale, cursul de schimb şi pieţele de
capital internaţionale.

3.1.2.7.2. Riscul de ţară

 Riscul de ţară este riscul asociat împrumutului sau a altor operaţii financiare practicate de instituţiile
de credit internaţionale. Riscul de ţară s-a născut din probabilitatea ca diverşi debitori din ţări considerate
că fac faţă angajamentelor pot deveni incapabili de a le onora sau că autorităţile monetare dovedesc
incapacitate în a transforma sumele ce corespund serviciului datoriei în valuta în care este exprimat.

În acest sens, pragul anului 1990 a fost marcat de iniţiative care să permită
statelor debitoare să-şi reducă suma datoriei utilizând scăderea cotelor pe care
titlurile de credit o cunosc pe piaţa secundară de capital.
Riscul de ţară este abordat, de regulă, dintr-o dublă perspectivă, cea economică şi cea politică.
Perspectiva politică a riscului de ţară exprimă probabilitatea ca o ţară să nu dorească sau să nu
poată să înapoieze banii primiţi sub formă de împrumut din motive politice. Sunt astfel afectate, în primul
rând, împrumuturile guvernamentale şi cele ale întreprinderilor publice şi mai puţin întreprinderile private.
De exemplu, ne putem confrunta cu o astfel de situaţie în cazul înlocuirii unui guvern prin lovitură de stat.
Perspectiva economică exprimă probabilitatea ca ţara debitoare să nu poată restitui împrumutul
din cauza unei situaţii economice precare. O formă a acestui risc o constituie, de exemplu, scăderea sub
nivel minim admisibil a încasărilor în valută ale unei ţări.
Riscul de ţară, prin numărul mare al indicatorilor care servesc la aprecierea lui, cumulează şi
exprimă în mod sintetic totalitatea riscurilor care se manifestă într-o economie. În acelaşi timp, varietatea
riscurilor corespunzătoare diferitelor niveluri de abordare ale unei economii naţionale conduce la un larg
palier pentru aprecierea riscului de ţară.

3.1.2.7.3. Risc de reglementare

Riscul de reglementare se referă atât la schimbări neaşteptate ale

reglementărilor şi legislaţiei bancare, cât şi la adoptarea unei poziţii fără rigurozitate
din partea băncilor, acestea împiedicându-le să acţioneze eficient şi în siguranţă.
Riscul de reglementare surprinde capacitatea societăţilor bancare de a-şi integra regulamentele de
funcţionare şi principiile cuprinse în strategiile acestora, în cadrul creat de standardele internaţionale, dar
şi în cadrul creat de reglementările sistemelor bancare naţionale.
Alegerea unor alternative individuale expun băncile la o apreciere necorespunzătoare din partea
comunităţii bancare internaţionale şi de asemenea din partea clienţilor. Standardele care reglementează
activitatea bancară, la care societăţile bancare se pot asocia sau nu (ceea ce nu este indicat), conduc la
recunoaşterea reciprocă a sistemelor de autorizare şi supraveghere.
Adoptarea acestor standarde conferă societăţilor bancare condiţiile de a desfăşura relaţii de
colaborare, de corespondenţă şi plăţi internaţionale.
Standardele bancare stabilite de Uniunea Europeană au devenit cunoscute pe plan internaţional,
atât de către ţările membre ale Uniunii Europene, cât şi de cele aspirante la Uniunea Europeană.
 Scopul principal al reglementărilor existente este de a armoniza legile şi reglementările pentru
instituţiile bancare astfel încât să poată fi înfiinţate şi să poată opera liber sub o supraveghere adecvată.
Au fost create trei documente în care sunt precizate standardele privind desfăşurarea activităţilor
bancare.
Primul pas a fost făcut în 1977, prin adoptarea Primei directive de Coordonare Bancară care a
definit conceptul de “instituţie de credit” şi a precizat condiţiile necesare pentru acordarea autorizaţiei în
domeniul bancar.
Al doilea moment important l-a constituit întâlnirea de la Basel (Elveţia), din decembrie 1987, a
guvernatorilor băncilor centrale din ţările “Grupului celor 10”, când s-a semnat un acord privind criteriile
ce trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci, acord cunoscut sub
denumirea de Convenţia de la Basel.

În convenţie a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul minim de
capital pe care trebuie să-l aibă o bancă (în funcţie de dimensiunea şi mărimea
riscului aferent activelor sale) şi modul de stabilire a indicatorului de adecvare a
capitalului.
Semnificativă a fost definirea indicatorului de adecvare a capitalului, care este
exprimat de relaţia:

Capitalul primar ajustat

lac 
Active ajustate in functie de risc

unde:
lac - indicator de adecvare a capitalului
Capital primar ajustat = Capital primar de bază + Capital primar limitat –
Deduceri
Active ajustate funcţie de risc = Suma (ponderi de risc*active) + Suma
(ponderi de risc * factori de conversie *
solduri extrabilanţiere)
Valoarea lac minimă este de 5,5%.
Activele cu risc sunt definite ca fiind acele active care pot determina pierderi pentru bancă.
Pentru a calcula valoarea activelor ajustate funcţie de risc se utilizează o scală a riscului. Cu cât
riscul unui activ este mai mare, cu atât este mai mare procentul atribuit riscului. Astfel numerarul este
ponderat cu 0%, creanţele cu scadenţă mai mică de un an, de încasat de la bănci străine se ponderează cu
20% iar creditele garantate cu ipotecă asupra imobilelor se ponderează cu 50%.
Principalele prevederi ale Convenţiei de la Basel referitoare la adecvarea capitalului sunt:

 capitalul de bază al unei bănci (capital de rang I şi capital de rang II) trebuie să reprezinte 8% din
totalul activelor ajustate funcţie de risc;
  capitalul de rang I (capitalul social + rezervele declarate) trebuie să reprezinte 50% din capitalul de
bază al băncii;
 capitalul de rang II (rezerve nedeclarate + rezerve de reevaluări + titluri debitoare) trebuie să
reprezinte restul capitalului de bază;
 în aprecierea indicatorului de adecvare a capitalului se pot considera şi elemente extrabilanţiere
(precum garanţiile).
Urmare a Convenţiei de la Basel, majoritatea băncilor respectă reglementările privind capitalul
adecvat ca standard minim.
Ultimul document ce statuează standarde bancare internaţionale este A Doua Directivă de
Coordonare Bancară, adoptată în 1989 şi care a devenit operaţională în 1993, odată cu “piaţa unică”.
Principalele elemente indicate de A Doua Directivă sunt:

 capitalul minim necesar de 5 milioane ECU pentru bănci; pentru băncile mici se fac provizioane
speciale;
 principii de garantare pentru ţările gazdă a dreptului de control asupra
lichidităţii;
 stabilirea unei licenţe bancare unice pentru a permite activităţi oriunde în cadrul Uniunii Europene,
care se bazează pe “controlul ţării gazdă” şi “recunoaştere mutuală”;
 provizioane pentru monitorizarea persoanelor fizice şi juridice care deţin o parte importantă din
acţiunile băncii;
 controale asupra participării pe termen lung a băncilor în firmele non-financiare.
A Doua Directivă este însoţită de două recomandări asupra expunerii mari la risc şi asupra asigurării
depozitelor. De asemenea, aduce propuneri de directive pentru reorganizare, fonduri proprii, indicatori de
solvabilitate, şi contabilitate pentru sucursale străine.
În ceea ce priveşte expunerea mare la risc, instituţiile de credit trebuie:

 să nu accepte o expunere pe client sau grup de clienţi corelaţi mai mare de 40% din fondurile
proprii;
 să asigure depozitele în toate ţările, cu obligativitatea ca sucursalele instituţiilor ce au sediul central
în afara teritoriului naţional să se conformeze sistemelor de garantare a depozitelor din ţara gazdă.
Acest proces de standardizare a activităţii bancare s-a accelerat, s-au creat standarde pentru
conducerea prudentă a instituţiilor financiare, dar care nu au interferenţă directă cu mecanismul preţurilor
şi nici nu prohibitează transmiterea serviciilor financiare, aceste tendinţe fiind restrânse şi adaptate la noul
mediu concurenţial.

3.1.2.7.4. Risc de tehnologie

Noile perspective ale sistemului bancar indică faptul că băncile investesc în tehnologia pentru
acumularea de date, în scopul obţinerii unui avantaj competitiv în operativitate, extinderea activităţii,
eficienţă şi mai ales în evaluarea cazurilor de creditare riscante.
În partea anterioară am ilustrat calitatea băncilor de producători de informaţie superioară,
comparativ cu celelalte surse informaţionale de pe piaţa financiară. Băncile au un avantaj datorită capacităţii
de a oferi informaţie corelată cu alte servicii apreciate de clienţi, cum ar fi tranzacţii de cont, consultanţă şi
confidenţialitate.

În condiţiile majorării explozive a volumului de operaţiuni şi desfăşurării

ample în teritoriu a reţelei de sucursale, filiale, agenţii, şi reprezentanţe, activitatea
implică utilizarea pe scara largă a informaticii şi telecomunicaţiilor.
Noile tehnologii informatice, hardware, software, şi de telecomunicaţie se integrează în sistemele
informatice bancare. Eforturile financiare pentru a implementa aceste tehnologii sunt permanente şi
susţinute şi în sistemul bancar românesc.
Reticenţele, lipsa de oportunitate şi nehotărârea în implementarea sistemelor integrate informatice,
bazate pe suportul tehnic al conceptului de clădiri inteligente, înzestrate cu reţele eficiente de calculatoare,
reţele voce-date, platforme hardware de comunicaţie (în condiţii de maximă securitate), software competitiv
de gestiune, management şi nu în ultimul rând sisteme expert, pot constitui întârzieri şi slăbiciuni în noul
mediu concurenţial bancar.
Prelucrarea, gestiunea, sinteza şi managementul informaţiilor de calitate superioară produse de
bănci trebuie să constituie coloana vertebrală a constituirii sistemelor informatice integrate.
În perfectă legătură cu mediul informaţional creat se află procesul continuu de dezvoltare a
produselor bancare noi, bazate pe aceste tehnologii, care să vină în întâmpinarea clienţilor, a necesităţilor
crescânde şi diversificate ale acestora, dar mai ales a îmbunătăţirii calităţii serviciilor puse la dispoziţia
acestora.
Riscul de a rămâne în urma acestor facilităţi şi suporturi de eficientizare, poate fi diminuat prin
adoptarea performanţelor deja atinse în:

 sisteme electronice de transfer al fondurilor;

 reţele internaţionale interbancare de transfer al fondurilor( ex. SWIFT);
 sisteme expert de analiză;
 sisteme de credit-scoring.
Sistemele expert au aplicaţie în activitatea bancară pe multiple planuri:

 stabilirea deciziei privind acordarea creditului;

 analiza financiară legată de procesul de creditare;
 creşterea precauţiei privind plăţile;
 optimizarea plasamentelor şi vânzării produselor financiare.
Din sursele parcurse, a rezultat că în anul 1990, 44% din băncile comerciale dezvoltau şi exploatau
sisteme expert. O treime din instituţiile financiare considerau la acea dată, strategic şi vital, de a investi în
acest domeniu, şi, în funcţie de intenţii, se consideră necesară şi posibilă o creştere de 4 ori a acestei
activităţi faţă de anii trecuţi.
Alte riscuri ale creditării pot fi:

 riscul de majorare a costurilor. Acesta se manifestă prin apariţia necesităţii de refinanţare a

creditului cu depăşirea ulterioară a beneficiului obtenabil.
În acest caz se va analiza foarte atent pentru ca planificarea acordării tranşelor de credit să fie foarte
bine armonizată cu programul de realizare a investiţiei.
Totodată, se va urmări ca eşalonarea rambursării să fie foarte bine adaptată nevoilor şi capacităţii
financiare a împrumutatului.
  riscul nerealizării venitului ce susţine rambursarea. Aceste venituri pot avea cel puţin două surse:
venituri generate de realizarea obiectivului creditat sau de alte venituri ale debitorului.
Deşi, la prima vedere pare a fi un risc al debitorului, totuşi creditorul suportă şi el un risc major
prin posibilitatea împrumutatului de a intra în incapacitate de plată şi trecerea la executarea silită a
garanţiilor.

 riscul diminuării valorii garanţiilor. Efectele acestui risc apar doar în cazul în care debitorul se află
în incapacitate de plată şi se ajunge în situaţia executării silite a garanţiilor. Dacă valoarea acestora s-a
diminuat simţitor poate apărea situaţia în care nu se pot acoperi creditul, dobânda, penalizările, sau
cheltuielile de executare silită.
 alte riscuri. Aceste riscuri se referă la calamităţi naturale, conflicte armate, accidente (incendii,
inundaţii, explozii). În funcţie de cauzele întâmplării lor, evenimentele pot fi urmare a unor acţiuni sau
inacţiuni ale persoanelor fizice produse cu premeditare sau accidental, ori numai a unor accidente.

3.1.2.8. Protejarea la risc

Se poate vorbi de mai multe feluri de risc.

Există un risc al proprietăţii, al pieţei, un risc juridic, administrativ, risc credit-valoare sau a
împrumutului.
Acţiunile ce se pot întreprinde împotriva riscurilor pot fi grupate astfel:

 împărţirea riscului, adică segmentarea între părţile implicate;

 sindicalizarea finanţării - asocierea în acţiunea de asigurare a finanţării;
 asigurarea riscului - implicarea unor terţe persoane specializate;
 transferul riscului - atragerea unor garanţii colaterale.
În vederea reducerii riscului în creditare pot fi luate unele măsuri, cum ar fi:

 unele credite pot conţine penalizări plătite anticipat (ca un cost al refinanţării);
 se prevăd modificări anticipate ale ratelor de dobândă variabilă;
 pentru riscul nerealizării veniturilor care susţin rambursarea creditului se pot stabili metode de
rambursare flexibilă adaptabile potenţialului financiar al debitorului;
 pentru riscul diminuării valorii garanţiilor, creditorii vor solicita ipotecarea pentru credite la valori
previzibil a se realiza pe piaţa acestora.

3.1.2.9. Modalităţi şi grafice de rambursare a creditelor

În oricare din modalităţile de rambursare, creditele pot fi acordate cu dobândă

fixă sau cu dobândă variabilă, în sensul că, la perioade previzibile dobânda se poate
indexa după unele criterii prestabilite sau pentru anumite intervale se pot hotărî de
la început diferite rate ale dobânzii.

3.1.2.9.1. Credit rambursat cu anuităţi

 Această modalitate de rambursare a creditelor este cunoscută în literatura de
specialitate americană sub denumirea de “amortizarea creditului” şi fiecare anuitate
cuprinde câte o sumă ce reprezintă dobânda şi o alta ce reprezintă împrumutul.
Datele pentru care se întocmeşte graficul de rambursare a creditului sunt
următoarele:
Valoarea creditului S = 100.000 u.m.
Durata rambursării
t = 12 unităţi de timp
Rata dobânzii
5% pe unitatea de timp
Modul de rambursare
plăţi posticipate la unitatea de timp

Calcului anuităţii se face cu ajutorul formulei:

I1  i t
A  S
1  i t  1

în care :
i – rata dobânzii
A – reprezintă valoarea anuităţii de rambursat
Graficul de rambursare a creditului se prezintă astfel:
 Perioada Anuitatea Dobânda Rambursarea Sold credit
1 11282,5 5000 6282,5 93717,5
2 11282,5 4686 6596,5 87120,0

3 11282,5 4356 6926,5 80193,5

4 11282,5 4010 7272,5 72921,5

5 11282,5 3646 7636,5 65284,5

6 11282,5 3264 8018,5 57266,5

7 11282,5 2863 8419,5 48846,5

8 11282,5 2442 8840,5 40006,5

9 11282,5 2000 9282,5 30724,5

10 11282,5 1536 9746,5 20978,0

11 11282,5 1049 10233,5 10744,5

12 11282,5 538 10744,5 -

TOTAL 135390 35390 100000 -

Se observă că soldul creditului la anul 12 a devenit “zero”.

3.1.2.9.2. Credit cu rambursare integrală la sfârşitul perioadei de

acordare

În cazul acestui tip de rambursare suma ce trebuie să se achite la scadenţă va cuprinde atât
rambursarea creditului primit cât şi dobânda compusă aferentă.

3.1.2.9.3. Credit cu rambursare constantă şi dobânda la sold

În cazul acestui mod de rambursare a creditului se plăteşte periodic, aşa cum se stabileşte prin
contract o sumă care diferă de la o perioadă la alta, fiind mai mare la început şi din ce în ce mai mică spre
sfârşitul rambursării.
Această sumă cuprinde rambursarea constantă şi dobânda calculată la soldul rămas de rambursat al
creditului pe baza relaţiei de dobândă simplă.
Datele pentru care se întocmeşte graficul de rambursare a creditului sunt următoarele:
Valoarea creditului S = 10.000 u.m.
Durata rambursării t = 5 unităţi de timp
Rata dobânzii 10% pe unitatea de timp
Modul de rambursare plăţi posticipate la unitatea de timp

Perioada Sold credit Rambursarea Dobânda Total rata

1 10000 2000 1000 3000

2 8000 2000 400 2400

3 6000 2000 300 2300

4 4000 2000 200 2200

5 2000 2000 100 2100

TOTAL - 10000 2000 12000

Formula folosită pentru calculul sumei de rambursat S  este:

S  S  1  i t  100001  0,15 ,

unde: S – valoarea creditului

i – rata dobânzii
t – numărul de ani de rambursat

3.1.2.9.4. Credit inversat purtător de anuităţi

Modalitatea de rambursare a acestui tip de credit realizează o facilitate pentru

debitor în sensul că acesta va avea de plătit efectiv în fiecare perioadă o suma mai
mică cu dobânda care i se acordă la un depozit colateral pe care acesta şi-l constituie
simultan contractării creditului. Calculul dobânzii la depozit se face pe baza relaţiei
de dobândă simplă iar pentru credit dobânda se calculează pe bază de anuitate la
sold. Totuşi, se pot conveni între cele două părţi ale contractului şi orice alt fel de
combinaţii de rambursare a creditului şi de acordare a dobânzii la depozit.
Pentru graficul de rambursare următor, întocmit cu acordarea dobânzii la unitatea de timp şi plata
dobânzii la credit calculată la soldul acestuia din returnarea în rate constante, datele avute în vedere au fost:

Valoarea creditului S = 200.000 u.m.

Durata rambursării t = 10 unităţi de timp
Rata dobânzii la credit 5% pe unitatea de timp
Modul de rambursare plăţi posticipate la unitatea de timp
Valoarea depozitului 100.000 u.m.
Durata depozitului 10 unităţi de timp
Rata dobânzii la depozit 10% pe unitatea de timp

Graficul de rambursare a creditului se prezintă astfel:

Perioada Sold credit Rambursa-re Dobândă Total Dobânda Total de

credit credit depozit plată
1 200000 20000 10000 30000 10000 20000

2 180000 20000 9000 29000 10000 19000

3 160000 20000 8000 28000 10000 18000

4 140000 20000 7000 27000 10000 17000

5 120000 20000 6000 26000 10000 16000

6 100000 20000 5000 25000 10000 15000

7 80000 20000 4000 24000 10000 14000

8 60000 20000 3000 23000 10000 13000

9 40000 20000 2000 22000 10000 12000

 10 20000 20000 1000 21000 10000 11000

TOTAL - 20000 55000 255000 100000 155000

3.1.2.9.5. Credit rambursabil la scadenţă prin încasarea sumelor

dintr-un contract de asigurare

Această modalitate de rambursare a creditelor este foarte avantajoasă atât pentru debitor cât şi
pentru creditor, deoarece se preiau de către asigurator o mare parte din riscurile generale de accidentele
civile. Totodată, primele de asigurare pe care le plăteşte debitorul se capitalizează la asigurator, iar la
scadenţă sunt utilizate la rambursarea diferenţei de credit restant faţă de creditor.
Calculul dobânzii şi rambursarea creditului se face prin una din metodele cunoscute, fie cu anuităţi,
cu rambursare liniară şi dobânda calculată la soldul creditului, fie cu rambursarea integrală la sfârşitul
perioadei de acordare.

Primele de asigurare se plătesc periodic, iar returnarea capitalului acumulat se

face la sfârşitul perioadei de asigurare. În acest caz, se va deduce din obligaţiile de
rambursare periodică sumele care se plătesc pentru asigurare şi se capitalizează până
la sfârşitul perioadei de acordare, această sumă urmând să fie acoperită cu cea
acumulată din primele de asigurare, dacă nu s-a întâmplat evenimentul asigurat, iar
perioada de acordare a creditului coincide cu cea de asigurare.
Pentru situaţia în care, se produce evenimentul asigurat, despăgubirile ce urmează a fi încasate de
la asigurator vor folosi, pe baza unei cesiuni de creanţă, la rambursarea datoriilor debitorului faţă de
creditorul care a acordat împrumutul.

3.1.2.9.6. Credit cu rambursare flexibilă

Orice combinaţie a modalităţilor de rambursare a creditelor prezentate, în funcţie de convenţiile

dintre creditor şi debitor poate defini un credit cu rambursare flexibilă.
Astfel, este posibil ca în graficul de rambursare a unui credit cu anuităţi să fie inclus de la un anumit
moment dat un mod de rambursare integrală la sfârşitul perioadei de acordare sau un mod de rambursare
cu dobânda calculată la sold.
În aceste cazuri, trebuie acordată o atenţie deosebită recalculării dobânzii pentru perioada cât s-au
făcut rambursări în sume constante (anuităţi), deoarece pentru aceste perioade trebuie recalculată dobânda
datorată.

3.1.3. Achiziţii de obiecte de investiţii în rate

 Mobilizarea surselor proprii de finantare are loc si in cazul achiziţiei
obiectelor de investiţii în rate.
Contractele de vânzare cumpărare în rate se încheie, de obicei, între furnizor
(producător, importator ) şi beneficiar. Acestea se aseamănă în mare parte cu un
contract de credit, diferenţele constatându-se în ceea ce priveşte formularistica, de
obicei mai simplă, şi lipsa unor condiţii impuse de bancă (de exemplu vechimea
colaborării dintre finanţator şi beneficiar).
În România există numeroase instituţii financiare care creditează
achiziţionarea în rate a unor mijloace fixe. Această creditare se realizează în general
prin convenţii bilaterale semnate cu distribuitorii sau direct cu producătorii.
Condiţia de bază a acceptării creditării este ca venitul solicitantului, respectiv
venitul fiecărui girant, să acopere dublul sumei compuse din rată plus valoarea
dobânzii calculată pentru prima lună de plată. Dacă venitul solicitantului nu
întruneşte acest minim, el poate fi «completat» de venitul unei persoane plătitoare
(«girant plătitor» sau «girant co-debitor»). Condiţia este ca jumătate din venitul
cumulat să depăşească rata +dobânda. Aceste condiţii diferă de la finanţator la
finanţator.
În vreme ce condiţiile de creditare nu diferenţiază prea mult ofertele,
elementele ce caracterizează dobânda sunt definitorii. Din acest punct de vedere,
sistemul practicat de bănci se deosebeşte fundamental de cel al altor instituţii de
finanţare.
Băncile aplică o dobândă la sold; calculul acesteia se raportează permanent la
suma rămasă de restituit (Suma rămasă de restituit = cost produs – avans – rate
achitate – plăţi anticipate). Dobânda este fluctuantă, ceea ce înseamnă că valoarea ei
poate suporta modificări pe parcursul derulării creditului.
Alte instituţii nu operează cu dobândă, ci cu un coeficient de creştere, diferit
ca valoare în funcţie de sistemul de rate ales: 21% la 4 luni, 30% la 6 luni, 60% la
12 luni, 94% la 18 luni. Valoarea coeficientului este una fixă, rămânând aceeaşi pe
toată durata contractului. Valoarea ratei lunare = valoarea finanţată / coeficient.

3.1.4. Leasingul

Succesul cunoscut de leasing pe plan internaţional este strâns legat de

legislaţia fiscală din respectivele ţări, legislaţie care a conferit acestuia o serie de
avantaje, cum ar fi:
 finanţarea în totalitate a investiţiilor destinate achiziţiei de echipamente, ceea
ce determină un efort financiar propriu redus. Astfel, resursele financiare
suplimentare pot fi folosite în alte proiecte de investiţie sau pur şi simplu pentru
menţinerea unor lichidităţi sporite;
  leasingul se dovedeşte o alternativă perfectă pentru obţinerea de utilaje de o
înaltă complexitate şi tehnicitate, la care uzura morală are o pondere foarte mare,
permiţând schimbarea operativă a unor utilaje depăşite moral;
 rapiditatea procesului de aprobare a operaţiunii precum şi politica flexibilă a
societăţilor de leasing în domeniul garanţiilor;
 operaţiunile contabile aferente contractului de leasing la beneficiar presupun
doar înregistrarea pe cheltuieli a chiriilor (redevenţelor), ceea ce face ca bilanţul
firmei să nu se modifice şi să existe posibilitatea contractării unor credite bancare;
 mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a
cheltuielilor.
Pentru furnizori, leasingul este avantajos deoarece:
 permite promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorii având posibilitatea
să realizeze, pe lângă exportul tradiţional, şi pe cel în leasing;
 leasingul atrage noi beneficiari care nu au puterea financiară de a cumpăra
integral utilajul respectiv şi nici posibilitatea contractării unui credit clasic;
 poate avea un rol promoţional, în situaţia în care echipamentul este mai întâi
închiriat pentru a-l convinge pe client de randamentul său, în cazul unui rezultat
pozitiv acesta achiziţionând echipamentul.
Printre dezavantajele leasingului putem menţiona:
 leasingul este eficient doar în condiţiile în care se poate exploata utilajul pe
toată durata contractului de leasing; nefuncţionarea acestuia în această perioadă,
datorată în principal lipsei comenzilor, aduce pierderi beneficiarului;
 în cazul în care societatea beneficiară ar putea obţine un credit bancar în
condiţii avantajoase, costul leasingului ar fi mai ridicat;
 bunul ce face obiectul contractului nu se află în proprietatea beneficiarului,
fapt ce împiedică vânzarea acestuia pe durata contractului de leasing, iar
subînchirierea poate fi realizată doar cu acordul proprietarului, respectiv al societăţii
de leasing;
 leasingul înstrăinează doar folosinţa, conservând proprietatea, deci bunurile
furnizorului pot fi deteriorate prin utilizare necorespunzătoare, după prima închiriere
fiind posibil ca utilajul să nu-şi mai găsească alţi utilizatori.
Atât în cazul contractului de leasing cât şi în cazul contractelor de vânzare-
cumpărare în rate, finanţatorii nu au o putere financiară foarte mare, aceştia apelând
la serviciile de finanţare ale unei bănci. Acest lucru se reflectă prin practicarea unor
procente de dobândă foarte mari. Cu toate acestea, având în vedere avantajele sale,
contractele de leasing pot fi mult mai eficiente decât contractele de credit bancar.
Contractul de închiriere, chiar dacă nu este o formă de finanţare a
investiţiilor (bunul nu poate ajunge în proprietatea beneficiarului) este totuşi util în
asigurarea bunurilor a căror valoare este ridicată, dar a căror utilizare nu are
caracter permanent (sau cel puţin acest caracter nu este încă definit la momentul
încheierii contractului). Dacă în cazul contractului de leasing (care în primă fază
poate fi considerat un contract de închiriere), chiria (redevenţa) se stabileşte în
funcţie de preţul de achiziţie al bunului şi de o serie de elemente predefinite
(dobânda, profit, TVA etc.), în cazul contractului de închiriere, chiria se stabileşte
strict în funcţie de condiţiile de piaţă şi reprezintă contravaloarea dreptului de
folosinţă.
Un alt aspect, poate cel mai important, care deosebeşte contractul de
închiriere de toate celelalte forme de finanţare prezentate (surse proprii, contract de
credit, vânzare-cumpărare în rate, leasing) este faptul că, bunul nu va trece
niciodată în proprietatea beneficiarului. Acest lucru duce pe termen scurt la un cost
mai redus al finanţării.
Astfel, dacă activitatea pe care dorim să o desfăşurăm nu are un caracter
permanent sau dacă, într-o primă fază este vorba doar de o testare a pieţei (există
un risc mare al eşecului activităţii), atunci contractul de închiriere este mai
avantajos. În schimb, dacă activitatea se va desfăşura pe o perioadă mai
îndelungată, costurile aferente contractului de închiriere vor putea depăşi costurile
celorlalte forme de finanţare a investiţiilor.