Contabilitatea ca ştiinţă normativă se bazează pe trei categorii de norme:

1. norme referitoare la exercitarea profesiei contabile liberale care se referă la etica

profesională, comportarea deontologică si la asigurarea independenţei contabililor;
2. norme generale deduse din obiectivele şi principiile contabilităţii pe baza cărora se urmăreşte
asigurarea armonizării practicii contabile la nivel naţional şi internaţional;
3. norme de detaliu care trebuie respectate cu ocazia aplicării tehnicilor contabile şi cu ocazia
controalelor de calitate exercitate asupra informaţiilor contabile de către auditorii contabili sau de către
alte organe.
Normele contabile, în calitatea lor de reguli mai mult sau mai puţin precise de înregistrare, de
clasificare şi de prezentare a informaţiilor contabile, sunt reunite şi sistematizate sub forma:
a. planului contabil naţional;
b. cadrului contabil conceptual (general).

a. Planul contabil naţional

Primul plan contabil, care a influenţat normalizarea contabilităţii din numeroase ţări, a fost elaborat
în anul 1927 de către economistul german Eugen Schmalenbach1.
Planul contabil naţional, de regulă cuprinde:
1. Un ansamblu de principii, procedee şi reguli (explicite şi implicite) privind organizarea
contabilităţii;
2. O listă de conturi reunite şi clasificate într-un sistem de conturi sau plan de conturi precum şi
recomandări sau precizări privind utilizarea lor în funcţie de conţinutul lor economic şi funcţia lor
contabilă, aşa cum se va arăta în capitolul următor al prezentului manual.
3. Un vocabular contabil.
Planurile contabile naţionale au fost elaborate, de regulă după o concepţie preponderent inductivă
(de la particular la general). Acest demers se derulează de regulă în cinci etape, astfel:
1) Observarea practicilor contabile şi identificarea nevoilor de informaţii;
2) Formularea obiectivelor contabilităţii;
3) Elaborarea normelor contabile şi a procedeelor necesare pentru atingerea obiectivelor;
4) Validarea normelor (acceptate sau impuse);
5) Constituirea Planului contabil naţional ca un sistem coerent.
b. Cadrul contabil conceptual (general) al contabilităţii
Mecanismul normalizării contabile diferă în funcţie de tradiţia, cultura şi mediul economic al
diferitelor grupuri de ţări.
În SUA, după criza economică din perioada 1929-1933 s-a ajuns la concluzia că informaţiile
prezentate de societăţile comerciale erau insuficiente, lipsite de relevanţă, prea optimiste şi adesea prea
înşelătoare. Ca urmare, investitorii acuzau contabilitatea de pierderile suferite. Practicile contabile mascau
situaţia reală a întreprinderilor aflate în dificultate.
Pentru întocmirea situaţiilor financiare societăţile comerciale americane se supuneau legislaţiei
statelor respective şi nu unei legislaţii federale, şi ca urmare se practica o multitudine de metode
contabile. Criza din 1929-1933 a fost nu numai o criză economică şi financiar-bancară, ci şi o criză a
calităţii informaţiilor furnizate de contabilitate2,la fel ca și în actuala criză.
Pentru remedierea acestei situaţii, în SUA au fost create mai multe instituţii, consilii şi comitete.
Instituţiile americane şi în special FASB au reuşit să grupeze şi să delimiteze, mai întâi normele care
corespund celei mai bune practici contabile, cunoscute sub denumirea „Principii contabile general
acceptate” (GAAP).

1
Eugen Schmalenbach, Grundlagen dynamischer Bilanzleher, Köln, 1919.
2
Niculae Feleagă, Sisteme contabile contabile comparate, ediţia a II-a, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1999, p. 152.
 La început, aceste principii (care de fapt erau norme contabile) aveau un caracter descriptiv,
prezentând cele mai bune metode, procedee şi practici contabile care erau acceptate atât de un număr
mare de întreprinderi cât şi de organismele care se preocupau de normalizarea contabilităţii.
Sub influenţa cadrului conceptual elaborat de către FASB, în anul 1989 Comitetul pentru
Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASC) a publicat Cadrul general pentru întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare, care este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „Cadrul
conceptual”, în Franţa sau „Cadrul general”, în România.
Acest cadru conceptual (general) încearcă sa armonizeze concepţiile americane cu culturile
contabile ale altor grupuri de ţări şi, în special, cu Directivele Uniunii Europene.
„Dacă contabilitatea răspunde fără doar şi poate unei nevoi universale de a înregistra schimburile
economice, oricare ar fi natura acestora, ea nu poate avea pretenţia că e universală…”345. În acest sens,
cadrul general (conceptual) constată că situaţiile financiare prezintă diferenţe de la o ţară la alta datorită:
a) Circumstanţelor sociale, economice şi juridice ale fiecărei ţări.
Convenţiile contabile nu au o valoare universală în timp şi spaţiu, deoarece ele s-au cristalizat în
epoci diferite şi în ţări diferite şi, ca urmare, sunt influenţate de specificul acestor epoci sau ţări. În aceiaşi
timp, aceste convenţii contabile sunt interpretate diferit prin legislaţiile naţionale, iar practicienii au o
marja de libertate în alegerea şi aplicarea lor.
Procesul de armonizare internaţională a contabilităţii este un proces evolutiv, dependent de
globalizarea economiilor, de creşterea fluxurilor internaţionale de capitaluri şi mărfuri. Dacă
întreprinderile îşi întocmesc situaţiile financiare după diferite norme contabile (europene, americane etc.),
atunci aceste documente pot deruta investitorii, pot fi o frâna în dezvoltarea burselor de valori
internaţionale şi a globalizării şi determină creşterea cheltuielilor cu retratarea informaţiilor contabile în
funcţie de cerinţele diferitelor burse de valori sau a altor categorii de utilizatori.
Generalizarea aplicării conceptelor internaţionale de contabilitate este încetinită datorită
diferenţelor lingvistice şi a rezistenţei unor guverne care nu împărtăşesc reglementările internaţionale de
contabilitate influenţate semnificativ de concepţiile anglo-saxone şi care nu corespund specificului ţărilor
respective.
b) Necesităţilor particulare de informare a diferitelor categorii de utilizatori Aceste necesitaţi
sunt foarte variate, adeseori contradictorii si în continuă modificare, în aceste condiţii, cadrul conceptual
încearcă să soluţioneze aceste divergenţe, să asigure prin compromis respectarea principiului unicităţii
bilanţului şi a contului de rezultate.
În ţările anglo-saxone se consideră că utilizatorul privilegiat este investitorul bursier care doreşte
să cunoască, în primul rând, fluxurile viitoare de trezorerie şi care priveşte contabilitatea ca pe un
instrument necesar pentru fundamentarea deciziilor economice (când sa cumpere, sa păstreze sau să vândă
instrumentele financiare). În ţările Europei continentale sunt privilegiaţi creditorii şi administraţiile
fiscale, care impun aplicarea „prudenţei contabile” şi care privesc contabilitatea ca pe un mijloc de control
şi ca o probă în justiţie.
Aceste diferenţieri au dus la:
- cerinţe diversificate de informaţii contabile incluse în structura situaţiilor financiare;
- formularea de definiţii diferite pentru caracterizarea elementelor situaţiilor financiare (active,
datorii, capitaluri proprii, venituri, cheltuieli);
- utilizarea de criterii diferite pentru recunoaşterea (constatarea) si evaluarea elementelor situaţiilor
financiare în Bilanţ sau în Contul de rezultate.
În prefaţa acestui „Cadru general” se precizează că: „întreprinderile din întreaga lume întocmesc
situaţii financiare pentru a fi prezentate utilizatorilor externi. Deşi astfel de situaţii financiare pot părea
similare de la o ţară la alta, există diferenţe (s.n.) care pot fi cauzate de o varietate de factori sociali,
economici şi juridici, precum şi de faptul că anumite ţări, în momentul stabilirii cerinţelor naţionale, au
avut în vedere necesităţile diverşilor utilizatori ai situaţiilor financiare.”

3
B. Colasse, op. cit., p. 124.
 IASC/IASB consideră că atenuarea acestor diferenţe, armonizarea reglementărilor (standardelor
şi/sau a normelor) şi procedurilor contabile „se poate realiza cel mai bine punându-se accentul pe
întocmirea situaţiilor financiare (s.n.) ce au ca scop furnizarea unor informaţii utile pentru adoptarea
deciziilor economice”.
Până în prezent, cadrul general elaborat de către IASC are mai mult un rol teoretic, doctrinar, care
se referă în special la marile întreprinderi cotate la diferite burse de valori. El reprezintă, în acelaşi timp, o
bază de referinţă (nu o normă) pentru ţările mai puţin dezvoltate, care sunt invitate să-şi elaboreze
propriile norme contabile, în funcţie de această bază teoretică.
Cadrul general (conceptual) precizează că:
a) guvernele pot stabili cerinţe sau obiective suplimentare referitoare la situaţiile financiare;
b) în situaţia în care există conflicte între „Cadrul general” şi Standardele Internaţionale de
Contabilitate (IAS), cerinţele IAS primează asupra cerinţelor „Cadrului general”. Consiliul IAS se
orientează după „Cadrul general” la elaborarea standardelor viitoare şi la revizuirea celor existente, astfel
încât numărul cazurilor de conflict dintre „Cadrul general” şi IAS se va diminua;
c) dacă nu există nici un IAS/IFRS relevant, administratorii întreprinderilor vor elabora politici
contabile în acord cu „Cadrul general”, astfel încât informaţiile furnizate prin situaţiile financiare:
- să reprezinte fidel rezultatele şi poziţia financiară a întreprinderii;
- să reflecte realitatea economică a tranzacţiilor şi evenimentelor şi nu numai forma legală a
acestora;
- să fie imparţiale;
- să fie prudente;
- să prezinte toate aspectele semnificative.
Situaţiile financiare întocmite în conformitate cu acest cadru general şi pe baza IAS/IFRS sunt utile
celor şapte categorii de utilizatori externi, precum si managementului propriu al întreprinderilor. Pe baza
acestor informaţii armonizate, utilizatorii externi adoptă deciziile economice pentru:
a) a hotărî când să cumpere, să păstreze sau să vândă o investiţie de capital (acţionarii, investitorii
şi consultanţii lor);
b) a evalua răspunderea sau gestionarea managerială;
Prin intermediul situaţiilor financiare administratorii societăţilor comerciale informează
Adunarea Generală a Acţionarilor (sau a Asociaţilor) asupra modului de gestionare şi administrare
a resurselor încredinţate şi asupra rezultatelor financiare obţinute. Pe baza acestor informaţii
acţionarii şi ceilalţi investitori au posibilitatea să evalueze activitatea administratorilor, să stabilească
responsabilitatea conducerii, atunci când iau decizii referitoare la reconfirmarea şi remunerarea lor sau la
înlocuirea şi/sau sancţionarea acestora.
c) a evalua capacitatea întreprinderii de a remunera salariaţii şi de a le oferi alte avantaje
salariaţilor;
d) a evalua garanţiile pentru creditele (bancare, obligatare şi comerciale) acordate întreprinderii;
Băncile, fondurile de investiţii, furnizorii şi alţi creditori comerciali pretind să cunoască dacă
sumele care sunt acordate ca împrumut vor fi rambursate sau încasate la scadenţă;
e) a determina politicile fiscale;
f) a determina profitul şi dividendele ce se pot distribui;
g) a elabora şi utiliza datele necesare statisticii naţionale;
h) a reglementa activitatea întreprinderii.
Organele guvernamentale utilizează situaţiile financiare pentru reglementarea activităţii
întreprinderilor, pentru calculul indicatorilor macroeconomici, pentru stabilirea politicilor fiscale şi de
sprijinire a anumitor sectoare de activitate.
 Principiile contabilităţii

1.Principiul continuităţii activităţii. Trebuie să se prezume că entitatea îşi desfăşoară activitatea pe

baza principiului continuităţii activităţii.
Acest principiu presupune că entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea, fără a intra în stare de
lichidare sau reducere semnificativă a activităţii. Entităţile aflate în lichidare, potrivit legii, prezintă acest
fapt în declaraţia care însoţeşte situaţiile financiare anuale. În scopul prezentării bilanţului, acestea
procedează la reclasificarea creanţelor pe termen lung în creanţe pe termen scurt, respectiv a datoriilor pe
termen lung în datorii pe termen scurt.
2.Principiul permanenţei metodelor. Metodele de evaluare şi politicile contabile, în general,
trebuie aplicate în mod consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.
Modificările de politici contabile pot fi determinate de:
a) iniţiativa entităţii, caz în care modificarea trebuie justificată în notele explicative la situaţiile
financiare anuale;
b) o decizie a unei autorităţi competente şi care se impune entităţii (modificare de reglementare), caz în
care modificarea nu trebuie justificată în notele explicative, ci doar menţionată în acestea.
3. Principiul prudenţei. La întocmirea situaţiilor financiare anuale, evaluarea trebuie făcută pe o
bază prudentă .
Activele şi veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile, subevaluate.
4. Principiul contabilitatii de angajamente: Efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt
recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau
echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile
financiare ale perioadelor aferente.
Trebuie să se ţină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data
încasării veniturilor sau data plăţii cheltuielilor. Acest principiu a fost numit cel al independentei
exercitiilor pana la 01.01.2015
5. Principiul evaluării separate a elementelor de active şi de datorii. Conform acestui principiu,
componentele elementelor de active şi de datorii trebuie evaluate separat.
6. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să
corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent.
7. Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de active şi datorii sau între
elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă.
8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Prezentarea valorilor din cadrul
elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere se face ţinând seama de fondul economic al
tranzacţiei sau al operaţiunii raportate, şi nu numai de forma juridică a acestora.
Acest principiu a fost reformulat prin OMFP nr. 1802/2014 astfel:
Contabilizarea şi prezentarea elementelor din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere ţinând seama de
fondul economic al tranzacţiei sau al angajamentului în cauză. Respectarea acestui principiu are drept
scop înregistrarea în contabilitate şi prezentarea fidelă a operaţiunilor economico-financiare, în
conformitate cu realitatea economică, punând în evidenţă drepturile şi obligaţiile, precum şi riscurile
asociate acestor operaţiuni.
9. Principiul evaluării la cost de achiziţie sau cost de producţie: Elementele prezentate în situaţiile
financiare se evaluează, de regulă, pe baza principiului costului de achiziţie sau al costului de producţie.
Cazurile în care nu se foloseşte costul de achiziţie sau costul de producţie sunt cele prevăzute de
prezentele reglementări
10.Principiul pragului de semnificaţie. Valoarea elementelor de bilanţ şi de cont de profit şi pierdere
care sunt precedate de cifre arabe poate fi combinată dacă:
(a) acestea reprezintă o sumă nesemnificativă; sau
(b) o astfel de combinare oferă un nivel mai mare de claritate, cu condiţia ca elementele astfel
combinate să fie prezentate separat în notele explicative.
În cazuri excepţionale pot fi efectuate abateri de la principiile contabile generale. Orice astfel de abateri
trebuie prezentate în notele explicative, precum şi motivele care le-au determinat, împreună cu o evaluare
a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii.

Situaţiile financiare (Conturile anuale)

Microentitățile. Condițiile de încadrare a firmelor în categoria microîntreprinerilor au fost modificate

semnificativ la începutul anului 2017, odată cu schimbările aduse Codului fiscal prin
intermediul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2017.
• Concret, plafonul până la care o persoană juridică se poate înscrie ca microîntreprindere a
fost majorat în 6 ianuarie 2017 la 500.000 de euro, de la 100.000 de euro. Prin urmare, începând
din luna februarie, este considerată microîntreprindere persoana juridică ce în exercițiul
financiar anterior nu a depășit venituri de 500.000 euro, echivalent în lei. Altfel spus, asta
înseamnă că societăţile comerciale care au realizat venituri de până la 500.000 de euro în 2016
trebuie să îşi modifice sistemul de impunere, devenind de astăzi plătitoare de impozit pe
veniturile microîntreprinderilor.
• Concomitent cu măsura majorării plafonului, OUG nr. 3/2017 introduce o cotă de impozitare
de 1% pentru microîntreprinderile care au cel puţin un salariat angajat în baza unui contract de
muncă, în condiţiile în care, până acum, întreprinderile cu un singur salariat aplicau o cotă de
impozitare de 2%.
• În continuare, microîntreprinderile care nu au nici măcar un salariat vor aplica o cotă de
impozitare de 3%, la fel ca până acum.

Entitățile mici sunt entitățile care, la data bilanțului, nu se încadrează în categoria microentităților
şi care nu depăşesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4 000 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 8 000 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Acestea întocmesc următoarele situații financiare anuale care cuprind:
- Bilanț prescurtat
- Cont de profit și pierdere
- Note explicative la situațiile financiare anuale.
Opțional pot întocmi situația modificărilor capitalului propriu şi/sau situația fluxurilor de
trezorerie.
Entitățile mijlocii şi mari sunt entitățile care, la data bilanțului, depăşesc limitele a cel puțin două
dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4 000 000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 8 000 000 EUR;
c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Aceste entități, precum și entitățile de interes public, întocmesc următaorele situații financiare
anuale:
- bilanț;
- cont de profit şi pierdere;
- situația modificărilor capitalului propriu;
- situația fluxurilor de trezorerie;
- notele explicative la situațiile financiare anuale.
Raportul anual cuprinde:
 - Situaţiile financiare anuale;
- Raportul administratorilor (analiza performanţelor şi riscurilor entităţii);
- Raportul auditorilor financiari sau Raportul comisiei de cenzori, după caz;
- Propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderilor contabile;
- Declaraţia scrisă a administratorilor, ordonatorilor de credite sau a altor persoane care răspund de
gestionarea unităţii respective şi de organizarea şi conducerea contabilităţii respective.
Prin această declaraţie scrisă se confirmă că:
- Politicile contabile utilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale sunt în conformitate cu
reglementările contabile aplicabile;
- Situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare şi
a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată;
- Persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în condiţii de continuitate; într-un viitor previzibil ea
nu va intra în imposibilitatea continuării activităţii sau nu îşi va reduce semnificativ această activitate.

Bilanţul (contabil)

Conţinutul şi structura bilanţului

Bilanţul este definit în unele lucrări ca „fiind starea la un moment dat a situaţiei întreprinderii”.
Această definire, abţinându-se de a califica cuvântul „situaţie”, lasă să planeze o incertitudine asupra
conţinutului acestui document; este vorba de a descrie situaţia juridică a întreprinderii sau situaţia
economică şi financiară ?.
B. Colasse precizează: „contabilitatea generală face să apară periodic situaţia activă şi pasivă a
patrimoniului (s.n.) şi rezultatul perioadei considerate (pct. VII)”4.
Reglementările contabile româneşti stipulează că „Bilanţul este documentul contabil de sinteză
prin care se prezintă elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii la încheierea exerciţiului…
Bilanţul cuprinde toate elementele de activ şi de pasiv grupate după natură, destinaţie şi lichiditate,
respectiv natură, provenienţă şi exigibilitate”.
„Cadrul General de Întocmire şi Prezentare a Situaţiilor Financiare” elaborat de către IASC
stabileşte că „structurile Bilanţului legate direct de evaluarea poziţiei financiare sunt activele, datoriile şi
capitalul propriu”. Acestea sunt definite după cum urmează (pct. 49):
UN ACTIV reprezintă o resursă controlată de către întreprindere ca rezultat al unor evenimente
trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.
O DATORIE reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute şi
prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice.
CAPITALUL PROPRIU reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi
după deducerea tuturor datoriilor sale.
În practica contabilă din diferite ţări se utilizează o mare varietate de scheme de bilanţuri.
Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS) respectiv, din anul 2001, Standardele (normele)
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) nu impun respectarea unei anumite forme a bilanţului.
Această varietate a schemelor de bilanţ poate fi sintetizată în:
A. Bilanţuri orizontale (sub formă de cont);
B. Bilanţuri verticale (sub formă de listă).

4
B. Colasse, op. cit., p. 94.
 Tipologia bilanţurilor.

A. BILANŢURILE ORIZONTALE cuprind două părţi distincte: în partea stângă activele

patrimoniale, iar în partea dreaptă pasivele patrimoniale. Această schemă de bilanţ a fost utilizată şi în
România până în anul 2001.
Din motive pedagogice, pentru uşurarea înţelegerii legăturii dintre dubla reprezentare cu ajutorul
bilanţului şi dubla înregistrare cu ajutorul sistemului de conturi, noi vom utiliza în continuare diferite
variante ale bilanţului orizontal.

Schema simplificată a bilanţului orizontal.

Bilanţul orizontal se caracterizează prin asigurarea egalităţii valorice dintre cele două părţi ale sale,
dintre sursele de finanţare ale unei entităţi şi utilizările (alocările) resurselor economice şi financiare.
Această egalitate valorică este denumită „egalitate bilanţieră”.

ACTIV = PASIV
–
Prin intermediul celor două părţi ale sale bilanţul prezintă patrimoniul economico-juridic sub dublu
aspect. Din acest motiv se consideră că cu ajutorul bilanţului se asigură „dubla reprezentare a
patrimoniului”.
Pasivul răspunde la întrebările: De unde provin resursele (originea) entităţii?, Cine a finanţat
entitatea?, Care sunt datoriile entităţii? etc. Activul răspunde la întrebările: Care este structura averii
entităţii?, Cum au fost alocate (utilizate) resursele entităţii?, Care este destinaţia resurselor? etc.
Directiva a IV-a a UE, la articolul 9, recomandă schema bilanţului orizontal prezentată în Figura nr.
8:

Schema bilanţului orizontal conform Directivei a IV-a a CEE

 Directiva europeană lasă o marjă de libertate în alegerea politicilor de prezentare a entităţilor prin
intermediul situaţiilor financiare (conturilor anuale), astfel:
– Capitalul subscris nevărsat, reprezentând un drept de creanţă asupra acţionarilor poate fi prezentat
în primul post din activ sau poate fi inclus în categoria activelor circulante. În România creanţele privind
capitalul subscris şi nevărsat sunt înscrise în categoria activelor circulante;
– Cheltuielile de constituire pot constitui un post bilanţier distinct sau pot fi incluse în categoria
activelor imobilizate necorporale. În România aceste cheltuieli sunt incluse în categoria activelor
imobilizate necorporale;
– Profitul sau pierderea poate fi înscris ca ultimul post din pasiv (profitul) sau din activ (pierderea)
sau poate fi inclus în categoria capitalurilor proprii. În România s-a adoptat varianta includerii rezultatului
exerciţiului în cadrul capitalurilor proprii, cu semnul algebric corespunzător (±)
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS/IFRS nr. 1 lasă la latitudinea întreprinderilor această
structurare a posturilor bilanţiere, precizând că „Fiecare întreprindere trebuie să determine, pe baza naturii
activităţii sale, dacă să prezinte sau nu, ca şi clasificări separate în bilanţ, activele curente şi imobilizate
sau datoriile curente şi pe termen lung.”
De regulă, ordonarea posturilor (elementelor) de activ şi de pasiv se face în prezent în funcţie de
două criterii:
- criteriul principal - conţinutul economic (uneori şi juridic): natura, destinaţia activelor sau natura
şi provenienţa pasivelor;
- criteriul secundar - lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor.
În majoritatea statelor europene, inclusiv în România, activele sunt prezentate în ordinea
inversă a lichidităţii, iar pasivelor în ordinea inversă a exigibilităţii. În lumea anglo-saxonă
investitorii de pe piaţa de capital doresc să cunoască, în primul rând, fluxurile de trezorerie care le sunt
destinate pe termen scurt şi, ca urmare, posturile bilanţiere sunt ordonate în ordinea directă a lichidităţilor
de active şi a exigibilităţilor de pasive.
După cum s-a arătat mai sus, concepţiile juridice, economice şi financiare referitoare la obiectul
contabilităţii şi la conţinutul bilanţului nu satisfac pe deplin necesităţile de informaţii ale tuturor
categoriilor de utilizatori. Pentru reconcilierea acestor concepţii tradiţionale Cadrul General Contabil,
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS/IAS), Directivele europene şi Reglementările
naţionale au impus sau recomandat, prin intermediul concepţiei normative, o structură şi un conţinut al
bilanţului care îmbină elemente ale concepţiilor juridice, economice şi financiare.
Concepţia normativă lărgeşte sfera de cuprindere a activului în sensul că acesta nu se limitează la
recunoaşterea numai a ansamblului de bunuri asupra cărora entitatea exercită dreptul de proprietate şi
dreptul de creanţă.
Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi definiţia dată elementelor de activ cer
ca în activul bilanţului să fie cuprinse toate bunurile materiale şi imateriale controlate de entitate. Relaţia
de control asupra avantajelor economice viitoare prevalează asupra relaţiilor de proprietate.

B. BILANŢUL VERTICAL
În România începând cu anul 2002 s-a adoptat o schemă de bilanţ vertical, intermediară (Figura nr.
9). Activele sunt prezentate în ordinea inversă a lichidităţilor lor (începând cu activele imobilizate care au
lichiditatea cea mai scăzută) iar pasivele sunt prezentate în ordinea exigibilităţii lor (datorii pe termen
scurt, datorii pe termen lung, capitaluri proprii).
Pentru facilitarea analizei financiare ecuaţia bilanţieră stabilită de normalizatorii români este:
Situaţia netă = Active – Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an – Datorii ce trebuie
plătite într-o perioadă mai mare de un an
 Schema simplificată a bilanţului vertical.

Caracterizarea generală a activelor

Un activ reprezintă:
- o resursă controlată de întreprindere;
- care rezultă din evenimente trecute (nu viitoare);
- de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.
Cadrul general (conceptual) elaborat de către IASC/IASB, pe baza definiţiei dată activelor, face
următoarele precizări:
1. elementele de activ aduc entităţii avantaje economice în viitor;
2. majoritatea activelor au, de regulă, o formă fizică, tangibilă;
3. entitatea controlează avantajele economice viitoare aduse de elementele de activ. Unele din
aceste elemente pot să nu fie în proprietatea entităţii;
4. activele entităţii sunt, de regulă, rezultatul unor evenimente ce au avut loc în trecut;
5. nu toate ieşirile de numerar generează active şi nu toate intrările de active generează ieşirile de
numerar.

1. Beneficiile economice viitoare încorporate în active reprezintă potenţialul de a contribui, direct

sau indirect, la fluxuri de numerar şi echivalente de numerar către întreprindere. Acesta:
- poate fi un potenţial productiv, care face parte din activitatea de exploatare a întreprinderii
(utilaje, clădiri, stocuri pentru producţie etc.);
- poate fi transformat în numerar sau echivalent al numerarului (prin vânzarea produselor finite, a
mărfurilor etc. sau prin încasarea creanţelor).
Echivalenţele de numerar sunt investiţii (plasamente) foarte lichide, pe termen scurt, care sunt rapid
convertibile în numerar, cum sunt efectele comerciale de încasat;
- poate contribui la reducerea ieşirilor de numerar (rezultatele cercetărilor ştiinţifice - brevetele,
licienţele etc. – contribuie la reducerea consumurilor de resurse şi prin aceasta, la reducerea plăţilor
pentru aprovizionări sau pentru remunerarea salariaţilor).
Beneficiile economice viitoare (în sens de avantaje economice) pot rezulta în mai multe moduri,
deoarece un activ poate fi:
- utilizat separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producţia de bunuri
destinate vânzării sau închirierii. Clienţii care acceptă aceste produse sau servicii vor achita
contravaloarea lor, contribuind prin aceasta la intrarea de noi lichidităţi. Aceste lichidităţi oferă noi
avantaje economice viitoare, deoarece ele permit întreprinderii să aibă controlul asupra altor resurse;
- schimbat cu alte active;
- utilizat pentru stingerea unor datorii;
- repartizat acţionarilor întreprinderii.
Recunoaşterea în activul bilanţului a tuturor elementelor care aduc avantaje economice viitoare este
în concordanţă cu concepţia economică, prezentată mai sus, şi cu cerinţele IFRS. Directiva a IV-a a CCE
la art. 2 (6) precizează că elementele din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere pot fi prezentate, în
anumite situaţii, „ţinând seama de fondul economic al tranzacţiilor sau al operaţiunilor raportate”. După
cum vom arăta în continuare, conturile anuale trebuie să reflecte „imaginea fidelă”. Imaginea fidelă cere
respectarea anumitor reguli (regularitatea şi sinceritatea contabilităţii.)
2. În cadrul activelor, o pondere importantă o deţin activele care au o formă fizică, cum sunt
clădirile, utilajele, stocurile de materii prime, produse finite, mărfuri etc. Dar, existenţa formei fizice nu
este esenţială pentru existenţa unui activ, deoarece pot contribui la avantaje economice viitoare şi activele
necorporale, cum sunt brevetele, know-how-urile, drepturile de autor etc., dacă acestea sunt deţinute şi
controlate de întreprindere. De asemenea, au vocaţia de a aduce avantaje economice viitoare şi fondul
comercial, creanţele şi alte drepturi ale întreprinderii, cheltuielile care nu au fost încă decontate asupra
rezultatelor, cum sunt cheltuielile de cercetare, cheltuielile constatate în avans etc.
3. Majoritatea activelor sunt asociate unui drept legal (drept de proprietate şi drept de creanţă).
Dreptul de proprietate nu este esenţial pentru existenţa unui activ. Astfel, o întreprindere controlează
avantajele economice viitoare aduse de către un bun deţinut pe baza unui contract de leasing financiar.
Contractul de leasing se substituie unei operaţiuni de cumpărare finanţate printr-un împrumut.
Locatarul controlează beneficiile aduse de bunul respectiv, pe care, de regulă, îl va cumpăra la expirarea
contractului.
În ţările în care concepţia juridică asupra patrimoniului este dezvoltata, locatarul (chiriaşul) nu
poate înscrie bunul respectiv în activul său, deoarece nu este proprietar, în ţările în care concepţia
economică este mai dezvoltată, toate bunurile dobândite printr-un contract de leasing se înscriu în activul
locatarului.
Standardul Internaţional de Contabilitate (IAS 17) clasifică operaţiunile de leasing în funcţie de
măsura în care riscurile şi beneficiile aferente titlurilor de proprietate revin locatorului (vânzătorului) sau
locatarului (chiriaşului), astfel:
a) o operaţiune este considerată ca fiind leasing financiar dacă transferă, în mare măsură, toate
riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunurilor. La expirarea contractului poate
avea loc sau poate să nu aibă loc şi transferul titlului de proprietate, în funcţie de dorinţa locatarului. Ca
urmare, deşi locatarul (chiriaşul) nu este pe deplin proprietar (nu deţine titlul de proprietate), totuşi
conţinutul economic (fondul tranzacţiei) şi realitatea financiară impun ca bunurile dobândite pe baza unui
contract de leasing financiar să fie înregistrate în categoria activelor din contabilitatea cumpărătorului,
care are obligaţia de a face plăţi periodice pentru acest activ (drept de folosinţă).
b) operaţiunile de leasing operaţional nu transferă, în mare măsură, toate riscurile şi beneficiile
aferente titlului de proprietate. Ca urmare, bunurile preluate pe baza unui contract de leasing operaţional
nu se înscriu în categoria activelor locatarului.
Întreprinderile recunosc în activul bilanţului unele elemente asupra cărora nu exercită drepturi de
proprietate sau de creanţă, dar exercită dreptul de folosinţă, controlând avantajele economice viitoare
generate de aceste elemente. În această categorie sunt incluse concesiunile, know-how-urile, licenţele
convenţionale (care nu presupun cedarea brevetului). Entităţile care au achiziţionat dreptul de folosinţă
sau de exploatare a acestor concesiuni, brevete, licenţe, know-how-uri etc. sunt obligate să le protejeze, să
păstreze caracterul lor secret şi să plătească o redevenţă.
În acelaşi timp, unele bunuri economice sunt incluse în categoria activelor patrimoniale în virtutea
dreptului de proprietate pe care entitatea îl are asupra lor, deşi aceste bunuri nu sunt utilizate de către
proprietari deoarece au fost predate către alte persoane fizice sau juridice pe baza unui contract de
închiriere, de locaţie etc.
 Entitatea controlează avantajele economice (chiriile) generate de aceste bunuri.
Unele bunuri economice contribuie nemijlocit la realizarea obiectului de activitate al întreprinderii,
dar ele nu sunt incluse în categoria activelor patrimoniale deoarece entitatea nu exercită dreptul de
proprietate asupra lor şi nici nu controlează avantajele economice. În această situaţie se află: bunurile
luate în chirie; bunurile deţinute pe baza unui contract de leasing operaţional; bunurile achiziţionate cu
plata în rate, asupra cărora există o clauză de rezervare a transmiterii proprietăţii numai în momentul
achitării integrale a lor, materiile prime şi produsele finite aferente activităţii în lohn; bunurile primite
pentru a fi vândute în consignaţie; bunurile primite de casele de amanet etc. Aceste bunuri (obiecte) fac
parte din patrimoniul economic al entităţii, dar din considerentele juridice arătate nu fac parte din
patrimoniu juridic şi nu sunt reflectate prin contabilitate.
4. De regulă, activele sunt rezultatul unor tranzacţii sau evenimente trecute (au fost cumpărate
sau produse în trecut). Dar, activele se pot obţine şi prin alte operaţiuni sau tranzacţii, cum sunt activele
primite de la organisme internaţionale sau comunităţile locale, ca urmare a unor programe care sprijină
dezvoltarea economică a unei zone sau a unei ramuri economice (mineritul sau alte activităţi).
Tranzacţiile sau evenimentele care sunt aşteptate în viitor (cum este intenţia de a cumpăra un bun) nu
generează, de regulă, prin ele însele, un activ.
5. Ieşirile de numerar generează, de regulă, active, fără ca cele două fluxuri să coincidă. Pot
avea loc ieşiri de numerar, fără ca ele să genereze beneficii economice viitoare (plata unor penalităţi, plata
unor cheltuieli cu serviciile şi utilităţile consumate de la terţi, care nu sunt recunoscute în Bilanţ), aşa cum
se va arăta mai jos.
În acelaşi timp, absenţa ieşirilor de numerar nu exclude posibilitatea generării unor active care aduc
avantaje economice viitoare, cum sunt donaţiile şi sponsorizările primite, plusurile de inventar constatate
etc.
6. Cadrul general (conceptual) dezvoltă conceptul de recunoaştere (încorporare) a activelor,
datoriilor, cheltuielilor sau veniturilor, fie în Bilanţ, fie în Contul de profit şi pierdere. Acest
concept, care va fi prezentat mai jos, oferă un răspuns la întrebarea Când o tranzacţie sau un eveniment se
„stochează” în Bilanţ şi Când se înregistrează ca o cheltuială sau ca un venit în Contul de profit şi
pierdere?
În principiu, un activ este recunoscut în Bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea
unor beneficii economice viitoare şi activul respectiv poate fi evaluat în mod credibil.

Caracterizarea generală a datoriilor

O datorie reprezintă:
- o obligaţie actuală a întreprinderii;
- ce decurge din evenimente trecute;
- prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii
economice.
O datorie este o obligaţie actuală, un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit
fel. Întreprinderile au datoria să respecte aceste obligaţii, indiferent dacă ele sunt consecinţa unui contract
(tranzacţii sau eveniment) sau a unei cerinţe legale. Prin decontarea datoriilor se aşteaptă să rezulte o
ieşire de resurse care încorporează beneficii economice.
Pe baza definiţiei date datoriilor, „cadrul general” (conceptual) elaborat de către IASC/IASB face
următoarele precizări:
1. Datoriile, de regulă, sunt obligaţii actuale (nu viitoare) rezultate din evenimente trecute;
2. Stingerea obligaţiilor implică, de regulă, ieşirea unor resurse care încorporează beneficii
economice viitoare;
3. Unele obligaţii se stabilesc pe baza estimărilor contabile (provizioanele pentru riscuri şi
cheltuieli).
 1. Caracteristica esenţială a unei datorii rezultă din faptul că este o obligaţie actuală ce
rezultă din evenimente şi tranzacţii trecute.
Majoritatea obligaţiilor reprezintă sume ce trebuie plătite:
a) pentru bunurile şi serviciile primite (obligaţii comerciale);
b) pentru creditele luate de la instituţiile specializate sau de la alte persoane fizice şi juridice (credit
bancar, credit obligatar, alţi creditori);
c) pentru munca prestată (salarii şi alte drepturi ale personalului);
d) pentru stingerea datoriilor fiscale şi a altor datorii legale;
e) pentru menţinerea bunelor relaţii de afaceri (provizioanele pentru sumele ce se aşteaptă a fi
cheltuite pentru remedierea defecţiunilor la produse vândute anterior);
f) din dorinţa întreprinderii de a avea un comportament de o manieră echitabilă (provizioane pentru
ecologizarea zonei);
g) acoperirea reducerilor viitoare. Pe baza cumpărărilor efectuate de către un client în decursul
anului (în trecut), întreprinderea poate înregistra obligaţia de a-i acorda o reducere de preţ (la sfârşitul
anului).
Nu se confundă obligaţiile actuale cu angajamentele viitoare. Decizia de a da ceva în viitor nu dă
naştere la o obligaţie actuală, în mod normal, obligaţiile iau naştere după recepţionarea bunurilor sau
lucrărilor efectuate.
Unele obligaţii iau naştere după semnarea unui contract irevocabil de cumpărare de active, dacă
acest contract prevede penalizări şi despăgubiri substanţiale care fac imposibilă rezilierea sau
nerespectarea lui (contractele forward şi contractele futures).
Contractele forward reprezintă un angajament de a achiziţiona sau de a vinde la o dată viitoare, o
anumită cantitate de bunuri sau valută la un preţ stabilit în momentul semnării contractului.
Contractele futures sunt asemănătoare cu contractele forward, dar decontarea contractelor se face
printr-o casă de compensaţii la care se constituie garanţiile contractanţilor.
2. Stingerea unei obligaţii actuale implică, de regulă, renunţarea de către întreprindere la
anumite resurse care încorporează beneficii economice.
Stingerea unei obligaţii prezente se poate face prin:
a) plată în numerar sau prin decontări bancare;
b) cedarea altor active;
c) prestarea de servicii;
d) înlocuirea obligaţiei respective cu o altă obligaţie;
e) renunţarea de către creditor la drepturile sale (prescripţii, reduceri fiscale, reduceri comerciale
etc.);
f) transformarea obligaţiei în capital propriu (obligaţiuni convertibile în acţiuni, oferta de acţiuni în
vederea achitării unor datorii etc.).
3. Majoritatea datoriilor sunt bine precizate ca şi cuantum şi scadenţă (exigibilitate). Dar,
există şi datorii care nu pot fi determinate decât pe baza unor estimări contabile.
Astfel, în unele ţări se constituie provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, cum sunt provizioane
pentru garanţii acordate clienţilor, provizioane pentru litigii, provizioane pentru dezafectarea
imobilizărilor corporale etc. Un provizion este o obligaţie actuală, generată de un eveniment anterior,
chiar dacă a fost stabilit printr-o estimare credibilă.
4. Recunoaşterea unei datorii în Bilanţ are loc în momentul în care este probabil ca ea să
genereze o ieşire de resurse purtătoare de beneficii economice şi este posibilă a evaluare credibilă.

Caracterizarea generală a capitalului propriu

Cadrul general (conceptual) defineşte capitalul propriu ca interes rezidual al acţionarilor în activele
unei întreprinderi, după deducerea tuturor datoriilor sale.
După cum s-a arătat, în literatura de specialitate sunt expuse două abordări referitoare la capitalul
propriu:
 1. Reprezintă o estimare contabilă a valorii drepturilor de proprietate ale investitorilor
(proprietarilor) în întreprindere.
2. Reprezintă datoria întreprinderii faţă de proprietari (situaţia netă).
Capitalul propriu (poziţia financiară, interesul rezidual, situaţia netă) este subclasificat în Bilanţ
astfel încât să satisfacă necesităţile de informare ale utilizatorilor situaţiilor financiare care doresc să
cunoască modul de constituire şi de distribuire (utilizare) a capitalului propriu. Această clasificare permite
exercitarea controlului asupra surselor de constituire a capitalului propriu şi asupra destinaţiilor date
acestor elemente.
Mărimea capitalului propriu din Bilanţ depinde de modul de evaluare a activelor şi datoriilor şi nu
de valoarea de piaţă a acţiunilor sau părţilor sociale ale unei întreprinderi.
Capitalurile proprii sunt structurate de către contabilitate, astfel:
1. Capital (individual sau social)
2. Prime legate de capital
3. Rezerve din reevaluare
4. Rezerve
5. Rezultatul exerciţiului
6. Rezultatul reportat

Prezentarea detaliată a principalelor elemente patrimoniale

ACTIVE IMOBILIZATE
Activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii şi deţinute pe o perioadă mai mare de un
an. Ele trebuie evaluate la costul de achiziţie sau la costul de producţie.
Beneficiile economice viitoare reprezintă potenţialul de a contribui, direct sau indirect,la fluxul de
trezorerie sau de echivalente de trezorerie către entitate.
Imobilizări necorporale
Un activ necorporal este un activ identificabil, nemonetar, fără suport material şi deţinut pentru
utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau
pentru scopuri administrative.
Un activ necorporal trebuie recunoscut în bilanţ dacă se estimează că va genera beneficii economice
pentru entitate şi costul activului poate fi evaluat în mod credibil.
În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind:
- cheltuielile de constituire;
- cheltuielile de dezvoltare;
- concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, drepturile şi activele similare, cu excepţia celor
create intern de entitate;
- fondul comercial;
- alte imobilizări necorporale; şi
- avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie.
Active de natura cheltuielilor de constituire
Cheltuielile de constituire sunt cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea unei entităţi
(taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea şi vânzarea de acţiuni şi
obligaţiuni, precum şi alte cheltuieli de această natură, legate de înfiinţarea şi extinderea activităţii
entităţii).
Active de natura cheltuielilor de dezvoltare
Imobilizările de natura cheltuielilor de dezvoltare sunt generate de aplicarea rezultatelor cercetării
sau a altor cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau îmbunătăţite substanţial, înaintea
stabilirii producţiei de serie sau utilizării.
Exemple de activităţi de dezvoltare sunt:
a) proiectarea, construcţia şi testarea producţiei intermediare sau folosirea intermediară a prototipurilor
şi modelelor;
b) proiectarea uneltelor şi matriţelor care implică tehnologie nouă;
 c) proiectarea, construcţia şi operarea unei uzine pilot care nu este fezabilă din punct de vedere
economic pentru producţia pe scară largă;
d) proiectarea, construcţia şi testarea unei alternative alese pentru aparatele, produsele, procesele,
sistemele sau serviciile noi sau îmbunătăţite.
Cheltuielile de dezvoltare se amortizează pe perioada contractului sau pe durata de utilizare, după
caz.
Concesiuni,brevete,licenţe, mărci comerciale, drepturi şi active similare
Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, drepturile şi activele similare reprezentând
aport, achiziţionate sau dobândite pe alte căi, se înregistrează în conturile de imobilizări necorporale la
valoarea de aport sau costul de achiziţie, după caz.
Fondul comercial
Fondul comercial apare, de regulă, la consolidare şi reprezintă diferenţa dintre costul de achiziţie
şi valoarea la data tranzacţiei, a părţii din activele nete achiziţionate de către o entitate.
În cazul în care fondul comercial este tratat ca un activ - ca urmare a achiziţiei de către o entitate
a acţiunilor altei entităţi - se au în vedere următoarele prevederi:
a) fondul comercial se amortizează, de regulă, în cadrul unei perioade de maximum cinci ani;
b) totuşi, entităţile pot să amortizeze fondul comercial în mod sistematic într-o perioadă de peste cinci
ani, cu condiţia ca această perioadă să nu depăşească durata de utilizare economică a activului şi să fie
prezentată şi justificată în notele explicative.
Avansuri şi alte imobilizări necorporale
În cadrul avansurilor şi altor imobilizări necorporale se înregistrează avansurile acordate
furnizorilor de imobilizări necorporale, programele informatice create de entitate sau achiziţionate de la
terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare, precum şi alte imobilizări necorporale.
Imobilizările necorporale în curs de execuţie
Imobilizările necorporale în curs de execuţie reprezintă imobilizările necorporale neterminate până
la sfârşitul perioadei, evaluate la costul de producţie sau costul de achiziţie, după caz.
Imobilizări corporale
Imobilizările corporale reprezintă active care:
a) sunt deţinute de o entitate pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, pentru
a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; şi
b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Imobilizările corporale cuprind: terenuri şi construcţii; instalaţii tehnice şi maşini; alte instalaţii,
utilaje şi mobilier; avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
Contabilitatea terenurilor se ţine pe două categorii: terenuri şi amenajări de terenuri.
În contabilitatea analitică, terenurile pot fi evidenţiate pe următoarele grupe: terenuri agricole,
terenuri silvice, terenuri fără construcţii, terenuri cu zăcăminte, terenuri cu construcţii şi altele.
În cadrul imobilizărilor corporale sunt evidenţiate în mod distinct imobilizările corporale în curs de
execuţie.
O imobilizare corporală recunoscută ca activ trebuie evaluată iniţial la costul său determinat potrivit
regulilor de evaluare din prezentele reglementări, în funcţie de modalitatea de intrare în entitate.
Amortizarea
Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a
imobilizărilor corporale.
Amortizarea imobilizărilor corporale se calculează pe baza unui plan de amortizare, de la data
punerii în funcţiune a acestora şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor
de utilizare economică şi condiţiilor de utilizare a acestora.
Entităţile amortizează imobilizările corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:
a) amortizarea liniară;
b) amortizarea degresivă;
c) amortizarea accelerată.
Amortizarea aferentă imobilizărilor corporale se înregistrează în contabilitate ca o cheltuială.
 Terenurile nu se amortizează.
Investiţiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălţilor, iazurilor, terenurilor şi pentru alte lucrări
similare se recuperează pe calea amortizării, prin includerea în cheltuielile de exploatare într-o perioadă
hotărâtă de consiliul de administraţie sau responsabilul cu gestiunea patrimoniului.
Capitalul imobilizat supus amortizării se grupează în două categorii distincte şi anume:
A) active corporale;
B) active necorporale.
Activele corporale aferente capitalului imobilizat sunt:
1) terenurile, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora;
2) mijloacele fixe.
Sunt considerate mijloace fixe, obiectul sau complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii:
a) are o valoare de intrare mai mare de 2.500 lei;
b) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace
fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set.
Prin hotărâri ale Guvernului, valoarea de 2500 lei poate fi corectată în funcţie de evoluţia preţurilor în
economie (actualizată anual în funcţie de indicele inflaţiei).
Nu sunt considerate mijloace fixe următoarele:
a) motoarele, aparatele şi alte subansambluri ale mijloacelor fixe procurate în scopul înlocuirii
componentelor uzate cu ocazia reparaţiilor de orice fel, care nu modifică parametrii tehnici iniţiali ai mijlocului fix,
acestea fiind incluse în categoria de lucrări de reparaţii. Cheltuielile privind reparaţiile de orice fel, ce se fac la
mijloacele fixe, au ca scop restabilirea stării tehnice iniţiale prin înlocuirea componentelor uzate. Recuperarea
acestor cheltuieli se face prin includerea în cheltuielile de exploatare integral, la momentul efectuării, sau eşalonat,
pe o perioadă de timp, cu aprobarea consiliului de administraţie sau a responsabilului cu gestiunea patrimoniului;
b) sculele, instrumentele şi dispozitivele speciale ce se folosesc, fie la fabricarea anumitor produse în serie,
fie la executarea unei anumite comenzi indiferent de valoarea şi durata normală de funcţionare (utilizare);
c) construcţiile şi instalaţiile provizorii;
d) animalele care nu au îndeplinit condiţiile pentru a fi trecute la animale adulte, animalele de îngrăşat,
păsările şi coloniile de albine;
e) pădurile;
f) investiţiile efectuate pentru realizarea lucrărilor miniere din afara perimetrelor de exploatare, precum şi
cele pentru foraj, executate pentru explorări, prospecţiuni geologice şi geofizice, forajele pentru alimentarea cu apă
care nu au dat rezultate, sondele situate în gaz-capul unor zăcăminte de ţiţei, precum şi sondele de cercetare
geologică care au pus în evidenţă acumulări de hidrocarburi, dar care, din motive geologotehnice şi economice
obiective, nu pot fi exploatate;
g) prototipurile, atât timp cât servesc ca model la executarea producţiei de serie, inclusiv seria zero, sau sunt
supuse încercărilor în vederea omologării la producător;
h) echipamentul de protecţie şi de lucru, îmbrăcămintea specială, precum şi accesoriile de pat,
indiferent de valoarea şi durata lor de utilizare.
Plantaţiile tinere precum şi plantaţiile de protecţie care sunt încadrate în grupa de mijloace fixe " Animale şi
plantaţii " subgrupa "Plantaţii " sunt scutite de calculul amortizării şi introducerea acesteia în cheltuielile de
exploatare, până la trecerea pe rod a plantaţiilor tinere şi 5 ani pentru plantaţiile de protecţie.

Regimurile de amortizare utilizate în România

În ţara noastră, regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii nr.82/ 1991, a Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal şi Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, legiferează,
reglementează şi normează regimul metodologic al amortizării.
Unităţile patrimoniale care desfăşoară activităţi cu caracter economic amortizează mijloacele fixe utilizând unul
dintre următoarele regimuri de amortizare :
-o amortizarea lineară;
-o amortizarea degresivă; şi
-o amortizarea accelerată.
Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform următoarelor reguli:

a) în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare lineară;

b) în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor, precum şi pentru computere şi
echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă
sau accelerată;
c) în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, întreprinderea poate opta pentru metoda de amortizare liniară sau
degresivă.

Amortizarea lineară

Amortizarea lineară se realizează prin includerea uniformă a unei sume fixe stabilite proporţional cu numărul de ani
ai duratei normale de utilizare a imobilizării respective.
Amortizarea lineară se calculează prin aplicarea cotei medii anuale de amortizare la valoarea de intrare a mijloacelor
fixe.
Pentru mijloacele fixe de natura construcţiilor, amortizarea anuală se va calcula numai în regim liniar.
Pentru determinarea amortizării lineare este necesar să cunoştem o serie de categorii economice, respectiv :
• amortizarea anuală (anuitatea amortizării);
• rata medie anuală a amortizării sau cota medie anuală de amortizare;
• prorata temporis a amortizării ;

Prorata temporis a amortizării reprezintă o categorie sau un procedeu de calcul al amortizării , folosit atunci când
în cursul anului financiar se produc intrări şi ieşiri de active imobilizate, ceea ce determină ca rata anuală a
amortizării să fie calculată în funcţie de durata efectivă de folosire a mijloacelor fixe, care este mai mică de 360 zile
sau 12 luni.
• În situaţia în care în locul zilelor calendaristice se iau în considerare lunile calendaristice.
Utilizarea regimului de amortizare liniară se aprobă de către consiliul de administraţie al agentului economic sau
responsabilul cu gestiunea patrimoniului, la data punerii în funcţiune.

Amortizarea lineară, întrucât se înregistreză prin sume constante pe toată durata de funcţionare, este o amortizare
medie, numită şi amortizare contabilă, ce generează cele mai raţionale mărimi privind amortizarea, în virtutea
principiului imaginii fidele.

Amortizarea accelerată
Acest regim presupune următorul algoritm de calcul :
• amortizarea primului an de funcţionare se determină prin aplicarea unei cote accelerate de până la 50 % asupra
valorii de intrare a mijlocului fix;
• în următorii ani, amortizarea se calculeaza prin raportarea valorii rămase de amortizare a mijlocului fix la durata
normală de utilizare rămasă a acestuia.

Amortizarea se înregistrează pe toata durata normată de folosinţă.

Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de către consiliul de administratie Amortizarea degresivă
Amortizarea degresivă reprezintă acel regim de amortizare a mijloacelor fixe, care presupune multiplicarea cotelor
de amortizare liniară cu anumiţi coeficienţi, prin care se accelerează procesul de recuperare a amortizării, în primii
ani de la punerea în funcţiune a mijlocului fix, iar pe măsura trecerii anilor aferenţi duratei normale de funcţionare se
diminuează.
Conform legislaţiei actuale în vigoare, coeficienţii degresivi sunt :
• 1,5 – pentru mijloacele fixe cu durată normată (normală) de funcţionare cuprinsă între 2 –5 ani ;
• 2,0 - pentru mijloacele fixe cu durată normată (normală) de funcţionare cuprinsă între 5 – 10 ani ;
• 2,5 - pentru mijloacele fixe cu durată normată (normală) de funcţionare mai mare de 10 ani.
Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de către consiliul de administraţie al agentului economic sau
responsabilul cu gestiunea.
Regimul de amortizare degresiv se bazează pe două considerente :
• mijloacele fixe au o capacitate de exploatare mai mare în primii ani;
• deprecirea mijlocelor fixe (unele categorii) este mai mare în primii ani de funcţionare, fapt ce antrenează şi
cheltuieli mai mari cu întreţinerea acestora.
Amortizarea degresivă se poate aplica în două variante, determinate în principiu de data intrării în funcţiune a
mijlocului fix, respectiv :
• Amortizarea degresivă fără influenţa uzurii morale (AD1),
• Amortizarea degresivă cu influenţa uzurii morale (AD2).
Amortizarea degresivă fără influenţa uzurii morale (AD1)
În acest caz, amortizarea anuală se calculeză şi se înregistrează pe toată durata normată de funcţionare.
Procedeul de aplicare a amortizării degresive fără influenţa uzurii morale :
• amortizarea degresivă pentru primul an de funcţionare a mijlocului fix se calculează prin aplicarea cotei de
amortizare degresivă corespunzătoare, la valoarea de intrare a mijlocului fix;
• amortizarea degresivă pentru anii următori de utilizare se calculeză prin aplicarea cotei de amortizare degresivă la
valoarea rămasă (valoarea net contabilă), până în anul de utilizare, în care amortizarea anuală rezultată este egală sau
mai mică , calculată pentru perioada de funcţionare rămasă.
Din anul în care amortizarea anuală este egală , mai mică decât amortizarea liniară,şi până la expirarea duratei
normale de funcţionare se aplică amortizarea anuală liniară,iar amortizarea medie anuală liniară se determină prin
împărţirea valorii rămase de recuperat la numărul de ani ramasi
Amortizarea degresivă cu influenţa uzurii morale (AD2)
Calculul amortizării anuale după această metodă include şi uzura morală, care, adăugată celei fizice, permite
amortizarea valorii contabile de intrare a mijloacelor fixe, într-o perioadă mai scurtă decât durata normată de
utilizare, diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii morale.
Agenţii economici care utilizează această variantă a regimului de amortizare degresivă nu sunt obligaţi să scoată din
funcţiune mijloacele fixe, înaintea expirării duratei normate de funcţionare, prevăzută în “catalog”, dar nu vor mai
calcula amortizarea anuală aferentă perioadei de timp care corespunde cu uzura morală.Aceştia pot scoate din
funcţiune mijloacele fixe înainte de expirarea duratei normale de utilizare, cu condiţia ca acestea să fie amortizate
integral, putând astfel contracara efectul uzurii morale.
Pentru mijloacele fixe care au o durată normală de utilizare până la cinci ani inclusiv, nu se calculeză influenţa
uzurii morale, amortizarea medie anuală stabilindu-se în funcţie de numărul de ani de utilizare în regim degresiv şi
numărul de ani de utilizare în regim liniar.
Pentru determinarea efectului uzurii morale, trebuie mai întâi stabilită durata de utilizare, în cadrul căreia se
realizează amortizarea integrală, atât cea degresivă, cât şi cea liniară.
Pentru calculul amortizării în regimul de amortizare degresivă cu influenţa uzurii morale se vor avea în vedere
următoarele elemente :
• durata normală de utilizare;
• cota de amortizare în regim de amortizare degresivă;
• perioada în care se calculează amortizarea degresivă;
• perioada în care se calculează amortizarea liniară.
Deoarece pentru duratele normate de utilizare cuprinse între 2 şi 5 ani nu se calculeză uzura morală, durata de
utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală, astfel, este egală cu durata normală de utilizare.
Efectul uzurii morale are influenţă asupra mărimii duratelor de utilizare, cu regim de amortizare degresivă şi regim
de amortizare liniară în sensul reducerii primei durate şi majorării celei de-a doua, ca număr de ani.
• Durata totală în care se înregistrează amortizarea se obţine ca diferenţă între durata de funcţionare şi durata
recalculată (dL).
• Din durata totală de amortizare astfel calculată, un număr de ani egal cu dL este în regim liniar, iar diferenţa, în
regim degresiv (se începe în regim degresiv şi se continuă în regim liniar).

Cedarea şi casarea
O imobilizare corporală trebuie scoasă din evidenţă la cedare sau casare, atunci când nici un beneficiu
economic viitor nu mai este aşteptat din utilizarea sa ulterioară.
 Imobilizări financiare
Imobilizările financiare cuprind acţiunile deţinute la entităţile afiliate, împrumuturile acordate
entităţilor afiliate, interesele de participare, împrumuturile acordate entităţilor de care compania este
legată în virtutea intereselor de participare, alte investiţii deţinute ca imobilizări, alte împrumuturi.
În conturile de creanţe reprezentând împrumuturi acordate se înregistrează sumele acordate terţilor în
baza unor contracte pentru care entitatea percepe dobânzi, potrivit legii.
La alte împrumuturi acordate se cuprind garanţiile, depozitele şi cauţiunile depuse de entitate la terţi.
Entităţile care au evidenţiate în contul de creanţe imobilizate creanţele aferente contractelor de leasing
financiar, precum şi alte creanţe imobilizate cu scadenţa mai mare de un an, vor prezenta în bilanţ, la
imobilizări financiare, numai partea cu scadenţa mai mare de 12 luni, diferenţa urmând a fi reflectată la
creanţe.
Imobilizările financiare recunoscute ca activ se evaluează la costul de achiziţie sau valoarea
determinată prin contractul de dobândire a acestora.
ACTIVE CIRCULANTE
Un activ se clasifică ca activ circulant atunci când:
a) este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă să fie
realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
b) este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
c) este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este restricţionată.
Ciclul de exploatare al unei entităţi reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor prime
care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în trezorerie sau sub forma unui echivalent
de trezorerie.
Echivalentele de trezorerie reprezintă investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide, care
sunt uşor convertibile în numerar şi sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.
În categoria activelor circulante se cuprind:
a) stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură;
b) creanţe;
c) investiţii pe termen scurt;
d) casa şi conturi la bănci.
Stocuri
Stocurile sunt active circulante:
a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;
b) în curs de producţie în vederea vânzării în procesul desfăşurării normale a activităţii; sau
c) sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile care urmează să fie folosite în procesul de
producţie sau pentru prestarea de servicii.
În cadrul stocurilor se cuprind:
a) mărfurile, şi anume bunurile pe care entitatea le cumpără în vederea revânzării sau produsele
predate spre vânzare magazinelor proprii;
b) materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul finit integral
sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată;
c) materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de
schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale consumabile), care participă sau ajută la
procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit;
d) materialele de natura obiectelor de inventar;
e) produsele, şi anume:
- semifabricatele, prin care se înţelege produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într-o secţie
(fază de fabricaţie) şi care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secţii (faze de fabricaţie) sau se
livrează terţilor;
- produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricaţie şi nu mai
au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul entităţii, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate
direct clienţilor;
 - rebuturile, materialele recuperabile şi deşeurile;
f) animalele şi păsările, respectiv animalele născute şi cele tinere de orice fel (viţei, miei, purcei, mânji
şi altele) crescute şi folosite pentru reproducţie, animalele şi păsările la îngrăşat pentru a fi valorificate,
coloniile de albine, precum şi animalele pentru producţie - lână, lapte şi blană;
g) ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziţionate sau fabricate, destinate produselor
vândute şi care în mod temporar pot fi păstrate de terţi, cu obligaţia restituirii în condiţiile prevăzute în
contracte;
h) producţia în curs de execuţie, reprezentând producţia care nu a trecut prin toate fazele (stadiile) de
prelucrare, prevăzute în procesul tehnologic, precum şi produsele nesupuse probelor şi recepţiei tehnice
sau necompletate în întregime. În cadrul producţiei în curs de execuţie se cuprind, de asemenea, lucrările
şi serviciile, precum şi studiile în curs de execuţie sau neterminate.
Investiţii pe termen scurt
Contabilitatea trezoreriei asigură evidenţa existenţei şi mişcării acţiunilor deţinute la entităţile afiliate,
altor investiţii pe termen scurt, disponibilităţilor în conturi la bănci/casierie, creditelor bancare pe termen
scurt şi altor valori de trezorerie.
Alte investiţii pe termen scurt reprezintă obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile
achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate în vederea realizării unui profit într-un termen scurt
(acțiuni).
La intrarea în entitate, investiţiile pe termen scurt se evaluează la costul de achiziţie, prin care se
înţelege preţul de cumpărare, sau la valoarea stabilită potrivit contractelor.
Casa şi conturi la bănci
Conturile la bănci cuprind: valorile de încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale depuse la
bănci, disponibilităţile în lei şi valută, cecurile entităţii, creditele bancare pe termen scurt, precum şi
dobânzile aferente disponibilităţilor şi creditelor acordate de bănci în conturile curente.
Sumele virate sau depuse la bănci ori prin mandat poştal, pe bază de documente prezentate entităţii şi
neapărute încă în extrasele de cont, se înregistrează într-un cont distinct.
Conturile curente la bănci se dezvoltă în analitic pe fiecare bancă.
Contabilitatea disponibilităţilor aflate în bănci/casierie şi a mişcării acestora, ca urmare a încasărilor
şi plăţilor efectuate, se ţine distinct în lei şi în valută.
TERŢI
Contabilitatea terţilor asigură evidenţa datoriilor şi creanţelor entităţii în relaţiile acesteia cu
furnizorii, clienţii, personalul, asigurările sociale, bugetul statului, entităţile afiliate, asociaţii/acţionarii,
debitorii şi creditorii diverşi.
În contabilitatea furnizorilor şi clienţilor se înregistrează operaţiunile privind cumpărările, respectiv
livrările de mărfuri şi produse, lucrările executate şi serviciile prestate, precum şi alte operaţiuni similare
efectuate.
Contabilitatea furnizorilor şi clienţilor, a celorlalte datorii şi creanţe se ţine pe categorii, precum şi pe
fiecare persoană fizică sau juridică.
Contabilitatea decontărilor cu personalul cuprinde drepturile salariale, sporurile, adaosurile, premiile
din fondul de salarii, indemnizaţiile pentru concediile de odihnă, precum şi cele pentru incapacitate
temporară de muncă, plătite din fondul de salarii şi alte drepturi în bani şi/sau în natură datorate de
entitate personalului pentru munca prestată.
Contabilitatea decontărilor privind contribuţiile sociale cuprinde obligaţiile pentru contribuţia la
asigurări sociale, contribuţia la asigurări sociale de sănătate şi la constituirea fondului pentru ajutorul de
şomaj.
În cadrul decontărilor cu bugetul statului şi fondurile speciale se cuprind: impozitul pe profit/venit,
taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe venituri de natura salariilor, subvenţiile de primit, alte impozite,
taxe şi vărsăminte asimilate.
La alte impozite, taxe şi vărsăminte datorate bugetului de stat sau bugetelor locale se cuprind:
accizele, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, vărsămintele din profitul net al regiilor autonome,
impozitul pe dividende, taxa asupra mijloacelor de transport, taxe pentru folosirea terenurilor proprietate
de stat şi alte impozite şi taxe. Acestea se defalcă în contabilitatea analitică pe feluri de impozite, taxe şi
vărsăminte datorate bugetului de stat sau bugetelor locale.
DATORII PE TERMEN SCURT: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O
PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN
O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen scurt, denumită şi datorie curentă, atunci când:
a) se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al entităţii; sau
b) este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului.
Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung.
DATORII PE TERMEN LUNG: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ
MAI MARE DE UN AN
Contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate acestora se ţine pe următoarele categorii:
împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni şi prime de rambursare a acestora, credite bancare pe termen lung
şi mediu, sumele datorate entităţilor afiliate şi entităţilor de care compania este legată prin interese de
participare, alte împrumuturi şi datorii asimilate, precum şi dobânzile aferente acestora.
Împrumuturile din emisiunile de obligaţiuni reprezintă contravaloarea obligaţiunilor emise potrivit
legii. În cadrul acestora, trebuie evidenţiate distinct împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni
convertibile.
PROVIZIOANE
Un provizion este o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă.
Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care:
- o entitate are o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior;
- este probabil ca o ieşire de resurse să fie necesară pentru a onora obligaţia respectivă; şi
- poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei.
Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, nu va fi recunoscut un provizion.
Provizioanele se constituie pentru elemente cum sunt:
a) litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte;
b) cheltuielile legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind garanţia
acordată clienţilor;
c) acţiunile de restructurare;
d) pensii şi obligaţii similare;
e) impozite;
f) alte provizioane.
SUBVENŢII
În categoria subvenţiilor se cuprind subvenţiile aferente activelor şi subvenţiile aferente veniturilor.
Acestea pot fi primite de la: guvernul propriu-zis, agenţii guvernamentale şi alte instituţii similare
naţionale şi internaţionale.
În cadrul subvenţiilor se reflectă distinct:
- subvenţii guvernamentale;
- împrumuturi nerambursabile cu caracter de subvenţii;
- alte sume primite cu caracter de subvenţii.
Subvenţiile aferente activelor reprezintă subvenţii pentru acordarea cărora principala condiţie este ca
entitatea beneficiară să cumpere, să construiască sau achiziţioneze active imobilizate.
O subvenţie guvernamentală poate îmbrăca forma transferului unui activ nemonetar, caz în care
subvenţia şi activul sunt contabilizate la valoarea justă.
În conturile de subvenţii pentru investiţii se contabilizează şi donaţiile pentru investiţii, precum şi
plusurile la inventar de natura imobilizărilor corporale şi necorporale.
CAPITAL ŞI REZERVE
Capitalul şi rezervele (capitaluri proprii) reprezintă dreptul acţionarilor asupra activelor unei entităţi,
după deducerea tuturor datoriilor.
Capitalurile proprii cuprind: aporturile de capital, primele de capital, rezervele, rezultatul reportat,
rezultatul exerciţiului financiar.
 Capital
Capitalul este reprezentat de capitalul social, patrimoniul regiei etc., în funcţie de forma juridică a
entităţii.
Capitalul social subscris şi vărsat se înregistrează distinct în contabilitate, pe baza actelor de
constituire a persoanei juridice şi a documentelor justificative privind vărsămintele de capital.
Contabilitatea analitică a capitalului social se ţine pe acţionari sau asociaţi, cuprinzând numărul şi
valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale subscrise şi vărsate.
Principalele operaţiuni care se înregistrează în contabilitate cu privire la majorarea capitalului sunt:
subscrierea şi emisiunea de noi acţiuni, încorporarea rezervelor şi alte operaţiuni, potrivit legii.
Operaţiunile care se înregistrează în contabilitate cu privire la micşorarea capitalului sunt, în
principal, următoarele: reducerea numărului de acţiuni sau părţi sociale sau diminuarea valorii nominale a
acestora ca urmare a retragerii unor acţionari sau asociaţi, răscumpărarea acţiunilor, acoperirea pierderilor
contabile din anii precedenţi sau alte operaţiuni, potrivit legii.
Rezerve din reevaluare
Plusul sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale, în conformitate cu prevederile
prezentelor reglementări, trebuie reflectat în debitul sau creditul contului "Rezerve din reevaluare", după
caz, cu respectarea prevederilor privind reevaluarea imobilizărilor corporale din prezentele reglementări.
Alte rezerve
Contabilitatea rezervelor se ţine pe categorii de rezerve: rezerve legale, rezerve statutare sau
contractuale şi alte rezerve.
Rezervele legale se constituie anual din profitul entităţii, în cotele şi limitele prevăzute de lege, şi din
alte surse prevăzute de lege.
Rezervele legale pot fi utilizate numai în condiţiile prevăzute de lege.
Rezervele statutare sau contractuale se constituie anual din profitul net al entităţii, conform
prevederilor din actul constitutiv al acesteia.
Alte rezerve neprevăzute de lege sau de statut pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru
acoperirea pierderilor contabile sau în alte scopuri, potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau
asociaţilor, cu respectarea prevederilor legale.