Marin Preda se numără printre cei mai importanţi prozatori

contemporani ai zilelor noastre , deoarece surprinde vieţile ţăranilor din satele

româneşti ce se desfăşoară după legile nescrise ale naturii.
Acesta , prin toata opera sa , a cultivat o literatură inspirată din
realităţile contemporane , abordând teme morale sau existenţiale intr-un stil epic de
mare densitate , care a aşezat proza românească pe terenul solid al observaţiei
psihologice.
Opera sa nu este doar o suită de texte , scrise de-a lungul
existenţei sale , ci domină în ea un stil esenţial , ce-l caracterizează intr-u totul .
Acest stil de care a fost legată toată cariera artistică a lui Preda , este numit
“ moromeţianism “ , un termen pe cât de reuşit , pe atât de confuz .
Am ales să abordez această temă – Marin Preda – Romanul
“Moromeţii “ , deoarece aici este prezentată viaţa liniştită a ţăranilor , cât şi cea a
satul arhaic care este predispus destrămării. Practic pentru noi cititorii operei este o
lume cunoscută din exterior şi acest lucru ne face să fim mult mai curioşi să aflăm
ce se află dincolo de aceste pagini formidabile .Câtă muncă şi câtă trudă a îndurat
Preda până să ajungă să aşeze pe hârtie ceea ce va însemna pentru poporul roman ,
cea mai mare capodoperă a tuturor timpurilor.
“ Cel mai iubit dintre pământeni ” este ultimul roman scris de Marin Preda şi
reprezintă , fără îndoială , apogeul forţei sale creatoare. Eugen Simion numeşte
romanul „ total ”: „ Nu roman – fluviu (... ), nici roman – ciclic (...) , ci roman
total : romanul unui destin care asumă o istorie , romanul unei istorii care
trăieşte printr-un destin.” 1

1 8 . Simion , Eugen , În Prefaţă la Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni , Editura Literatura
Artistică ,
Chişinău , 1990 , p. 19 ;
 Naratorul ( eroul ) îşi scrie , în închisoare , tot itinerarul vieţii
sale de până la arestarea şi închiderea sa ( pentru a doua oară ) , urmând ca în final
să aflăm motivul arestării şi verdictul judecătoresc. Victor Petrini ( acesta este
numele protagonistului ) nu este altceva decât o „ jucărie a sorţii ”, dar care nu se
resemnează în faţa loviturilor vieţii , fiind ghidat în permanenţă de luciditate în
gândire şi credinţa izbăvirii sale prin iubire. „ Marin Preda scrie , în esenţă ,
istoria unui sentiment ( iubirea ) şi-i analizează degradarea progresivă până ce
iubirea coboară aproape de abjecţie. Destinele eroilor sunt luate de valul unei
pasiuni obscure , demenţiale şi duse spre limita de jos a existenţei lor ( limita
insuportabilului ) luciditatea lor măreşte forţa pasiunii , dar n-o apără de
suferinţe şi cădere ”. 2
“ Cel mai iubit dintre pământeni ” are o amplă construcţie
epică. Romanul poate fi considerat ca fiind unul de dragoste , dar în acelaşi timp şi
un roman politic , roman intelectual , roman de senzaţii şi un roman de moravuri.
Complexitatea problemelor dezbătute dar şi maniera specifică de a le trata , au
făcut ca ultima carte a lui Marin Preda să înregistreze un succes apreciabil.

Romanul este o specie a genului epic în proză , având o

acţiune complexă şi de mare întindere , desfăşurată pe mai multe planuri , cu
personaje numeroase şi o intrigă complicată.
Caracteristicile romanului sunt : acesta are structură narativă
complexă amplă , subiectul acţiunii se desfăşoară în planuri paralele , se combină
nuclee narative distincte , prezintă destinul unor personaje bine individualizate sau
a unor grupuri de intrese şi cunoaşte o mare varietate de forme .

2
 El poate fi clasificat dupa o serie de criterii bine organizate :
 După conţinut : roman istoric , roman de acţiune , roman psihologic , de
aventuri , poliţist , de ficţiune , de dragoste , etc ;

 După curentul literar din care face parte : roman clasic , romantic , realist ,
naturalist , modern , avangardist ;

 După cronologia evenimentelor narate : roman tradiţional , roman modern ;

 După tehnica narativă utilizată : roman de tip balzacian , modelul

flaubertian , roman proustian , roman avangardist şi postmodernist ;

 După procedeul narativ dominant : roman de analiză psihologică , fantastic,

exotic , şi de formare .

Romanul “ Moromeţii “ este , aparent , cronica unei familii de

ţărani . Titlul însuşi , constituit din pluralul unui nume de familii , orientează în
aceste direcţii aşteptările scriitorului , dar şi atenţia cititorului .
Faptele pe care autorul le relatează atent şi serios ca pe nişte
evenimente , ţin în realitate de tot ceea ce se petrece în viaţa ţăranilor în fiecare zi .
Însă frumuseţea legendară a romanului îşi are altă direcţie , aceea a atitudinii
naratorului faţă de lumea evocată . Este vorba de un amestec de admiraţie şi
nostalgie a copilăriei lui Marin Preda , care şi –a pus amprenta asupra creaţiei sale
ulterioare , de un “ coctail Molotov al vieţii sentimentale , care nu explodează în
mâna scriitorului ci în sufletul cititorului “ 3.

3. Ştefănescu , Alex , Istoria Literaturii Române Contemporane 1941-2000 , Editura Maşina de scris ,
Bucureşti , 2005 , pag 541;
 Ştim , din biografia scriitorului , că familia sa avea apoximativ
aceeaşi componenţă cu aceea a familiei lui Niculae , astfel ne putem gândi ca
aceasta poate fi o proiecţie a copilului Marin Preda .Ceea ce este interesant este
faptul ca această reconstituire a vieţii ţărăneşti nu se face din perspectiva copilului
de atunci care a trăit aceste evenimente . Acum rolul de narator este jucat de
maturul Marin Preda , care vine ca o fantomă , nevăzut de nimeni şi se uită cu
nostalgie la fiecare membru al familiei Moromeţilor , cu precădere la Niculae .
În felul acesta , în curtea Moromeţilor apare un personaj în plus
, care nu ia niciodată loc la masă , alături de ceilalţi , dar pe care noi îl vedem
uitându-se cu ardoare la tot ceea ce fac ei .
Acţiunea romanului “ Moromeţii “- vol I este plasată “ În
Câmpia Dunării , cu câţiva ani înaintea Celui de-al doilea Război Mondial , se
pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare ; viaţa se scurgea aici fără
conflicte mari “ 4 , în satul Silistea- Gumeşti aproape de Bucureşti. Acesta este
structurat în trei părţi , având o acţiune concentrată , care se desfăşoară de la
începutul verii până spre sfârşitul ei. În acest interval de timp se derulează trei mari
episoade epice:

 O bună parte din acest volum cuprinde fapte de viaţă care se petrec de
sâmbătă seara până duminică noaptea , adică de la întoarcerea Moromeţilor
de la câmp până la fugă Polinei cu Birică ;

 Al doilea mare episod epic înfăţişează satul la seceriş ;

4 . Manolescu , Nicolae , Arca lui Noe , Editura Gramar , Bucureşti , 1999, p. 262 ;
  Ultimul episod narează conflictul dintre Ilie Moromete şi fii săi din prima
căsătorie.

Axa fundamentală a volumului I , pe care este aşezată acţiunea ,

firul desfăşurării epice este ” timpul îngăduitor , care avea nesfârşită răbdare” ,
idee formulată, în primele rânduri , introducând astfel un nou ceremonial epic
( Valeriu Cristea ). Ideea revine simetric în finalul romanului , răsturnând imaginea
vieţii tihnite de la început ” trei ani mai târziu izbucnea Cel de-al II lea Război
Mondial , timpul nu mai avea răbdare “ 5.
Este o epică progresivă , în spirală , bine motivată , deoarece
romanul începe si se termină cu aceeaşi ipostază , doar că timpul nu mai avea
răbdare la finalul acestuia ( este concentric ).
Scriitorul îşi fundamentează romanul din perspectiva raporturilor
omului cu timpul , cu istoria , sub presiunea unor evenimente necruţătoare care îi
vor schimba complet modul de a vedea tot ceea ce-l înconjoară.
Acţiunea este organizată pe trei axe temporale : a eului , a
timpului folcloric ( tradiţia ) şi a timpului istoric , accentul punându-se în toate
capitolele. În primele două părţi ale romanului , timpul se dilată ca moment al eului
contemplativ şi al tradiţiei. În partea a doua , marcat de seceriş , timpul aparţine
comicului.
Materialul epic este structurat în jurul a două personaje – tatăl şi
fiul– romanul având o compoziţie închisă. Perspectiva narativă fiind cea auctorială.
În primul volum perspectiva naratorului se apropie de a lui Ilie
Moromete , care este şi reflectorul principal , în cel de-al doilea volum locul lui

5 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj - Napoca , 1995 , p.
70 ;
este reluat treptat de Niculae. Planurile narative sunt paralele sau se întretaie ; Ilie
Moromete ocupă însă cel mai mare spaţiu al cărţii. Sunt prezentate şi alte destine
care suferă schimbări majore în viaţa lor : familia Balosu ; idila Polina – Birică ,
conflictele Polina – parinţi ; răzbunarea lui Tugurlan ; boala lui Botoghină şi
înstrăinarea pământului pentru îngrijirea sănătăţii.
Romanul conturează dramaticul destin al satului românesc
surprins cu duritate de evenimentele ce vor sparge tiparele tradiţionale ale
rezistenţei sale. Marin Preda abordează o temă fundamentală a gândirii sale
scriitoriceşti : dispariţia ţărănimii tradiţionale , schimbarea din temelii a satului
bulversat de adâncile zguduriri ale istoriei.
Văzut ca roman al unei familii ( relief simbolic al familiei ,
element esenţial al toposului lumii ţărăneşti ) , sesizăm în prim - planul naraţiunii
familia ţăranului Ilie Moromete , numeroasă , alcătuită din copiii proveniţi şi din
alte căsătorii. Este o familie „ hibridă „ generatoare de conflicte în sânul ei ,
„ prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale “ (Mihai Ungheanu )6.
Familia Moromeţilor se compunea din Ilie Moromete – tatăl , cu
zece ani mai mare decât nevasta , venit din căsătoria dintâi cu trei băieţi
( Paraschiv , Nilă şi Achim ) , iar Catrina , cu fata ei , din prima căsătorie
( Maria ) , la care s-au adăugat Tita , Ilinca şi Niculae , rod al căsătoriei cu
Moromete ( Maria , se căsătorise între timp şi oricum fusese crescută de bunicii din
partea tatălui mort în război).
La începutul cărţii, prozatorul evocă viaţa Moromeţilor într-o
după amiaza obişnuită de vară , după întoarcerea de la câmp. Totul sugerază

6 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj - Napoca , 1995 , p.
70 ;
înfăţişarea calmă a existenţei aflată sub semnul unei scurgeri indiferente a
timpului .
Scriitorul narează lent , punând accent pe amănunt , pe gest , pe
mimică. Spaţiul în care se derulează sfârşitul zilei este bătătura , curtea. Se remarcă
graba , aproape “ hilară ” cu care se împrăştie în toate părţile cei şase ce s-au dat
jos din căruţă , prilej cu care sunt prezentaţi membrii familiei Moromete: Paraschiv
, cel mai mare dintre copii , se întinsese pe prispă gemând , fără să deshame caii ;
Nilă intrase în casă şi se aruncase într-un pat, gemând şi el; Achim ” se furişase “
în grajdul cailor şi se trântise în iesle , iar cele două fete Tita şi Ilinca , plecaseră
repede la gârlă să se scalde. Moromete - rămâne singur în mijlocul bătăturii , dar se
retrage şi el repede: ” ieşise la drum cu ţigarea în gură pe stanuaga podiştei şi se
uita peste drum “, dornic de a vorbi cu cineva ( ipostază ce se va dovedi
caracteristică pentru personaj). Doar Catrina rămâne să se descurce singură cu
pregătirea cinei.
Comportamentul membrilor familiei din această primă scenă
sugerează de la început drama viitoare a familiei. Cititorul se familiarizează cu
elementele de peisaj , cum sunt , obiectele ( drumul , gardul , bătătura , stanuaga ,
cei doi salcâmi , poarta grădinii , cerul ş.a.) care sunt pentru eroii lui Marin Preda o
realitate afectiv – apropiată , cu funcţie revelatoare în roman. Satul trăieşte în plin
cotidian : un cal scapă din grajd , rămase ” cu botul pe ulucă şi suflă puternic pe
nări , apoi se freacă de ulucă ; se îndreaptă spre prispă şi întinse gâtul lângă
parmalâc , rupând cu dinţii dintr-un drob de sare “ ; femeia face toate treburile
singură , “ cu faţa roşie şi obosită , cu năduşeala ce îi curgea şiroaie înnegrite
peste obraji şi gât “ în tindă , la vatră , ea “ se chinuia cu o mână se amestece
mămăliga , iar cu alta să prăjească ceapa în tigaie “ ; mulsul oilor , plânsul
mezinului Niculae lovit la picior , şi alte amănunte conturează un mod de viaţă ,
caracteristic unui univers stravechi,
 Scena capitolului IV evocă aşezarea la masa care este simbolică,
reprezentând în mare parte intriga întregului roman , destrămarea familiei
destrămarea satului.
Cina Moromeţilor, la masă joasă , “ plină de arsurile de la tigaie
” 7 , descrisă prin acumularea de amănunte obişnuite , capăt un relief straniu prin
insistenţa cu care sunt privite , într-o viziune scenică , constituind prima schiţă a
psihologiei Moromeţilor (Ov.S.Crohmălniceanu). Copiii se aşează lângă ea după “
fire şi neam ”, “ unul lângă altul ” , spre a fii gata de o eventuală plecare ; Catrina
sta întotdeauna lângă vatră ; “ jumătate întoarsă spre cratiţele de pe foc “; lângă
ea ” îi avea pe Niculae , pe Ilinca şi pe Tita , copiii făcuţi cu Moromete”.

Scena dezvăluie vizibil ierarhia familială , gruparea copiilor

după relaţiile dintre fraţi ( buni şi vitregi ) , semnalând , de la început ,
animozităţile existente.
7 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995 , p.
72 ;
 Moromete capăta de acum deja proporţii monumentale ;
” stătea deasupra tuturor (...) pe pragul celei de a doua odăi (...) , stăpânea cu
privirea pe fiecare ” . El este autoritatea supremă , stăpânul familiei .
Prozatorul foloseşte tehnica detaliului şi a acumulării progresive,
conturând atmosfera familială ( globală ) dar şi notaţii individualizatoare : băieţii,
Paraschiv , Nilă şi Achim , deşi nu erau ” din firea lor nişte copii tăcuţi , moi ori
lipsiţi de veselie ”, se aşează la masă “ absenţi ”, uitându-se “ în gol” , ” oftând ” ,
” parcă ar fi trebuit nu să mănânce , ci să ridice pietre de moară ; tăcuţi şi
plictisiţi ”. Cina devine un loc al frustrării şi al comediei , cum observa Cornel
Ungureanu , prefigurând atât conflictul din sânul familiei dintre cei trei fii ai lui
Ilie Moromete , din prima căsătorie , cu mama lor vitregă , precum şi autoritatea lui
Moromete , care în curând va scădea simţitor.
Masa Moromeţilor se desfăşoară după un adevărat ritual :
Moromete – tatăl , aşezat pe prag “ făcu repede câteva cruci , închizând o clipă ,
evlavios , ochii “ ; mămăliga se taie cu o aţă subţire de bumbac în felii groase ;
Ilinca aşează în mijlocul mesei o straichină largă şi adancă cu o ciorbă verde şi
groasă de ierburi “ fiecare mânca repede , însufleţit pe neaşteptate , tacut şi parcă
nemaiauzind pe cel de alături . Catrina turnă al doilea fel de mâncare , laptele
fiert . Moromete luă doua felii de mămăligă şi le puse în straichina plină . În
aceeaşi clipă , vreo şase linguri se îndreptară spre mijlocul mesei şi începură să
dumice mămăliga în straichină “ . Mâncatul este aproape o competiţie : “ Niculae
abia izbutea să apuce ceva şi să ducă la gură . Straichina se goli numaidecât .
Femeia o umplu iarăşi “. Năzbâtile copiilor , grijile familiei , fumatul ţigării ,
după cină , de către Moromete , atenţia concentrată , în liniştea serii , către cântecul
flăcăului ce mergea pe drum , momente comice – toate capătă relevanţă , alcătuind
un univers de viaţă ţărănească autentică.
 Dar aceste elemente nu sunt singurele care alcătuiesc acest
univers citadin al ţăranilor din Câmpia Dunării, ci li se adaugă şi inima adevărată a
satului , care este poiana fierăriei lui Iocan , unde Moromete se ducea cu drag ,
aşezată la o răspântie de uliţi , locul de adunare al celor din sat pentru a comenta pe
baza diferitelor teme din ziare.
Adunările cele mai zgomotoase aveau loc mai ales duminică
dimineaţa , dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă nu aveau farmec.
Oamenii veneau aici să afle veşti , să schimbe păreri , pentru plăcerea sufletului
colocviile duminicale constituind un eveniment aproape mitic.

Secvenţă din filmul Moromeţii ( 1988 ),

în regia lui Stere Gulea

Aici totul se desfăşoară după un ceremonial , începând cu drumul

lui Moromete , descris cu amănunte revelatoare : era prea dimineaţă , nu se auzea “
piuitul cunoscut al nicovalelor ; Moromete , mergea încet pe lângă garduri , cu
secerile pe umăr şi se oprea de la o podişcă la alta ”. Se întâlneşte în drumul său
cu Dumitru lui Nae , “ unul dintre care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi ,
un prieten mai tânăr. Acesta mergea înainte legănându-se , iar Moromete în
urma lui cu secerile pe umăr şi cu mâinile în buzunare “. Apropiindu-se de
fierărie , Moromete este întâmpinat de departe cu exclamaţii , semn că era aşteptat
cu nerăbdare şi plăcere. El este protagonistul adunării. Simultaneitatea dintre
timpurile verbale este realizată acum prin predominarea stilului direct. Privirea
scriitorului se mută apoi spre locul poianei , înregistrând imaginea globală : ”
Iocan abia deschisese şi poiana era plină unii stăteau în picioare , alţii pe nişte
butuci vechi , aduşi acolo de cine ştie când şi tociţi de şedere , toţi gălăgioşi şi
parcă nerăbdători ” - conturand astfel atmosfera.
Ceremonialul duminical din poiana lui Iocan este ilustrat şi
prin îmbrăcămintea celor prezenţi , care arată a sărbătoare , dar cel mai sigur semn
că erau „ gătiţi” în mod special erau feţele lor rase proaspăt. Oamenii sosesc pe
rând , Moromete , conştient de autoritatea sa morală , „ nu-i luă în seamă , nu se
grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe podişcă , îl părăsi pe Dumitru lui Nae
şi intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de ora ieşi de acolo. Era proaspăt
ras”.
Felul în care oamenii se grupează ori stau sugerează o anumită
ierarhie ştiută şi recunoscută în mod tacit , putând indica firea omului .
De pildă prozatorul observă relaţia dintre personaje. Astfel
Cocoşilă cum sosi îl „ caută cu privirea pe Moromete şi zise : < Unde eşti , mă ?
>!”.
Scriitorul introduce „ în scenă ” personaje ale cărţii ( în număr
de paisprezece , dintre care , unele cu rol activ în dezbateri ): Moromete , Cineva ,
Iordan , Maramoşblanc , Iocan , Boţoghină , Cimpoacă , Dumitru lui Nae, Cocoşilă
, Din Vasilescu , Ion al lui Miai , Ţugurlan , Victor Bălosu şi Ilinca. Marin Preda
realizează o viziune panoramică asupra personajelor , privindu-le când „
dinăuntru ”, când „ dinafară ”, ( Ion Bălu ) succint caracterizate prin elemente
exterioare ( aspect fizic , mers , îmbrăcăminte , gesturi) , prin scurte aprecieri ale
autorului sau pătrunderi în gândirea acestora , respective la ceea ce este expresiv în
individ , surprinzând esenţa (cel mai adesea defectele) : Iocan avea un „ piept de
bou şi nişte muşchi la braţe înfricoşători” ; „ era un bărbat urât , avea o buză
peste măsură de groasă şi lăsată în jos , n-avea deloc glas ”. Era harnic , ” se
scula cu noaptea în cap şi se apuca să lucreze cu sete ”: ceea ce nu ştiau însă
oamenii era că „ rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi şi
pâinea albă şi proaspătă ca untul ”. Începuse să facă politică , cumpăra „ fel de
fel de cărţi ” de la Piteşti sau Roşiori pe care „ le citea din scoarţă în scoarţă ,
cărţi cu titluri ciudate ”, care
„ zăpăceau oamenii ”: Progres ?. Există Dumnezeu sau Niţă Pitpalac la
Karlsband.
Dumitru lui Nae vorbea tare fără niciun efort , avea un glas care
se auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea. Atât treburile cât şi glasul lui
erau , nu se ştie de ce „ foarte odihnitoare ”: cu statura ca un plop , cu glasul acela
al lui mare şi fiind cumsecade tocmai pentru că era aşa de puternic – avea şi el ură
pe cineva , pe Bălosu şi pe Victor , fiul acestuia. Nu se ştie de ce nu voia să spună –
„ Tudor Bălosu pusese mâna pe jumătate dintr-un lot de vie de la el ”.
Boţoghină apare cu însemnul particular, aşa cum rezultă din
comentariile oamenilor...” E bolnav, săracu (...) , e atacat , cică o să dea din lot...
să se caute ”; nevoind să fie compătimit , „ trase de cai şi porni alături de ei ,
fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua ”.
Ţugurlan avea „ glas neprietenos şi străin”, cu o ciudată
„ pornire duşmănoasă , de neînţeles aici în poiana lui Iocan şi mai ales că toţi
erau atât de bucuroşi de ploaia căzută peste noapte ; un om cu o înfăţişare
întunecată , un om rău şi neprietenos ; el ura tot satul , pe toţi oamenii : pe cei
care aveau loturi pentru că aveau , iar pentru cei care n-aveau pentru că nu
făceau nimic să aibă ”.
Discuţiile au loc pe marginea ziarului Dimineaţa despre
dezbateriile parlamentare , despre luptele din Spania , ori referitor la probleme
cotidiene ale unor consăteni. Dialogul se desfăşoară după un cod intern de
distribuire a rolurilor , în care Moromete este purtătorul de dialog , mai ales cu
Cocoşilă sau Iocan , iar Dumitru lui Nae este actorul care angajează discuţia
( provocatorul ).
Marin Preda are o viziune scenică asupra celor înfăţişate ,
urmăreşte atent şi înregistrează totul : mişcarea , intonaţia (dă adâncime
cuvintelor , răstoarnă sensuri ), pauzele , efectele rostirii (comic – ironic ,
batjocoritor ) , pronunţarea specială a unor cuvinte ( neologismele ) , Moromete
dovedindu-se un actor care trăieşte voluptatea cuvântului. El stăpâneşte o adevărată
strategie a lecturii , urmărind efectele : citea întâi în gând , apoi deodată cu un „
glas schimbat şi necunoscut , parcă ar fi ţinut el însuşi un discurs celorlalţi ”,
având în glas „ nişte grosimi şi subţirimi ciudate , cu opriri care scormoneau
înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de
convingere pe cei care ascultau ”.
Moromete mimează dezbaterile din parlament ( umorul
parodic) , citind , cu tăceri şi pauze semnificative ; încearcă întâi să înţeleagă el
conţinutul , pentru ca mai apoi să-i dea o semnificaţie proprie. Totul se raportează
şi se interpretează prin universul cunoscut , acela al satului - de aici rezultă , pe de
o parte , grotescul şi absurdul în interpretarea dată celor citite , dar şi un anumit
echilibru şi o seninătate a eroului care adaptează totul la realitatea cotidiană ,
concretă a satului. Citind discursul domnului V.Madgearu , sau discursul regelui ,
comentariul făcut de Moromete aminteşte de cele din comediile lui Caragiale , dar ,
nu numai , este şi un mod de receptare poetic , bazat pe jocul cu multiple sensuri
ale cuvântului , Moromete vrăjindu-i pe toţi prin jocul nuanţărilor falsificate.
El interpretează şi explică realitatea , dar şi construieşte o nouă
realitate , senină , echilibrată , liniştitoare şi savuroasă (Andreea Vlădescu).
Lectrura ziarului, discuţiile , totul înseamnă pentru el un
spectacol superior , o competiţie superioară (de aici afinitatea cu Cocoşilă ,
Ţugurlan , Iocan şi Dumitru lui Nae) , în care sunt nelipsite umorul şi ironia,
vorbele cu miez , poanta anecdotică.
Cuvinte şi expresii pretenţioase ( neologismele ) sunt ironizate
de Moromete : Bălosu „ cică asta devine după facultăţi ”, sintagmă preluată
imediat de Dumitru lui Nae şi rostită ca să audă Victor Bălosu care trecea pe drum
ceea ce a stârnit mânia acestuia. Vocile şi opiniile se întretaie pe un fond de veselie
generală , ilustrând vitalitatea ţărănească.

Secvenţă din filmul Moromeţii ( 1988 ),

în regia lui Stere Gulea
 Poate că nicio altă împrejurare nu defineşte mai bine spiritul
lui Ilie Moromete , ca întâlnirea lui cu Ţugurlan la fierăria lui Iocan , una din
scenele - cheie ale cărţii , în care Moromete îşi dezvăluie structura intelectuală
( seninătatea şi stăpânirea de sine în momente tensionate , limpezimea gândirii ).
Ilie dă un sens vorbelor mânioase ale lui Ţugurlan. Şi în discuţiile politice , el
aşează pe primul plan raţionamentul. Viziunea lui asupra desfăşurării lucrurilor ,
modul participării sale la discuţie sunt ale unui gânditor , apropiindu-se astfel , din
această perspectivă , de eroii lui Camil Petrescu. În poiana fiereriei lui Iocan
răsuna singular şi pătrunzător vocea intelectualuilui şi a raţiunii , aceea a lui Ilie
Moromete.
Strigătul Ilincăi care-l cheamă imperativ îl readuce pe
Moromete la realitatea cotidiană , bănuind că acasă îl aştepta agentul fiscal. Se
destramă astfel vraja din poiană şi totul revine le realitate.
În urma rămâne statuieta de lut a lui Moromete , veghind acest
topos , semnificativ pentru iluzia de libertate pe care o dă unor oameni mândrii că
pot să-şi exprime opiniile şi că pot participa la spectacolul lumii , descoperind
adevărul .
„ Dacă pentru Moromete viaţa în spirit este dimensiunea
firească a structurii sale contemplative , iar Ţugurlan şi Cocoşilă apelează la ea
din revoltă faţă de o realitate ostilă şi din neputinţa acţiunii singulare , Din
Vasilescu cunoaşte realitatea într-un mod specific. La el < bucuria ciudată > este
cea a observaţiei , nu a contemplaţiei ”. Imaginea capului de humă a lui
Moromete rămâne „ principala metaforă a romanului, simbol pentru drumul lui
Moromete de la simbol la realitate ” remarcă Andreea Vlădescu.
 2.1 - Semne ale viitoarelor conflicte

Acestea vor zguduii puternic familia lui Moromete , adunâdu- se

mocnind , ascunse în sufletul membrilor săi. Catrina îi crescuse de mici , cu greu,
pe cei trei băieţii ai lui Moromete , care încep s-o urască. Paraschiv are o ură “
cuibărită ” în el de pe vremea de pe când mama lui bună murise. Nemulţumirile
sunt alimentate permanent , de când copiii erau mici , de către sora cea mare a lui
Moromete , Maria , zisă Guica, nemulţumită de căsătoria lui Moromete cu Catrina
, “ una din ipostazele fascinante ale feminităţii malefice prediene ” (Andreea
Vlădescu). Maria Moromete , care ar fi vrut să îngrijească ea de gospodăria şi de
copiii fratelui său , începe să ridice pretenţii asupra locuinţei părinteşti , şi a locului
din spatele casei , pe care l-ar fi dăruit unuia dintre nepoţi, dacă ar fi stat cu ea. La
duşmănia băieţilor împotriva Catrinei se mai adaugă aceea a lui Tudor Balosu şi a
fiului său , Victor, vecinii lui Moromete , cât şi cea a vărul său , Parizianul. Băieţii
sunt din ce în ce mai îndârjiţi împotriva Catrinei şi a fetelor ei care-şi făceau “
ţoale ”, erau “ vesele şi vioaie”, spre deosebire de Paraschiv şi Achim care “ parcă
erau bolnavi “.
Conflictele intime din sânul familiei continuă şi iau amploare,
apărând şi unul între părinţi ( între Moromete şi Catrina). Date fiind ura ce mocnea
în sufletele băieţilor şi vorbele rele răspândite în sat despre ea de Guica , Catrina îşi
revendică acum , tot mai insistent , un pogon de pământ vândut din lotul ei în
timpul foametei după război , pentru salvarea copiilor , Moromete promiţându-i
atunci că-i va trece casa pe numele ei. Dar Ilie nu s-a ţinut de cuvânt , ba
dimpotrivă începuse să glumească pe seama ei. Ca văduvă de război, Catrina
primise un lot de opt pogoane de pământ , din care mai avea acum doar şapte. Cu
un total de paisprezece pogoane , familia era destul , de înstărită , preţul era
ridicat , recolta era bună şi oamenii făceau comerţ cu cereale la munte. Băieţii din
ce în ce mai nemulţumiţi , că “ tatăl lor nu face nimic, că stă toată ziua ”, că îi
badjocoreşte , pe când pe cele două fete “ le lăsa să se pricopsească”, că alţii , ca “
alde ” Bălosu câştigau bani frumoşi , presându-l pe Moromete să plece şi el la
munte cu ceralele , drum care pentru Moromete – tatăl înseamnă doar o aventură ,
un alt prilej de contemplare şi de reflecţie asupra lumii ca spectacol : “
Descoperau toţi Cocoşilă , mama , fetele – până şi cei trei – ca tatăl lor avea
ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau , pe care ei nu le vedeau ”.
Îndemnat de Guica , Achim pleacă cu oile la Bucureşti. Ideea
este acceptată şi de Ilie Moromete , iar din acest motiv datoriile la bancă , plata
foncierei îl sufocă din ce în ce mai mult pe ţăran.
Primul semn al unor vremuri grele pentru viitorul familiei lui
Moromete , a fost după plecarea băieţilor la Bucureşti cu oile , familia rămânând
practic fără principalul mijloc de trai ,toatea acestea ducând la luarea deciziei de
către Moromete de a tăia salcâmul cu coroana lui stufoasă , ce străjuia măreţ , din
înălţimea lui satul , pentru a scăpa de datoriile care se strangeau zi de zi tot mai
mult , fapt căruia scriitorul îi acordă semnificaţii simbolice deosebite.
“ Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce
scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă , neştearsă cu famiia
mea. (...) Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat ”, va sublinia mai
târziu autorul , relevând importanţa scenei trăite , căreia îi vă atribuii , în roman ,
rol esenţial pe plan simbolic.
 Vinderea salcâmului este primul semn al declinului familiei lui
Moromete , al zdruncinării din temelii al pilonilor pe care stătea siguranţa celor
două existenţe ale sale : familia şi pământul.
Destrămarea armoniei interioare a personajului este indisolubil
legată de imaginea dezechilibrului cosmic prin tăierea salcâmului. De acum înainte
începe declinul.
Scena este dramatică , plină de grandoare , pregătită atent şi
motivată prin monologul interior al lui Moromete.
Doborârea salcâmului se desfăşoară pe fondul grav al bocetului
ce venea dinspre cimitir şi “ răzbătea acum prin salcâmi atât de aproape încât se
părea că bocetele ies din pământ ”, sugerând parcă o durere universală în care se
cuprinde omul şi natura , amintind de corul antic ( Ion Bulău).
Asemeni unei fiinţe care vrea să trăiască , salcâmul se
împotriveşte. Scena este privită de sus , detaliile se adună cu grijă , gradual,
motivând împotrivirea. “ Trântirea ” salcâmului , cum zice Moromete , se
împlineşte ca un ritual , toate mişcările eroului sunt urmărite cu atenţie : “ Începu
să dea ocol salcâmului căutând un anumit loc să înceapă a-l lovi. O clipă el mai
rămase gânditor , apoi dintr-o dată ridică securea şi-o înfipse cu putere în coaja
copacului. Din gât îi ieşi un icnet adânc şi lovitura ţâşni de la tulpina copacului ,
se lovi de uluci şi se întoarse îndărăt , făcând să răsune viroaga. (...). Amândoi
începură apoi să lovească tăcut şi nu se opriră decât după un timp îndelungat.
În amândouă părţile făcuseră în salcâm câte o tăietură adâncă şi albă. Începură
să izbească din nou şi aşchiile săreau acum , mai mărunte , uneori zbârnaind în
aer. În curând ele înconjoară locul într-o roată înălbită ” .
Cuvintele expresive , dau profunzime măreţiei simbolice a
salcâmului , şi apoi efectele tăierii , cu grijă dozate , subliniază tăcerea de sfârşit de
lună : din înălţimea lui , salcâmul , “ se clătină , se împotrivi , bălăbănindu-se
câteva clipe ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul , apoi deodată porni spre
pământ , strivind liniştea dimineţii ca o vijelie se prăbuşii şi îmbrăţişă grădina ,
câinii de prin împrejurimi începură să latre după aceea se făcu tăcere”.
Este clipa redeşteptării naturii , într-o dimineaţă de primăvară.
Fapta împlinită se dovedeşte dramatică : ” Câtva timp cei doi rămăseseră
încremeniţi uitându-se la salcâmul doborât , neştiind parcă ce mai aveau de
făcut” .
Tăierea salcâmului sugerează caracterul iluzoriu al stabilităţii
modului de viaţa în mediul rural , tulbură viaţa familiei , căci loviturile de topor pot
reprezenta loviturile destinului.
Scriitorul subliniază importanţa deosebită a salcâmului frânt :
acesta făcea parte din viaţa familei Moromete , a naturii , a satului : ” Toată lumea
cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi îi mâncau
florile , iar în timpul iernii jucau mija , alegându-l ca loc de întâlnire. În timpul
iernii , dându-se cu săniuţa , copiii alergau şi îmbrăţişau tulpina salcâmului ,
lipindu-şi obrajii înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă”.
Salcâmul , semn al stabilităţii şi al trăiniciei , martor şi păstrător
al atâtor tainice manifestări ale vieţii ţărăneşti nescrise , prin moartea lui devine un
simbol. El anunţă începutul sfârşitului – prăbuşirea satului şi al familiei lui
Moromete , moartea lui devenind o adevărată dramă care marchează începutul
eşecurilor şi risipirea iluziilor lui Moromete : ” grădina , caii , Moromete - însuşi
arătau bicisnici ”.
Astfel , lumea Moromeţior se desacralizează. Arborele – sacru –
pare a fi acel axis mundi care veghează la organizarea lumii , a microcosmosului
rural şi familial , făcând legătura între sacru şi profan. Odată distrus , haosul se
instalează treptat , fiindcă mânat de necesităţi , Moromete a renunţat ( nu de bună
voie , totuşi ! ) la libertatea lui. Şi o va pierde în curând definitiv.
În ciuda drumurilor făcute la munte , a doborârii salcâmului ,
Moromete este tot mai îngrijorat : “ Ce facem cu fonciire , că vine ăla
( Jupuitu) peste o săptămână şi nu ne mai iartă ”. Achim şi Nilă sunt din ce în ce
mai înverşunaţi împotriva tatălui şi a Catrinei , a fetelor , o împotrivire surdă se
strânge în sufletul lor până la duşmănie. Dacă în primele pagini ale cărţii , întorşi
de la câmp , se strâng toţi în jurul mesei , fără semne adânci ale neînţelegerii
mocnite şi ale risipirii familiei (doar sugerate prin atitudinea ostilă a lui Paraschiv )
, în finalul romanului asistam la fugă băieţilor ( Paraschiv şi Nilă ) cu caii la
Bucureşti (semn nu numai al disoluţiei familiei , ci şi al începutului deruralizării
satului prin atragerea în viaţa oraşului a tineretului , în special).
Înţelegând că Achim nu va trimite niciun ban (din oile vândute la
Bucureşti) , Moromete ia hotărâri rapide şi decisive (deci este în stare de acţiune):
bate la poarta lui Bălosu şi-i vinde o parte din pământ , precum şi locul din spatele
casei , locuri dorite de acesta cu ardoare. Cu banii obţinuţi cumpără doi cai ,
plăteşte “ fonciirea ” şi datoriile la bancă şi lui Aristide , taxele de internat pentru
Niculae. Şi scriitorul precizează : ” rămânând ca necunoscută soluţia acestor
probleme pe viitor: din nou rată la bancă , din nou fonciirea , din nou Niculae ”.
Eforturile şi iluziile lui Moromete de a păstra intacte loturile de pământ , liniştea sa
netulburată , independenţa proprie sunt profund periclitate. Supravieţuirea se
dovedeşte o iluzie , satul este silit să intre în tumultul unei istorii străine şi absurde
: ” Moromete era unul dintre aceea care mai credea că lumea era aşa cum şi-o
închipuise el”, fiindcă acum istoria “ le intră în ogradă “.
Alte destine , conturate prin câteva episoade epice semnificative
vorbesc de viaţa satului , curgând paralel , fără să se întrepătrundă cu destinul lui
Moromete. Astfel , fuga Polinei cu Birică , cearta cu tatăl ei căpătă proporţii epice
şi devine dramatică : Polina îl obligă pe Birică să secere grâul de pe pământul ce
trebuia să fie partea ei de zestre , ceea ce dezlănţuie bătaia , pe câmp , a lui Birică
cu tatăl ei şi cu Victor , fratele acesteia. Focul pus de Polina casei părinteşti ,
înverşunarea acesteia împotriva tatălui care n-a primit-o acasă cu băiatul sărac pe
care-l iubea , tăcerea mamei , supusă bărbatului , neavând niciun cuvânt în casă
constituie elemente de viaţa autentică ţărănească .
Cearta Anghelinei cu Vasile Boţoghină din cauza hotărârii
acestuia de a vinde o bucată de pământ pentru a se duce la sanatoriu este prezentată
obiectiv , într-o scenă devenită obiectivă prin savoarea limbajului şi prin mişcarea
scenică.
Ţugurlan , cel care făcuse şapte copii în treisprezece ani şi care
în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce “ nouă , proaspătă “, îl va bate pe
fiul primarului , apoi pe şeful de post şi va ajunge la închisoare. Achim va duce caii
în ovăzul moşiei , un ovăz “ înalt , bogat în spice şi des ca o perie”, ca să mănânce
pe săturate , şi va fi prins de pândar pe care-l va bate crunt şi-l va lăsa jos ( pentru a
se învăţa minte să nu se mai atingă de el ) ş.a.Toate acestea sunt scene memorabile
ale ţăranilor care se confruntă zi de zi cu aceste probleme , care încet , încet vor
duc la disoluţia satului.
Prin opoziţiile Moromete – Guica , Bălosu - Boţoghină , Polina -
Birică – Bălosu se relevă contradicţia fundamentală dintre satul real , al epocii
respective , cu schimbările lui şi universul interior al lui Moromete , apărătorul
tradiţiilor stravechi.

2.2 - Monografia satului

Prin reconstituirea codului vieţii ţărăneşti , Marin Preda se apropie

de Liviu Rebreanu. Scriitorul descrie centrul satului său Devale , cum i se spunea ,
deoarece comuna semăna cu o albie şi orice uliţă pornea la vale
„ spre fundul aceste albii ” 8 . Centrul satului aduna notabilităţile : casa lui
Aristide , primarul , care avea cârciumă , moară cu valţuri şi presă de ulei ; clădirea
cea mai impunătoare a comunei era banca populară , clădită în 1931 , dar care
dăduse faliment imediat ce apăruse legea conversiunii ; casa parohială , conacul
fostei moşii cu numeroase dependinţe , de care Aristide avea grijă , biserica , şcoala
primară , casa notarului , a învăţătorului Todorici , primăria , magazinul comercial ,
fierăria lui Iocan aşezată la o răspântie de uliţi. Satul este înfăţişat , după cum
observăm cu toate categorii sale sociale ,împărţiţi în două pături sociale , cea a
ţăranilor şi cea a notabilităţilor , precum şi relaţiile care se stabilesc între aceştia.

8 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995 , p.
84 ;
 Autorul istoriseşte lucrurile calm , în ritmul indiferent al
scurgerii timpului , „ foarte răbdător ” atunci cu oamenii , urmărind aspecte
stereotipe ale vieţii tradiţionale. Capitolele cărţii urmăresc „ şirul muncilor
agricole de la începutul verii , când familia Moromete termina sapa , până
noaptea târziu , după seceriş , după treieriş , după măcinatul grânelor de moară
şi încheierea socotelilor anuale ”. (Ov.S.Crohmălniceanu).
Aspecte din viaţa colectivităţii satului tradiţional se constituie
într-o adevărată monografie a satului românesc, tradiţiile şi obiceiurile satului
tradiţional ţărănesc sunt prezentate atât în primul volum cât şi în cel de-al doilea:
căluşarii care joacă în bătătura casei lui Bălosu ; căluşul ţinea trei zile de Rusalii ,
toţi „ aveau clopoţei la picioare , la ciumege şi la fes , betelii şi caftane roşii ”;
aldămaşul pe care-l bea Moromete cu vecinul său , Bălosu, după vânzarea
salcâmului , parastasul , spălatul picioarelor de Rusalii ; secerişul cu regulile lui ;
cina tradiţională , la masă joasă , rotundă , cu scaunele cât palma ; întâlnirile din
poiana lui Iocan ; corvoada premilităriei; episodul sosirii lui Vasile Boţoghină la
spitalul din Ulupu – o zi de consultaţie la medicul de plasă , scene din cancelaria
şcolii , intelectualitatea rurală , ceremonia sfârşitului de an şcolar , cum trebuie să
se poarte o nevastă ; paginile care vorbesc despre moartea lui Moromete – „ tot ce
sa scris mai mişcător pe această temă gravă în literatura română ” (Eugen
Simion) ; izlazul , cu viaţa lui , unde se întâlnesc copiii şi flăcăii cu caii şi cu
turmele de oi aduse la păscut , loc al înfruntărilor violente , unde se joacă bobicul
şi se mănâncă porumb copt , „ un domeniu al adolescenţei , un spaţiu de
expansiune al acesteia ” . (Valeriu Cristea). Toate aceste pagini memorabile ,
reliefează o societate tradiţională , care nu a fost influienţată de ceea ce vine din
afara acestei colectivităţi rurale , oamenii trăind încă după legile nescrise .
O mare sensibilitate , un ochi atent şi pătrunzător înregistrează
notaţiile legate de vietăţiile satului , de peisaj: păpădii care
” dormeau cu măciuliile închise ” sau „ înfloriseră şi străluceau galben în iarba
înaltă ” ; despre cârâitul „ ciudat ” al găinilor urcate pe crăcile pomilor , despre
bâzâitul ţânţarilor prin vârfurile salcâmilor , despre sforăitul cailor , despre
câinele” supărat şi fleşcăit de ploaie care se piti sub straşina mică a grajdului ”,
câmpia în zori de zi , trezirea satului , ş.a. Toate se înscriu în câmpul de interes al
unei vieţi spirituale adânci , milenare , cuprinse într-o existenţă cotidiană ,
alcătuind un cod al vieţii ţărăneşti. Naratorul omniscient este în centrul acestei lumi
, pe care nu doreşte deloc să o înfluienţeze.
Unul dintre cele mai ilustrative episoade care asigură o
compoziţie solidă , o simetrie arhitectonică ( pe lângă cele menţionate : cina ,
prispa , stănoaga , poiana lui Iocan ) este şi secerişul , unul din momentele cele mai
înalte ale operei lui Marin Preda , „ spaţiul simbolic în care se afirmă cotidianul
rural al anului 1937, cântul final al epocii rurale ”. (Cornel Ungureanu).
Capitolul I din Partea a treia ( vol I) începe cu o observaţie
sensibilă : tocmai când se revarsa „ dogoarea necontenită şi grea a zilei de vară
”, tocmai în acestă vreme , când „ dobitoacele scurmă ţărâna căutând răcoare ,
ori aleargă bezmetice după umbră , viaţa oamenilor iese afară din sat şi se mută
cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei ”.9
Scriitorul înfăţişează obiectiv o realitate arhetipală ( mişcările ,
gesturile şi plecarea la câmp se integrează unui ritual ) şi simbolizează întreaga
existenţă ţărănească.
Trezirea aşezării dimineaţa , când satul răsuna încă de cântecul
cocoşilor ; înregistrarea şi acumularea de detalii ale existenţei familiei ţărăneşti :
ritualul plecării , în care bărbatul are rolul principal , el este atent la toate şi

9. Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995, p .
86 ;
controlează totul , în timp ce femeia nu mai termină cu treburile , până la notaţiile
despre animale ce aşteaptă liniştite momentul plecării , caii „ cu buzele în jos ”,
„ chiar se întâmplă ca unul dintre ei să ofteze adânc ”.
Viaţa la sat este dură şi pentru copii – cel de 5-6 ani , dormind în
aşternutul de pe prispă , este luat de tată , neînduplecat la rugăminţile mamei: are
nevoie de el la câmp , „ să pună poloage pe legături ”, să aibă grijă de cai şi să
înveţe să secere , acesta intrând în tumultul acestor munci agricole încă de mic .
Secerişul este trăit de întregul sat la fel , ceremonial mitic ,
specific colectivităţii arhaice , deci aparţine tradiţiei. Gesturile ce-l prezintă sunt
tipice : căruţa se unge cu prescură , lucru cel mai important : se scot caii din grajd
şi se înhamă : se pune mâncarea pentru câmp , apoi se urcă în căruţa , care aştepta
„ cu oiştea spre drum ”; tatăl , ca şef al familiei , care anunţat : „ gata tată! Hai ,
toată lumea la căruţă ”; deschderea porţii se face cu repeziciune , bătătura
„ curge ” spre şosea , căruţa porneşte „ zdroncănind rău ” peste podişca din
lemn , şoseaua rămânând în urma acesteia.
Ca într-o procesiune , căruţele ies din sat „ prin toate părţie lui”,
cu mult înainte de răsăritul soarelui , iar casele „ rămân goale de viaţă şi drumul e
pustiu şi tăcerea şi căldura domnesc...”10
Oamenii trăiesc bucuria vieţii câmpeneşti cu tot ce-i aparţine : cu
animale , păsări , flori , soare, etc.; se aude , în tăcerea imensei câmpii , cum „ un
mânz nechează pe undeva departe şi i se răspunde numaidecât cu îngrijorare :
mânzul rămas în urmă aleargă voiniceşte cu coama lui mică înfoiată ”; nimic
nu-i scapă scriitorului , niciun detaliu : mânzul ” bate pe loc şi zvârle din copitele
lui mici cât pumnul de copil ”, tocmai că aceste detalii care nu-i scapă lui Marin
Preda fac ca opera să fie mai complexă şi plină de atractivitate.

10 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995, ,
p. 87 ;
 Secerişul îşi are regulile lui , ca şi plecarea de acasă ; momentul
începerii seceratului întârzie : stau în faţa locului şi se uită peste întinderea lui, se
întorc spre soare , învârtesc seceriile în mâini , copiii se ceartă pe seceri, ş.a. În
acest moment de aşteptare , cel mai harnic dintre copii va măsura cu pasul
„ stanţiile ”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare la capăt ; tatăl leagă
snopii şi-i aşează în clăi : „ cel mai vrednic dintre copii începe să taie spicele şi să
arunce mănunchiurile în urmă. - E semnul că secerişul a început ”.
Întinderile mari , nesfârşite ale câmpiei sunt spaţiul propice firii
lui Moromete , de aceea el „ n-avea de ce să nu fie totdeauna el însuşi , adică
nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui , uitând de toate şi pierzându-se
pe mirişte în contemplări nesfârşite ” 11.Cu paşi rari , calca chibzuit , să nu se
înţepe în mirişte , se uita în sus cu mâna la frunte , vorbea singur, se oprea, se

11 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995 , p.
92 ;
apleca– toate traduc dinamica interioară a personajului , ca plăcere a plăcerii de a
se cufunda în sine , pierzându-se în spaţiul cosmic
( observa Andreea Vlădescu).
Fascinaţia pe care o exercită câmpul asupra omului , senzaţia de
bine , de tihnă , bucuria liniştitoare ce pătrunde în toată fiinţa lui , în timpul
secerişului , „ tine parcă de o altă ordine a lucrurilor , mai fericită. Deliciile
odihnei la câmp se pot rafina la Marin Preda până la beatitudine. Câmpul oferă
în mai multe dăţi imagini ce se pot subsuma unei teme a paradisului ”
( remarca Valeriu Cristea ) .
Economia verbală supravegheată , simplitatea şi claritatea
expresiei , lipsa detaliilor de prisos şi a podoabelor stilistice : utilizarea prezentului
indicativ şi a reflexivului dinamic prin care se actualizează acţiunea şi se
precizează în timp , devenind vie , subliniază participarea intensă a autorului ,
prezenţa verbelor impersonale – în prima parte – susţine caracterul de ritual
străvechi al secerişului , în care câmpia devine un arhetip , iar omul trăieşte clipe
înălţătoare de purificare şi inocenţă prin pătrunderea în însuşi intimitatea naturii.
Sunt pagini unice , memorabile în proza românească modernă.
O pagină splendidă de descriere a naturii în prefacerea ei
continuă găsim şi în volumul al doilea , tot la seceriş , când se apropia de ziuă.
Soarele ieşea „ implacabil şi triumfător ”, cu „ ţâşnirea de foc a razelor lui ”,
găsindu-i pe oameni „ gata aplecaţi la rădăcina spicelor...”
Evenimentele se precipită , timpul se grăbeşte : Birică este dat în
judecată de socrul sau , Aristide cere sprijinul legionarilor , Ţugurlan este arestat
pentru că sărise la bătaie , Moromete este asaltat de perceptori. Toate se vor
repercuta asupra fiinţei sale : „ nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă
sau la drum pe stănoagă. Nu mai răspunde cu chef de vorbă la salut. Nu mai fu
auzit povestind ”12. Deci nu mai este el , fiind într-o criză în plan moral. El rămâne
neîmpăcat cu gândul că rosturile ţărăneşti trebuiesc schimbate. Trei ani mai târziu
izbucnea cel de-al doiea război mondial.
Romanul se încheie rotund , infirmând cele spuse la începutul său
: „Timpul nu mai avea răbdare ”. Normele de viaţă la care ţinea Moromete cel
mai mult - autoritatea familială şi integritatea ei , pământul şi codul tradiţional al
satului sunt zdruncinate din temelii : familia sa se destramă, o parte din pământ şi
locul din spatele casei îi sunt vându-te lui Bălosu ; el însuşi se înstrăinează din ce
în ce de ai săi , războiul bate la uşă , aducând cu sine schimbări de structură ,
fundamentale , în viaţa satului românesc tradiţional. Asistam la procesul de
demitizare a eroului. Din Moromete de altă dată , cunoscut de ceilalţi , a rămas „
doar capul lui de humă arsă , făcut odată de Din Vasilescu şi care acum privea
însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care mai aveau loc în
poiană...”. Personajul central al romanului traversează drama ţăranului legat de
rânduielile vechi ale satului, înfrânt de o istorie ostilă , el „ simbolizează lumea
ţărănească în valorile ei durabile”
( Eugen Simion ) .

2.3 - Compoziţia şi problematica „ Moromeţii - vol II ”

Volumul al doilea al romanului „ Moromeţii ” apare în 1967

( mai întâi în „ Viaţa Românească ”) , după mai bine de zece ani de la primul.

12 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995, p.
91 ;
 Revizuit de câteva ori , acesta constituie un tot unitar cu primul
volum , cartea continuând istoria familiei Moromete şi a satului după război. În
centrul romanului nu se mai află de această dată satul tradiţional şi nici Ilie
Moromete , care rămâne neclintit în lumea lui. Scriitorul se desprinde cu greu de
eroul său din primul volum , semnificativă fiind în acest sens întrebarea cu care
începe romanul : „ Cei care-l duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră
sau î-l uitară ca şi când l-ar fi iertat sau l-ar fi dispreţuit. Ce putea să însemne
asta? ”13 .
Capitolele de început , apăsat estetice , explicative , cu topică
voit obstrucţionată (Eugen Simion) , pregătesc intrarea în problematica nouă a
satului , profund implicat în prefaceri tragice. Văzut însă ca romanul eşecului unei
familii (Cornel Ungureanu) , el continuă să aibă în centrul său pe Ilie Moromete ,
ca exponent al vechiului sat. El nu mai domină aşezarea , ca altădată , ci numai un
grup restrâns „ de foşti liberali (Costache a Joachii , Nae Cismaru , Matei Dimir
şi Giugudel) ”, privind schimbările satului cu ironie , cu superioritatea celui care
reprezenta tradiţia , dar şi cu dureroasă neputinţă. Alături de bătrânul Moromete se
conturează tot mai mult Niculae , fiul său , dar fără strălucirea şi complexitatea
tatălui. Prin Niculae , romancierul semnalează schimbările ce se produseseră cu Ilie
Moromete , intrat într-o zonă de umbră , copleşit de evenimente : ” Cu tatăl său se
întâmpla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el , spuneai una şi el asculta şi ai fi zis
că înţelegea , dar răspunsul lui venea din altă parte ”14 .
Timpul istoric se pare că se repercutează asupra tuturor. Aflăm ,
din primele pagini , că până şi Guica suferise schimbări : „ arăta tăcută , nu i se

13 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995, p.
92 ;
14 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995, p.
92 ;
mai auzea deloc gura prin faţa casei ”, murind părăsită în bordeiul ei şi fiind dusă
la cimitir de Parizianu.
Niculae nu se mai ducea nici el la şcoală , deşi Catrina vânduse
şi ea un pogon din pământul ei , totul se opri când trebuia să treacă pe al patrule an.
Moromete îi spuse că s-a terminat cu „ studiile ”, să stea acasă şi „ să pună mâna
pe sapă, că n-avea niciun beneficiu ” de pe urma învăţăturii fiului.
Ilie Moromete devine dintr-o dată întreprinzător (de când îl
oprise pe Niculae de la şcoală , an în care începuse şi războiul ), tot timpul umbla
cu căruţa şi cu caii de la munte la baltă , cu alţii mai tineri , cu săniile încărcate de
porumb , gata să plece să le vândă „ în creierul Carpaţilor ”, la mocani. Se
întorcea „ cu purcei mici pe care îi vindea în sat , cu sită de învelit acoperişurie şi
cu butoaie cu ţuica. Cuvântul folosit de el acum era beneficiu, în loc de
câştig”15 .
Băieţii de la Bucureşti trimit acasă scrisori (cu fotografii) cu
amănunte despre viaţa lor. Paraschiv nu mai lucra la ucebe, trecuse la setebe (se
simte ironia scriitorului faţă de noul limbaj) şi era sudor autogen. Nilă era portar la
un bloc , în plin centrul Bucureştiului. Achim era totuşi singurul care reuşise în
comerţ , ţinea pe Calea Colentina un „ Consum alimentar ”.
În ultimul an Moromete cumpărase un pogon de pământ şi se
spunea că mai avea bani de încă unul , deci se refăcuse economic. După primirea
scrisorii cu fotografia , el pleacă cu băiatul lui Parizianu , la Bucureşti şi-şi căută
feciorii. Moromete le propune să se întoarcă acasă pentru că „ nu face să trăieşti
printre oameni străini care nu te cunosc de când erai mic , cum te cunosc cei din
satul tău şi te jucai prin ţărână cu ei...”16

15 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995, p.
93 ;
16 . Idem 14 ;
 Este ultima încercare , disperată şi nereuşită , a lui Moromete de
a-şi aduce băieţii acasă , izvorâtă din dragostea lui dureroasă pentru copii , din
amărăciunea provocată de casa lui risipită , familia , unitatea ei fiind sensul vieţii
sale. Dar la auzul refuzului lor , cuvintele lui sunt scurte şi hotărâte : ” mi-am luat
mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există”.
Inima lui frântă de amărăciune rămasă însă învăluită de o
dragoste profundă pentru băieţi şi de o impresionantă speranţă căci , spune
prozatorul , „ se dovedi apoi în anii care urmară , că el păstra mereu acea uşă
deschisă în urma lui , doar - doar se vor întoarce băieţii lui acasă ”. Cei trei însă
erau duşi pentru totdeauna.
Dizolvarea familiei continuă prin moartea lui Nilă în lupta de la
Cotul Donului , anunţată de „ scrisoarea neagră ”. Lovitura primită de către tată
este semnalată simplu şi grav : ” Moromete rămase nemişcat în pridvor , cu
hârtia în mână , paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se
opriseră şi deasupra casei lui ”.
Paraschiv va pieri lent de o boală de piept , muncind să-şi ridice o
casă , numai Achim se va descurca.
Moromete se simţea acum încolţit de ceva nemilos. Aflând de
planurile soţului ei şi de discuţia acestuia cu fiii săi , Catrina , este cuprinsă de o
ură oarbă importriva bărbatului. Ea îl părăseşte , la bătrâneţe , acuzându-l pe
Moromete că nu l-a lăsat pe Niculae mai departe la şcoală şi că n-are grijă de cele
două fete , Tita şi Ilinca (să le înzestreze).
Pentru a scăpa de agresivitatea verbală a Catrinei , Moromete se
preface bolnav „ cade la pat ”, nu vrea să mai mănânce, hotărând să moară. Dar
redevine el însuşi , punând mâna pe par , gonind-o pe Catrina , pentru a pune capăt
anarhiei familiale.
 Moromete rămâne doar cu fata cea mică, Ilinca, şi cu noii săi
prieteni. Pentru o vreme îi revine plăcerea de a medita , chiar de a discuta politică ,
de a ironiza , întâlnindu-se cu foştii liberali în pridvorul casei , momente nelipsite
totuşi de cele din poiana lui Iocan , cu toate că , încet „ca dintr-o boală ”,
Moromete îşi revenise. Arăta iarăşi senin şi se uita ceasuri întregi pe drum , exact „
ca pe vremuri ”. Ironia lui se îndrepta acum către Bilă , Mantăroşie , Oăbei , Adam
Fântâna , deveniţi acum figuri centrale ale satului , comunişti.
În comparaţie cu volumul I , apare în prim-plan „ o lume rurală
a straturilor de fund ”. Ţărani autentici nu sunt nici Bilă , nici Plotoagă, veniţi
cine ştie de pe unde şi pripăşiţi în Siliştea Gumeşti. Ei sunt falşi ţărani , fără codul
spiritual al plugarului adevărat, însuşit prin tradiţie.
De aceea Moromete nu este parcă afectat de scoaterea lui
Niculae din funcţia de activist , pentru că : ” n-avea el ce să caute cot la cot cu toţi
neisprăviţii ”.
Tehnica epică a celui de-al doilea volum se modifică :
evenimentele sunt selecţionate , naraţiunea cunoaşte retrospective şi omisiuni de
fapte ( reluate apoi în „ Marele Singuratic ” ). Unele episoade narează întâmplări
erotice ale lui Niculae ( întâlnirile cu Ileana a lui Costică Roşu , cu Mărioara a lui
Adam Fântână ) , vizitele pe care i le face Ilie Moromete cumnatei sale , Fiica ,
sora nevestei lui dintâi ( Rădiţa ) , accidentul lui Sandu , cumnatul lui Niculae ,
proaspăt căsătorit cu Tita , ş.a
Conflictul lui Moromete şi fiii săi trece în planul al doilea ,
problemele colectivităţii rurale trec în primul plan.. Două evenimente importante
asaltează viaţa satului : reforma agrara din 1945 şi începutul colectivizării
agriculturii în 1949. Problema strângerii cotelor şi predarea lor către stat , a
înfiinţării formelor colective de muncă sunt noi realităţi precare pe care le trăieşte
satul. Niculae , devenit activist de partid , vine în sat şi ţine un discurs despre
reforma agrară , despre vânzarea cerealelor la preţ oficial şi este pe cale să fie
bătut. Este trimis de la raion să supravegheze secerişul şi predarea cotelor către
stat.
Acesta este provocat mereu de Ilie Moromete la discuţii , privind
înnoirile satului , dimineaţa aşezându-se lângă patul fiului , ca un copil cuminte,
aştepta să se trezească , să vorbească şi să mai afle... Dar Niculae vorbeşte o limbă
„ nouă ”, pe care Moromete o ascultă , o înţelege sau nu despre satul vechi în
perspectiva creării unuia nou. Logica impermeabilă a lui Moromete şi scepticismul
său se confruntă cu perspectiva deformată , dogmatică a lui Niculae. Dialogul tată -
fiu nu este posibil în realitate ci are loc în monologurile interioare ( pentru bătrânul
Moromete ) şi în vis ( pentru Niculae ).
Una din paginile cele mai relevante pentru gândirea lui Ilie
Moromete , dar şi capacitatea de adâncire psihologică , este scena ploii
( devenită antologică ) când Moromete iese în ploaie să contemple aspra tuturor
lucrurilor întâmplate
La cei şaizeci de ani ai săi , Ilie Moromete, se află încă sub şocul
răzvrătirii celor trei fugari la Bucureşti ( Paraschiv , Nilă şi Achim ) şi a certei
dintre cele două fiice -Tita şi Ilinca – pentru pământul pe care-l doreau ca zestre ;
Niculae intrase în munca de partid , iar Catrina plecase de acasă. Toate acestea îi
reveneau acum în minte sub potopul ce se declanşase. Sub ploaia torenţială , drama
lui Moromete capată dimensiuni cosmice. Ploaia îi dă vigoarea de altădată , putere
de a-şi analiza în linişte gândurile , rostul vieţii lui de până atunci , legaturile lui cu
oamenii , dar mai ales cu ai săi (cu copiii , în special cu Paraschiv , Nilă şi Achim ,
rană rămasă navindecată – dintr-un simţ al paternităţii rănite). Copiii înseamnă , în
scrisul lui Marin Preda , principalul element care asigură unitatea şi stabilitatea
familiei.
 Analiza interioară dă forţă şi măreţie personajului – asistam de
fapt la un dialog interior care devine ulterior monolog interior. Jocul gândurilor lui
Moromete , logica strânsă indică o personalitate puternică , distinctă , pentru care
libertatea individuală , dreptul său la liniştea interioară şi simţul proprietăţii trebuie
să existe mai presus de orice , pentru că „ dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa
ta , o să fie vai de capul tău (...) fiindcă tu aici mai bine ca nimeni altul poţi să te
arănesti şi să ai grijă de vite şi de casă , în timp ce pe mâinile altuia o să alergi
ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac (...). Şi o să ţi se pară că ţi
se face o mare cinste dacă o să primeşti cu chiu, cu vai, ceea ce ţi se cuvine de
drept, adică rodul muncii tale...”17
Monologul său interior arată efortul permanent al lui Moromete
de a înţelege lumea , schimbările atât de violente în viaţa satului. Vorbind nu se ştie
cu cine , el întreabă , analizează , răspunde. Îşi întoarce pe toate părţile frământările
proprii legate de soarta lor , a ţăranilor , concluzionând cu amărăciune amestecată
cu milă : „ ce-o să mănânci, mă tâmpitule”. Apărându-şi libertatea interioară ,
principiile modului său de viaţa tradiţională , Moromete polemizează cu „ noua
religie ” a lui Niculae , nezdruncinat în convingerile sale :” Că vii tu şi-mi spui că
noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că
n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu
eu?...”18
Prozatorul multiplică unghiurile narative : autorul , monologul
personajului , stilul indirect liber. Hotărârea îndârjită cu care sapă , grija de a salva

17 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995 , p.
97 ;

18 . Popescu , Marieta , Scriitori români comentaţi – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995 ,
p. 98 ;
de către ploaie nişte biete paie , ascund de fapt zdruncinarea întregii sale fiinţe cu
tot lăuntrul ei. Este singur şi sfâşiat , cu sufletul pustiit , copleşit de o realitate
vicleană şi nemiloasă , care îi este străină şi pe care o respinge.
Dar ploaia îi regeneraza forţele interioare. Privind la şanţul făcut
în ploaie , Moromete rămâne în contemplare : „ Apa se scurgea la vale cântând şi
de sus continua să toarne fără oprire. Moromete ridică fruntea şi se uită şi ceea
ce văzu îl făcu să-şi dea pălăria pe cefa de admiraţie...”
Nimic nu-l clinteşte pe Ilie Moromete din lume lui , a satului
arhaic. Dar el nu mai este implicat , ci priveşte indiferent la ceea ce se întâmplă în
jur. Autoritatea lui scade , oamenii nu-l mai ascultă că altădată : ” îl vezi cum îi ia
altul vorba din gură , fără niciun respect şi el lasă frunte în jos , şi nu zice nimic
” (observă Niculae). Nici Niculae nu-l înţelege , condamnându-i fără milă , trufia
superbă , ruptura dintre tată şi fiu se produce acum.
Volumul al doilea este „ cartea însingurării bătrânului şef al
clanului şi cartea morţii sale ”. ( Cornel Ungureanu ). Marea înfrângerea a lui Ilie
Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuşi. Criza lui
Moromete atinge dimensiunile tragicului.
Niculae îşi va continua studiile , sfătuit de prietenul său , notarul ,
ajuns într-o mare funcţie de partid la Bucureşti , şi va ajunge inginer horticultor. În
sat s-a făcut gospodărie colectivă , iar Moromete , pentru a nu-i face rău lui
Niculae , se înscrie şi el , mai ales când se va discuta şi despre originea lui Niculae
, că „ tac-sau face agitaţie în sat împotriva regimului ”.
Ultimele capitole ale cărţii narează moartea lui Ilie Moromete
ajuns la aproape 80 de ani. Chipul bătrânului , aureolat de lumină , este conturat
prin relatarea Ilincăi. Împuţinat la trup , avea slăbiciunea de a rătăci în neştire cu
ciomagul în mână , pe lângă garduri , pe câmp. Căzut la pat , prin vorbele adresate
doctorului , el exprimă crezul vieţii sale , în care a rămas neclintit :
” Domnule... eu totdeauna am dus o viaţă independentă ” . Prin această valoare
morală supremă , Moromete este un învingător , lucru de care este conştient. De
fapt , după cum spune însuşi Marin Preda , tragedia lui Moromete nu provine din
inadaptare , inadaptarea a declanşat însă criza unei conştiinţe care nu se mai
regăseşte , pentru că întrebarea fundamentală pe care şi-o pune la bătrâneţe , când
trăieşte toate aceste schimbări , este de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă , orice ai
face. Moartea lui Moromete are în ea ceva de epopee , a unei civilizaţii ţărăneşti ,
care-şi pierdea echilibrul în istorie. Acesta se stinge masacrat de istorie , dar
aureolat , ca un erou de tragedie antică , de luminile unei civilizaţii a cărei dramă
epopeică a simbolizat-o cu consecvenţa unui destin implacabil .
Drama lui Moromete se adânceşte şi ia proporţii de nelinişte
existenţială , înscriindu-se astfel prozei moderne. Moartea eroului semnifică
dispariţia unei civilizaţii străvechi. Ţăranul autentic , tradiţional , moare prin Ilie
Moromete , el este „ cel din urmă ţăran ” ( Nicolae Manolescu ).
Ca personaj literar , Ilie Moromete este o apariţie inedită , cu o
personalitate distinctă , cel mai complex tip de ţăran din literatură română , un
arhetip.
Niculae , cel de-al doilea personaj reflector al romanului ( în
primul volum , reflector fusese Ilie Moromete) , erou „ a cărui copilărie era a mea
”, după cum mărturiseşte autorul.
Dorinţa cea mai fierbinte a copilului este de a merge la învăţătură
mai departe , renunţând la pământ în favoarea surorilor lui. Suferinţa lui , la
moartea neaşteptată a cumnatului său , Sandu , este zguduitoare , părându-i-se că
ceva din lume nu mai era la fel. Revolta lui este semnul unei crize adolescentine , a
întrebărilor fundamentale :” De ce ne mai naştem, părinte, dacă trebuie să
mori?”.
 Observând că Niculae se înstrăinează de el , şi cu un sentiment de
culpabilitate mai vechi faţă de copil ( încă de la serbarea şcolară , când băiatul
fusese premiat) , Moromete încearcă să-şi recâştige fiul , ocrotindu-l cu muncile ,
ştiind că Nicolae n-a avut niciodată calităţile unui ţăran.
Dacă Ilie Moromete este un personaj exponenţial , prin filozofia
sa de viaţă , simbol al satului românesc tradiţional cu etica lui străveche , Nicolae
este în formare. El trăieşte vremuri necristalizate , tulburi , fiind implicat într-o
lume ce abia se naşte. Monologurile lui exprimă , de aceea , incetitudini , sunt
rezultatul unor lungi insomnii , el este un suflet „ nesigur şi nesedimentat ”
( Nicolae Manolescu ). Undeva tatăl îi apare în vis , ca un reproş , iar Niculae este
cuprins de remuşcări , simţindu-i lipsa , prea târziu .
Celelalte personaje se individualizează şi ele , fie prin propriile
atitudini , fie în raport cu celelalte. Astfel , Catrina apare la început , în scena
sosirii de la câmp şi a cinei , copleşită de treburile gospodăreşti , slujindu-şi
bărbatul şi îngrijind copiii. Ea reprezintă forţa activă , concretă , iar Moromete , pe
cea pasivă a contemplaţiei ( Andreea Vlădescu ). Ura ei împotriva bărbatului
incapabil de a se adapta noilor realităţi devine devastatoare şi degradantă anulându-
i în întregime feminitatea.
Tita şi Ilinca , fete la vârsta înfloririi , în prag de măritiş , se
dovedesc rebele când luptă pentru obţinerea zestrei.
Cei trei fraţi , Paraschiv , Achim şi Nilă sunt răzvrătiţi , cei care
tulbură viaţa de familiei , frustraţi şi înstrăinaţi de sat şi de valorile sale
tradiţionale. În învălmăşeala şi siguranţa vremurilor în schimbare , ei doresc să
trăiască independenţi să scape cât mai repede de autoritatea tatălui , lăsându-se
atraşi de mirajul oraşului , unde doi dintre ei vor avea un sfârşit tragic.
Cuplul Birică- Polina reeditează , în parte, destinul cuplului Ion-
Ana , Polina fiind construită polemic faţă de Ana ( din romanul lui Rebreanu ).
 Ţugurlan , spirit rebel , un Moromete nemulţumit de toată lumea ,
se apropie de structura moromeţiană prin trăirea interioară , prin întrebările pe care
şi le pune privind sensul existenţei sale: „Dar la urma urmei cine sunt eu?”.
Marin Preda dovedeşte o artă literară complexă , în care fluxul
epic dă o senzaţie copleşitoare de viaţă , în care detaliul semnificativ să fie prezent
în scene cu valoare simbolică , relevând vocaţia narativă a autorului. Tehnica
naraţiunii se apropie de cea a prozatorilor moderni. Romancierul descoperă
complicaţii necunoscute ale sufletului rural , un univers luminat de raţiune.
Romanul “ Moromeţii” se remarcă prin realismul viziunii , prin
observaţia rece , într-un stil analitic dar şi epic , într-o sinteză originală. Scriitorul
excelează în oralitate , încărcată de subtilă ironie , împletind stilul direct cu stilul
indirect ; specifică măiestriei lui Marin Preda este prezenţa stilului indirect liber ,
asigurând profunzimea trăirilor omeneşti. Se remarcă o reală abilitate în folosirea
timpurilor verbale , care amplifică perspectiva narativă. Viziunea scenică ,
folosirea monologului şi a dialogului ( structura predominant dramatică ) , simţul
comic şi tragic , adânca observaţie psihologică conturează un mare prozator ,
original şi modern. Ca şi Rebreanu , Marin Preda respinge scrisul „ frumos ”,
preferând expresia exactă , limpezimea stilului şi concizia , aşezând pe primul plan
conţinutul, exprimat într-un limbaj „ care fără să renunţe la geniul naţional al
expresiei , să rămână totuşi comunicabil şi după traducere , în drumul spre
universalitate “ 19 .
„ Prin Moromeţii , Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e
stăpânită cum se credea , doar de instinct , că, dimpotrivă , e capabilă de reacţii
sufleteşti nebănuite „ . (Al. Piru).

19 . Marin Preda , Imposibila întoarecere , p.190 ;

 Definit ca un roman al unei civilizaţii ( Eugen Simion ) ,
Moromeţii mai poate fi şi definit ca un roman categorial al familiei ţărăneşti
tradiţionale. Aparent , marele şi chiar singurul erou al cărţii este Ilie Moromete ; el
domină ca personalitate etică şi ca personalitate artistică unică. Dar, Moromeţii
este şi romanul celorlalţi , al unei familii pe care Moromete o gândeşte mereu
întreagă.
Destrămarea familiei lui Ilie Moromete este o dramă , un eşec.
Volumul al doilea al Moromeţilor exprimă în mod explicit acest lucru. Moromete
nu se poate împăca deloc cu gândul eşecului. El sacrificând în mod deliberat
cariera fiului său Nicolae , retrăgându-l de la şcoală.
Familia , în forma în care o visa el , aproape patriarhală , nu mai
poate fi refăcută. El se duce la Bucureşti să-şi convingă cei trei fii , plecaţi de acasă
şi stabiliţi acolo , crezând că traiul este mai bun , să se întoarcă acasă. Întorcându-
se dă peste o tragedie la fel de mare : soţia îl părăseşte şi ea.
Pierzându-şi copiii stabiliţi la Bucureşti , sacrificandu – l pe
Niculae , rămânând şi fără femeia cu care trăise până la 60 de ani , Ilie Moromete
se simte singur ; nu mai poate suporta drama famiiei , care capătă proporţii de
tragedie antică.
Moromeţii , roman al ţăranului român , exprimă , ca viziune
superioară , universul lumii noastre rurale , un univers tradiţional , o lume a
liniştii , fără convulsii , a disperării în faţa dramelor din existenţă. Ilie Moromete ,
ca tip al ţăranului român , este un receptiv , un contemplativ care înţelege aproape
în mod armonic , cu o lentoare tradiţională , natura şi istoria. Pentru ţăranul nostru ,
natura constituie un cadru istoric , ca în balade ; Ilie Moromete îşi caută liniştea în
câmp , îşi mânghie cu privirea pământurile ; el gândeşte numai în acest cadru
natural , se retrage în câmp ca-n în faţa unei năvăliri a unor forţe pe care nu le
înţelege. Retragerea în natură , deci într-o civilizaţie depăşită, este , pe plan
sentimental şi chiar fiozofic , o consolare , dar şi izvorul unei tragedii a neadecvarii
, a nepregătirii pentru o nouă civilizaţie.
Moromeţii este , deci , romanul dramatic al unei civilizaţii , nu
numai prin cadrul general , ideatic , al expunerii faptelor de viaţă ; fiecare
articulaţie a cărţii conţine câte un fragment din această dramă.
Ilie Moromete este un mic propietar rural , descris ca
reprezentant a unei lumi crepusculare , o victimă a istoriei în mers. Dacă autorul l-
ar fi convertit , romanul Moromeţii n-ar fi fost o mare epope .
Romanul “ Moromeţii “ este , deci , o epopee în care eroul ei
duce o luptă eroică pentru a-şi apăra integritatea (Cornel Ungureanu). Vechile
valori morale şi spirituale ţărăneşti sunt ameninţate , destinul lui Ilie Moromete
este modificat esenţial şi tragic , devenind destinul civilizaţiei ţărăneşti aflate în
cumpăna vremurilor. Văzut că un roman polemic ( replică a lui “ Ion “ al lui Liviu
Rebreanu ), scriitorul descoperă complicaţiile necunoscute ale sufletului rural , un
fel de particular de a gândi al ţăranului , fără dorinţa de îmbogăţire.
Criticul Mihai Ungheanu apreciază la literatură lui Marin Preda , unitatea ei
artistică ce se defineşte mult mai bine prin contrastul cu proza lui Liviu Rebeanu.
Spre deosebire de Ion , care este lacom de pământ , instinctual , Ilie Moromete ,
raţional , vrea să-şi păstreze ce are , lotul de care se leagă liniştea şi echilibrul său
interior , libertatea de a gândi , plăcerea vorbei şi a contemplaţiei.