INTERVENŢII SPECIFICE ASISTENŢEI SOCIALE ÎN

PREVENIREA ŞI COMBATEREA ABANDONULUI

ŞCOLAR
Intervenţii specifice asistenţei sociale în prevenirea şi combaterea abandonului
şcolar

1. Consolidarea relaţiei: familie-şcoală

Alături de familie, şcoala reprezintă un factor esenţial în dezvoltarea ţi educarea
copilului, numeroase studii demonstrând că o relaţie armonioasă între cele două instituţii ale
educaţiei constituie un avantaj pentru dezvoltarea şi instruirea copilului.
Cu toate acestea, realitatea umană şi socială contemporană, sarcinile tot mai dificile
cărora trebuie să la facă faţă procesul educaţional, fac să se identifice tot mai multe „fisuri” în
relaţia amintită.
Prin urmare, din nevoia de întărire a relaţiei familie-şcoală între cele două instituţii a luat
naştere ideea dezvoltării unui „parteneriat- educaţional”, care reprezintă „o formă de comunicare,
cooperare şi colaborare în sprijinul copilului” la nivelul procesului educaţional. Acest parteneriat
se încheie între:
 instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate
 agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesor, specialişti în rezolvarea problemelor
educaţionale(asistenţi sociali, psihologi)
 membri ai comunităţii implicaţi în procesul de educaţie al copilului(reprezentanţi
ai poliţiei, bisericii, medici).
H. Heuripin şi V. Ross (1976) au identificat două dimensiuni importante ale relaţiei
familie-şcoală:
1. dimensiunea relaţiei părinte-copil, care urmăreşte controlul exercitat de părinţi în
direcţia efectuării sarcinilor şcolare de către copii, a frecventării şcolii de către aceştia.
2. dimensiunea relaţiei familie-şcoală - care face referire la alegerea instituţiei şcolare, la
interacţiunile părinţilor cu reprezentanţii şcolii.
Relaţia familie şcoală nu trebuie să se limiteze doar la plata unui sprijin material sau la
atenţionarea cu privire la problemele copiilor, ci implică o unitate de valori şi cerinţe ale celor
două instituţii.
În urma unui studiu efectuat de OMEN cu privire la frecvenţa colaborării şcolii cu
familia, s-a ajuns la concluzia că un procent ridicat din totalul şcolilor investigate confirmă
existenţa colaborării cu părinţii în rezolvarea problemelor şcolare.
Cu privire la domeniile colaborării şcolii cu familia, investigaţiile au evidenţiat faptul că
obiectivul principal al colaborării şcolii cu familia îl constituie rezolvarea problemelor materiale
şi administrativ-gospodăreşti.
Principalele motivaţii care stau la baza implicării părinţilor în rezolvarea problemelor
şcolare ale copiilor sunt:

 dorinţa părinţilor de a-şi cunoaşte copii în calitate de elevi

  nevoia de informare a părinţilor în legătură cu atribuţiile pe care le au faţă de
copilul-elev
 implicarea părinţilor în programele de sprijin asupra celorlalţi copii ai familiei
 participarea părinţilor la derularea programului de învăţare al copilului contribuie
la sporirea sentimentului de stimă de sine al acestora
 implicarea părinţilor în activităţile şcolare îl ajută pe copil să conştientizeze rolul
părinţilor în procesul de creştere şi dezvoltare al acestora
 sprijinindu-i pe părinţi să se implice mai mult în problemele de viaţă şcolară ale
copilului lor, putem întări interacţiunile dintre cele două părţi.
Pentru ca relaţia familie-şcoală să fie una eficientă, este nevoie de continuitate, evitându-
se situaţiile în care implicarea părinţilor se limitează doar la situaţiile problematice.
Părinţii trebuie să fie informaţi cu scopul principal al şcolii, obiectivele urmărite,
politicile educaţionale specifice instituţiei respective, şi, acolo unde este posibil, să participe la
luarea deciziilor (în legătură cu modificarea orarului, programele educaţionale suplimentare). La
rândul lor părinţii pot constitui surse de informaţie pentru şcoală, întrucât ei sunt cei mai buni
cunoscători ai copiilor.
Regulile pe care trebuie să le respecte părinţii astfel încât parteneriatul familie-şcoală să
fie eficient sunt: de a solicita sprijin când au nevoie, de a fi persuasivi şi de a-şi ajuta copilul
când greşeşte. Profesorilor li se recomandă sinceritate, răbdare, spirit de iniţiativă şi capacitate de
recunoaştere a greşelilor.

1.1. Asistenţa socială şcolară

În ultimii ani, în ţările dezvoltate, serviciul de asistenţă socială şcolară a devenit o

necesitate, ca urmare a înmulţirii problemelor medicale, psihologice şi socio-culturale din
sistemele educative.
Asistenţa socială şcolară şi-a sporit importanţa după cel de-al II-lea război mondial, ca
urmare a „democratizării educaţiei, extinderii drepturilor civice şi asupra copilului şi creşterii
rolului educaţiei în viţa societăţii moderne.”
Primele servicii de asistenţă socială şcolară au luat fiinţă în SUA în 1977 şi erau destinate
elevilor şi familiilor lor, ulterior, această gamă de servicii adresându-se şi personalului didactic şi
nondidactic al şcolii.
Extinderea drepturilor civile asupra copiilor s-a realizat în a doua jumătate a secolului
XX, ceea ce a contribuit la schimbarea statutului copilului în familie şi în şcoală. A apărut
protecţia copilului , ca formă specifică a asistenţei sociale şi ulterior, Convenţia Drepturilor
Copilului, care reglementează drepturile copilului.
Asistenţa socială şcolară are sarcina de a monitoriza respectarea drepturilor prevăzute de
„Carta drepturilor copilului”, document ce include principalele categorii de drrepturi ale elevului
specifice unui sistem de învăţământ democratic.
 Creşterea rolului educaţiei în viaţa socială a condus la identificarea unui fenomen
frecvent întâlnit în societatea contemporană, cel al abandonului şcolar, fenomen a cărui prevenire
şi combatere intră în sarcina asistenţei sociale şcolare.

Serviciile oferite de asistenţa socială şcolară

Asistenţa socială şcolară îndeplineşte o varietate de sarcini de prevenire şi combatere a

fenomenului de abandon şcolar, dintre care menţionăm:

- identificarea precoce a elevilor care sunt în situaţie de risc de abandon şcolar

- sprijinirea elevilor cu probleme în adaptarea şcolară
- realizarea activităţilor de consiliere, individuală sau de grup cu elevii şi cu
părinţii lor
- medierea conflictelor elev-profesor, părinte-profesor, profesor-profesor
- înfiinţarea unui ethos al şcolii
- identificarea resurselor şcolare şi/sau ale comunităţii necesare educaţiei
şcolare.
Identificarea precoce a elevilor care se regăsesc în situaţii de risc de abandon şcolar,
constituie una din sarcinile specifice asistentului social şcolar, succesul îndeplinirii cu succes al
acestor sarcini fiind dependent de calitatea colaborării asistentului social şcolar cu cadrele
didactice din şcoala respectivă, dar şi de relaţia acestuia cu părinţii elevilor.
Prezenţa abandonului şcolar în clasele primare sete cauzată de o multitudine de factori, de
cele mai multe ori de natură familială (părinţi fără educaţie, familii sărace, părinţi care au abuzat
fizic, emoţional sau sexual copilul). În astfel de situaţii rolul asistentului social şcolar este de a
identifica elevii proveniţi din familii de tipul celor amintite mai sus, în vederea stabilirii
măsurilor de intervenţie. Abandonul şcolar la vârsta adolescenţei este „favorizat” , la fel ca şi în
cazul elevilor din clasele primare de factori de natură familială (divorţ parental, violenţă
domestică, alcoolismul unuia sau a ambilor părinţi).

2. Consilierea familială

Identificarea elevilor cu risc de abandon şcolar este urmată de intervenţia propriu-zisă a

asistentului social şcolar, concretizată în servicii de consiliere individuală sau colectivă, adresate
elevilor, dar şi părinţilor acestora.
Consilierea elevilor este eficientă în condiţiile în care asistentul social şcolar reuşeşte să
câştige încrederea acestora şi ulterior, să identifice nevoile cu care se confruntă. Trebuinţele
elevilor sunt foarte variate, astfel unii doresc să înţeleagă exigenţele educative ale părinţilor, alţii
au nevoie de sprijin în dezvoltarea competenţelor de relaţionare socială, în timp ce unii preferă
să-şi îmbunătăţească deprinderile intelectuale.
 Consiliera părinţilor poate fi individuală sau de grup şi urmăreşte sprijinirea acestora în
exercitarea atribuţiilor educative, stimularea participării active le viaţa şcolară, dezvoltarea
abilităţilor de rezolvare a conflictelor cu copiii sau profesorii.
S-a demonstrat că, de cele mai multe ori, abandonul şcolar are la origini cauze de natură
familială, fapt care impune intervenţia asistentului social la nivelul familiei sub forma serviciilor
de consiliere familială. În consilierea familială se porneşte de la premisa că familia constituie un
sistem, alcătuit la rândul său de o varietate de subsisteme (părinţilor, copiilor, bunicilor), orice
dereglare intervenită la nivelul acestora, având repercusiuni asupra sistemului în ansamblul său.
Consilierea familială este considerată ca fiind un proces de rezolvare a problemelor,
proces care este constituit din mai multe faze:
1. adunarea informaţiilor
2. evaluarea informaţiilor
3. definirea problemei
4. planificarea acţiunii
5. încheierea unui contract
6. aplicarea planului
7. evaluarea rezultatelor
8. finalizarea.
V. Satir, asistent social american, este de părere că la primul interviu este indicat să se
discute despre istoricul familiei, deoarece această procedură îi ajută pe clienţi să se simtă în
siguranţă şi, totodată oferă posibilitatea asistentului social de a afla informaţii importante despre
client. În această etapă, asistentul social este obligat să respecte următoarele reguli:
- sistemul client trebuie să constituie principala sursă de informaţii
- informaţiile clientului trebuie să aibă legătură cu problema clientului
- asistentul social nu trebuie să adune informaţii pe care nu vrea să la
împărtăşească sistemului client (el trebuie să întrebe clientul ce crede despre
informaţiile adunate de la alţii)
Etapa culegerii informaţiilor este precedată de faza definirii problemei, în asistenţa
socială existând un principiu conform căruia un bun proces de soluţionare a problemelor trebuie
să pornească de la problema identificată de client. Una dintre cele mai mari dificultăţi în
definirea problemei apare atunci când asistenţii sociali sunt prea mult orientaţi spre problema
identificată de ei, astfel încât ignoră opiniile clientului.
De obicei, clienţii cu mai multe probleme intercorelate, lucru care contribuie la
îngreunarea intervenţiei asistentului social, care, în astfel de situaţii recurge la acţiuni de
„porţionare” a problemelor. Dacă clientul nu reuşeşte să identifice problema, asistentul social
poate interveni cu sugestii.
După ce a fost definită problema, asistentul social împreună cu clientul încearcă să
identifice cele mai eficiente modalităţi de soluţionare a acesteia, în final fiind selectată varianta
optimă de rezolvare a problemei.
Între client şi asistentul social se va încheia un contract care va cuprinde responsabilităţile
ce urmează a fi îndeplinite de ambele părţi. Contractul reprezintă „o înţelegere explicită între
asistentul social şi client privind problemele care trebuie rezolvate, obiectivele, strategiile
intervenţiei, rolurile şi sarcinile participanţilor.”
Principalele caracteristici ale contractului sunt:
- înţelegerea mutuală (reciprocă)
- participarea diferenţiată în procesul de intervenţie
- răspunderea reciprocă
- forma explicită.
1. Înţelegerea mutuală – Schubert este de părere că eficienţa contractului poate fi
observată încă din primele faze ale procesului de consiliere, întrucât acesta contribuie la
clarificarea unor lucruri, de genul: dacă clientul s-a adresat organizaţiei potrivite, dacă serviciul
de care are nevoie îi poate fi oferit, ce alte persoane trebuie implicate
2. Participarea diferenţiată în procesul de intervenţie – contractul prevede atât
participarea împreună, cât şi separată a clientului şi asistentului social în procesul de soluţionare
a problemei
3. Răspunderea reciprocă – ambele părţi au obligaţii reciproce
4. Forma explicită – reprezintă calitatea de a fi specific în exprimarea scrisă şi orală.
Etapa încheierii contractului între părţi este urmată de aplicarea planului de intervenţie şi,
ulterior de evaluarea rezultatelor obţinute.
Consilierul are sarcina de a sprijini familia să se simtă confortabil, astfel încât membrii
acesteia să se comporte întru-un mod cât mai aproape de realitate. Deosebit de importantă fiind
construirea relaţiei dintre asistentul social şi familie, încrederea reciprocă constituind baza
acestei relaţii.
Virginia Satir, asistent social în SUA, specialistă în consilierea familială, este de părere
că, în lucrul cu familia există 4 factori care trebuie luaţi în considerare:
- Nivelul de auto-valorizare a familiei
- Modelele de comunicare pe care le are familia
- Tipuri de reguli adoptate de familie
- Modul în care membrii familiei relaţionează cu persoane şi instituţii din afara
familiei.
Cercetările au demonstrat că un număr ridicat de elevi care abandonează şcoala sunt
originari din familii cu nivel scăzut de auto-valorizare, comunicare slabă între membri, reguli
rigide şi relaţii sociale tensionate.
Consilierea familială îmbracă trei mari forme:
- Consilierea structurală a familiei
- Consilierea strategică a familiei
- Consilierea familiei promovată de şcoala de la Milano.
Asistenţa socială se poate folosi în prevenirea şi combaterea abandonului şcolar de
eficienţa ethos-ului şcolii, care constituie o metodă de stimulare a adaptării şcolare şi de
dezvoltare a relaţiilor sociale între elevi.
Pentru elevi, ethos-ul şcolii reprezintă cea mai potrivită modalitate de exprimare a
talentelor, intereselor, iar pentru profesori un mijloc de sprijinire al elevilor în pregătirea lor
pentru viaţă şi în asumarea responsabilităţilor. Rolul asistentului social este de a stimula şi
încuraja participarea elevilor, în special a celor cu risc de abandon şcolar la activităţile ethos-ului
şcolii.
Apariţia fenomenului de abandon şcolar nu are la origine doar cauze de natură familială.
Şcoala este instituţia care adăposteşte o varietate de conflicte între elevi şi profesori, între
profesori şi părinţi, între elevi, nerezolvarea acestora conducând cu „succes” la apariţia unor
fenomene negative, între care şi abandonul şcolar.

3. Medierea relaţiilor copil- părinte-profesor

În prezent, se poate vorbi despre existenţa a şase tipuri de mediere: comunitară, familială,
comercială, organizaţională, ecologică şi politică.
Medierea reprezintă „un proces structurat, în ca o a treia parte, neutră, asistă voluntar la
rezolvarea unei dispute între două persoane sau grupuri, constituite în părţi”
Una din sarcinile asistentului social şcolar este de a media conflictele . Astfel, conflictul
profesor-elev „decurge din însăşi funcţionarea şcolii şi-a relaţiilor pedagogice” şi se
concretizează în „etichetări, injurii, atitudini ironice ale unor profesori, evaluare subiectivă”
În astfel de situaţii, rolul asistentului social şcolar este de a culege informaţii despre
părţile implicate în conflict, fapt care presupune identificarea cauzelor acestuia, a variantelor de
soluţionare şi aplicarea soluţiei cele mai eficiente pentru ambele părţi.
Nesoluţionarea conflictului profesor-elev sau soluţionarea parţială poate alimenta refuzul
elevului de frecventare a şcolii şi induce acestuia un sentiment de dezgust în raport cu activităţile
şcolare, atitudini care „nivelează” calea spre absenteism şcolar.
Conflictul părinte-profesor este determinat de implicarea prea puternică a părinţilor în
activităţile educative, medierea unui astfel de conflict realizându-se în două etape:
1. Evaluarea şi rezolvarea situaţia părinţilor agresivi – presupune empatizarea
asistentului social şcolar cu părintele, acesta din urmă manifestând fie un
comportament violent, fie un comportament caracterizat prin lipsă de cooperare,
2. ascultarea activă – implică comunicarea verbală, nonverbală, evitarea
asistentului social a atitudinii critice, discuţii centrate pe „situaţia problemă” şi nu
pe „copilul problemă”.

4. Educaţia părinţilor
O dimensiune esenţială care se impune a fi luată în considerare în prevenirea şi
combaterea abandonului şcolar vizează educaţia părinţilor.
Creşterea alarmantă a ratei copiilor inadaptaţi social în ultimii ani a condus la necesitatea
pregătirii familiei în exercitarea funcţiei educative.
Cercetările de psihologie şi pedagogie au considerat că marea majoritate a părinţilor nu
ţin cont de transformările fizice şi psihice care intervin odată cu înaintarea în vârstă a copilului,
ignoranţa stând la originea carenţelor educative ale familiei.
 Prin urmare, s-a impus necesitatea educaţiei părinţilor, a însuşirii de către aceştia a unui
set de informaţii, cunoştinţe, abilităţi, competenţe care să contribuie la asigurarea desfăşurării cu
eficienţă a produsului educaţional şi la prevenirea erorilor a căror victime sunt copii.
Educarea părinţilor este un „fenomen necesar”(E. Bătrânu, 1980) care preocupă marea
majoritate a ţărilor avansate, existând numeroase controverse în legătură cu categoria de vârstă
căreia trebuie să se adreseze.
S-a ajuns la concluzia că pregătirea pentru viaţa de familie începe din „sânul familiei”, un
rol fundamental îndeplinindu-l părinţii prin exemplul personal, apoi ştafeta este preluată de
şcoală, care finalizează ceea ce a început familia.
Educaţia părinţilor se concretizează într-o varietate de activităţi grupate după mai multe
criterii. Astfel, în funcţie de tipul de acţiuni, identificăm:
1. Acţiuni formative – care cuprind:
a. Educaţia părinţilor:
- Dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor parentale,
- Învăţarea rezolvării în mod creativ a conflictelor,
- Comunicare eficientă
- Asumarea responsabilităţilor parentale.
b. consiliere psihopedagogică – care vizează acordarea de suport psihologic şi pedagogic
părinţilor în scopul soluţionării unor probleme legate de adaptarea copiilor, de relaţionarea intra
şi extrafamilială.
2. Acţiuni informative – presupune informarea părinţilor cu:
- Viaţa şcolară a copilului,
- Educaţia, în general,
- Modalităţi de cunoaştere a copilului,
- Legislaţie familială.
3. Acţiuni de orientare a părinţilor şi a relaţiilor familiale care urmăresc luarea
unor decizii în momente cruciale ale formării copiilor şi alegerea unei şcoli potrivite pentru
copil.
4. Sprijin social – acordat prin intermediul serviciilor de asistenţă socială în
colaborare cu alte instituţii abilitate în acest sens.
Pentru derularea activităţilor menţionate mai sus, este nevoie de intervenţia unei echipe
interdisciplinare profesioniste, care să lucreze în spiritul respectării confidenţialităţii, a normelor
şi valorilor fiecărui individ. Din această echipă pot face parte: asistent social, psiholog, consilier
psiho-pedagog, profesori, părinţi, reprezentanţi ai instituţiilor cu profil educativ.
Cercetările au demonstrat că marea majoritate a părinţilor sunt conştienţi de sarcinile pe
care la au de îndeplinit faţă de copii lor, unii străduindu-se să culeagă cât mai multe informaţii în
acest sens. Din nefericire, mai există încă foarte mulţi părinţi ignoranţi, nepreocupaţi de educarea
copiilor lor, lipsa de interes putând fi pusă pe seama nivelului cultural scăzut, nepăsării sau
convingerii că educarea copiilor nu este datoria lor, ci a şcolii.
 Cea mai periculoasă categorie de părinţi este cea care consideră că nu mai are nimic de
învăţat în materie de educaţie, atitudinea acestora conducând de cele mai multe ori la eşecul
şcolar al copiilor.
Carenţele educative ale familiei cu repercursiuni negative pentru educarea copilului sunt:
- nepăsarea, ignoranţa părinţilor în raport cu exercitarea responsabilităţilor
educative,
- protecţia exagerată a copilului,
- divergenţe de opinie ale membrilor familiei în legătură cu măsurile educative,
- absenţa modelelor comportamentale ale părinţilor,
- severitate exagerată, voită sau inconştientă,
- lipsa autorităţii parentale.

Din categoria măsurilor de sprijinire a părinţilor în exercitarea funcţiei educative fac parte
lectoratele pentru părinţi, care constituie o formă de colaborare între familie şi şcoală, modul de
organizare, structura, tematica abordată, transformându-l în adevărate „şcoli ale părinţilor”.
Din nefericire, cercetările au demonstrat că în marea majoritatea şcolilorfuncţionarea
lectoratelor se realizează într-o formă superficială, sarcina de coordonator a activităţilor revenind
unei singure persoane cu experienţă în domeniu, când, de fapt este recomandată implicarea
întregului colectiv al şcolii. Numărul şedinţelor este mult prea mic (1/semestru), comparativ cu
aria de probleme cu care se confruntă părinţii şi de cele mai multe ori temele puse în discuţie au
un caracter mult prea general.
Se recomandă implicarea tuturor cadrelor didactice ale şcolii în fixarea tematicii, avându-
se în vedere principalele probleme cu care se confruntă părinţii în exercitarea atribuţiilor
educative, probleme care au fost identificate în urma efectuării unor sondaje în rândul părinţilor.
Succesul activităţii lectoratelor este dependent de experienţa în activitatea cu părinţii a
asistentului social, de abilitatea acestuia de a capta atemţia auditorului, de tactul cu care va şti să
pună problema în discuţie.

BIBLIOGRAFIE

1. Ancuţa, L., Psihologie şcolară, Ed. Excelsior, Timişoara, 1999

2. Banciu, D., Rădulescu, M., Adolescenţii şi familia,EDP, Bucureşti, 1987
3. Bătrânu, E., Educaţia în familia , Ed. Politică, Bucureşti, 1980
4. Ciofu, C., Interacţiunea părinţi – copii, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998
5. Constantinescu, Cornel, Suport de curs, Universitatea din Pitești, 2019
6. Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
7. Cuv. Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Vol II, Ed. Evanghelismos, Bucureşti,

2003
8. Dimitriu, C., Constelaţia familială şi deformările ei, EDP, Bucureşti, 1973
9. Filipescu, I., Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei române, Bucureşti, 1989
10. Irimescu, G., Tehnici specifice în asistenţa socială, Ed. Univers. „Al. I. Cuza”,

Iaşi, 2002
11. Moisin, A., Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi şcolaă, EDP,

Bucureşti, 2001
12. Spânu, M., Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Ed.

Tehnică, Chişinău, 1998

13. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
14. Vrăşmaş, E. A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002