CAPITOLUL V

COMPORTARE TRIBOLOGICĂ A MATERIALELOR

V.1. Generalităţi

Multitudinea cuplelor de frecare utilizate în construcţia de maşini a necesitat de-a lungul

vremii, utilizarea unei game variate de materiale, cu caracteristici de frecare sau antifricţiune.
Acest lucru a impus, ca din punct de vedere tribologic, suprafeţele materialelor cuplelor trebuie
să posede proprietăţi compatibile cu parametrii care guvernează fenomenele de frecare şi uzare
care au loc la nivelul unei cuple de frecare. Aceste proprietăţi se pot împărţi în două categorii:
- proprietăţi volumice, care acţionează ca un tot la nivelul întregii cuple;
- proprietăţi ale suprafeţelor, care au loc la nivelul interfeţei de contact a cuplelor de
frecare.
Proprietăţile volumice ale unui material sunt caracterizate de: rezistenţa la curgere,
duritatea de penetraţie, parametrii de elasticitate (modulul lui Young, modulul de elasticitate
longitudinal etc.), mărimea deformaţiilor plastice la tracţiune pe care o poate suporta materialul.
Modul de comportare al materialului unei cuple este important atunci când alunecarea cuplelor se
produce la viteze mari, deoarece o dată cu creşterea vitezei are loc şi creşterea temperaturii
suprafeţelor aflate în contact.
Proprietăţile suprafeţei se referă la modul de comportare al stratului superficial creat în
urma frecării ca urmare a tendinţei de absorbţie moleculară din mediul „terţ” şi a energiei de
suprafaţă interfacială (la interfaţă), care determină degajarea unui lucru mecanic pentru crearea
unui nou strat de suprafaţă. Alegerea cuplei de materiale este strâns legată de compatibilitatea
suprafeţelor în contact exprimată prin energia la interfaţă.
Un astfel de material care să îndeplinească în totalitate atât proprietăţile volumice cât şi
ale suprafeţei este foarte greu de găsit, inginerului revenindu-i sarcina de a alege o soluţie optimă
care să îmbine aceste proprietăţi ale materialelor cu parametrii exteriori (sarcină, viteză, ungere
etc.) la care este supusă cupla de frecare pe durata utilizării.

71
 Atunci când un corp solid este împărţit (de cele mai multe ori accidental) în două sau mai
multe părţi, se spune că este rupt. Această rupere poate împărţi materialele în două clase:
- dacă materialul se rupe fără o deformaţie de întindere, atunci ruperea este de tip fragil
sau casant (de aici şi numele de material fragil sau casant). Astfel de materiale sunt fontele,
oţelurile de mare rezistenţă, materialele ceramice, sticlele anorganice etc.
- dacă materialul suferă întâi o deformare elastică, după care intervine ruperea acestuia,
atunci materialul se numeşte ductil sau tenace. Astfel de materiale sunt oţelurile de rezistenţă
mică şi mijlocie.
Există materiale care se rup, după un anumit număr de cicluri de solicitare, sau după un
număr de solicitări repetate, aceasta datorându-se fenomenului de oboseală iar ruperea este de tip
oboseală. Tot din categoria ruperii produse prin oboseală fac parte şi materialele la care pe
suprafaţa de frecare, în urma solicitărilor repetate, apar fisuri ca urmare a încărcării de
compresiune şi forfecare. Din punct de vedere tribologic aceste materiale sunt demne de luat în
considerare.
Ruperea fragilă are loc când tensiunile depăşesc rezistenţa teoretică la tracţiune a
materialului (  T ), care poate fi explicată funcţie de modulul de elasticitate longitudinal al lui
Young ( E ). Pentru explicarea fenomenului de rupere este necesară definirea a două noţiuni:
- rezistenţa teoretică la tracţiune poate fi estimată ca fiind:
 T  E / 10....E / 20 .
- rezistenţa reală de rupere la tracţiune poate fi estimată ca funcţie de energia superficială
a materialului (  ) şi de semilungimea fisurii preexistente ( c ):

2E
r 
c
Diferenţa dintre cele două rezistenţe a fost explicată de Orowan, care consideră că la
nivelul asperităţilor suprafeţelor aflate în contact în cazul deformaţiei plastice raza de curbură a
vârfului fisurii este egală cu raza la nivelul atomilor materialului.
Ruperea fragilă depinde de nivelul tensiunilor dintr-un anumit volum de material. Într-un
material perfect, ruperea apare numai atunci când există tensiuni de tracţiune. Griffith consideră
că materialele fragile conţin defecte, sub forma unor microfisuri, care constituie puternici
concentratori de tensiuni. În cazul unei încărcări la tracţiune a unui material fragil, care conţine

72
deja o fisură, perpendiculară pe direcţia de acţiune a tensiunii, acesta se va rupe sub pragul
rezistenţei teoretice a materialului.
Ruperea ductilă are la bază conceptul de factor de intensitate a tensiunilor. Acest factor
este definit de tensiunile elastice din vârful unei fisuri într-un corp, pentru condiţiile stării plane
de deformaţii. În figura V.1 se prezintă modurile de solicitare ale fisurilor:
- fig.V.1.a fisura este solicitată la tracţiune după o direcţie perpendiculară pe fisură;
- fig.V.1.b solicitarea este de forfecare în planul fisurii;
- fig.V.1.c solicitarea este perpendiculară pe axa fisurii şi în plan cu fisura.

a b c
Fig.V.1. Schematizarea ruperii ductile

Ruperea prin oboseală se produce atunci când fisurile sunt supuse ciclic tensiunilor de
tracţiune şi compresiune. Mărirea (propagarea) fisurilor este rezultatul forfecării ciclice a
vârfurilor fisurii în direcţie paralelă cu tensiunea maximă de forfecare, care are direcţie paralelă
cu suprafaţa.
Una dintre caracteristicile ruperii prin oboseală este direcţia de propagare a fisurilor. În
figura V.1.a propagarea fisurilor se face în lungul unei direcţii perpendiculare pe direcţia
tensiunilor maxime, pentru cazurile din figurile V.1.b şi c, propagarea fisurilor se face pe direcţia
perpendiculară cu direcţia tensiunilor maxime, fără însă a fi prezente tensiunile de compresiune.

V.2. Proprietăţi volumice

V.2.1. Proprietăţile materialelor

Pentru stabilirea legăturii care există între tensiunile la tracţiune şi deformaţii specifice
există relaţii care se determină experimental, pe o maşină de încercare la tracţiune (conform
standardelor în vigoare SR EN 10002). Aceasta se execută pe epruvete confecţionate din
materialul metalic de analizat şi au dimensiuni şi forme stabilite în standarde.

73
 În timpul încercării la tracţiune, pe direcţia axei longitudinale a unei epruvete (realizate
conform prescripţiilor prevăzute în normativele în vigoare), se aplică o forţă de tracţiune,
crescătoare ca intensitate, care produce deformarea progresivă şi, în final, ruperea epruvetei.
Maşina folosită pentru realizarea încercării la tracţiune este prevăzută cu dispozitivele necesare
pentru a măsura intensitatea forţei aplicate şi/sau deformaţiile liniare (lungirile sau extensiile)
produse epruvetei.
Dependenţa dintre tensiune şi alunecare s-a reprezentat grafic, curba numindu-se curbă
caracteristică a materialului (fig.V.2).
- porţiunea OA se numeşte limită de proporţionalitate p şi arată că, până la limita de
proporţionalitate există o relaţie liniară între tensiuni şi alungiri specifice şi se numeşte legea lui
Hooke. În această zonă materialele se comportă ca nişte materiale perfect elstice;
- porţiunea AB se numeşte limită de elasticitate e, materialul este teoretic perfect elastic,
în realitate el primeşte anumite deformaţii permanente;
- porţiunea BC se numeşte limită de curgere (aparentă) c, are loc alungirea epruvetei deşi
sarcina ramâne constantă;
- porţiunea CC’ se numeşte palier de  N/mm
D
curgere, după atingerea limitei de curgere, C
curba caracteristică are un traseu orizontal sau C' F
B
sinuos, la unele materiale acest palier nu A
r
c
e

există;
p

- porţiunea C’D se numeşte zonă de 

O r
întărire – valoarea maximă a tensiunii purtând Fig.V.2. Curba caracteristică a materialului
numele de rezistenţă la rupere r (Rm);
- porţiunea DF – are loc ruperea materialului şi se numeşte alungire specifică la rupere.
Pentru a analiza legătura care există între tensiunile de tracţiune şi deformaţii, din punct
de vedere tribologic din această curbă interesează doar ce este reprezentat în figura V.3. Este de
remarcat faptul că prezintă interes doar două zone una dreaptă înclinată destul de mult – zona
elastică, şi una curbă, uşor înclinată, numită zona plastică. Dacă în testul făcut, se întrerupe
solicitarea de tracţiune în zona plastică şi sarcina de tracţiune este micşorată, la o reîncărcare
procesul se va repeta apărând din nou o zonă elastică urmată de una plastică.

74
  N/mm
curbă de reîncărcare
0,2% tensiune de curgere - y
limită elastică A zonă plastică
limită de proporţionalitate
zonă elastică curbă de descărcare
în zonă plastică
deformaţia specifică în
testul de duritate

O 2% 8%
Fig.V.3. Zona pentru caracterizarea tribologică a materialelor

a) Proprietăţile de elasticitate ale materialelor. Zona elastică este în general caracteristică

majorităţii materialelor, ele comportându-se ca materiale liniar elastice, fiind caracterizate de
modulul lui Young. După încetarea acţiunii încărcării materialul revine la lungimea iniţială.
La cuplele cu contact de rostogolire (bilele rulmenţilor) sunt excepţii de la forma acestei
curbe, în sensul că prezintă o abatere de la liniaritate în timpul ciclului de solicitatare (încărcare-
descărcare) care este de tip hysterezis, fapt ce duce la modificări dăunătoare ale formei
materialului grăbind apariţia oboselii.
De asemenea între încercările experimentale şi solicitările din timpul funcţionării unei
cuple pot exista diferenţe legate de viteza de deformaţie – care poate fi cu cîteva ordine de
mărime mai mică decât viteza de deformaţie în timpul testului.
Diferenţe de comportare s-au văzut şi la dimensiunile epruvetei, cele de dimensiuni mai
mici s-a constatat că sunt mai rezistente decât cele de dimensiuni mai mari, acestea din urmă
prezentând dislocaţii sau alte particularităţi care duc la micşorarea rezistenţei.
b) Proprietăţile de plasticitate ale materialelor. S-a constatat că majoritatea materialelor
respectă până în dreptul punctului C' forma, porţiunea CC' devenind aproape orizontală. Panta
dreptei în zona plastică constituie rezistenţa la deformaţie a materialului.
Cu ajutorul acestor tipuri de curbe construite pe baza încercării la tracţiune se pot
evidenţia particularităţile comportării oricărui material solicitat mecanic şi se pot defini o serie de
caracteristici mecanice (folosite drept caracteristici de referinţă la proiectarea pieselor din
materialul respectiv). Din analizele făcute asupra modului de comportare tribologică a
materialelor s-a constatat că cei mai importanţi parametrii ai acestei curbe sunt: limita de
proporţionalitate  p , limita de elasticitate  e , valoarea limită a tensiunii de curgere  y ( R p ) .

75
 Pentru determinarea rezistenţei la curgere există o metodă mult mai simplă decât testul la
tracţiune, şi anume metoda presării (cu o anumită forţă) cu ajutorul unui poanson pe suprafaţa
materialului după care se măsoară urma lăsată de acesta. Raportul dintre încărcare şi suprafaţă
este definit ca rezistenţa materialului la amprentare, sau testul de duritate (Brinell, Vickers sau
Rockwell,).
Testul de duritate Vickers presupune poansonul sub forma unei piramide pătrate
(diamantate cu unghi de 136 o ) care este presată pe o suprafaţă plană şi unde sunt măsurate
diagonalele amprentei, iar pentru testul Brinell poansonul este o bilă (din oţel sau carbură de
wolfram), care este presată pe o suprafaţă plană şi este măsurat diametrul amprentei, încărcarea în
ambele cazuri fiind suficientă pentru realizarea unei amprente vizibile la microscop.
Caracteristica măsurată folosind testul de duritate este rezistenţa plastică a materialului şi anume
cantitatea de deformaţie plastică produsă de o forţa cunoscută ca mărime.
Testele de duritate cu poanson se utilizează în evaluarea materialelor folosite în condiţii
de frecare şi uzare. Acest tip de verificare cu poanson este similară interacţiunii suprafeţelor cu
asperităţi mari care sunt presate (în anumite condiţii) una peste cealaltă.
În aplicaţiile industriale de regulă se foloseşte determinarea durităţii prin testul de duritate
Rockwell. Acesta presupune măsurarea amprentării pe direcţia verticală a poansonului (con cu
capătul rotunjit). Parametrul durităţii Rockwell (R), este oarecum influenţat de modulul lui
Young al materialului testat. Pentru un poanson de formă conică, duritatea (R) este fundamental
legat de penetraţie (p), printr–o ecuaţie de tipul:
K2
R  K1 
p

unde K1 şi K2 sunt constante. Pentru un poanson sferic, relaţia este:

K2
R  K1 
p
Totuşi, testul de duritate diferă de testul de compresie prin utilizarea unei epruvete
standardizate pentru solicitarea de tracţiune. În timpul testului de compresiune deformaţia este
uniformă în zona centrală, în timp ce în testul de duritate deformaţia variază de la un punct la
altul în zona situată sub poanson.
Într–un test clasic de duritate se poate arăta că deformaţia corespunde unei deformaţii
plastice a regiunii corespunzătoare unei deformaţii medii de 8% . Diferenţa dintre acestea constă

76
şi în faptul că valoarea durităţii este aproape de trei ori mai mare decât tensiunea necesară
producerii unei cantităţi corespunzătoare de deformaţie într–un test standard de compresiune.
Acest lucru se datorează faptului că materialul (aflat sub poanson) este împiedicat să se
deformeze de către materialul din jurul lui, şi ca urmare, trebuie aplicată o încărcare mai mare
pentru a îndepărta surplusul de material.

V.2.2 Legătura între rezistenţă şi alte proprietăţi ale materialelor

În literatura de specialitate a fost analizată şi explicată pe larg legătura care există între
rezistenţa materialului şi alte proprietăţi caracteristice. În acest pragraf se doreşte doar o
enumerare a acestor legături fără a intra însă în detaliu.
Rezistenţa la curgere şi modulul lui Young – pentru multe materiale rezistenţa la curgere
este aproape proporţională cu modulul lui Young (cupru, aur, molibden, magneziu, etc). De aici
şi ecuaţia liniei drepte OA (fig.V.2) este:
  E 
care arată că, până la limita de proporţionalitate există o relaţie liniară între tensiuni şi alungiri
specifice care este cunoscută ca legea lui Hooke. Constanta E se numeşte modul de elasticitate
longitudinal (modulul lui Young – care pentru oţel are valoarea E  2,1  10 5 N/mm 2 ) iar  se
numeşte alungire sau deformaţie la care începe curgerea materialului. Deformaţia la curgere (  ),
este o proprietate importantă a materialului, pentru că împreună cu tensiunea de curgere (  c ),

determină energia elastică pe care materialul o poate înmagazina pe unitatea de volum, conform
relaţiei:
1
Ev    c
2
Datorită valorilor relativ scăzute ale alungirii (  ) materialele metalice au o putere limitată
de înmagazinare a energiei elastice. Acest lucru are consecinţe importante atunci când se doreşte
să se compare energiile implicate în procesele de alunecare.
Rezistenţa la curgere şi duritate (obţinută prin penetraţie) s-a constatat că pentru metale
de bază duritatea obţinută este cam de trei ori rezistenţa la curgere a materialului, (unde 1
dyne/cm2 = 0,1 Pa).

77
 Modulul de elasticitate Young şi coeficientul de dilatare termică– s-a remarcat faptul că
materialele cu legături puternice sunt mai puţin influenţate de temperatură, nu se lungesc mai
mult la temperaturi ridicate (1 dyne/cm2 = 0,1 Pa; 1 psi = 6 890 Pa).
Rezistenţă şi viteză de deformare - viteza de deformare în timpul frecării de alunecare
poate fi de câteva ori mai mare decât în cazul încercărilor la tracţiune. Astfel metalele moi
utilizate în cazul cuplelor cu mişcare de alunecare au o rezistenţă mai mare datorită vitezei de
deformare ridicate. Ele prezintă o dependenţă semnificativă între coeficientul de frecare şi viteza
de alunecare.
Rezistenţă şi dimensiunea epruvetelor - s-a constatat experimental că rezistenţa în cazul
epruvetelor de dimensiuni mai mari este mai redusă datorită prezenţei dislocaţiilor.

V.3. Tipuri de comportament ale materialelor

Modul de răspuns al materialelor la diferitele solicitări mecanice la care este supus, în

strânsă legătură cu proprietăţile lui, se numeşte comportare reologică.
Proprietăţile de bază ale materialelor (proprietăţi intrinseci) sunt:
- elasticitatea conform căreia materialul revine la forma iniţială după încetarea
solicitărilor exterioare;
- vâscozitatea conform căreia materialul opune rezistenţă la schimbarea poziţiei
elementului de volum.
Răspunsul materialelor la solicitări mecanice (mod de comportare sub acţiunea diferitelor
solicitări mecanice) din punct de vedere reologic este:
a) rigid (neelastic), căruia îi corespunde o deformaţie nulă (material sau corp tip Euclid);
b) perfect elastic la care deformaţia este recuperabilă (material sau corp Hooke);
c) perfect vâscos, căruia îi corespunde o deformaţie permanentă (fluidul Newton);
d) succesiv elastic şi vâscos, căruia îi corespunde o deformaţie temporară sau permanentă;
e) simultan elastic şi vâscos, care prezintă o deformaţie parţial temporară, parţial
permanentă;
f) nevâscoasă, ce prezintă deformaţie permanentă la o solicitare nulă (lichidul Pascal).
Curgerea reprezintă un caz particular al deformaţiei fiind caracterizată prin faptul că
materialul nu revine la forma iniţială după îndepărtarea forţei.

78
 Fluajul reprezintă un fenomen de deformare dependentă de timp, însă nu se produce cu
viteză constantă.
Relaxarea reprezintă fenomenul de modificare în timp a tensiunilor atunci când deformaţia
se menţine constantă. Se defineşte funcţia de relaxare a materialului ca raportul dintre variaţia în
timp a tensiunii şi deformaţia constantă respectivă:
R( t )   ( t ) /  o
sau
R( t )   ( t ) /  o
Comportarea solidelor reale poate fi considerată perfect 
elastică până la tensiunea şi deformaţia de elasticitate (  e ,  e –

limite de elasticitate), care sunt considerate limite de elasticitate,
după care comportarea se consideră elastovîscoasă (plastică) –

(fig.V.4).
O 
- pentru    e ;    e , rezultă corp ideal elastic

(    e ); Fig.V.4. Caracterizarea
relaxării materialului
- pentru    e ;    e , rezultă corp cu ecruisare

liniară (    e  E p (    e ) )

Solicitările de natură mecanică şi termică influenţează structura stratului superficial de

frecare. Pot avea loc în timpul funcţionării cuplei efecte fizico-chimice care pot distruge sau
reface microstructura straturilor de suprafaţă, şi uneori cu implicaţii asupra modificării structurii
cristaline (orientare, mărimea grăunţilor, duritate, modul de elasticitate etc.). Experimental s-a
constatat că aplicarea anumitor tratamente termice urmate de prelucrări mecanice pot conduce la
schimbarea structurii metalografice cu efecte nedorite asupra funcţionării cuplei.

V.4. Proprietăţile suprafeţei

V.4.1. Caracteristicile generale ale suprafeţelor solide ale materialelor

Proprietăţile suprafeţelor solide diferă semnificativ de aceleaşi proprietăţi volumice în

cuplele de frecare. Cauzele acestor diferenţe sunt legate de prezenţa diferiţilor contaminanţi şi de

79
efectul dislocaţiilor din apropierea suprafeţelor, de structura electronică din zona suprafeţei, în
comparaţie cu structura din interiorul materialului.
Aceste modificări şi diferenţe ale suprafeţelor solide pe durata funcţionării unei cuple se
datoresc: reacţiilor chimice la nivelul suprafeţelor, straturilor absorbante ale suprafeţei şi energiei
de suprafaţă.
Reacţia chimică a suprafeţelor. La nivelul oricărei suprafeţe de frecare au loc modificări
electrice, mecanice şi chimice care afectează semnificativ comportarea tribologică a cuplei.
Dintre acestea, cea mai importantă este reactivitatea suprafeţei.
Cele mai multe materiale în contact cu aerul formează la suprafaţă o peliculă de oxid, cu
acţiune asupra proprietăţilor suprafeţei de interacţiune, iar în alte medii, ele pot forma şi alte
pelicule (de ex. nitraţi, sulfaţi şi cloruri). Grosimea acestui strat depinde de reactivitatea
materialului cuplei cu mediul înconjurător şi de proprietăţile mecanice ale stratului de suprafaţă.
Numai metalele nobile, cum ar fi aurul, platina şi aliajele lor, nu formează astfel de pelicule de
oxid.
La nivelul suprafeţei lubrifiantul introdus, deşi reduce frecarea prin crearea unor legături
chimice de suprafaţă, crează nişte reacţii chimice care formează noi compuşi. Se dezvoltă astfel
nişte legături chimice puternice între componentele lubrifiantului lichid şi constituienţii suprafeţei
metalice solide. Prezenţa în lubrifiant a diferiţilor compuşi chimici are ca efect:
- oxigenul dizolvat în lubrifiant reacţionează cu suprafaţa metalică, formând substanţe
organometalice ce reduc frecarea şi uzarea. Oxigenul este un element important în cazul frecării
limită;
- componentele de sulf sunt descompuse termic în procesul de frecare şi reacţionează cu
suprafaţa metalică, formând sulfuri care previn suprafeţele de gripare;
- compuşii pe bază de fosfor şi clor au acţiune similară, dar mai puţin eficientă datorită
tendinţei de fisurare la aplicarea sarcinilor exterioare.
Straturile de suprafaţă adsorbante. Pelicula de absorbţie provine din mediul înconjurător
(moleculele de vapori de apă şi de oxigen, sau de grăsimi din picăturile de ulei existente în
mediile industriale) şi se formează în paralel cu precedenta, fiind prezentă atât la materialele
metalice cât şi la cele nemetalice. Materialele polimerice îşi pot modifica proprietăţile la
absorbirea moleculelor de apă şi oxigen. Această peliculă este, în general, un strat cu o grosime
de ordinul unei molecule ( 3  10 -7 mm ), chiar dacă există pelicule de apă mai groase atunci când

80
umiditatea mediului înconjurător este ridicată. Grosimea peliculei realizate din grăsimi poate
varia într–un interval de până la 3  10 -6 mm .
Prezenţa filmului adsorbant ce conţine apă şi alte molecule provenite din aer determină,
micşorarea sprafeţei de interacţiune a materialelor aflate în contact.
Efectul peliculelor grase, dacă sunt prezente, este şi mai marcantă, iar grosimea
micşorează, cu un ordin sau două de mărime, severitatea interacţiunii suprafeţelor.
Energia de suprafaţă prezentă în orice lubrifiant influenţează multe proprietăţi ale
lichidelor, printre care acţiunea capilară, formarea picăturilor şi bulelor sferice, şi meniscurile. În
general, aceste proprietăţi sunt atribuite tensiunii de suprafaţă, dar ele sunt doar o manifestare a
energiei de suprafaţă.
Pentru ca materialele unei cuple de frecare să funcţioneze cu o frecare şi uzură mică
trebuie să fie “compatibile tribologic”.
Procesul de determinare a nivelelor de compatibilitate din diagrame ale diferitelor
materiale poate fi unul destul de complex, cu interpretări diferite ale cercetătorilor.
Duritatea unui material este explicată pe baza energiei de suprafaţă. S-a constatat că există
o strânsă legătură între energia de suprafaţă a materialului şi rezistenţa mecanică a acestuia.
Experimental s-a observat că materialele moi au valori mai mari ale raportului
densitate/presiune (  / p ) faţă de cele ale materialelor mai dure. De asemenea, nemetalele au
valori mai mici ale raportului  / p decât au metalele cu durităţi comparabile. Valorile mici ale
raportului  / p sunt asociate cu o comportare „mai bună” a suprafeţelor ce interacţionează, şi
anume, o frecare mai mică, particule mai mici de uzură, suprafeţe mai netede şi adeziune mai
redusă. Ca urmare, pentru cuple de alunecare ce implică suprafeţe nelubrificate, nemetalele se
comportă mai bine decât metalele iar materialele dure sunt mai bune decât cele moi (maleabile).
Comportarea tribologică a metalelor este influenţată şi de sistemul de cristalizare. Astfel,
metalele care cristalizează în sistemul HCP (structură hexagonală compactă) au o comportare la
frecare mai bună (coeficient de frecare cu 30% mai redus) şi o rezistenţă la uzare superioară
( 10 % ) decât metalele cu cristalizare FCC (cubic cu feţe centrate).
Un alt factor de influenţă a comportării tribologice (al metalelor în mediul înconjurător)
este rezistenţa mecanică a stratului de oxid. Între duritata oxidului şi duritatea metalului pentru o
comportare tribologică bună (frecare şi uzare redusă) diferenţa ar trebui să fie de trei ori mai
mică, fapt ce duce ca oxidul să se comporte ca un lubrifiant solid. Dacă duritatea oxidului este de
81
trei ori mai mare ca aceea a metalului, atunci filmul de oxid fisurează cu multă uşurinţă şi nu
asigură o funcţiune de lubrifiant solid (ca în cazul aluminiului, staniului şi plumbului).
Un alt parametru cu influenţă asupra comportării tribologice este dinamica dislocaţiilor în
apropierea suprafeţei. Acest parametru s–a impus deja ca o variabilă importantă în tribologie.

V.5. Alegerea materialelor cuplei de frecare

Alegerea materialului unei cuple de frecare condiţionează în mare parte durabilitatea şi

fiabilitatea acesteia, lucru destul de dificil deoarece alegerea materialului depinde de o
multitudine de factori. Aceşti factori pot fi:
- funcţionali care să ţină seama de faptul că există materiale antagoniste care pot influenţa
buna funcţionarea a cuplei de frecare. De exemplu, combinaţiile austenită/austenită sau perechile
Fe/Cr, Cu/Al, Fe/Cu, Al/polimeri nu sunt o alegere bună. Rezultate bune dau cuplele tribologice
oţel moale/fontă cenuşie, Fe/Sn, Fe/Ag, Cu/Pb;
- constructivi unde trebuie avut în vedere posibilităţile tehnologice de prelucrare şi
realizare a formei pieselor;
- tehnologici care ţine seama de o prelucrabilitate şi tehnologitate bună a materialului, cu
obţinerea unor suprafeţe a căror rugozităţi să fie cât mai apropiate de cele de echilibru (pentru
micşorarea perioadei de rodaj a cuplei);
- de exploatare unde materialele trebuie să asigure: stabilitatea parametrilor funcţionali,
conductivitate termică bună, comportare bună la frecare şi uzare, modul de elasticitate redus,
coeficient de frecare redus, rezistenţă mecanică la oboseală şi coroziune;
- economici trebuie să fie ieftine, atât în forma brută a materialului utilizat în realizarea
piesei cât şi după prelucrare. În acest sens se are în vedere: înlocuirea materialelor deficitare,
soluţii de ungere simple etc.;
- la prelucrare sau în funcţionare materialele folosite nu trebuie să formeze substanţe care
ar polua mediul ambiant.
Diversitatea şi multitudinea cuplelor de frecare şi nu în ultimul rând factorii de care se
ţine seama în alegerea materialului, presupune utilizarea unei game largi de materiale cu
caracteristici de antifricţiune sau fricţiune. Alegerea materialelor coroborată cu tratamente

82
termice adecvate, condiţionează durabilitatea şi fiabilitatea cuplei la frecare şi implicit a
întregului utilaj din care face parte.
Un material universal care să îndeplinească toate aceste condiţii (dar şi multe altele) este
greu de găsit, însă o ierarhizare a acestor condiţii poate fi facută. Astfel se consideră că rezistenţa
mecanică la oboseală are o pondere de 60% în această ierarhizare, urmată de capacitatea de
deformare elastică şi de rezistenţa la abraziune 10% , rezistenţa la gripaj şi coroziune 5% , etc.
În alegerea materialului trebuie avut în vedere şi tratamentul termic sau termochimic care
poate fi aplicat, în vederea posibilităţii micşorării adeziunii sau coeficientului de frecare. De
asemenea o importaţă deosebită se acordă ordinii operaţiilor de tratament termic, prelucrare şi
finisare pentru piesele din oţel sau fontă.
Un alt aspect demn de luat în considerare este acela că din punct de vedere al fenomenelor
legate de frecare şi uzare, anumiţi parametrii lucrează diferit, putând favoriza sau defavoriza
procesele tribologice (Tabelul V.1).
Tabelul V.1. Parametrii caracteristici analizei tribologice
Parametrii Factor favorabil Factor defavorabil
- creşterea durităţii - întăreşte filmul de oxid; - mărirea presiunilor locale
suprafeţelor - micşorează tendinţa de apariţie a hertziene;
microsudurilor; - măreşte oboseala straturilor
adânci;
- îmbunătăţirea - micşorarea presiunilor locale - poate dăuna ungerii dacă
suprafeţelor şi hertziene; suprafaţa este foarte lucioasă;
polisarea - reduce perioada rodajului;
- strat de oxid omogen şi solid;

V.6. Comportarea tribologică a câtorva categorii de materiale

utilizate la diferite organe de maşini
V.6.1. Materiale plastice

Materialele plastice deşi au proprietăţi mecanice şi termice înferioare materialelor feroase

şi neferoase, ele se utilizează pe o scară din ce în ce mai mare în construcţia organelor de maşini

83
ca materiale antifricţiune sau autolubrifiate, datorită modului favorabil de comportare la frecare şi
uzare. Ele sunt mai puţin sensibile la absenţa ungerii, fiind folosite ca lubrifianţi solizi sub foma
unor straturi subţiri (teflon, nylon etc.) depuse pe suprafeţele de frecare sau ca lianţi solizi ai
lubrifianţilor solizi. De multe ori înlocuiesc cu suces utilizarea materialelor metalice sau
nemetalice în medii abrazive sau corozive.
Sub denumirea de mase plastice se adună de regulă toate materialele nemetalice sau
sintetice care au la un moment dat în faza de prelucrare molecule de polimeri legate prin
puternice forţe intermoleculare. Ele se obţin din substanţe naturale şi sintetice prin reacţii de
policondensare, polimerizare sau poliadiţie.
Apariţia materialelor plastice datează din anul 1930, când s-a obţinut primul patent pentru
poliamide, iar de atunci şi până astăzi tendinţa de diverisifcare a lor a fost tot mai mare. Astfel s-
au descoperit răşinile acrilice, politetrafluoroetilenă (PTFE), policarbonaţii, polistiren şi lista
poate continua. O clasificare a materialelor plastice este prezentată în tabelul V.2.
Printre avantajele utilizării maselor plastice în construcţia de maşini, aparate, utilaje, se
numără:
- sunt mai uşoare datorită densităţii reduse;
- rezistenţă bună la oboseală;
- raportul rezistenţă/densitate este mai mare decât la materialele clasice;
- au rezistenţă la acţiunea corozivă a factorilor de mediu;
- se prelucrează destul de uşor.
O caracteristică importantă a maselor plastice este fenomenul de histerezis pe care îl are
materialul în timpul procesului de frecare (fig.V.5). Această componetă depinde atât de viteza de
alunecare a cuplei cât şi de temperatura degajată în timpul procesului de frecare al cuplei
(fig.V.6), existând un maxim atât al forţei de histerezis cât şi a celei de frecare. La sarcini
moderate mărimea coeficientului de frecare pentru cuplele plastic-plastic sunt apropiate de cele
metal-plastic.
Aşa cum s-a văzut în capitolele anterioare, fenomenologic pentru o cuplă de frecare
plastic-plastic are loc transferul de material de pe o suprafaţă pe alta, iar în cazul metal – plastic
are loc transferul ambelor materiale plastic-metal şi metal-plastic, lucru care dovedeşte pe lângă
ipoteza transferului adeziv a frecării şi uzării şi posibilitatea uzării metalului de către plastic.

84
 Tabelul V.2. Clasificarea materialelor plastice
Termoreactive - proteinice
Naturale
Termoplaste - celulozice
- fenoplaste
- aminoplaste
Termoreactive
- poliesteri
- siliconice
Policondensate
- poliamide
- aminoplaste
Termoplaste
- poliesteri
- policarbonaţi
Termoreactive - poliesteri nesaturaţi
Sintetice
- policlorura de vinil
- polistirol
Polimerizate - polietilene
Termoplaste
- poliacrilaţi
- polibutadiene
- polivinil carbozolice
- răşini epoxidice
Termoreactive
Ploiaditivate - poliuretani
Termoplaste - poliuretani liniari

N v

elastomer

bază rigidă
v v

hist adeziune
Fig.V.5. Caracteristica de histerezis a materialelor

Comportarea la frecare a materialelor plastice poate fi explicată pe baza teoriei adeziunii

molecular mecanice Bowden-Tabor, cu următoarele precizări:
- forţa de frecare este dependentă de viteză şi temperatură, influenţând proprietăţile
vâscoelastice ale materialului plastic;
- forţa de frecare are o inflenţă importantă asupra modului de deformare a materialului
care nu se deformează plastic ci predomină histerezisul elastic;
85
 - aria de contact depinde de geometria suprafeţelor şi de sarcina exterioară aplicată,
influenţând frecarea în mod corespunzător.
N Fhist

v=0
Fhist=0
T
N

v v
Fhist Fhist

N
T T+T
v
Fhist
vT vT+T v
Fig.V.6. Variaţia histerezisului cu diferiţi parametrii

Pe baza unei diagrame de tip Stribeck (fig.V.7) se poate determina zona caracteristică de
utilizare a unei cuple metal-plastic comparativ cu una metal-metal. Se remarcă faptul că în zona
vitezelor reduse (B), acolo unde regimul de ungere este mixt este bine să se folosească cuple cu
cel puţin o suprafaţă din masă plastică, în zona C (lubrifiată) se pot utiliza cuplele de tip metal-
metal cu atenţie la condiţiile de oprire-pornire a cuplei, când prezenţa lubrifiantului este redusă.
ak
coeficient de frecare

0,20 A

0,16

0,12
0,08
2 2
p=8,7daN/cm p=14,6daN/cm
0,04
0 nt
B C 2000 4000 6000 nr[rot/min]

Fig.V.7. Diagrame de tip Stribeck

O influenţă importantă asupra mărimii coeficientului de frecare o are grosimea

materialului plastic. Astfel s-a dovedit experimental că valoarea coeficienţilor de frecare pentru
straturile subţiri de material plastic (PTFE) este mai redusă ( 0 ,04  0 ,06 ) decât la grosimi mari
ale piesei din acelaşi material ( 0 ,18  0 ,3 ), datorită eforturilor de forfecare la suprafaţă mai mici
86
decât în profunzimea materialului. Astfel de materiale prezintă o rezistenţă mecanică şi presiune
de curgere ridicată, fapt ce duce la o arie de contact mai mică şi implicit o valoare redusă a
coeficientului de frecare.
La viteze mari, temperatura creşte datorită frecării, producând modificări structurale, fapt
ce duce la creşterea coeficientului de frecare. În figura V.8 este prezentat efectul asupra
coeficientului de frecare la o viteză de v  120 m / min (a) şi efectul vitezei pentru sarcina de
1daN , pentru câteva tipuri de mase plastice comparativ cu oţelul.
VITEZĂ SARCINĂ
ak ak
oţel (frecare uscată) oţel (frecare uscată)
0,5 0,5
0,4 0,4
0,3 PTFE
0,3
Grafit PTFE
0,2 0,2
MoS2 Grafit
0,1 0,1
v m/min MoS2 daN
0 300 600 900 0 0,4 0,6 0,8
a b
Fig.V.8 Variaţia coeficientului de frecare cu încărcarea

În cazul utilizării PTFE ca material pentru cuzineţii unor lagăre cu alunecare, segmenţi de
compresor, role pentru lagărele cu rostogolire, etc., trebuie să se ţină seama de faptul că rezistenţa
mecanică nu este suficient de mare, coeficientul de dilatare termică este mare, coeficientul de
frecare creşte la viteze mari, are conductivitate termică scăzută. O caracteristică importantă este
aceea că trebuie să se ţină seama de modul de prelucrare şi montare, deoarece coeficientul de
frecare este mai mare pe direcţia perpendiculară a fibrelor de material cam cu 20% , decât în
lungul fibrelor.
Pentru îmbunătăţirea calităţilor antiuzare a PTFE se pot încorpora ingrediente cum sunt:
fibre de sticlă, grafit, bronz (fig.V.9). Alegerea ingredientului optim se face funcţie de condiţiile
de lucru (mecanice, mediu, etc.). Cu toate acestea deşi se îmbunătăţesc proprietăţile de antiuzare,
totuşi nu se obţine şi o îmbunătăţire a rezistenţei mecanice.
Sarcina aplicată cuplei influenţează comportarea coeficientului de frecare care iniţial
descreşte, după care are loc o creştere a acestuia cu creşterea presiunii (fig.V.10). Materialele
plastice compuse se comportă bine atât la frecare cât şi la uzare. Pentru toate materialele are loc
însă creşterea uzurii odată cu creşterea presiunii.

87
 3
Vu [mm/h]
v=4,32m/s

it
2 5 % G ra f
P T F E +1
it
Graf
+35%

Viteza de uzură
PT F E ticlă
0,2 2 5 %S
E+
PT F rafit
c l ă +5% g afit
St i gr
+15% ă +5%
PTFE 20%Sticl
0,02 +
Bz
F E +60%
P T 2
p[daN/cm]
0 5 10 15
Fig.V.9. Viteza de uzură pentru diferiote tipuri de PTFE

ak 1- nylon 1-nylon

ak
2- poliformaldehidă 2- poliformaldehidă
0,8 3 - polietilenă de mare densitate 0,8
1 1 3 - polietilenă
0,7 4 - poliformaldehidăcu 22% PTFE 0,7 4 - nylon cu 10%polietilenă
0,6 5 - nylon cu 10%polietilenă
0,6 2
0,5 0,5
0,4 0,4
2 3
0,3 0,3
3 4 4
0,2 0,2
5
0,1 2 0,1
p[daN/cm]
0 0
0,15 1 1,5 2 2,5 3 3,5 1 2 3 4 5 6 7 Ra[m]

Fig.V.10. Variaţia coeficientului de frecare cu Fig.V.11. Variaţia coeficientului de frecare

presiunea pentru materiale plastice cu rugozitatea pentru materiale plastice

Rugozitatea suprafeţei este un alt factor care influenţează comportarea tribologică a

maselor plastice (fig.V.11). Pentru nylon se constată că există un minim şi o variaţie mai puţin
pronunţată, faţă de celelalte mase plastice.

V.2.2. Materiale sinterizate

Ca materiale sinterizate în construcţia de maşini se utilizează bronzul şi fierul sinterizat.

Proprietăţile tribologice ale fierul sinterizat pot fi îmbunătăţite prin aliere cu Cu, Sn, grafit şi

88
tratamente termice. Prin introducerea nitrurii de bor ( 2% ) se micşorează coeficientul de frecare
şi creşte durabilitatea.
În figura V.12 este prezentată comparativ comportarea unui lagăr din material sinterizat
(1-5) şi unul nesinterizat (6) cu încărcarea şi viteza de alunecare. Este de remarcat faptul că la
materiale sinterizate, capacitatea de încărcare ajunge repede la un maxim după care aceasta scade
considerabil. La lagărele clasice cu materiale nesinterizate capacitatea de încărcare creşte cu
viteza, după care se menţine constantă.
2
p[daN/cm]

Materiale sinterizate
5 1- bronz poros
60
3 2- Fe grafit
4 6 3- Fe-Cu-grafit
4 - Fe grafit uns cu fitil
2 5 - Fe grafit uns prin circulaţie
40 materiale nesinterizate
6- bronz compact, ungere prin picurare

1
20

0 1 2 3 4
v [m/s]
Fig.V.12. Comportarea unui lagăr pentru diferite materiale

O altă caracteristică a lagărelor din materiale sinterizate este acela că jocurile relative sunt
în general mai mici decât la cele clasice fapt ce duce la dificultăţi de centrare, creşterea
coeficientului de frecare, o prelucrare mai pretenţioasă etc.
Un alt aspect care trebuie menţionat este acela că natura frecării lagărelor din materiale
sinterizate este dependentă de mărimea porilor din material, viteză, sarcină, temperatură iar
proprietăţile lubrifiante ale materialelor sinterizate scad în timp din diferite motive - fie
închiderea porilor de către impurităţi, fie datorită consumului de lubrifiant.
De regulă lagărele din materiale sinterizate împregnate cu ulei funcţionează numai la
sarcini mici. Dacă se folosesc straturi de material sinterizat cu diferite porozităţi se poate obţine o
creştere a capacităţii de încărcare cu menţinerea coeficientului de frecare la o valoare scăzută
chiar la creşterea sarcinii.

89
 O îmbunătăţire a proprietăţilor autolubrifiante se poate obţine prin introducerea în
compoziţia materialelor sinterizate a unor ingrediente nemetalice (lubrifianţi solizi), care în
timpul funcţionării pot înlocui efectul ungerii cu ulei.
Utilizarea tratamentelor termice sau termochimice duc la obţinerea unor rezistenţe la
uzare mai mari chiar decât la cele nesinterizate.

V.2.3. Materiale compuse

Materialele compuse sunt o asociere a maselor plastice şi/sau materiale neferoase în

vederea obţinerii unor calităţi superioare de antifricţiune sau de frecare. Pentru realizarea unui
strat compus antifricţiune se depun în amestecuri de straturi subţiri ( 0 ,1  0 ,3mm ) material plastic
(fire de cupru, bronz sau de sticlă), pe o suprafaţă metalică.
Materialele compozite posedă următoarele proprietăţi:
- sunt o combinare a cel puţin două materiale diferite din punct de vedere chimic, între
care există o suprafaţă de separaţie distinctă numită interfaţă;
- prin combinare, prezintă un set de proprietăţi pe care nici un component luat separat nu
le poate avea;
- sunt create artificial, prin combinarea diferitelor componente.
Avantajul major al materialelor compozite constă în posibilitatea îmbunătăţirii
proprietăţilor şi obţinerea unei game foarte variate de materiale, a căror utilizare este extinsă în
aproape toate domeniile de activitate tehnică. Prin combinare se urmăreşte obţinerea unor
proprietăţi îmbunătăţite ale: rezistenţei la rupere, rezistenţei la temperaturi înalte, rezistenţei la
uzură, densităţii, durităţii superficiale, stabilitate dimensională etc. sau combinaţii ale acestora.
Alegerea unui anumit material este dictată de condiţiile de funcţionare concret cerute,
coroborate cu cerinţele legate de preţ şi de gradul de complexitate a tehnologiei care poate fi
aplicată pentru obţinerea produsului finit.
Cel mai întâlnit material compus este poliamida cu adaosuri de bisulfură de molibden sau
de grafit care are calităţi de frecare şi conductivitate termică ridicată.
Utilizate în special la construcţia frânelor şi ambreiajelor au un coeficient de frecare care
se menţine aproape constant în limitele temperaturilor uzuale şi care este independent de presiune
şi de viteza relativă de la începutul frânării. De asemenea încercările efectuate au arătat că uzura
90
specifică depinde de compoziţia materialelor de fricţiune. În cazul ambreiajelor unde rolul
hotărâtor îl are temperatura, este de dorit utilizarea materialelor metalo-ceramice care favorizează
disiparea energiei termice. Alegerea unui anumit material este dictată de setul de condiţii concret
cerute, între care predomină cele legate de preţ şi de gradul de complexitate a tehnologiei care
poate fi aplicată pentru obţinerea produsului finit.
Polibutilentereftalatul (PBT) este utilizat pentru stabilitatea lui dimensională, şi
rezistenţei la uleiuri pe bază de hidrocarburi, fără a genera fisuri. Are proprietăţi mecanice şi
electrice bune. Adaosurile de fibre de sticlă au efect benefic asupra modulului de elasticitate la
încovoiere, rezistenţei la impact şi a rezistenţei la fluaj PBT tinde să înlocuiască poliamidele
pentru piese de precizie, datorită caracteristicilor prezentate. Aplicaţiile industriale ale PBT sunt:
cuzineţi de lagăre, carcase de pompe, elice, elemente de caroserie şi de interior pentru
autovehicule, piese pentru electronică şi electrotehnică, angrenaje în aparate de măsură şi
birotică.
O mare importanţă o are alegerea perechii de materiale, deoarece o prelucrare
necorespunzătoare a cuplei din materialul mai dur, poate duce la deteriorarea suprafeţei
materialului compozit, nu se mai formează un film de transfer uniform şi protectiv şi se
generează un regim de alunecare caracterizat prin uzură mare. Din acest motiv se pune accent pe
modul de prelucrare al contrapiesei (rugozitatea) şi de modul de rodaj al cuplei.

V.2.4. Materiale metalice

V.2.4.1. Metale neferoase

Materiale neferoase ca bronzurile cu Sn, Al, Pb, sunt din ce în ce mai utilzate în
construcţia lagărelor. Modul de comportare tribologică a materialului depinde de modul în care
aliajele respective răspund procesului de frecare.
Aliajele pe bază de Pb, sau Cu-Pb sunt utilizate cel mai des, ele răspund foarte bine
acţiunii corozive a mediului, iar dacă se introduce şi un lubrifiant solid se îmbunătăţesc şi mai
mult calităţile de frecare.

91
 V.2.4.2. Metale feroase

Compoziţia chimică şi structura oţelurilor şi fontelor influenţează semnificativ modul de

comportare la frecare şi uzare.
Oţelurile sunt cele mai uzuale materiale metalice folosite la organele de maşini şi
mecanisme solicitate mult. În afară de mărimea rezistenţei la rupere, a deformărilor elastice sau
plastice, interesează modul de comportare tribologica a suprafeţelor cuplelor realizate din oţel.
Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice şi tribologice se impun tratamente termice
sau termochimice care modifică structura materialului atât la nivelul suprafeţei cât şi în
adâncime. În urma cercetărilor făcute asupra modificărilor obţinute în urma aplicării
tratamentelor termice sau termochimice, în materialul cuplei, s-a ajuns la următoarele concluzii:
- oţelurile cu structura perlitică lamelară au o rezistenţă la uzură mai mare decât cele cu
structură perlitică globulară;
- după un tratament termic de călire, neurmat de revenire, oţelul cu structură martensitică
prezintă o mare rezistenţă la uzare;
- cu creşterea conţinutului de carbon şi cementită în oţelurile hipereutectoide creşte şi
rezistenţa la uzare, în timp ce prezenţa austenitei reziduale reduce rezistenţa la uzură;
- oţelurile slab aliate, în care se găseşte cementită, sunt sensibile la uzura abrazivă;
- oţelurile manganoase au o comportare bună la uzura abrazivă.
Comportarea la uzare şi frecare a oţelurilor depinde de conţinut de carbon. Astfel la o
concentraţie de 0,1; 0,3 şi 0,45% de C, pentru frecare uscată se observă o creştere rapidă a
intensităţii de uzare la viteze reduse (sub 0,5(m/s)), urmând apoi o scădere a uzării cu viteza,
pentru ca la viteze mai mari de 2(m/s) intensitatea uzării să rămână constantă.
Fontele sunt utilizate ca organe de maşini pentru piese solicitate mai puţin. Din punct de
vedere al comportării la frecare şi uzare fontele sunt de preferat oţelurilor. Cantitatea şi forma
grafitului din componenţa fontelor influenţează în mare măsură uzura. Analiza tribologică asupra
structurii materialului a dus la concluzii ca:
- fontele cenuşii cu structură perlitică lamelară au rezistenţa cea mai mare la uzare, având
totodată şi proprietăţi lubrifiante;
- fontele martensitice cu conţinut de 3  5% Ni şi 1,5  2 ,5%Cr sunt şi ele rezistente la
uzură;

92
 - fontele cu perlită globulară prezintă uzura cea mai mare, deoarece perlita globulară se
desprinde mai repede de masa metalică formând particulă abrazivă.
- fonta modificată cu 0 ,8% fosfor măreşte cu cel puţin 50% rezistenţa de uzare (cazul
bandajelor la tren sau a tramvaielor).

93