Cursul 2 Penal

Penal special II, V.
Cioclei
Cursul 2
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Articolul 266 – Nedenunţarea
Aceste articol are corespondent în 263 VCP (Nedenunţarea unor infracţiuni). Textul era în linii
mari asemănător. În privinţa legii penale mai favorabile, se va aprecia în concret, în funcţie de
orientarea instanţei spre o pedeapsă mai blândă sau mai aspră.
Obiect juridic: în principiu, pentru infracţiunile din acest titlu, obiect generic = relaţiile privind
înfăptuirea justiţiei. Pentru fiecare infracţiune avem şi un obiect special, iar primele infracţiuni
pe care le vom analiza se referă practic la relaţiile din justiţia penală.
Putem reţine astfel că obiectul juridic special = relaţiile privind înfăptuirea justiţiei penale, care
presupun sprijinirea autorităţilor în luarea la cunoştinţă despre comiterea unor infracţiuni grave.
Obiect material nu avem, subiectul activ nu este circumstanţiat (poate fi orice persoană care ia la
cunoştinţă despre comiterea unei infracţiuni grave).
Subiecţii
Participaţia penală este posibilă în forma instigării şi complicităţii.
Nu se poate reţine coautorat, deoarece există o obligaţie individuală a fiecărei persoane de a

aduce la cunostinţa autorităţilor comiterea unei astfel de fapte. Dacă mai multe persoane iau
cunoştinţă de aceeaşi faptă, fiecare va fi autor al infracţiunii.
Subiectul pasiv – statul, prin organul de justiţie a cărei activitate este perturbată prin
nedenunţare.
Situaţia premisă – existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, fie contra vieţii, fie o faptă care
a avut ca urmare moartea unei persoane. Remarcaţi că legiuitorul se referă la fapta prevăzută de
legea penală, iar nu la infracţiune. Rezultă două consecinţe: prin faptă înţelegem inclusiv
tentativa, acolo unde este posibilă şi mai înţelegem că se realizează situaţia premisă chiar şi în
ipoteza în care pentru fapta respectivă nu se poate realiza, din diferite motive, tragerea la
răspundere penală (există un caz justificativ sau o cauză de neimputabilitate. Bunăoară, să
spunem că făptuitorul este iresponsabil).
Avem de-a face, deci, cu două categorii de fapte penale – fie infracţiuni contra vieţii (capitolul I,
titlul I), indiferent de forma de vinovăţie (şi uciderea din culpă, aşadar). Cea de-a doua categorie
se referă la faptele praeterintenţionate ce au ca urmare moartea victimei (viol urmat de moartea
Penal special II, V. Cioclei
victimei, tâlhărie urmată de moartea victimei etc), dar şi acele infracţiuni compuse (ultrajul,
violenţa în familie – cu consecinţa morţii victimei).
Situaţia premisă şi tentativa – rezultă că sunt posibile la infracţiunile contra vieţii, comise cu
intenţie (excludem uciderea din culpă).
Latura obiectivă
Elementul material – o omisiune, respectiv neaducerea la cunoştinţa autorităţilor cu privire la
fapta gravă de care subiectul activ a luat cunoştinţă.
Condiţie ataşată elementului material: înştiinţarea de îndată, adică la scurt timp, fără întârziere.
Sigur că aici nu este un termen absolut, ci se va stabili în concret, în funcţie de împrejurările
obiective ale speţei (locul, timpul etc).
Ce mai influenţează latura obiectivă este destinatarul înştiinţării – şi anume, în acest caz,
legiuitorul se referă la autorităţi (ceea ce înseamnă că, în principiu trebuie sesizate organele de
urmărire penală, dar cum nu se precizează expres, orice autorităţi ar fi informate, ar duce la
inexistenţa infracţiunii - spre deosebire de alte infracţiuni din aceeaşi familie (omisiunea
sesizării, de exemplu). Este valabilă inclusiv înştiinţarea făcută la apelul de urgenţă, sau în
ipoteza în care persoana presupune că victima va fi salvată şi anunţă o ambulanţă, se poate
considera că a adus la cunoştinţa autorităţilor.
Urmarea imediată: o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei (nu se cere o perturbare efectivă
a justiţiei).
Legătura de cauzalitate: ex re, rezultă din materialitatea faptei (infracţiune de pericol).
În privinţa formelor, fapta se consumă în momentul în care expiră termenul rezonabil şi ne

raportăm aici la sensul condiţiei, la expresia de îndată, deci fapta se consumă după o anumită
perioadă de timp, respectiv, după ce înştiinţarea nu s-ar mai face de îndată.
Tentativa nu este posibilă.
Latura subiectivă: intenţie directă sau indirectă, este exclusă culpa – spre deosebire de 267 NCP
(omisiunea sesizării).
Observăm că avem două cauze de nepedepsire:

 alin. (2) fapta comisă de un membru de familie - este vorba de o cauză de nepedepsire, iar
nu de excludere a infracţiunii. Ca atare, dacă avem instigatori sau complici, ei vor
răspunde. Atrag atenţia că spre deosebire de vechiul text, s-a lărgit sfera de nepedepsire,
întrucât vechiul text făcea referire la soţ sau rudă apropiată.
 o a doua cauză de nepedepsire este cea de la alin. (3) şi se referă la ipotezele în care se
acţionează chiar după acel termen (de îndată), dar în aşa fel încât practic urmărirea
penală nu este afectată. Adică, fie se aduce la cunoştinţa autorităţilor înainte de punerea
în mişcare a acţiunii penale, fie autorul cooperează cu organele de justiţie penală, chiar şi
după punerea în mişcare a acţiunii penale.
Nu există probleme de procedură.
Pedepsele sunt în limite normale.
Articolul 267 – Omisiunea sesizării
Reţinem că această infracţiune are drept corespondent în VCP art. 263, care avea o denumire
marginală mai amplă – omisiunea sesizării organelor judiciare.
Legea nouă este mai favorabilă, pentru că prevede alternativ pedeapsa cu amenda.
Obiect juridic: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei penale, care presupun obligaţia funcţionarului
public de a sesiza existenţa unor fapte penale care au legătură cu serviciul.
Subiecţii
Subiectul activ: circumstanţiat, în sensul că nu poate fi decât funcţionarul public, în sensul art.
175 din partea generală a NCP.
Participaţia este posibilă sub toate formele, cu excepţia coautoratului, unde fiecare va răspunde.
Subiectul pasiv: statul, prin organul de justiţie a cărui activitate a fost percilitată.
Obiect material: nu există.
Şi la această infracţiune avem o situaţie premisă – existenţa unei infracţiuni în legătură cu

serviciul.
Intră în această categorie şi infracţiunile de serviciu ca atare, dar şi infracţiunile în legătură cu

serviciul, cum ar fi infracţiunea de corupţie sau alte infracţiuni care au legătură cu serviciul.
Atenţie, intră în această categorie inclusiv acele infracţiuni care au legătură nu cu serviciul în
general, ci cu serviciul pe care îl exercită funcţionarul public, în sensul că poate reprezenta, de
exemplu, situaţie premisă o infracţiune de evaziune fiscală, pe care inspectorul ANAF, în
virtutea obligaţiei lui de control, are datoria de a o sesiza şi ulterior de a sesiza organul de
urmărire penală. Într-o astfel de ipoteză se poate pune problema unui concurs de infracţiuni şi va
exista un concurs de infracţiuni între omisiunea sesizării şi luarea de mită, de exemplu, dacă
funcţionarul respectiv, în schimbul neîndeplinirii acestor atribuţii, primeşte o sumă de bani.
Pentru că, de principiu, la luarea de mită, dacă activitatea prin care funcţionarul public nu-şi
îndeplineşte atribuţiile reprezintă prin ea însăşi infracţiune, vom avea concurs între infracţiunea
de mită şi fapta respectivă.
Latura obiectivă
Elementul material: omisiune – neînştiinţarea, nesesizarea organelor de urmărire penală.
Condiţia ataşată laturii obiective: timpul de reacţie – de îndată. Atenţie, spre deosebire de
nedenunţare, în acest caz, legiuitorul fixează foarte clar organul ce trebuie sesizat şi anume
organul de urmărire penală. Organul de urmărire penală, în sensul art. 55 NCPP = procurorul,
organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare specială. În principiu,
în acastă situaţie, cu privire la această infracţiune, elementul material al laturii obiective se
realizează şi în ipoteza în care funcţionarul public sesizează o altă autoritate. DAR în aceste
situaţii, practic, probabil, va lipsa latura subiectivă, dacă se va face sesizarea unei autorităţi alta
decât cea indicată de textul de lege.
Urmarea imediată: o stare de pericol.
Legătura de cauzalitate: rezultă ex re.
Latura subiectivă: intenţie la alin. (1) şi culpă la alin. (2), adică la varianta atenuată.
În privinţa formelor, ca şi la art. 267, consumarea are loc în momentul în care trece acel termen
rezonabil.
Tentativa nu este posibilă.
Variante: o atenuată (forma de vinovăţie diferită – culpa).
Procedura: e valabilă procedura comună.
Sancţiuni: nu avem de făcut comentarii – sancţiuni normale: închisoarea alternativ cu amenda.
Articolul 268 – inducerea în eroare a organelor judiciare
Corespondent este art. 259 VCP (denunţarea calomnioasă). Apar modifcări importante faţă de
VCP. În primul rând, dincolo de schimbarea denumirii marginale, fapta se referă şi la denunţul
unei fapte penale în concret, dar fără ca ea să fie legată de o anumită persoană, în timp ce legea
veche se referea doar la denunţarea unei fapte comise de o anume persoană. Practic, se lărgeşte
în NCP sfera infracţiunii. Sub acest aspect, legea penală veche poate fi mai favorabilă.
Dimpotrivă, legea penală nouă este mai favorabilă pe alin. (1), pentru că prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu închisoarea. În privinţa variantei de la alin. (2) nu avem situaţii tranzitorii,
pedepsele sunt aceleaşi.
Obiectul juridic: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei penale, relaţiile care presupun ca activitatea
organelor de urmărire să nu fie distorsionată, deviată de la cursul firesc prin sesizări mincinoase
sau probe mincinoase.
Obiectul juridic secundar: drepturile şi libertăţile persoanei, eventual învinuită pe nedrept.
Obiectul material: nu avem.
Atenţie: la varianta agravată, probele nereale nu reprezintă obiectul material al infracţiunii, ci

eventual pot reprezenta un produs al infracţiunii.
Subiecţii
Subiectul activ: necircumstanţiat.
Participaţia penală: posibilă în toate formele, inclusiv în varianta coautoratului (când două sau
mai multe persoane întocmesc împreună o sesizare neadevărată). Atenţie: dacă o persoană
învinuieşte mincinos prin denunţ o altă persoană, prin comiterea unei fapte penale, iar alt
participant ticluieşte probe, primul răspunde pentru varianta tip, al doilea pentru varianta
agravată.
Nu avem inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă o persoană se autoînvinuieşte mincinos

sau ticluieşte probe nereale împotriva lui însuşi.
Subiectul pasiv: statul, prin organele de justiţie ale căror activităţi sunt perturbate, dar în acest
caz putem avea şi un subiect pasiv adiacent, respectiv persoana învinuită mincinos.
Pluralitatea de subiecţi pasivi antrenează pluralitate de infracţiuni. Dacă prin acelaşi denunţ, mai
multe persoane sunt învinuite mincinos de comiterea aceleiaşi infracţiuni, se va reţine un concurs
de infracţiuni. Atenţie: spre deosebire de VCP, în cadrul infracţiunii din NCP nu avem situaţie
premisă. Pentru infracţiunea din vechiul text aveam situaţie premisă pentru alin. (2), unde deja
era o cauză penală pe rol.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune, în acest caz, şi anume acţiunea de a sesiza. Este vorba de sesizarea
organelor judiciare şi aceasta poate fi realizată conform lui 288 din NCPP, fie prin denunţ, fie
prin plângere. Includem aici şi varianta specială a procedurii plângerii prealabile. Avem două
ipoteze, fie sesizarea se face cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, fie în
legătură cu o anumită persoană care a comis o astfel de faptă penală.
Condiţia ataşată elementului material: ca fapta să fie nereală, adică, practic, aceeaşi cerinţă ca în
VCP - învinuirea să fie mincinoasă.
Sesizarea făcută prin denunţ şi prin plângere: deşi ne referim la denunţul şi plângerea prevăzute
de art. 288 NCPP, în cazul acestei infracţiuni, denunţul sau plângerea nu e obligatoriu să conţină
toate elementele ce trebuie să existe într-un denunţ sau o plângere. Putem lua în calcul şi un
denunţ anonim sau sub pseudonim, conform practicii formate sub vechiul Cod.
! Necesitatea ca sesizarea să se refere la o faptă penală. În ipoteza în care sesizarea se referă la o

anumită persoană, aceasta poate fi individualizată prin nume şi prenume, dar şi prin alte elemente
care să poată duce la identificarea ei fără echivoc (vecinul de la apartamentul cutare, spre
exemplu).
În varianta agravată de la alin. (2), elementul material se realizează prin două modalităţi: fie prin
producerea, fie prin ticluirea de probe nereale. Producerea presupune depunerea la organele
judiciare a unor probe în care adevărul este alterat. Spre exemplu, se depune un înscris fals,
constatând tocmai acest lucru. Ticluirea presupune crearea unei aparenţe care să fie luată drept
probă – în acest caz, autorul construieşte el însuşi probele, le născoceşte şi face în aşa fel încât
ele să pară reale. Poate fi ticluire de probe, spre exemplu, ceea ce s-a întâmplat în celebrul caz
Anca. Pe scurt, după povestea cu Râmaru, a mai apărut un fel de ucigaş în serie (două victime),
victime puse în seama unui şofer de taxi ce avea legătură cu victimele. Victimele mi se pare că
erau uşor prostituate, dar nu asta contează. El avea evident o legătură cu ele, dat fiind relaţia
ancestrală dintre ei. Fiind precedentul cu Râmaru, s-au făcut presiuni foarte mari la Comitetul
Central, chiar Elena Ceauşescu ar fi spus că trebuie prins autorul foarte repede. Poliţia a lucrat
foarte rapid şi fără să respecte unele reguli. Au pus mâna pe Samoilescu, l-au arestat, condamnat
foarte repede şi în urma acestei condamnări, familia a fost distrusă, iar după câţiva ani, un pictor
beţiv din Piaţa Amzei (era vecin cu mine, dar n-are nicio legătură), îmbătat fiind într-o noapte, s-
a lăudat cu faptele lui şi păstrase pe balcon capul uneia dintre victime. Spre norocul justiţiei
române, procurorul era foarte integru, pentru că, altfel, în mod normal, s-ar fi muşamalizat
povestea. S-a dovedit că nu Samoilescu era autorul faptei. Legătura cu ticluirea probelor – se
pare că la un moment dat, pentru a fi mai convingători, poliţiştii au plantat în casa lui Samoilescu
nişte fire de păr care ar fi aparţinut uneia dintre victime.
Atenţie: dacă o persoană sesizează că o anumită persoană a comis o faptă penală şi apoi
ticluieşte probe în sprijinul acestei probe nereale, voi avea o singură infracţiune, cu raportare la
ambele variante.
Urmarea imediată: stare de pericol pentru normala desfăşurare a justiţiei penale. La aceasta se
poate adăuga o urmare secundară – vătămarea efectivă a drepturilor unei persoane nevinovate.
În NCP am o sferă de aplicare mai largă, fiind valabilă şi o sesizare in rem. Şi in aceste cazuri,
poate fi bulversată activitatea de justiţie penală, prin punerea organelor de urmărire penală pe
nişte piste false.
Latura subiectivă: intenţie directă şi indirectă.

Condiţie ataşată laturii subiective: reaua-credinţă, în sensul că autorul trebuie să ştie că fapta este
nereală sau învinuirea cu privire la o persoană este nereală, altfel spus că persoana respectivă este
nevinovată.
Forme: tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă diferenţiat, în funcţie de variante, fie în

momentul în care sesizarea ajunge la organele de urmărire penală, fie în momentul în care
probele au fost produse (predate) sau ticluite, astfel încât să creeze aparenţa unor probe reale.
! Cauză de nepedepsire: recunoaşterea denunţului nereal, ce trebuie să intervină înainte de

reţinerea sau, practic, punerea în mişcare a acţiunii penale.
Se dă această posibilitate autorului, pentru că este încă un moment în care, să zicem, lezarea
intereselor înfăptuirii justiţiei penale nu este de foarte mare amploare, încă există interesul de a
se afla adevărul şi atunci se dă această posibilitate de a recunoaşte că denunţul a fost nereal.
Articolul 269 – Favorizarea făptuitorului
Corespondent în VCP - art. 264 (Favorizarea infractorului). Dincolo de această modificare în

legătură cu denumirea marginală, apar şi alte modificări, alte diferenţe. Spre exemplu, dispare o
precizare din textul anterior, adică fără o înţelegere prealabilă. Pentru că o astfel de precizare era
redundantă, dacă ne raportam la art. 48 din Codul penal privind complicitatea. Nu apar
modificări privind substanţa, vechiul cod era însă extrem de explicit. O altă diferenţă marchează
tot o dispariţie faţă de vechiul text. Noul cod nu mai preia sintagma pentru a asigura
făptuitorului folosul infracţiunii. Această dispariţie trebuie pusă în legătură cu noua reglementare
de la tăinuire. Spre deosebire de vechiul text, noul text nu mai prevede ca tăinuitorul să
urmărească dobândirea unui folos material. În aceste condiţii, orice astfel de ipoteză, pe Noul
Cod, ar deveni tănuire.
Modificările de la tăinuire şi favorizare au vizat aspecte ceva mai largi. Vom discuta despre
aceasta data viitoare.
Legea mai favorabilă, luând în calcul şi aceste diferenţe, trebuie stabilită în concret; din nou, sunt
pedepse asimetrice.
Obiectul juridic: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei penale, care presupun interdicţia
obstrucţionării justiţiei prin ajutarea făptuitorului.
Nu avem nici în acest caz obiect material.
Participaţia: posibilă în toate formele.

Subiectul pasiv: organul judiciar a cărui activitate este perturbată.
Latura obiectivă
Elementul material: ajutorul dat făptuitorului, se poate realiza atât prin acţiune, cât şi prin
inacţiune. Atenţie! Condiţie ataşată laturii obiective (cu consecinţe şi asupra laturii subiective):
ca activitatea de ajutorare să fie de aşa manieră, încât să fie făcută în scopul împiedicării sau
îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, sau împiedicării, îngreunării tragerii la răspundere
penală sau executarea pedepsei.
Urmarea imediată: este o stare de pericol.
Legătura de cauzalitate: rezultă direct.
Latura subiectivă: intenţia în ambele modalităţi. Sigur, trebuie să avem în vedere aceeaşi
condiţie care vizează şi latura subiecivă, respectiv, ca ajutorul să fie dat în scopul îngreunării sau
împiedicării cercetărilor.
Forme: fapta se consumă în momentul realizării elementului material.
Tentativa: nu este pedepsită.
Variante: avem doar varianta tip.
Nu sunt chestiuni de procedură deosebite.
Sancţiunile sunt normale. Pedeapsa aplicată nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta săvârşită de autor.
Cauză de nepedepsire la alin. (3).

Cursul 3
Infracţiuni contra justiţiei

Tăinuirea – art. 270
Corespondent în VCP – art. 221, din titlul destinat infracţiunilor contra patrimoniului.
Legiuitorul de la 2009 a revenit la aşezarea firească a tăinuirii în capitolul infracţiunilor contra
justiţiei, aşa cum era şi în Codul Carol al II-lea. O a doua diferenţă se referă la latura subiectivă a
infracţiunii. În VCP, fapta era condiţionată de urmărirea obţinerii pentru sine sau pentru altul a
unui folos patrimonial. În rest, reglementarea este aproape identică. Această modificare trebuie
pusă în legătură cu infracţiunea de favorizare a infractorului. Spre deosebire de NCP, favorizarea
infractorului cuprindea şi modalitatea ajutorului dat infractorului pentru a avea folosul sau
produsul infracţiunii. Şi se punea problema în ce caz aveam tăinuire şi când favorizarea
infractorului. Distincţia era pe latură subiectivă, Dacă urmărea obţinerea unui folos patrimonial
era tăinuire, dacă nu, favorizarea infractorului.
O altă problemă ce apare aici – în legătură cu o anumită variantă a infracţiunii de spălare a
banilor, art. 29 lit. c) din Legea 656/2002. Pentru această problemă pe larg, vezi opinia nr. 11 din
cartea prof. Cioclei (Jurisprudenţă controversată...). În proiectul de cod, textul de la tăinuire a
fost inclus în aşa fel încât să includă varianta din art. 29. A fost adusă spălarea de bani art. 29,
dar numai lit. a) şi b) şi a fost exclusă din legea specială. Legiuitorul a păstrat însă până la urmă
art. 29 ca atare, în Legea nr. 656. Litera c) din art. 29 e practic abrogrată tacit.
O altă diferenţă pe latură subiectivă: ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul provine din infracţiune
şi că a prevăzut din împrejurări concrete că bunul provine din infracţiune. Se extinde latura
subiectivă a infracţiunii, faţă de cum era ea reglementată în VCP.
Situaţii tranzitorii: pedeapsa minimă mai mare, maximă mai mic în NCP şi invers în VCP. Legea
mai favorabilă se va stabili în funcţie de cum judecătorul va merge spre minimul sau maximul
pedepsei.
Obiectul juridic principal: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei penale.

Obiect juridic secundar: patrimoniul persoanei. Prin clandestinitatea care se asigură bunurilor
obţinute prin fapte penale.
Obiect material: un bun mobil, în condiţiile şi explicaţiile de la furt. Există şi cauze în care putem
avea bunuri imobile, dar încadrarea nu va fi în tăinuire, ci în spălare de bani de la art. 29 lit. a) şi
b) din Legea nr. 656, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de acolo.
Subiecţii
Subiectul activ: nu e circumstanţiat, dar conform alin. (3) al art. 270, din sfera subiectului activ e
exclus membrul de familie. Poate fi subiect activ şi o persoană juridică.
Subiectul pasiv: necircumstanţiat.
Situaţie premisă: existenţa unui bun provenit din comiterea unei fapte penale. Legea nu distinge
despre ce faptă penală e vorba şi poate reprezenta situaţie premisă nu doar bunul provenit dintr-o
infracţiune patrimonială, dar şi din alte infracţiuni (ex.: corupţie). Această situaţie premisă face
ca infracţiunea de tăinuire să fie teoretic una corelativă – deci am nevoie de o infracţiune
anterioară. Acest caracter nu-i înlătură însă autonomia, în sensul că dacă fapta iniţială, dintr-un
motiv sau altul, nu poate fi urmărită (ex.: lipsă de imputabilitate, e minor sau iresponsabil),
tăinuirea subzistă.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune care se poate realiza prin cele patru modialităţi prevăzute expres de
legiuitor, respectiv primirea, dobândirea, transformarea şi înlesnirea valorificării unui bun.
Primirea = acceptarea bunului cu titlul de depozit.
Dobândirea = însuşirea bunului, trecerea în proprietate a acestuia.
Transformarea = o modificare a substanţei sau a formei acestuia, care se poate realiza prin
diferite procedee, cum ar fi spre exemplu demontarea bunului, topirea lui, vopsirea etc. De pildă,
o maşină sustrasă care este demontată pentru a fi vândută piesă cu piesă, nişte bijuterii sustrase şi
topite, apoi transformate în lingouri etc.
Înlesnirea valorificării unui bun = ajutorul dat pentru înstrăinarea bunului contra unui folos.
Vânzare sau închiriere.
Aceste patru modalităţi sunt alternative. Dacă se realizează succesiv două sau mai multe, unitatea
infracţiunii se păstrează.
Urmarea imediată principală: stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Secundară: schimbarea
situaţiei de fapt a bunului.
Legătura de cauzalitate: ex re.
Latura subiectivă: în actuala configuraţie şi plasa în structura codului, infracţiunea se comite cu

intenţie directă şi indirectă. În Vechiul Cod: intenţia directă (ne raportam la urmarea imediată
principală – schimbarea stării de fapt a bunului).
! Avem o condiţie ataşată laturii subiective: pentru existenţa infracţiuni, este necesar ca
făptuitorul fie să cunoască faptul că bunul provine dintr-o faptă penală, fie să prevadă, prin
împrejurări concrete, că acesta provine dintr-o infracţiune. În primul caz ştie, în cea de-a doua
toate aparenţele justifică să bănuiască cel puţin provenienţa bunului. În ambele cazuri, nu e
necesar să se cunoască natura infracţiunii respective. Nu se poate apăra invocând că nu ştie
despre ce infracţiuni este vorba.
S-a pus problema raportului dintre instigare şi tăinuire. În momentul în care avem şi o instigare,
de pildă Grigore o determină pe Maricica să fure un bun, după care fură de la ea bunul respectiv
şi avem şi elementele de la tăinuire, se va reţine DOAR instigarea.
În cazul actelor repetate, vom avea complicitate şi nu tăinuire, cu excepţia primului act (există un
RIL din 2008 în acest sens).
Forme. Tentativa nu este pedepsită. Consumarea are loc în momentul realizării elementului
material. Infracţiunea poate avea formă continuară (de pildă în cazul transformării succesive a
bunului).
Sancţiuni: pedeapsa nu poate fi mai mare decât cea prevăzută pentru fapta iniţială.
Cauză de nepedepsire în alin. (3), care se referă la membrul de familie.
Obstrucţionarea justiţiei – art. 271

Reţinem doar că este o infracţiune nou introdusă în Codul penal şi are un corespondent parţial în
art. 147 din Legea nr. 85/2006 – Legea privind procedura insolvenţei. Nu avem jurisprudenţă cu
privire la această infracţiune încă.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272

Corespondent parţial în VCP art. 261, care avea ca denumire marginală Încercarea de a
determina mărturia mincinoasă.
Situaţii tranzitorii: doar când fapta respectă tiparul fostului 261. Legea veche va fi mai
favorabilă.
Obiectul juridic: relaţiile privind justiţia în general.
Obiect material: nu avem.
Situaţia premisă: pentru prima modalitate a elementului material – atunci când persoana este
constrânsă să nu sesizeze organele de urmărire penală – fie o faptă în curs de urmărire penală, fie
o faptă susceptibilă de a fi urmărită penal.
Pentru celelalte modalităţi ale elementului material, avem ca situaţie premisă existenţa unei
cauze penale, civile, sau a unei proceduri judiciare.
Latura obiectivă
Elementul material: acţiunea de încercare de a determina sau de determinare a unei persoane,

prin modalităţi expres prevăzute de text, respectiv prin corupere, constrângere ori altă faptă cu
efect vădit intimidant, cu condiţia ataşată elementului material ca: persoana să nu sesizeze
organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să-şi retragă declaraţiile, să dea declaraţii
mincinoase, să nu prezinte probe.
Observaţi că este vorba aici parţial despre o instigare, atâta vreme cât ne păstrăm în limitele unei
convingeri, dar e mai mult decât instigare, întrucât avem şi varianta constrângerii.
Latura subiectivă: intenţie în ambele modalităţi.
Forme. Tentativa nu e incriminată, dar e asimilată faptei consumate, fiind incriminată chiar
încercarea de a determina. Consumarea – instantaneu, în momentul realizării elementului
material.
Nu avem variante.
Procedura este normală.
În alin. (2) o cauză care exclude infracţiunea.
Mărturia mincinoasă – art. 273

Acest articol are drept corespondent în VCP art. 260. Apar ceva modificări în structura
infracţiunii, în sensul că în legea veche aveam ca subiect activ doar martorul, expertul şi
interpretul. NCP include şi martorul cu identitate protejată şi investigatorul sub acoperire. În rest,
practic conţinutul infracţiunii rămâne acelaşi, dar o altă modificare este că pentru ceilalţi subiecţi
activi nou introduşi, ei au fost introduşi, alături de martor, într-o variantă agravată. În VCP nu se
făcea deosebire între martor, expert şi interpret, din acest punct de vedere. Apare o altă
modificare – o ipoteză legată de mărturia mincinoasă în cadrul unei fapte care se pedepseşte mai
aspru de legiuitor (detenţiune pe viaţă, ori închisoare de 10 ani sau mai mare).
Dacă avem aceiaşi subiecţi activi ca în legea veche, pot apărea situaţii tranzitorii doar cu privire
la martor, pentru că el rămâne în varianta tip în NCP şi pentru martor avem legea mai favorabilă
Codul nou. Pentru expert şi interpet, care au fost trecuţi la agravată, pedeapsa e aceeaşi cu cea
din VCP, deci nu pot să apară situaţii tranzitorii.
Obiectul juridic: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei, relaţii ce presupun aflarea adevărului în
cauzele în care se audiază martori, martori cu identitate protejată etc. Putem avea şi un obiect
juridic secundar: fie libertatea persoanei, fie relaţii patrimoniale, dacă mărturia mincinoasă
produce şi astfel de consecinţe.
Subiecţii
Subiectul activ: circumstanţiat. Pentru alin. (1) – martorul (acea persoană chemată spre a fi
audiată într-o cauză, deoarece se presupune că are cunoştinţe despre împrejurări ce pot servi la
aflarea adevărului). În varianta agravată – martorul cu identitate protejată (vezi art. 125 CPP),
investigatorul sub acoperire (art. 148 din CPP), expertul (acea persoană autorizată şi calificată
într-un anumit domeniu şi ale cărei cunoştinţe sunt necesare pentru lămurire cauzei. Putem avea
experţi contabili, experţi tehnici, în construcţii etc) sau interpretul (persoana calificată şi
autorizată pentru a asigura traducerea unor declaraţii sau acte necesare soluţionării cauzei).
Participaţia penală: posibilă sub toate formele, DAR coautoratul nu poate fi realizat decât în
ipoteza experţilor, dacă mai mulţi experţi sunt chemaţi ca în comun să facă un raport de
expertiză. Dacă vorbim de martor sau interpret, fiecare răspunde ca autor, nu avem coautorat.
Situaţia premisă: o cauză în care se ascultă martori sau care foloseşte una dintre celelalte
categorii de subiecţi activi. Poate fi o cauză penală, civilă sau alta în care se ascultă martori.
Atenţie: în cauzele penale, mărturia penală se poate comite şi în faza de urmărire penală şi chiar
şi când martorul nu e reaudiat în instanţă, iar declaraţia dată la urmărire penală nu e folosită la
darea soluţiei.
Latura obiectivă
Elementul material: acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau omisiunea de a declara tot ce ştii.
Condiţie ataşată elementului material: acţiunea sau omisiunea să fie în legătură cu împrejurări
esenţiale ale cauzei. Împrejurări esenţiale = acele împrejurări care au legătură cu fondul cauzei şi
care sunt importante pentru soluţionarea acesteia.
Urmarea imediată: stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

Atenţie: pentru existenţa infracţiunii, nu e necesar să se pronunţe o soluţie greşită, incorectă,
injustă. Nu se cere producerea unui rezultat, un prejudiciu adus activităţii de justiţie.

Latura subiectivă: intenţia, în ambele modalităţi – directă şi indirectă. Trebuie stabilită cu

atenţie mai ales în cazul martorului, întrucât există posibilitatea ca el să nu fie de rea-credinţă, ci
să aibă o percepţie deformată asupra realităţii.
Forme: se consumă în momentul în care fie se încheie declaraţia, fie când expertul încheie
expertiza şi refuză adoptarea ei, fie interpretul refuză traducerea.
Tentativa: nu e incriminată, deşi e posibilă în cazul acţiunii. Poate avea formă continuată
(folosirea martorului în aceeaşi cauză, de exemplu).
Procedural, nu există probleme.
Sancţiuni: cauză de nepedepsire la alin. (3).

CURS 4
Articolul 274 - Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei
Această infracţiune nu are corespondent în VCP, ca atare nu se pune problema situaţiilor

tranzitorii.
Este o infracţiune complexă, pentru că se construieşte pe conţinutul unei alte infracţiuni, la care
practic se adaugă o condiţie legată de latura subiectivă – existenţa unui mobil.
Obiect juridic: principal – relaţiile privind înfăptuirea justiţiei în general, relaţii care presupun
protejarea libertăţii şi integrităţii persoanelor care sprijină activitatea organelor judiciare. Obiect
juridic secundar – împrumutat de la infracţiunea de bază.
Obiect material: putem avea doar unul secundar, dacă infracţiunea de bază are un astfel de obiect
material – poate fi vorba de corpul persoanei, dacă avem de-a face cu o infracţiune contra
persoanei; un bun, dacă avem de-a face cu o infracţiune contra patrimoniului.
Subiect activ: necircumstanţiat.
Participaţia: posibilă în toate formele.
Subiect pasiv: principal – statul, prin organul a cărui activitate este pusă în pericol. Secundar –
circumstanţiat: persoana ce a participat în modul indicat de textul incriminator la o activitate
judiciară (adică fie a sesizat organele de urmărire penală, fie a dat declaraţii, a prezentat probe
etc). Subiect pasiv secundar poate fi şi un membru de familie, nu doar persoana ce realizează
aceste activităţi. Concret, ar putea fi martorul, expertul, interpretul, partea civilă, partea vătămată
şi chiar un participant la o infracţiune (un coautor sau un complice), ori un membru de familie al
acestuia.
Situaţie premisă: o activitate desfăşurată în cadrul unei proceduri judiciare de către o persoană
victimă directă sau indirectă a infracţiunii.
Latura obiectivă
Elementul material: corespunde cu cel al infracţiunii comise (infracţiunea de bază), care cel mai
frecvent poate fi o infracţiune contra persoanei, dar nu este obligatoriu. Vom avea deci elementul
material de la omor, ameninţare, viol, vătămare corporală etc sau un bun, dacă e vorba de altă
infracţiune, una patrimonială, furt, tâlhărie etc.
Urmarea imediată: principală – o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Cea secundară
corespunde infracţiunii de bază.
Legătura de cauzalitate: cea principală rezultă din comiterea faptei, cea secundară corespunde
infracţiunii comise şi după caz, ea trebuie sau nu dovedită.
Latura subiectivă: avem în cadrul acestei infracţiuni, ca formă de vinovăţie, forma de vinovăţie
a infracţiunii de bază şi ea poate fi intenţie sau praeterintenţie (cum avem la loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte). Importantă este existenţa unei condiţii ataşate laturii subiective –
existenţa unui mobil, respectiv răzbunarea pentru acea activitate a victimei, care reprezintă
situaţia premisă despre care am vorbit. Fără îndeplinirea acestei condiţii, nu voi avea infracţiunea
de la art. 274 Cod penal, dar voi avea infracţiunea de bază. Tocmai această condiţie dă caracter
complex infracţiunii.
Forme: se urmează configuraţia infracţiunii de bază şi momentul consumării va fi raportat la

consumarea acelei infracţiuni.
Tentativa la art. 274 nu se pedepseşte, dar atenţie, în măsura în care infracţiunea de bază e
susceptibilă de tentativă, voi avea un 274 raportat la o tentativă la infracţiunea respectivă. De
pildă, o tentativă la infracţiunea de omor.
Sancţiuni: sistem sancţionator specific, sancţiunea se raportează la infracţiunea de bază – limitele

infracţiunii de bază se majorează cu o treime. Din această perspectivă, infracţiunea de la 274
poate fi privită ca o variantă agravată a oricăreia dintre infracţiunile de bază.
Articolul 275 – Sustragerea sau distrugerea de probe ori înscrisuri
Corespondenţă parţială în art. 272 din VCP, articol ce avea ca denumire marginală Reţinerea sau
distrugerea de înscrisuri. Modificările importante apărute în NCP rezultă inclusiv din denumirea
marginală. O primă modificare – lărgirea sferei elementului material. Apar în plus trei modalităţi
ale elementului material, respectiv sustragerea, ascunderea ori alterarea. Textul VCP se referea
doar la distrugerea sau reţinerea de înscrisuri. O altă modificare, tot în sensul extinderii, apare în
privinţa obiectului material, întrucât faţă de texul anterior care se referea doar la înscrisuri, textul
actual include şi mijloacele materiale de probă.
Situaţii tranzitorii: legea veche este mai favorabilă, sigur, în măsura în care textele mai au
corespundenţă pe distrugerea sau reţinerea de înscrisuri, de pildă.
Obiect juridic: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei în general, care presupun protejarea
înscrisurilor şi a mijloacelor de probă, ce ţin de o procedură judiciară.
Obiectul material: înscrisurile care aparţin unei proceduri judiciare sau sunt destinate unei
proceduri judiciare, precum şi mijloacele materiale de probă care aparţin unei proceduri judiciare
sau unei cauze. Atenţie, trebuie făcută diferenţa faţă de art. 259 NCP – sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri (din categoria infracţiunilor contra autorităţii). În măsura în care un
înscris emană de la o altă instituţie publică, dar se află într-o cauză judiciară, vom avea
infracţiunea de la art. 275.
Subiecţii: necircumstanţiaţi. Participaţia este posibilă.
Situaţia premisă: să preexiste o procedură judiciară în curs sau o cauză în curs de soluţionare. În
afara acestei situaţii premisă, putem eventual avea altă infracţiune.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune concretizată în cinci modalităţi prevăzute expres de legiuitor:
- sustragerea = un echivalent al elementului material de la furt. În practica anterioară
NCP, s-a reţinut infracţiunea de la 272 în cazul sustragerii unor procese verbale de
îndeplinire a procedurii de citare.
- distrugerea = corespunde parţial elementului material de la infracţiunea de distrugere, în
sensul în care prin distrugere înţelegem doar desfiinţarea totală a înscrisului sau
mijlocului de probă respectiv. În practica anterioară s-a reţinut infracţiunea
corespunzătoare a unor procese verbale de constatare a unui accident, precum şi
înscrisurile referitoare la probele biologice recoltate.
- reţinerea = oprirea înscrisului sau a mjlocului de probă din parcursul firesc al cauzei.
- ascunderea = schimbarea situaţiei de fapt a bunului, a locului firesc al acestuia, astfel
încât el să devină inaccesibil cauzei. Poate realiza acest element persoana care are dreptul
să deţină sau să manipuleze înscrisurile respective, pentru că altfel nu voi avea
ascundere, ci voi avea sustragere.
- alterarea înscrisurilor respective sau a mijloacelor de probe = o distrugere parţială a
înscrisului.
Latura subiectivă: intenţie directă calificată prin scop – scopul de a împiedica aflarea
adevărului; fiind necesar acest scop, este inevitabil ca autorul să urmărească şi afectarea relaţiilor
privind înfăptuirea justiţiei.
Forme: infracţiunea se consumă la realizarea elementului material. Tentativa nu este incriminată.
Variante: la alin. (2) avem o variantă asimilată. E vorba de împiedicarea în orice alt mod, ca un
înscris necesar soluţionării cauzei, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă
la destinatar. Rezultă un obiect material limitat – este vorba doar de un înscris. În plus, avem
condiţia ca acesta să fie necesar soluţionării cauzei, deci nu orice înscris. Elementul material
constă în împiedicarea ca înscrisul să ajungă la destinatar. În puţinele exemple din practica VCP,
aveam o speţă care se referea la neexpedierea unui raport de expertiză necesar soluţionării
cauzei. Este discutabil dacă într-o asemenea ipoteză avem varianta de la alin. (2) sau varianta de
la alin. (1) sub forma înscrisului respectiv. Fiind vorba însă de variante asimilate, nu există
consecinţe practice.
Sancţionator şi procedural: nu există probleme.
Articolul 276 – Presiuni asupra justiţiei
Articol abrogat prin Legea nr. 159/2014.
De citit din Codul penal şi Codul comentat:

- art. 277 Compromiterea intereselor justiţiei – nu are corespondent în VCP, a fost
introdusă având în vedere experienţa practică a ultimilor ani (în principiu, are în vedere
scurgerea de informaţii din dosarele aflate în lucru).
- art. 278 Încălcarea solemnităţii şedinţei – are corespondent parţial în art. 2721 din VCP
(Sfidarea organelor judiciare). Modificarea - Noul cod are în vedere fapte care se petrec
în instanţă. Pentru celelalte cazuri în care acţionează organul judiciar – alte fapte sau pur
şi simplu nu necesar să se reţină o infracţiune.
- art. 279 Ultrajul judiciar – infracţiune desprinsă din VCP. În noua configuraţie,
protejează atât magistraţii, cât şi avocatul. De ce s-a scos din ultrajul normal? Se
protejează în Noul cod şi avocatul, dar şi obiectul juridic este acum acela privind relaţiile
contra înfăptuirii justiţiei. Acest articol are o corespondenţă în 2721 VCP.
- art. 280, Cercetarea abuzivă. De regulă, jurisprudenţa se referă la subiecţi activi ofiţeri de
poliţie, care în cursul anchetei se folosesc de ameninţări etc, pentru a influenţa declaraţii.
Corespondent 266 din VCP (Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă).
- art. 281 Supunerea la rele tratamente. Corespondent 277 VCP.
- art. 282 Tortura 2671 VCP. În prezent, ne raportăm la alte infracţiuni. În rapoartele
organismelor internaţionale contra torturii, apar mai multe cazuri de tortură sau cel puţin
suspiciuni, decât cele prinse în evidenţele interne. Unele dintre aceste cazuri au fost
reclamate şi în interior, dar fie nu li s-a dat curs, fie li s-a dat altă calificare.
- art. 283 Represiunea nedreaptă. Corespondent 268 VCP. Distincţie – alin. (2) art. 283
NCP, care intra înainte la Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă.
- art. 284 Asistenţa şi reprezentarea neloială. Text controversat de breasla avocaţilor. A
fost introdus atât pe baza unor constatări din practică, ce nu-şi găseau aplicare prin
articolele din VCP. Alt argument – existenţa în alte coduri penale a unor infracţiuni
similare.
Articolul 285 – Evadarea

Corespondent art. 269 VCP. Spre deosebire de VCP, la varianta tip nu există modificări, în afară
de limita maximă a pedepsei, care a crescut la 3 ani, faţă de 2 ani în Vechiul cod.
Din perspectiva alin. (1), VCP este mai favorabil. La varianta agravată de la alin. (2) a rămas
doar ipoteza săvârşirii prin violenţă sau arme, faţă de VCP, unde aveam şi ipoteza faptei comisă
de două sau mai multe persoane împreună. Legiuitorul a considerat că aceastp ipoteză poate fi
suplinit prin textul din partea generală – art. 77 Cod penal. Legea nouă e mai favorabilă pentru
ipoteza rămasă, pentru că avem de la 1 la 5 ani, faţă de 2-8 ani în VCP.
O noutate a incriminării e dată de apariţia celor două variante asimilate – alin. (3) lit. a) şi b),
care nu erau prevăzute expres în VCP, dar de-a lungul timpului, jurisprudenţa a asimilat aceste
ipoteze de fapt evadării de la varianta tip. Legiuitorul nu a făcut decât să prevadă expres nişte
ipoteze care oricum erau luate în calcul de jurisprudenţă.
O ultimă modificare – la regimul sancţionator: o clarificare în raport cu jurisprudenţa.
Legiuitorul a spus că pedeapsa se adaugă la restul rămas neexecutat. VCP spunea că pedeapsa
pentru evadare se adaugă la pedeapsa pentru executare, astfel că textul năştea controverse.
Obiectul juridic: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei – respectarea stării de reţinere sau deţinere,
dispusă de organele competente.
Subiect activ: circumstanţiat, şi anume persoana aflată în stare privativă de libertate, adică fie
reţinută în baza unei ordonanţe de reţinere, fie deţinută în baza unui mandat de arestare
preventivă sau a unui mandat de executare a pedepsei. Atenţie, starea de privare de libertate,
respectiv aceea de deţinere se referă inclusiv la arestul la domiciliu, conform NCPP. Participaţia
penală este posibilă doar sub forma instigării, deoarece complicitatea la evadare va reprezenta
infracţiunea de la 286 – înlesnirea evadării. Coautoratul nu e posibil, fiecare persoană va fi autor.
Subiect pasiv: general – statul.
Situaţie premisă: să preexiste o stare privativă de libertate în sensul la care m-am referit deja
(reţinere sau deţinere). Atenţie, sunt asimilate acestei stări şi ipotezele de la alin. (3).
Latura obiectivă
Elementul material: la varianta tip şi la agravata de la alin. (2) constă într-o acţiune, respectiv cea
de evadare din starea de reţinere sau deţinere. Modalităţile concrete de realizare a elementului
material sunt extrem de diverse. Evadarea poate să aibă loc din locul de deţinere sau reţinere, dar
au existat mai multe cazuri în practică de evadare pe perioada transportării persoanei reţinute sau
deţinute de la un loc la altul, evident transportul fiind sub escortă. Au existat cazuri în care
evadarea a avut loc fie din sediul poliţiei, fie din sediul parchetului, fie în mod excepţional – din
faţa instanţei. Un coleg de-al nostru procuror a luat-o la fugă după evadat. L-au prins mai târziu,
procurorul nu a reuşit :)).
Reţinem că la asimilata de la alin. (3) lit. a)., elementul material – omisiune – neprezentarea,
nejustificată, a persoanei condamnate, la locul de deţinere.
La varianta asimilată de la alin. (3) lit. b), elementul material constă într-o părăsire a locului de
muncă, sigur, fără autorizare. Ipoteza se referă la condamnatul aflat în exteriorul locului de
deţinere şi fără pauză – acei condamnaţi care execută pedeapsa în regim deschis, pentru că dacă e
vorba de persoanele condamnate sau deţinute duse la muncă de obicei sub escortă, va fi evadare
pur şi simplu pe alin. (1).
Urmarea imediată: o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
Latura subiectivă: intenţia în ambele ei forme. Intenţie indirectă – de pildă în varianta

neprezentării. Persoana care este învoită şi nu există o cauză care să justifice aceasta, dar ar fi o
neprezentare care oarecum s-ar justifica. Nu a urmărit în mod special să se prezinte, dar până la
urmă s-a prezentat, cu întârziere.
Forme: la primele două variante, infracţiunea se consumă când autorul iese din starea de reţinere
sau deţinere. Înseamnă că fie părăseşte incinta spaţiului în care este reţinut sau deţinut, fie scapă
de sub escortă, dacă evadarea are loc în timpul unui transport. La alin. (3) lit. a). - când expiră
perioada în care s-a aflat legal în stare de libertate. La alin. (3) lit. b). – în momentul părăsirii
locului de muncă (spaţiului destinat muncii).
Variante: o agravată la alin. (2). Atenţie, aici fapta va intra în concurs cu infracţiunea rezultată în
urma violenţelor sau în urma utilizării armelor, dacă acestea sunt utilizate. La asimilata de la alin.
(3) lit a)., neprezentarea nejustificată, vă atrag atenţia că aici trebuie să fie examinată cu multă
atenţie latura subiectivă şi să rezulte clar intenţia şi de asemenea trebuie examinate cu multă
atenţie eventualele evenimente ce ar justifica neprezentarea (o calamitate naturală, un accident, o
boală etc). La alin. (3) lit. b), trebuie să avem o părăsire fără autorizare, pentru că, dacă deţinutul
primeşte o asemenea autorizare, ea nu poate constitui infracţiune.
Procesual, nu avem probleme.
Sancţiuni: cumulul cu restul de pedeapsă.
Articolul 286 – Înlesnirea evadării

Este vorba, de fapt, de o complicitate la evadare. În rest, avem imaginea exactă asupra acestei
incriminări, pe baza celor arătate la evadare.
CURS 5
Titlul V – Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
- corespondent: Titlul VI din VCP;

- două capitole: I Infracţiuni de corupţie şi II Infracţiuni de serviciu;
- în VCP, ambele categorii de infracţiuni erau, de fapt, socotite infracţiuni de serviciu;
- chiar dacă, în prezent, cele două categorii sunt expuse separat, reţinem că şi infracţiunile de
corupţie se referă la relaţiile de serviciu.
Articolul 289 – Luarea de mită
Corespondent: art. 254 VCP şi un corespondent parţial în art. 256 VCP, care se chema Primirea
de foloase necuvenite.
Principalele modificări faţă de vechiul text: NCP se referă la funcţionarul public şi nu la

funcţionar, cum se referea VCP. De altfel, în NCP, noţiunea de funcţionar nu mai apare, dar
poate fi asemănată cu ceea ce găsim la art. 308 NCP, care se referă la alte categorii de persoane
ce pot comite infracţiunile de corupţie sau de serviciu – persoane care deja au primit în doctrină
denumirea de funcţionari privaţi. A doua modificare e legată de elementul material, în sensul că
NCP renunţă la modalitatea nerespingerii promisiunii. S-a renunţat la această modalitate
omisivă, pentru că nu fusese niciodată reţinută în practică şi pentru că din momentul în care
nerespingerea ia o formă evidentă, ea ar putea fi inclusă în varianta acceptării. O altă modificare
importantă a noului text se referă la înlocuirea expresiei în scopul ne/îndeplinirii atribuţiilor de
serviciu cu expresia în legătură cu actele de serviciu. Această legătură, vom vedea, reprezintă o
condiţie a laturii obiective, iar consecinţa directă a acestei modificări extinde sfera infracţiunii
inclusiv la primirea de foloase necuvenite. În VCP, dacă se remitea o sumă de bani după
efectuarea actului, fără o promisiune sau o înţelegere prealabilă, aveam primire de foloase
necuvenite. Acum, fiind vorba despre o nouă condiţie, rezultă că primirea poate să fie şi
ulterioară, păstrând legătura cu actele de serviciu şi voi avea tot luare de mită, nemaiexistând
primirea de foloase necuvenite.
Tot legat de condiţia laturii obiective, apare în plus urgentarea îndeplinirii unui act. Aici,
practic, nu avem modificări pe fond faţă de reglementarea actuală, este doar o modificare
normală. Legiuitorul a vrut să clarifice, să precizeze expres şi această variantă, care în
jurisprudenţa trecută era asimilată îndeplinirii actului.
Dispare, faţă de VCP, o agravantă ce avea un subiect activ circumstanţiat în plus – funcţionarul
cu atribuţii de control. Atenţie, o parte din aceşti funcţionari – art. 7 din Legea nr. 78/2000 aşa
cum a fost ea modificată prin legea de punere în aplicare a NCP. Acest funcţionar va fi încadrat
în 289 alin. (1), legea nouă fiind mai favorabilă, pedepsele sunt mai mici.
O altă modificare importantă – varianta atipică de la art. 289 alin. (2), care practic exclude
funcţionarul asimilat din sfera infracţiunii, în ipoteza îndeplinirii sau urgentării actului, deoarece
persoanele respective au tocmai atribuţia efectuării unor asemenea acte, în schimbul unor taxe.
În principiu, legea nouă este mai favorabilă: 3-10 ani faţă de 3-12 ani închisoare în VCP. De
asemenea, legea nouă este mai favorabilă şi în ipoteza în care pe legea veche aveam primirea de
foloase necuvenite, faptă ce în prezent constituie luare de mită.
Obiectul juridic: relaţiile sociale ce impun interdicţia obţinerii unor foloase necuvenite, în
legătură cu îndatoririle de serviciu de către funcţionarii publici sau alte persoane, respectiv cele
prevăzute în art. 308.
Obiect material: nu există. Banii sau bunurile care intră în ecuaţia infracţiunii nu reprezintă
obiect material, deşi pe doctrina veche, uneori se făcea această confuzie.
Subiecţii
Subiectul activ: funcţionarul public [175 alin. (1) şi (2) din Cod], dar poate fi subiect activ şi o
altă persoană din cele prevăzute la art. 308. Angajatul unui funcţionar public, în sensul art. 175
alin. (2), dar şi conform lui 308, o persoană care îndeplineşte o însărcinare în orice mod, pentru o
persoană juridică pur şi simplu. În felul acesta, sfera subiectului activ este extinsă aproape la
maxim, intră cam aceleaşi persoane care intrau în categoria de funcţionari, adică inclusiv
persoanele care erau angajate într-o formă sau alta.
Sigur că noua configuraţie a textului de la art. 289, în raport de modificările aduse noţiunii de
funcţionar public a început să pună probleme în practică cu privire la întinderea noţiunii şi la
persoanele ce fac parte din această categorie. Deja există două soluţii date de ICCJ – Completul
de dezlegare a unor întrebări prealabile. Una dintre ele se referă la medic şi s-a stabulit că
medicul angajat într-un spital public este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b), teza
a II-a. Şi aici avem Decizia nr. 26/2014 a ICCJ. Lucurile nu sunt încă definitiv clarificate, pentru
că astăzi am primit o nouă solicitare din partea ICCJ, într-o altă chestiune prealabilă, în care se
pune problema dacă în măsura în care fără o pretindere sau o promisiune prealabilă, un pacient,
după efectuarea actului medical, face o donaţie medicului, această faptă ar trebui sau nu să
beneficieze de dispoziţiile unui articol din Legea privind protecţia pacientului, care, în mare,
spune că pacientul poate să ofere donaţii/cadouri persoanelor din instituţia medicală, în condiţiile
legii. Aceste dispoziţii ar putea reprezenta un act justificativ. Problema este însă foarte delicată şi
de răspunsul ei va depinde dacă pe viitor sumele primite de medici după realizarea actului
medical pot sau nu reprezenta luare de mită.
Problema asta cu medicul subiect activ sau nu, e veche şi au existat mai multe tentative din
partea medicilor de a introduce dispoziţii în diferite legi ale profesiei, care să înlăture medicul
din categoria subiecţilor activi.
O a doua decizie pe acest subiect se referă la expertul judiciar – Decizia nr. 20/2014, prin care
se stabileşte că expertul judiciar este funcţionar public asimilat, adică intră în categoria prevăzută
de art. 175 alin. (2).
Cele mai multe probleme legate de jurisprudenţă (cea anterioară NCP) au fost cantonate tot în
zona subiectului activ al infracţiunii.
De-a lungul timpului, s-a stabilit că este subiect activ, de pildă, judecătorul, primarul, procurorul,
lichidatorul judiciar etc. E o categorie foarte largă – persoane ce ocupă o funcţie de demnitate
publică, parlamentari etc.
Tot legat de subiectul activ, în mod constant, în jurisprudenţa şi doctrina de după 1989, s-a
considerat că avocatul nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită. El nu este în
niciun fel funcţionar public.
Subiectul pasiv: instituţia sau persoana pentru care subiectul activ desfăşoară o activitate.
Situaţie premisă: existenţa unor îndatoriri de serviciu în legătură cu care se comite fapta. Atenţie,
nu este relevantă natura juridică prin care se stabilesc respectivele îndatoriri – nu e obligatoriu să
avem de-a face cu un contract de muncă, idee conturată şi prin interpretarea art. 308 NCP.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune în trei modalităţi, respectiv:
- acţiunea de a pretinde bani sau alte foloase = a solicita;
- acţiunea de a primi bani sau alte foloase = a intra în posesia fizică, nemijlocită;
- acţiunea de a accepta promisinea de bani sau alte foloase = a fi de acord cu
promiterea unor bani sau unor foloase.
Acestea pot fi făcute direct, indirect, pentru sine sau pentru altul.
Condiţie ataşată laturii obiective: ca fapta, într-una din modalităţi, să se facă în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act sau cu îndeplinirea
unui act contrar. În oricare dintre situaţii, actul respectiv trebuie să intre în îndatoririle de
serviciu ale funcţionarului public.
Atenţie: în ipoteza realizării unor îndatoriri în mod defectuos – fie prin îndeplinire, fie prin
îndeplinirea unui act contrar – dacă faptele respective constituie infracţiune, voi avea un concurs
de infracţiuni.
! Articolul despre o pretinsă unitate infracţională în cazul unor infracţiuni de luare de mită şi fals
intelectual – Critica raţiunii penale. Ipoteza în care un agent de circulaţie întocmeşte un proces-
verbal fals şi primeşte o sumă de bani pentru a evita să se reţină o infracţiune.
Speţă: un primar primeşte o sumă de bani pentru activitatea desfăşurată de secretarul primăriei.
Indirect, primarul era legat şi de acele atribuţii şi s-a reţinut luarea de mită.
Atenţie, în configuraţia actuală, expresia în legătură include şi ce aveam anterior în infracţiunea
de Primire de foloase necuvenite.
Urmarea imediată: o stare de pericol pentru relaţiile de serviciu.
Latura subiectivă: intenţia directă şi indirectă. Atenţie, pe VCP se considera că infracţiunea se

comite doar cu intenţie directă, având în vedere scopul. Şi în această ipoteză, opinia era greşită.
În măsura în care atingea latura subiectivă, scopul NU califica intenţia.
Forme: tentativa nu este incriminată, într-unele opinii se spune că nici nu ar fi posibilă, datorită
modalităţilor elementului material. În alte opinii - indirect se sancţionează tentativa, fiind
asimilată variantei ce priveşte acceptarea promisiunii.
Consumarea: în momentul realizării elementului material într-una dintre modalităţile prevăzute
de legiuitor. Atenţie, dacă am o pretindere urmată de o primire, fapta se va consuma în
momentul pretinderii şi va fi o faptă unică.
Infracţiunea poate avea şi formă continuată, când în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în
legătură cu aceleaşi acte ce ţin de îndatoririle de serviciu, se primesc ăn mod repetat bani sau alte
foloase.
Variante: o variantă atipică, cea din alin. (2) şi care se referă la un subiect activ dublu
circumstanţiat, când infracţiunea se poate realiza numai prin modalităţile elementului material
expres indicate în alin. (2), respectiv neîndeplinirea unui act, întârzierea în îndeplinirea unui act
sau efectuarea unui act contrar infracţiunilor de serviciu.
În alin. (3) – o dispoziţie expresă cu privire la confiscarea obiectului mitei.
Procedural: dispoziţiile din NCP şi NCPP trebuie coroborate cu Legea nr. 78/2000 referitoare la
prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie.
Articolul 290 – Darea de mită
Are drept corespondent art. 255 din VCP, iar modificările intervenite ţin de modificările
intervenite la infracţiunea de luare de mită, atât în VCP, cât şi în NCP, darea de mită raportându-
se la luarea de mită. Doctrina spunea că ar fi o infracţiune corelativă – afirmaţie nu foarte exactă.
Mai degrabă, avem de-a face cu o infracţiune în strânsă legătură cu luarea de mită. Darea de mită
poate exista şi independent de luarea de mită.
Darea de mită, ca şi calificare criminologică şi de politică penală, este considerată corupţie
activă. Luarea de mită – corupţie pasivă.
Dacă luarea de mită era şi în mare măsură este o infracţiune de serviciu, darea de mită este o
infracţiune în legătură cu serviciul.
Obiect juridic: relaţiile în legătură cu activitatea de serviciu, relaţii incompatibile cu fapte de

corupere a funcţionarului.
Obiect material: nu are.
Subiecţii
Subiect activ: nu este circumstanţiat. Poate fi orice persoană, inclusiv persoana juridică.
Participaţia penală este posibilă în toate formele.
Subiectul pasiv: nu este în niciun caz funcţionarul, ci unitatea la care persoana îşi desfăşoară
activitatea.
Situaţie premisă: cele spuse la luarea de mită sunt valabile.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune, care poate îmbrăca trei modalităţi:
- promisiunea de bani ori alte foloase = un angajament că va remite bunuri sau alte
foloase, din partea subiectului pasiv;
- oferirea de bani sau alte foloase = prezentarea, înfăţişarea folosului injust, în vederea
însuşirii de către funcţionar, dacă acesta este de acord să îndeplinească, nu îndeplinească
etc;
- darea de bani sau alte foloase = presupune o remitere efectivă a bunului sau folosului
respectiv.
Dacă avem reunite două modalităţi distincte, unitatea infracţională nu este atinsă.
Condiţia ataşată laturii obiective: ca banii sau foloasele să fie în legătură cu atribuţiile de
serviciu.
! Şi aici avem o modificare esenţială faţă de legislaţia anterioară: dacă pe VCP, oferirea de bani
după realizarea actului şi primirea corelativă de către funcţionar, pentru funcţionar însemna
primire de foloase necuvenite, pentru cel ce oferea nu aveam dare de mită. În NCP, când luarea
de mită a inclus şi primirea de foloase necuvenite, darea de mită se poate realiza şi în această
variantă corelativă.
Dacă elementul material se realizează în varianta promisiunii sau oferirii, pentru existenţa
infracţiunii nu este necesară să se ajungă şi la executare.
Latura subiectivă: intenţia directă sau indirectă.

Forme: consumarea are loc în momentul realizării elementului material.
Tentativa nu este incriminată, deşi se poate spune că modalităţile oferirii, respectiv promiterii,
respectiv un început de executare – se poate spune că legiuitorul a asimilat tentativa formei
consumate.
Avem o cauză de excludere a infracţiunii la alin. (2), când mituitorul a fost constrâns de
funcţionar, în sensul că nu doar că i s-a pretins, dar a fost şi constrâns, de regulă moral.
Avem şi o cauză de nepedepsire la alin. (3), în ipoteza în care făptuitorul denunţă fapta mai
înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat.
Cauză care prevede restituirea banilor sau foloaselor în ipotezele de la alin. (2) sau (3).
Dispoziţie privind confiscarea la alin. (5).

Traficul de influenţă - articolul 291
Corespondent în Vechiul cod: art. 257, sub aceeaşi denumire. Principala modificare apare la
nivelul condiţionării laturii obiective, pentru că, spre deosebire de vechiul text, autorul promite
că va determina funcţionarul public la o anumită conduită. În vechiul text, se spunea pur şi
simplu că determină. O altă modificare se referă la precizarea mai clară a actelor ce intră în
atribuţiile de serviciu, pentru că în vechiul text se spunea că se acţionează asupra funcţionarului,
ca să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Noul text aduce nişte
clarificări ale textului.
Din punct de vedere al situaţiilor tranzitorii: Noul cod este legea mai favorabilă.
Obiect juridic: relaţiile sociale, a căror normală desfăşurare este lezată de suspiciunea că
funcţionarii publici ar putea să se lase manipulaţi de persoane care au o influenţă reală sau
imaginară asupra lor.
Subiecţii
Subiectul activ: necircumstanţiat. Orice persoană poate să comită traficul de influenţă. Din
această cauză, pe vechea reglementare se spunea că traficul de influenţă, ca şi darea de mită, este
o infracţiune în legătură cu serviciul, şi nu o infracţiune de serviciu.
Subiectul activ poate fi şi un funcţionar public. În plus, dacă pe lângă traficarea de influenţă,
funcţionarul respectiv are şi el nişte atribuţii în legătură cu actul respectiv, putem avea concurs
cu luarea de mită. Exemplu: speţă cu un poliţist, care, pe de-o parte primeşte bani pentru a
realiza nişte acte de urmărire penală, ca să-l favorieze pe făpotuitor, dar promite că va vorbi şi
cu procurorii pentru a da o soluţie convenabilă.
Subiectul pasiv: instituţia la care lucrează presupusul funcţionar.
Situaţie premisă: atribuţii din partea unor funcţionari, în baza cărora, o anumită persoană
beneficiază de un anumit act.
Latura obiectivă:
Elementul material: o acţiune, ce se prezintă sub trei modalităţi:
- pretinderea de bani sau alte foloase;
- primirea de bani sau alte foloase;
- acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase.
Cerinţă ataşată elementului material: ca subiectul activ să aibă influenţă sau să lase să se creadă
că are influenţă asupra unui funcţionar public şi, în plus, să promită că îl va determina pe
funcţionarul public la o anumită conduită.
În legătură cu funcţionarul public, nu e necesar să fie individualizat. Sunt suficiente referirile cu
privire la calitatea acestuia, la funcţia pe care o îndeplineşte.
Atenţie, dacă funcţionarul asupra căruia se pretinde influenţa nu există în realitate, fapta poate
fi încadrată ca înşelăciune. Dar, vă atrag atenţia că aici, situaţia este foarte delicată şi că în 99%
dintre cazuri, se va merge pe trafic de influenţă, care oricum implică o inducere în eroare. De
pildă, spun că mă duc la primărie, acolo cunosc un individ pe nume Gheorghe Ionescu, iar el se
ocupă cu repartizarea caselor. În realitate, Ionescu nu există şi eu iau banii – aici am avea
înşelăciune.
Fapta subzistă chiar dacă influenţa pe lângă funcţionar a eşuat şi chiar dacă intervenţia promisă
nu se realizează.
Dacă fapta e comisă pe lângă un funcţionar ce are chiar el atribuţii privind actul solicitat şi
acesta îl asigură pe autorul traficului de influenţă, voi avea concurs între trafic de influenţă şi
luare de mită.
Urmarea imediată: o stare de pericol cu privire la relaţiile de serviciu.
Legătura de cauzalitate: rezultă în mod direct.
Latura subiectivă: vinovăţia, în opinia mea, este cerută sub forma intenţiei, directă sau
indirectă. Atenţie, în doctrină există ideea că infracţiunea s-ar comite doar cu intenţie directă.
Fals, în opinia mea. Faptul că traficantul de influenţă îşi asumă intervenţia nu are nicio legătură
cu latura subiectivă, ci este o condiţie a laturii subiectivă. Chiar în condiţiile în care textul a fost
completat cu precizarea că traficantul de influenţă promite că va determina.
Inclusiv pretinderea de bani sau alte foloase reprezintă elemente material, iar infracţiunea se
comite în momentul pretinderii.
Ar fi foarte periculos să considerăm că infracţiunea nu se comite decât cu intenţie directă. Ca şi
luarea/darea de mită, traficul de influenţă era o infracţiune probată prin procedura flagrantului.
Or, în momentul flagrantului, flagrantul se poate face şi pe baza unei pretinderi. Eu nu am de
gând să mai cercetez ce urmărea să facă traficantul după aceea.
Această promisiune că va determina nu are neapărat legătură cu urmarea infracţiunii – lezarea
sau punerea în primejdie a relaţiilor de serviciu. De cele mai multe ori, traficantul de influenţă
nu urmăreşte primejduirea relaţiilor de serviciu. Acceptă că sunt lezate relaţiile de serviciu, de
acord şi cel mai des, infracţiunea se va comite cu intenţie directă.
Forme: tentativa nu este incriminată, dar sigur că putem spune că pretinderea ar însemna un
început de executare şi ar fi practic o tentativă asimilată faptului consumat.
Consumarea are loc în momentul realizării elementului material, în oricare din modalităţile
prevăzute.
În legătură cu formele infracţiunii, au fost soluţii discutabile în jurisprudenţă, legat de
posibilitatea de a avea infracţiune sub formă continuată. Multe decizii – dacă s-a pretins o sumă
de bani şi s-a convenit asupra ei, apoi suma de bani se plăteşte în rate succesive, atunci avem o
singură infracţiune şi o infracţiune NU în formă continuată, pentru că ea se consumă, de fapt, în
momentul primirii primei tranşe sau în momentul pretinderii. Această soluţie este corectă.
Totuşi, dacă avem o singură rezoluţie infracţională în legătură cu nişte îndatoriri de serviciu ele
însele succesive şi se pretind, se primesc repetat nişte sume de bani în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, se poate întâmpla să avem o infracţiune continuată, DAR nu când s-a convenit de
la început o anumită sumă.
Infracţiunile de corupţie trebuie privite şi prin prisma legii speciale – Legea nr. 78/2000. Aici,
avem la art. 7 o variantă agravată – anumite categorii de funcţionari publici subiecţi activi ai
infracţiunii. Prin prisma art. 308 Cod penal, avem o variantă atenuată a traficului de influenţă.
Avem o dispoziţie specială privind confiscarea la 291 alin. (2). Priveşte banii sau bunurile
primite. Nu sunt supuse confiscării bunurile sau banii pretinşi sau banii sau alte foloase cu
privire la care s-a acceptat o promisiune. Aici au fost unele confuzii sau ezitări în practică.
În legătură cu jurisprudenţa, pe lângă speţele amintite, mergeţi la comentariul Codului, unde

sunt multe exemple de speţe în legătură cu traficul de influenţă.
Cumpărarea de influenţă – articolul 292
Corespondent în Vechiul cod: nu exista un precedent în Codul penal, dar exista în Legea nr.
78/2000, respectiv art. 61.
Articolul respectiv a fost adus în cod şi abrogat din legea sus-amintită.
În economia Legii nr. 78/2000, cumpărarea de influenţă avea o sferă relativ mai restrânsă de
aplicare, pentru că, având în vedere că Legea 78 spunea că este aplicabilă unor anumite categorii
de funcţionari, cumpărarea de influenţă, chiar dacă are un subiect activ necircumstanţiat, nu
putea fi pusă decât în legătură cu persoane care îndeplineau prevederile Legii nr. 78. Şi sub
imperiul Legii 78, cumpărarea de influenţă putea fi realizată de orice persoană. Insist, pentru că
în comentariul la Codul penal, pare să se spună altceva. Ar rezulta că şi cumpărătorul de
influenţă trebuia să facă parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea 78.
Dincolo de această modificare, o alta este în concordanţă cu art. 291 NCP, în sensul că şi aici se
specifică în detaliu modul în care funcţionarul public poate să (nu) facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu.
Din punct de vedere al sancţiunii, pedeapsa are limita maximă mai mică decât cea prevăzută în
Legea specială. NCP este legea mai favorabilă.
Şi cumpărarea de influenţă se află în aceeaşi legătură de interdependenţă ca aceea dintre darea şi
luarea de mită, dar nici aici nu avem infracţiuni corelative. Cumpărarea de influenţă poate exista
şi fără traficul de influenţă. Cineva poate promite bani sau alte foloase unei persoane despre ştie
că are o anumită influenţă, iar persoana respectivă să refuze să exercite influenţa. Sigur că, de
regulă, cele două infracţiuni merg mână-n mână.
Obiect juridic: relaţiile sociale care presupun interdicţia influenţării sau manipulării activităţii de
serviciu a funcţionarilor publici, prin oferirea de bani sau foloase necuvenite.
Obiect material: nici în acest caz nu avem obiect material.
Subiecţii
Subiectul activ: nu este circumstanţiat.
Participaţia: posibilă în toate formele, inclusiv coautorat. Dacă persoana care cumpără influenţă
oferă bani printr-o altă persoană, această altă persoană va fi complice, iar cel ce dă banii va fi
autor.
În legătură cu complicitatea la cumpărare de influenţă, a se vedea opinia nr. 6 din Opinii
controversate... Speţa privind examenele trucate la INM. Dar, în opinia mea, cel puţin pentru
una dintre persoanele de acolo, nu existau elemente subiective sau obiective în hotărâre, care să
ateste complicitatea la cumpărare de influenţă.
Subiectul pasiv: instituţia sau persoana juridică la care funcţionarul public sau o persoană din
cele la care se referă art. 308 îşi desfăşoară activitatea.
Latura obiectivă:
Elementul material: o acţiune exprimată în trei modalităţi:
- promisiunea;
- oferirea;
- darea de bani ori alte foloase.
Condiţia ataşată elementului material: fapta să se realizeze în raport cu un traficant de influenţă

şi ca acesta să determine funcţionarul public la o anumită conduită.
Atenţie, dacă persoana de la care se încearcă a se cumpăra influenţa nu are şi nici nu a lăsat să se
creadă că are vreo influenţă asupra unui funcţionar public, avem de-a face cu o faptă putativă.
Exemplu – cineva vine la oricare din colegii de aici din amfiteatru si spune uite îţi dau 50.000 de
euro, să vorbeşti la primărie şi să-mi faci rost de o casă. Nu avem trafic de influenţă, atâta vreme
cât cel ce încearcă fictiv să cumpere influenţă nu a pretins că are vreo legătură cu un funcţionar
public.
O altfel de interpretare ar putea duce la abuzuri. Nu poţi cumpăra influenţă de la o persoană care
nu are şi nici nu a pretins că are influenţă.
Speţă: cineva a încercat să ofere bani unui avocat, în ideea că acel cineva era soţia/soţul unui
judecător. Aici, pot avea cumpărare de influenţă, datorită notorietăţii funcţiei deţinute de
persoana apropiată avocatului.
Fapta trebuie să se realizeze anterior sau cel mult concomitent cu îndeplinirea/neîndeplinirea

atribuţiilor de serviciu. Dacă se oferă nişte bani unei persoane ce pretinde că are influenţă pentru
realizarea unui act ce fusese deja îndeplinit, pentru cel ce trafică influenţa voi avea înşelăciune.
Urmarea imediată: stare de pericol pentru relaţiile de serviciu.
Legătura de cauzalitate: rezultă direct.
Latura subiectivă: intenţie directă şi indirectă. Valabil ce am spus şi la traficul de influenţă.
Forme: consumarea are loc la momentul realizării elementului material. Modalităţile prevăzute
de text sunt alternative, iar dacă are loc iniţial o promisiune şi apoi, la un interval de timp, darea
unor bani, fapta s-a consumat în momentul promisiunii sau când se înfăţişează bunul respectiv.
Citiţi opinia nr. 6, cu privire la momentul consumării infracţiunii. În speţă, e vorba într-o primă
fază de un fal trafic de influenţă, pentru care de fapt s-a şi achitat. Era vorba practic despre nişte
intervenţii care nu aveau nimic de-a face cu darea unei sume de bani. Era o aşa-zisă colegialitate
prost înţeleasă – pila. Pila nu e trafic de influenţă. Într-o a doua fază a speţei, cumpărătorul de
influenţă şi complicele (magistraţi) se întâlnesc cu un alt magistrat care ar fi avut influenţă. Din
dosar nu rezulta că până la întâlnire s-ar fi pus problema vreunei sume de bani. Dimpotrivă, în
momentul întâlnirii dintre complice şi cumpărător, rezultă că a avut loc o pretindere de bani
spontană. După care, se pare că ulterior, s-ar fi dat o anumită sump de bani, mai mică decât cea
pretinsă. DAR, în aceste condiţii, complicitatea la cumpărare şi trafic de influenţă (spontane) era
imposibilă din punct de vedere logic. Inclusiv dacă s-ar fi luat în calcul realizarea de către
complice a unor acte ulterioare consumării infracţiunii.
Tentativa nu se pedepseşte.
Şi în legătură cu 292, avem o variantă atenuată prin raportare la art. 308.

Cauză de nepedepsire la alin. (2).
O dispoziţie la alin. (3) cu privire la confiscare. Banii se restituie denunţătorului doar dacă au
fost daţi după denunţ şi practic ei au fost folosiţi pentru realizarea flagrantului. Per a contrario,
dacă un cumpărător predă o sumă de bani şi apoi se răzgândeşte şi denunţă, el e scutit de
pedeapsă, dar banii nu îi mai ia înapoi. Ei se confiscă. În legătură cu confiscarea, avem şi alin.
(4), iar aici accentuez că sunt supuse confiscării numai banii daţi sau oferiţi. Nu şi cei promişi.
Banii care au fost oferiţi se confiscă, dar cei oferiţi se confiscă şi în ipoteza în care nu am trafic
de influenţă – adică are loc o respingere. Situaţia asta intervine de regulă în cazul flagrantului.
Oferta e respinsă, dar banii respectivi se confiscă.
Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia – articolul 293
Aceste fapte sunt puse în legătură doar cu art. 289 şi 290 (darea şi luarea de mită). Această faptă
nu are corespondent nici în Vechiul cod, şi nici în Legea nr. 78. Ea a fost preluată ca urmare a
ratificării de România a unui protocol adiţional la Convenţia penală privind corupţia a
Consiliului Europei, prin Legea nr. 260/2004. Art. 293 se completează cu art. 243 din Legea de
punere în aplicare a Codului penal, ce prevede că acest 293 se aplică indiferent dacă membrii
instanţei de arbitraj sunt români sau străini. Discuţii în doctrină cu privire la lipsa unor referiri la
traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă. Răspunsul este legat de faptul că în aceste
cazuri, părţile au un contact direct cu arbitrul. Dacă au de gând să influenţeze în vreun fel, o pot
face în mod direct. Nu e nevoie de intermediar, ca la traficul de influenţă. Aici era practic inutil
să introduci în ecuaţie şi traficul/ cumpărarea de influenţă.
Există o variantă agravată în art. 7 din Legea nr. 78 – arbitrul care ia mită sau face trafic de
influenţă.
Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia – articolul 294
Este vorba practic de subiecţi activi calificaţi, circumstanţiaţi, pentru infracţiunile din capitol.
Corespondent în art. 8 (? ) din Legea nr. 78, mai puţin litera g).
CURS 7
INFRACŢIUNI DE SERVICIU
Articolul 295 – Delapidarea
Corespondent: 2151 VCP din categoria infracţiunilor contra patrimoniului.
Varianta-tip rămâne identică, atât în varianta pedepsei, adusă la limite normale, faţă de pedeapsa
din textul vechi. În VCP aveam o variantă agravată ce se referea la fapta ce a produs consecinţe
deosebit de grave (de la 10 la 20 de ani). Aparent s-a renunţat la varianta agravată. De fapt, e
sancţionată separat, printr-un text aflat la sfârşitul capitolului – art. 309 NCP.
Aspecte de drept tranzitoriu: pentru varianta agravată, NCP este legea mai favorabilă, atât prin
prism alimitelor de pedeapsă, cât şi prin prisma definirii noţiunii de consecinţe deosebit de grave.
În privinţa variantei tip, avem limitele de pedepse asimetrice. Deşi NCP prevede o limită maximă
mai mică, limita minimă este mai mare. Pentru stabilirea legii mai favorabilă, este necesară întâi
stabilirea orientării către minim sau maxim.
Obiect juridic: prin relocarea infracţiunii din sfera infracţiunilor patrimoniale în sfera celor de
serviciu, se reevaluează obiectul juridic şi putem spune că în prezent, obiectul juridic principal e
dat de normala desfăşurare a relaţiilor de serviciu. Avem, în schimb, şi un obiect juridic
secundar, care coincide cu cel din vechea reglementare – relaţiile patrimoniale privind corecta
gestionare sau administrare a bunurilor aflate în patrimoniul unei persoane juridice.
Obiect material: nu avem un obiect material principal, dar vom avea unul secundar – bunurile
mobile aflate în gestiunea sau administrarea funcţionarului public. Observaţi în text că legiuitorul
indică expres bani şi valori, întrucât ele sunt cele mai frecvent manipulate într-o gestiune. Asta
nu înseamnă că sunt singurele bunuri ce pot fi obiect material secundar. Legiuitorul se referă
într-o expresie largă la alte bunuri, ceea ce acoperă toate ipotezele posibile în care obiectul
material este un bun cu valoare economică.
Precizări cu privire la bunurile ca obiect material al delapidării: bunul trebuie să fie intrat în
sfera de gestiune sau de administrare a funcţionarului public, dar nu este obligatoriu ca această
situaţie de fapt să se şi reflecte în evidenţele gestiunii. Cu alte cuvinte, gestionarul poate, de
pildă, să îşi însuşească bunul, chiar înainte de a face formele de intrare în gestiune – scriptic
vorbind. În acelaşi timp, reprezintă obiect material al infracţiunii nu numai bunul care aparţine
patrimoniului persoanei juridice, ci şi alte bunuri care intră în gestiune. Şi în practică, s-a spus că
reprezintă obiect material bunurile unui terţ, de pildă sumele de bani ce aveau ca destinaţie plata
unor salarii, unor pensii etc. Reprezintă obiect material şi bunurile ajunse din eroare în gestiune –
de pildă, fabrica de biciclete trebuie să livreze 30 de biciclete şi din eroare livrează 40.
Plusurile din gestiune reprezintă obiect material al delapidării. În această ipoteză, putem avea un
concurs de infracţiuni.
Bunurile trebuie să fie în gestiunea sau administrarea funcţionarului public, indiferent dacă ele
fac parte sau nu din patrimoniul persoanei juridice pentru care lucrează funcţionarul public.
Subiecţii
Subiectul activ: dublu circumstanţiat. În varianta-tip, el trebuie să fie atât funcţionar public [vezi
art. 175, inclusiv alin. (2)]. Pe de altă parte, el trebuie să aibă alternativ fie calitatea de gestionar,
fie de administrator.
În privinţa gestionarului, aceasta este persoana cu atribuţii de primire, păstrare şi eliberare de

bunuri. Poate fi: factorul poştal, un casier, inspectorul fiscal etc.
Noţiunea de administrator se referă la acea persoană care are în atribuţiile de serviciu efectuarea
de acte de dispoziţie cu privire la situaţia juridică a bunurilor persoanei juridice. Spre deosebire
de gestionar, administratorul, de regulă, nu are un contact direct cu bunul – nu are şi paza
bunului. În noţiunea de administrator se încadrează, de pildă, contabilul-şef al unei instituţii
publice, directorul.
Subiect activ pentru varianta atenuată, care trebuie căutată la art. 308, este acea persoană care
exercită o însărcinare de orice natură, fie în serviciul unei persoane fizice dintre cele indicate la
art. 175 alin. (2), fie însărcinarea are loc în cadrul oricărei persoane juridice. Practic, în această
variantă atenuată, subiectul activ poate fi orice prestator de servicii, cu sau fără remuneraţie.
Deci, poate să nu fie un salariat, ca în vechea reglementare. Putem să ne aflăm şi într-o altă
ipoteză decât cea angajat-angajator. Şi aici subzistă însă cealaltă calitate a subiectului activ –
gestionar sau administrator, chiar dacă se poate întâmpla ca această calitate să fie doar una de
fapt, şi nu stipulată într-o formă juridică. Această chestiune readuce în discuţie modul cum a fost
conceput art. 308 – una dintre cele mai delicate probleme în comisia de elaborare a NCP a fost
definirea noţiunii de funcţioanar şi a celei de alt salariat. Problema gestionarului de fapt –
jurisprudenţa şi doctrina pe NCP a fost contradictorie. Se mergea pe definiţia gestionarului de
fapt din Legea nr. 22/1968. În baza ei, gestionarul de fapt era cel ce avea ca atribuţii altele decât
cele ale gestionarului propriu-zis, dar care implicau tot gestiune. DAR, de aici, jurisprudenţa a
extins noţiunea şi la persoane ce nu aveau niciun fel de raport cu persoana juridică respectivă, nu
că nu aveau contract de muncă, dar uneori nu existau nici măcar convenţii civile. S-a mers până
la a spune că e gestionar de fapt şi persoana din afara unităţii, care vine şi suplineşte pe o
anumită perioadă funcţionarul de drept. Speţe cu mătuşa care venea şi vindea în locul
gestionarului... bicicletele. În sensul acesta, cred eu că va merge şi practica pe NCP – nu va
extinde exagerat de mult noţiunea de gestionar de fapt.
Legat de subiectul activ, precizez că administratorul judiciar şi lichidatorul averii din procedura
insolvenţei – înainte de NCP, delapidarea avea o variantă asimilată în Legea nr. 85/2006 privind
insolvenţa, unde subiect activ era administratorul judiciar sau lichidatorul. Acele texte au fost
abrogate, dar în contextul NCP, lichidatorul şi administratorul judiciar răspund, pentru că sunt
consideraţi funcţioari în temeiul lui 175 alin. (2).
Subiectul pasiv: persoana juridică ale cărei bunuri sunt gestionate sau administrate.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune ce se poate realiza în trei modalităţi specifice, având un numitor
comun (scoaterea bunului din gestiune):
- însuşirea bunului, ceea ce presupune scoaterea bunului din patrimoniul gestionat şi

trecerea acestuia în stăpânire proprie;
- folosirea se referă la o scoatere temporară din gestiune, urmată de întrebuinţarea acesteia
de către gestionar sau o altă persoană (dar cu titlu gratuit), urmând ca bunul să fie
reintrodus în gestiune; gestionarul ia bicicleta din gestiune, se duce cu ea acasă, o
foloseşte, apoi, a doua zi, se întoarce cu ea la muncă şi o pune la loc;
- traficarea, care se referă la o scoatere temporară a bunului din gestiune, numai că de data
aceasta, urmează o dare în folosinţă a bunului, unei alte persoane, în schimbul unui folos
material, unui câştig. Îi dă lui Grigore bicicleta pentru trei săptămâni lui X, contra unei
sume de bani.
Urmarea imediată: deposedarea, vremelnică sau definitivă, a persoanei juridice, de un anumit

bun şi diminuarea corespunzătoare a patrimoniului acesteia. Această deposedare implică şi
crearea unei pagube sau a unui prejudiciu, care uneori este evident, de pildă în cazul însuşirii, dar
care este mai puţin evident în cazul folosirii sau practicării. În doctrina veche, pentru că
delapidarea era socotită o infracţiune de pagubă, era socotit că în cazul folosirii sau traficării,
prejudiciul e dat fie de uzura bunului, fie posibilitatea pierderii bunului respectiv. Ca atare,
determinarea certă a prejudiciului nu ţine de esenţa infracţiunii. Există şi o pagubă, dar aceasta
nu este demonstrată şi nu trebuie neapărat cuantificată.
Legătura de cauzalitate: rezultă, în principiu, ex re.
Urmarea secundară: trebuie totuşi evaluată cu atenţie, deoarece nu orice lipsă din gestiune este
neapărat o consecinţă a faptei de delapidare. Nu pot reţine infracţiunea ori de câte ori constat o
diminuare a patrimoniului gestionarului. Există şi ipoteze în care cauza diminuării patrimoniului
poate să fie exterioară gestionarului. Pot să existe sustrageri efectuate de alte persoane – furt. Pot
să existe pierderi de bunuri, cu ocazia transportului etc. Pot să existe perisabilităţi.
Latura subiectivă: intenţia directă sau indirectă.
Formele infracţiunii: tentativa se pedepseşte. În principiu, există tentativă atunci când se începe o
activitate de scoatere din gestiune – de sustragere, dar această acţiune este întreruptă. În practică,
ipotezele de furt sunt mai rar, întrucât în această situaţie, bunurile se află sub puterea
gestionarului, air când se începe activitatea de scoatere din gestiune, ea se continuă fără un
element exterior. Nu e exclusă însă ipoteza furtului. Consumarea: la momentul deposedării.
Atenţie! În cazul folosirii şi traficării, consumarea are loc tot în momentul scoaterii bunului din
gestiune, adică în momentul sustragerii.
Delapidarea poate avea şi formă continuată, în ipoteza sustragerii sau folosirii repetate, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Variante: o atenuată, pe care o căutăm în art. 308. Specific acestei variante este calitatea
subiectului activ. Limitele sunt reduse cu o treime.
Avem şi o variantă agravată, la art. 309 şi care are ca specific o valoarea deosebită a pagubei –
mai mare de 2 mil. de lei. Pedepsele se majorează cu jumătate.
Procesual: delapidarea se urmăreşte din oficiu.
Sancţiuni: pedeapsa este doar cea a închisorii, la care se adaugă interzicerea dreptului de a ocupa
o funcţie. Tot în privinţa regimului sancţionator, având în vedere că deşi delapidarea nu e o
infracşiune contra patrimoniului, prin ea se urmăreşte un folos patrimonial, e aplicabil art. 62 din
partea generală a NCP, conform căruia pe lângă pedeapsa închisorii, poate fi adăugată şi
pedeapsa amenzii.
Articolul 296 – Purtarea abuzivă
Spre deosebire de VCP, s-a renunţat la variantele relative la vătămarea corporală şi vătămarea
corporală gravă specifică vechiului text.
Conform noului cod, voi avea consecinţele de la art. 194, dar se va merge pe regula concursului
de infracţiuni. În doctrină – critici care spun că s-ar fi omis referirea la vătămarea corporală. E
greu de spus care era soluţia corectă. În acest context, dacă avem elementele unei purtări abuzive
cu violenţă – alin. (2), voi avea concurs fie cu 194, fie cu 195, fie cu 188.
O altă diferenţă – subiectul activ nu mai este funcţionarul public, ci este cel aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
Spre deosebire de VCP, varianta agravată de la alin. (2) face referire la textul de bază, putând fi
practic considerată o agravată la infracţiunile respective. În VCP, erau independent specificate la
textul de la purtarea abuzivă.
Situaţii tranzitorii: pentru varianta tip, mai favorabil este NCP. Pentru agravată, trebuie făcut un
calcul compus din raportarea lui 296 la textele de bază, care trebuie comparat cu textele de la
fostul 250, inclusiv având în vedere problemele ce au apărut prin incriminarea în NCP doar a
vătătmării corporale, nu şi a vătămării corporale grave.
Obiect juridic principal: relaţiile de serviciu, care presupun o conduită adecvată din partea celor
aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Se protejează imaginea funcţionarului public.
Obiect juridic secundar: valori date de persoană – demnitatea persoanei în cazul alin. (1),
libertatea psihică, integritatea corporală, sănătatea.
Subiecţii
Subiect activ: circumstanţiat – persoana aflată în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Intră aici atât
funcţionarul public, cât şi persoanele indicate la 308, DAR cât timp se află în raport de serviciu
cu un angajator. Poate fi subiect activ orice funcţionar public, inclusiv cei care asigură interfaţa
instituţiei – funcţionarii de la ghişeu, profesorul din învăţământul universitar sau preuniversitar,
dintr-o instituţie publică.
De pildă, o speţă cu un asociat, care merge să aplaneze un conflict de muncă, exercită violenţe
asupra unui angajat – s-a reţinut purtarea abuzivă.
Subiect activ secundar: persoana juridică în beneficiul căreia se exercită atribuţii de serviciu.
Subeict pasiv secundar: persoana fizică lezată.
Latura obiectivă
Element material: întrebuinţarea de expresii jignitoare, la varianta-tip: expresii care lezează
onoarea sau demnitatea victimei (insulte, injurii). La agravată – elementul material al
infracţiunilor la care se face referire.
Urmarea imediată: o stare de pericol pentru relaţiile de serviciu. Secundară: lezarea demnităţii,
libertăţii psihice, integrităţii corporale, sănătăţii.
Forme: tentativa nu se pedepseşte şi nici nu ar fi posibilă la alin. (1). Consumarea are loc la
momentul realizării elementului material.
CURS 8
Articolul 297 – Abuzul în serviciu
Situaţii tranzitorii: Nu este o reglementare nouă, exista şi în VCP. De fapt, în VCP, aveam abuz
în serviciu contra intereselor persoanelor, contra intereselor serviciilor şi contra ... ?
Abuzul în serviciu are o variantă tip – 297 alin. (1), una asimilată- 297 alin. (2), una atenuată -
art. 308. Cu privire la 308, a fost întrebată Înalta Curte dacă este o variantă atenuată sau o cauză
de reducere a pedepsei? Concluzie: variantă atenuată. Tot abuzul în serviciu are şi două agravate
– art. 309 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 privind combaterea şi prevenirea faptelor de corupţie.
Obiect juridic: relaţiile sociale privind buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu. Există şi opinia
existenţei unui obiect juridic subsidiar – patrimoniul.
Obiect material: lipseşte, în principiu. Pentru că relaţiile de serviciu nu se materializează într-un

bun. Există şi opinia ca în măsura în care abuzul vizează un anumit bun, acest bun reprezintă
obiect material subsidiar.
Subiecţii
Subiect activ: funcţionarul public pentru varianta tip şi varianta asimilată. La atenuată, subiectul
activ poate fi şi altă persoană. La 308 – textul se aplică oricărui funcţionar (nu doar salariat;
poate fi şi un mandatar etc). Condiţia pentru ca o persoană sa fie subiect activ? – Să se afle în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, cu menţiunea că în cazul coautoratului,
trebuie ca toţi coautorii să aibă calitatea cerută de lege. Citeşte Opinia nr. 8/ carte prof. Cioclei.
Poate fi subiect activ o persoană juridică? Răspunsul – tot în Opinii (NU.) Dacă ne uităm la art.
308, la varianta atenuată, observăm că textul nu pare o problemă. Din punct de vedere al
jurisprudenţei, s-a vorbit despre o asemenea situaţie la infracţiunea de delapidare.
Subiect pasiv: instituţia pe care o reprezintă funcţionarul şi putem vorbi şi de un subiect pasiv
adiacent – când sunt lezate drepturile sau interesele unei persoane fizice.
Latura obiectivă
Element material: inacţiune sau acţiune. Inacţiunea constă în neîndeplinirea unui act, iar acţiunea
constă în îndeplinirea defectuoasă a unui act. Jurisprudenţă: problemă în legătură cu un poliţist
care reţinuse un permis de conducere, fusese instituţia obligată să restituie permisul, totuşi
poliţistul refuza. Acesta constituie abuz în serviciu prin neîndeplinirea unui act. Altă speţă:
poştaşul care refuză să comunice o sentinţă unei persoane. S-a mai ridicat problema gardienilor
care nu-i lăsau pe deţinuţi să trimită corespondenţa la CEDO – Cotleţ c. României. Altă situaţie:
persoana care trebuie să elibereze diploma de licenţă refuză să o facă, iar absolventul nu se poate
înscrie la examen, neavând diploma respectivă.
În practica recentă – abuzul în serviciu = infracţiune cu caracter subsidiar. Se reţine ori de câte
ori nu putem reţine o altă infracţiune. De pildă, nu putem reţine purtare abuzivă.
! Cauză ICCJ cu director al unei sucursale, ce a ajutat o persoană să ia un credit, falsificând nişte
documente, deşi acea persoană nu putea lua creditul. A fost trimis în judecată pentru înşelăciune.
ICCJ: nu putem reţine înşelăciune, ci trebuie să reţinem abuz în serviciu, întrucât avem un obiect
juridic foarte specific – relaţiile de serviciu.
Urmare imediată: un rezultat, care este o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane. În varianta asimilată vorbim de îngrădirea unui drept sau crearea unei
situaţii de inferioritate. La art. 309, urmarea imediată constă în pagubă mai mare de 2 mil. de lei.
Legătură de cauzalitate: trebuie dovedită.
Latura subiectivă: pentru varianta tip – intenţie directă sau indirectă. La asimilată – întâlnim un
mobil, chestiune care îi face pe mulţi autori să afirme că fapta se comite doar cu intenţie directă.
Personal, cred că e intenţie directă sau indirectă. La agravata de la art. 309, o să mai întâlniţi în
doctrină că forma de vinovăţie este intenţia sau praeterintenţia.
Forme: actele preparatorii nu sunt pedepsite. Tentativa nu se pedepseşte, nici nu prea e posibilă
la neîndeplinirea unui act. Totuşi, există persoane trimise în judecată pentru tentativă la abuz în
serviciu, dar în baza Legii nr. 78/2000. Opinia din cartea prof. Cioclei privitoare la acest aspect.
Legea specială trebuie citită în sensul că tentativa la aceste infracţiuni se pedepseşte, dacă e
permisă de Codul penal.
Consumarea: când se produce paguba sau vătămarea.
Sancţiuni: mai mari decât cele din VCP. Şi la tip, asimilată, atenuată – mai mari decât în VCP.
Articolul 298 – Neglijenţa în serviciu
Situaţii tranzitorii: nu sunt mari diferenţe faţă de VCP.
Avem o variantă tip la 298, o atenuată la 308 şi o agravată la 309. Distincţia între aceste variante
apare la nivelul laturii subiective. Infracţiunea se săvârşeşte din culpă.
Exemple de neglijenţe în serviciu: un poliţist care avea îndatorirea de a valorifica procesele-

verbale de contravenţie prin dare în plată, dar le-a băgat în sertar un an şi jumătate. S-a
considerată că din culpă nu şi-a îndeplinit obligaţia. La fel, nişte gardieni s-au bătut cu deţinuţii,
cu consecinţa vătămării corporale a unuia dintre deţinuţi şi s-a reţinut neglijenţă în serviciu. Tot
neglijenţă – pentru un inspector alimentar care nu a verificat atent produsele şi s-a dovedit că era
vorba de nişte ouă cu bacterii, s-a îmbolnăvit foarte multă lume din această neglijenţă.
Articolul 299 – Folosivrea abuzivă a funcţiei în scop sexual (nu pentru licenţă)
Articolul 300 – Uzurparea funcţiei ( nu pentru licenţă)
Seamănă cu uzurparea de calităţi oficiale întrucâtva.
Articolul 301 – Conflictul de interese (nu pentru licenţă)
Nu a suferit mari modificări faţă de VCP. Modificarea principală: la nivelul subiectului activ.
Art. 308 trimite şi la art. 301. Recomand un articol scris pe juridice.ro scris de Sergiu Bogdan –
Conflictul de interese în mediul privat în NCP.
Articolul 302 – Violarea secretului corespondenţei (nu pentru licenţă)
Aici e un lucru foarte intrigant. În VCP, infracţiunea era una contra libertăţii persoanei, cum
era/este şi firesc... Acum, ar fi infracţiune de serviciu, datorită alin. (3). În practică, majoritatea
situaţiilor de violare a secretului corespondenţei ar fi din conflicte de muncă.
SPEŢE
1. Pag. 114 caietul nou de seminar: fapta unui profesor membru şi examinator bacalaureat,
ce a primit de la doi elevi bani pentru a li se asigura reuşita la examen = ?
Este profesorul funcţionar public? Da, pe art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.
Avem sau nu concurs de infracţiuni? Avem doi subiecţi pasivi? Cei ce dau mită nu sunt subiecţi
pasivi decât într-o situaţie: când sunt constrânşi. Avem două acte materiale, însă. Schimbă cumva
lucrul acesta încadrarea? În speţă, cel mai probabil avem o infracţiune continuată.
Dacă profesorul era doar membru în comisie, nu şi examinator? Am putea reţine trafic de
influenţă.
2. Dacă inculpatul, care fusese condamnat pentru luare de mită, a primit banii în rate?
În ce modalitate se săvârşeşte aici luarea de mită? Am întâlnit o speţă în care s-a întâlnit forma
continuată.
3. Un avocat a pretins şi primit de la un client sume de bani în plus faţă de cele prevăzute în
onorariu. A fost trimis în judecată pentru luare de mită.
Avocatul nu săvârşeşte infracţiunea de luare de mită. Se poate vorbi de evaziune fiscală.
4. Un student oferă o cutie de bomboane pentru a i se elibera o adeverinţă.

Nu este îndeplinită o condiţie din art. 290 . Jurisprudenţa: darurile simbolice, uzuale, nu pot intra
la luare sau dare de mită.
5. O persoană a sustras dintr-un depozit nişte gresie. Când dădea declaraţii, a zis: am putut
sustrage gresie, pentru că i-am oferit bani paznicului.
Poate fi respectivul condamnat, pe lângă furt, şi pentru dare de mită? Da, ar fi trebuit. Paznicul
beneficiază însă de cauza de nepedepsire.
CURS 9
Articolul 297 – Abuzul în serviciu
Situaţii tranzitorii: Nu este o reglementare nouă, exista şi în VCP. De fapt, în VCP, aveam abuz
în serviciu contra intereselor persoanelor, contra intereselor serviciilor şi contra ... ?
Abuzul în serviciu are o variantă tip – 297 alin. (1), una asimilată- 297 alin. (2), una atenuată -
art. 308. Cu privire la 308, a fost întrebată Înalta Curte dacă este o variantă atenuată sau o cauză
de reducere a pedepsei? Concluzie: variantă atenuată. Tot abuzul în serviciu are şi două agravate
– art. 309 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 privind combaterea şi prevenirea faptelor de corupţie.
Obiect juridic: relaţiile sociale privind buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu. Există şi opinia
existenţei unui obiect juridic subsidiar – patrimoniul.
Obiect material: lipseşte, în principiu. Pentru că relaţiile de serviciu nu se materializează într-un

bun. Există şi opinia ca în măsura în care abuzul vizează un anumit bun, acest bun reprezintă
obiect material subsidiar.
Subiecţii
Subiect activ: funcţionarul public pentru varianta tip şi varianta asimilată. La atenuată, subiectul
activ poate fi şi altă persoană. La 308 – textul se aplică oricărui funcţionar (nu doar salariat;
poate fi şi un mandatar etc). Condiţia pentru ca o persoană sa fie subiect activ? – Să se afle în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, cu menţiunea că în cazul coautoratului,
trebuie ca toţi coautorii să aibă calitatea cerută de lege. Citeşte Opinia nr. 8/ carte prof. Cioclei.
Poate fi subiect activ o persoană juridică? Răspunsul – tot în Opinii (NU.) Dacă ne uităm la art.
308, la varianta atenuată, observăm că textul nu pare o problemă. Din punct de vedere al
jurisprudenţei, s-a vorbit despre o asemenea situaţie la infracţiunea de delapidare.
Subiect pasiv: instituţia pe care o reprezintă funcţionarul şi putem vorbi şi de un subiect pasiv
adiacent – când sunt lezate drepturile sau interesele unei persoane fizice.
Latura obiectivă
Element material: inacţiune sau acţiune. Inacţiunea constă în neîndeplinirea unui act, iar acţiunea
constă în îndeplinirea defectuoasă a unui act. Jurisprudenţă: problemă în legătură cu un poliţist
care reţinuse un permis de conducere, fusese instituţia obligată să restituie permisul, totuşi
poliţistul refuza. Acesta constituie abuz în serviciu prin neîndeplinirea unui act. Altă speţă:
poştaşul care refuză să comunice o sentinţă unei persoane. S-a mai ridicat problema gardienilor
care nu-i lăsau pe deţinuţi să trimită corespondenţa la CEDO – Cotleţ c. României. Altă situaţie:
persoana care trebuie să elibereze diploma de licenţă refuză să o facă, iar absolventul nu se poate
înscrie la examen, neavând diploma respectivă.
În practica recentă – abuzul în serviciu = infracţiune cu caracter subsidiar. Se reţine ori de câte
ori nu putem reţine o altă infracţiune. De pildă, nu putem reţine purtare abuzivă.
! Cauză ICCJ cu director al unei sucursale, ce a ajutat o persoană să ia un credit, falsificând nişte
documente, deşi acea persoană nu putea lua creditul. A fost trimis în judecată pentru înşelăciune.
ICCJ: nu putem reţine înşelăciune, ci trebuie să reţinem abuz în serviciu, întrucât avem un obiect
juridic foarte specific – relaţiile de serviciu.
Urmare imediată: un rezultat, care este o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane. În varianta asimilată vorbim de îngrădirea unui drept sau crearea unei
situaţii de inferioritate. La art. 309, urmarea imediată constă în pagubă mai mare de 2 mil. de lei.
Legătură de cauzalitate: trebuie dovedită.
Latura subiectivă: pentru varianta tip – intenţie directă sau indirectă. La asimilată – întâlnim un
mobil, chestiune care îi face pe mulţi autori să afirme că fapta se comite doar cu intenţie directă.
Personal, cred că e intenţie directă sau indirectă. La agravata de la art. 309, o să mai întâlniţi în
doctrină că forma de vinovăţie este intenţia sau praeterintenţia.
Forme: actele preparatorii nu sunt pedepsite. Tentativa nu se pedepseşte, nici nu prea e posibilă
la neîndeplinirea unui act. Totuşi, există persoane trimise în judecată pentru tentativă la abuz în
serviciu, dar în baza Legii nr. 78/2000. Opinia din cartea prof. Cioclei privitoare la acest aspect.
Legea specială trebuie citită în sensul că tentativa la aceste infracţiuni se pedepseşte, dacă e
permisă de Codul penal.
Consumarea: când se produce paguba sau vătămarea.
Sancţiuni: mai mari decât cele din VCP. Şi la tip, asimilată, atenuată – mai mari decât în VCP.
Articolul 298 – Neglijenţa în serviciu
Situaţii tranzitorii: nu sunt mari diferenţe faţă de VCP.
Avem o variantă tip la 298, o atenuată la 308 şi o agravată la 309. Distincţia între aceste variante
apare la nivelul laturii subiective. Infracţiunea se săvârşeşte din culpă.
Exemple de neglijenţe în serviciu: un poliţist care avea îndatorirea de a valorifica procesele-

verbale de contravenţie prin dare în plată, dar le-a băgat în sertar un an şi jumătate. S-a
considerată că din culpă nu şi-a îndeplinit obligaţia. La fel, nişte gardieni s-au bătut cu deţinuţii,
cu consecinţa vătămării corporale a unuia dintre deţinuţi şi s-a reţinut neglijenţă în serviciu. Tot
neglijenţă – pentru un inspector alimentar care nu a verificat atent produsele şi s-a dovedit că era
vorba de nişte ouă cu bacterii, s-a îmbolnăvit foarte multă lume din această neglijenţă.
Articolul 299 – Folosivrea abuzivă a funcţiei în scop sexual (nu pentru licenţă)
Articolul 300 – Uzurparea funcţiei ( nu pentru licenţă)
Seamănă cu uzurparea de calităţi oficiale întrucâtva.
Articolul 301 – Conflictul de interese (nu pentru licenţă)
Nu a suferit mari modificări faţă de VCP. Modificarea principală: la nivelul subiectului activ.
Art. 308 trimite şi la art. 301. Recomand un articol scris pe juridice.ro scris de Sergiu Bogdan –
Conflictul de interese în mediul privat în NCP.
Articolul 302 – Violarea secretului corespondenţei (nu pentru licenţă)
Aici e un lucru foarte intrigant. În VCP, infracţiunea era una contra libertăţii persoanei, cum
era/este şi firesc... Acum, ar fi infracţiune de serviciu, datorită alin. (3). În practică, majoritatea
situaţiilor de violare a secretului corespondenţei ar fi din conflicte de muncă.
SPEŢE
1. Pag. 114 caietul nou de seminar: fapta unui profesor membru şi examinator bacalaureat,
ce a primit de la doi elevi bani pentru a li se asigura reuşita la examen = ?
Este profesorul funcţionar public? Da, pe art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.
Avem sau nu concurs de infracţiuni? Avem doi subiecţi pasivi? Cei ce dau mită nu sunt subiecţi
pasivi decât într-o situaţie: când sunt constrânşi. Avem două acte materiale, însă. Schimbă cumva
lucrul acesta încadrarea? În speţă, cel mai probabil avem o infracţiune continuată.
Dacă profesorul era doar membru în comisie, nu şi examinator? Am putea reţine trafic de
influenţă.
2. Dacă inculpatul, care fusese condamnat pentru luare de mită, a primit banii în rate?
În ce modalitate se săvârşeşte aici luarea de mită? Am întâlnit o speţă în care s-a întâlnit forma
continuată.
3. Un avocat a pretins şi primit de la un client sume de bani în plus faţă de cele prevăzute în
onorariu. A fost trimis în judecată pentru luare de mită.
Avocatul nu săvârşeşte infracţiunea de luare de mită. Se poate vorbi de evaziune fiscală.
4. Un student oferă o cutie de bomboane pentru a i se elibera o adeverinţă.

Nu este îndeplinită o condiţie din art. 290 . Jurisprudenţa: darurile simbolice, uzuale, nu pot intra
la luare sau dare de mită.
5. O persoană a sustras dintr-un depozit nişte gresie. Când dădea declaraţii, a zis: am putut
sustrage gresie, pentru că i-am oferit bani paznicului.
Poate fi respectivul condamnat, pe lângă furt, şi pentru dare de mită? Da, ar fi trebuit. Paznicul
beneficiază însă de cauza de nepedepsire.
Cursul 9
Articolul 299 – Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (un fel de luare de mită cu plata în
natură :)) )
Infracţiune nouă, nu a mai existat în legislaţia penală. Corespondenţă parţială în 2031 VCP –
Hărţuirea sexuală. Această corespondenţă priveşte alin. (2) al art. 299.
Există o oarecare asemănare între această infracţiune şi cea de luare de mită, în sensul că pentru
executarea aceloraşi atribuţii de serviciu, se pretinde sau se obţine un folos special.
Sub legea veche, pretinderea de favoruri sexuale în aceste condiţii = luare de mită. Pentru o
eventuală situaţie tranzitorie, legea nouă este mai favorabilă.
Obiect juridic principal: relaţiile de serviciu. Secundar: libertatea sexuală a persoanei.
Subiecţii
Subiect activ: funcţionarul public, dar şi cel privat – art. 308 NCP.
La alin. (2), subiectul activ e dublu circumstanţiat – pe lângă calitatea de funcţionar

public/privat, se adaugă condiţia ca subiectu lactiv să aibă o situaţie de autoritate sau de
superioritate vis a vis de victimă.
Participaţia – posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Coautoratul nu este posibil, fiecare
urmând să răspundă pentru fapta proprie, deoarece interdicţia este personală.
Subiect pasiv principal – unitatea la care se exercită îndatoririle de serviciu. Secundar:

circumstanţiat, la alin. (1) e o persoană interesată direct sau indirect de efectele actului de
serviciu, iar la alin. (2) este o persoană faţă de care subiectul activ are un ascendent, adică o
situaţie de autoritate sau de superioritate.
Latura obiectivă
Elementul material: în ambele variante, constă într-o acţiune, ce se poate realiza în două
modalităţi:
- pretinderea: acelaşi sens cu cel de la luarea de mită;

- obţinerea de favoruri de natură sexuală: echivalentul primirii de la luarea de mită.
! Diferenţă faţă de VCP: deşi avem aceste două elemente materiale aproape identice, în alin. (1)
se păstrează configuraţia de la luare de mită din VCP, în sensul că se foloseşte expresia în scopul
de, şi nu cea din NCP – în legătură cu. Consecinţa: dacă pretinderea se face ulterior exercitării
actului de serviciu, nu vom avea infracţiune.
Condiţie ataşată elementului material: existenţa unui interes (in)direct în legătură cu actul de
serviciu, din partea persoanei fizice în raport cu care se realizează elementul material. Interesul
poate fi patrimonial (obţinerea unor drepturi salariale, indemnizaţii etc), dar poate fi vorba şi de
un folos nepatrimonial (o promovare în funcţie, o promovare la un examen etc).
La alin. (2), spre deosebire de hărţuirea sexuală, nu este nevoie de repetarea actelor pentru
existenţa infracţiunii.
În cazul ambelor variante, sintagma favoruri de natură sexuală trebuie interpretată în sensul
elementelor materiale de la infracţiunile contra integrităţii şi libertăţii sexuale, aşa cum au fost
ele explicate.
În practică, fără a fi soluţii definitive, am văzut două speţe – una care se referă la un agent de
poliţie care, deşi cunoştea că într-un bar de noapte se desfăşoară şi activităţi de proxenetism, în
loc să îşi exercite funcţia cum trebuie, se pare că a abuzat de minorele respective. Şi a fost trimis
în judecată, dar pe această încadrare – folosirea abuzivă a funcţiei. Acolo poate fi inclusiv
complicitate la proxenetism sau alte infracţiuni, depinde.
Un al doilea exemplu – profesorul de la Iaşi care a pretins favoruri de natură sexuală unei
studente. Deşi nu a fost reţinută această încadrare, aceasta ar fi fost corectă.
Urmarea imediată: punerea în pericol a relaţiilor de serviciu. Secundară: lezarea libertăţii sexuale
a persoanei.
Legătura de cauzalitate: ex re. Totuşi, trebuie să se dovedească faptul că elementul material are
legătură cu îndeplinirea actului la alin. (1), respectiv că funcţionarul se prevalează sau profită de
situaţia lui de autoritate în cazul alin. (2).
Latura subiectivă: vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele modalităţi. În
comentariul la cod, colega care a scris acel comentariu face o eroare, vorbind doar despre
intenţia directă – calificată prin scopul de a îndeplini/ a nu îndeplini. De regulă, această
infracţiune se comite în concret cu intenţie indirectă – autorul acceptă ideea că pune în pericol
relaţiile de serviciu, dar nu asta urmăreşte.
Aceeaşi constatare cu privire la intenţia indirectă este valabilă şi dacă ne raportăm la urmarea
secundară.
Forme: fapta se consumă fie în momentul pretinderii, fără să fie necesară obţinerea ulterioară, fie
în momentul obţinerii favorurilor sexuale – momentul primirii. Dacă pretinderea e urmată de
primire, fapta e consumată în momentul pretinderii şi chiar dacă urmează şi o primire, unitatea
infracţională nu se destramă – avem o singură infracţiune, care se consumă în momentul
pretinderii.
Tentativa nu este incriminată, dar şi aici – pretinderea poate fi considerată drept o tentativă
asimilată faptului consumat.
Variante: prin raportare la art. 308, avem o atenuată cu un subiect activ diferit circumstanţiat.
Sancţiuni: legiuitorul a prevăzut pe lângă pedeapsa închisorii, şi pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării profesiei respective.
Au apărut nişte cazuri acum în Franţa cu nişte profesori condamnaţi pentru pedofilie şi culmea,
ei au fost prinşi din nou cu astfel de acte comise în timp ce erau angajaţi la nişte licee şi şcoli din
Franţa. În cauzele acestea, nu s-a aplicat şi o măsura de genul sancţiunii complementare din
Codul penal român, ceea ce a indignat. Sancţiunea complementară din NCP e aşadar binevenită.
Articolul 300 – Uzurparea funcţiei
Este o incriminare nouă. Pe VCP ar fi existat oarecum posibilitatea ca în anumite circumstanţe, o

faptă de acest gen să fie calificată drept abuz în serviciu, printr-o interpretare extensivă, nu
neapărat legală, a îndeplinirii în mod defectuos a actului. Poate fi asemnănată şi cu uzurparea de
calităţi oficiale.
Într-o eventuală situaţie tranzitorie, NCP ar fi mai favorabil.
Obiect juridic: relaţiile de serviciu la modul general, a căror normală derulare presupune ca
funcţionarul public să nu realizeze în timpul serviciului, acte ce nu-i intră în atribuţii şi care ar
putea fi păgubitoare sau ar putea leza anumite drepturi sau interese.
Subiecţii
Subiectul activ: funcţionarul public, dar şi persoanele prevăzute de art. 308.
Subiectul pasiv principal: unitatea la care funcţionarul lucrează. Secundar: persoana fizică sau
juridică păgubită, ori ale căror drepturi sau interese au fost vătămate.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune - îndeplinirea unui act ce nu intră în atribuţiile subiectului activ. Se
realizează elementul material atât în ipoteza în care actul nu intră în competenţa funcţionarului,
în fişa postului, cât şi în ipoteza în care funcţionarul avusese acest drept, dar i-a fost ulterior scos
din competenţă.
Urmarea imediată: uzurparea funcţiei – infracţiune de rezultat. În lipsa rezultatului, nu avem
infracţiune. Urmarea – fie pagubă, fie vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane.
Legătura de cauzalitate: trebuie dovedită.
Forme: fapta se consumă în momentul producerii pagubei sau vătămării, iar tentativa nu se
pedepseşte.
În privinţa variantelor, reţinem că avem o primă agravată prin raportare la art. 309. O altă
agravată – obţinută prin raportarea la art. 132 din Legea nr. 78/2000 privind faptele de corupţie –
ipoteza în care în urma faptei, funcţionarul ar fi obţinut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit. În cazul respectiv, limitele pedepsei se majorează cu o treime.
O atenuată – funcţionarul privat, prin raportare la art. 308. Conform acestui articol, limitele se
reduc cu o treime.
Articolul 301 – Conflictul de interese
Textul vechi a fost în linii mari păstrat. Limita minimă a pedepsei era mai redusă în VCP – 6 luni
în loc de un an.
Obiect juridic: relaţiile de serviciu, a căror bună derulare presupune ca funcţionarul public să se
abţină de la îndeplinirea unor acte sau luarea unor decizii prin care funcţionarul sau persoane
apropiate lui să obţină direct sau indirect un folos patrimonial.
Subiecţii
Subiectul activ: funcţionarul public, dar şi cel privat – art. 308 NCP.
Participaţia – posibilă sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu este posibil.
În legătură cu extinderea subiectului activ de funcţionar şi la conceptul de funcţionar privat.

Probleme semnalate în doctrină. Inclusiv Convenţia ONU împotriva corupţiei şi alte convenţii se
referă şi la corupţia în mediul privat şi se cere statelor să ia măsuri în acest mediu. Gândiţi-vă la
directorul unei multinaţionale care dispune diverse angajări – îşi angajează rudele la propria
firmă, fiind astfel lezaţi potenţialii angajaţi. În practică, această infracţiune s-a reţinut în sarcina
primarilor, parlamentarilor, care şi-au angajat rude. E vorba şi de contracte ce pot fi încheiate cu
diferite entităţi, contracte încheiate cu entităţi de la care funcţionarul are, a avut sau va avea
unele foloase.
O soluţie ar fi să se reţină infracţiunea doar în sarcina salariaţilor, limitându-se sfera subiecţilor
activi. Soluţia corectă, finală, va veni din jurisprudenţă.
Subiectul pasiv: unitatea la care se desfăşoară atribuţiile de serviciu.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune, ce se poate realiza în două modalităţi, respectiv:
- îndeplinirea unui act;
- participarea la luarea unei decizii.
! Sunt excluse din sfera elementului material actele sau deciziile care privesc emiterea, aprobarea
sau adoptarea actelor normative. Conform art. 301 alin. (2).
Condiţia ataşată elementului material: ca actul/ decizia să genereze un folos patrimonial fie în
favoarea funcţionarului, fie în favoarea unei persoane apropiate, dintre cele enumerate expres de
textul de lege.
Urmarea imediată: o stare de pericol pentru relaţiile de serviciu. Nu este necesară producerea
unei pagube, chiar dacă există condiţia ataşată elementului material – obţinerea unui folos.
Latura subiectivă: intenţie directă sau indirectă. Atenţie, pentru existenţa intenţiei trebuie să se
facă dovada că făptuitorul a cunoscut că actul sau decizia au adus un folos unei persoane dintre
cele prevăzute de text. Având în vedere sfera destul de largă a persoanelor şi a raporturilor cu
privire la care se aplică interdicţia, există în realitate posibilitatea ca subiectul activ să fie de
bună-credinţă. Gândiţi-vă la raporturile de muncă din ultimii cinci ani, la rudele sau afinii pe care
poate nu-i cunoaştem. S-ar putea să nu fie aşa simplu de depistat aceste situaţii de conflicte de
interese.
Forme: fapta se consumă în momentul în care s-a obţinut folosul patrimonial. Deşi nu este o
infracţiune de pagubă, avem această condiţie ataşată laturii obiective.
Tentativa: nu se pedepseşte.
Variante: o atenuată, prin raportare la art. 308 NCP.
Articolul 302 – Violarea secretului corespondenţei

Îşi are omologul în art. 195 din VCP, articol aflat în cadrul infracţiunilor contra libertăţii
persoanei. Faţă de VCP, avem alin. (6) de la art. 302, care a fost preluat parţial din Legea
19/1951 privind siguranţa naţională. Legea nouă este mai favorabilă.
Citiţi această infracţiune din manualul vechi.
Infracţiunile de fals – data viitoare
Cu privire la licenţă: în principiu, 20 de locuri – 10 criminologie, 10 la penal special. Acestea pot

fi ocupate şi de cei de la ID. Criteriile de anul trecut: note criminologie, penal general, special,
prezenţa şi activitatea la seminar. Decisiv – o discuţie individuală. Plus – tema la care ne-am
gândit şi cum ne-am gândit să o tratăm. Aşteptaţi-vă la întrebări pe temă!
CURS 10
Cursul 10
May 5, 2015
TITLUL VI – INFRACŢIUNILE DE FALS
Capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau alte valori
Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare
Capitolul III – Falsuri în înscrisuri (doar pe acesta îl vom trata la curs)
Articolul 320 – Falsul material în înscrisuri oficiale
Situaţii tranzitorii: corespondent în VCP art. 288. Cele două reglementări sunt aproape identice,
în NCP limita minimă este mai mare decât în Codul vechi, în sensul că aveam de la 6 luni la trei
ani în NCP, iar în VCP – 3 luni la trei ani pe alin. (1) şi 6 luni la 5 ani pe alin. (2). O altă
modificare priveşte varianta agravată, unde subiectul activ este funcţionarul public, faţă de
simplul funcţionar în Codul vechi. Se restrânge aria subiectului activ. O ultimă modificare – la
varianta agravată, unde apare ca sancţiune pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
VCP – legea mai favorabilă, sub toate aspectele.
Obiect juridic: relaţiile privind încrederea publică în înscrisurile oficiale.
Obiect material:suportul care conţine înscrisul oficial, dacă acesta este contrafăcut. Gândiţi-vă
spre exemplu la un formular de diplomă. Sau poate să fie înscrisul oficial însuşi - falsificare prin
alterare. Vezi 178 alin. (2) NCP – definiţia înscrisului oficial.
În conformitate cu alin. (3) al art. 320, sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele, sau
orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Subiecţii
Subiectul activ: în varianta tip nu este circumstanţiat. În varianta agravată – funcţionarul public
şi este vorba aici despre art. 175 NCP.
Subiectul pasiv: autoritatea publică, instituţia publică sau persoana juridică ce administrează sau
exploatează bunuri proprietate publică SAU persoana care exercită un serviciu de interes public
– art. 175 alin. (2).
Situaţie premisă: o stare de fapt sau de drept, care face necesară întocmirea unui înscris oficial.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune, care se poate prezenta în două modalităţi:
- contrafacere = confecţionarea în mod artificial a unui înscris, după modelul autenticului.

Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă, ci este suficient să existe un oarecare grad de
asemănare, care să creeze aparenţa originalului;
- alterare = modificarea unui înscris oficial, de aşa manieră, încât să i se confere aparenţa
altui conţinut.
! Diferenţa între contrafacere şi alterare, revenind la exemplul cu diploma. La contrafacere, pe un

suport identic sau chiar real, plăsmuiesc o diplomă pentru Ionel. Alterarea este pe o diplomă deja
completată în mod corect de funcţionarul respectiv, dar se modifică anumiţi parametri – modifică
o notă, de pildă.
Condiţie ataşată elementului material: ca înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce
consecinţe juridice, în cazul în care ar fi folosit. DAR pentru existenţa infracţiunii, nu e necesar
ca înscrisul să fie folosit, trebuie doar să fie susceptibil să producă efecte juridice.
Urmarea imediată: o stare de pericol cu privire la veridicitatea înscrisurilor oficiale.
Legătura de cauzalitate: direct, prin materialitatea faptei.
Latura subiectivă: intenţia, în ambele modalităţi, directă sau indirectă.
Forme: tentativa se pedepseşte, iar consumarea are loc în momentul în care se încheie acţiunea
de falsificare. DACĂ înscrisul este şi folosit ulterior, vom avea un concurs de infracţiuni cu uzul
de fals.
Variante: agravata de la alin. (2), unde singura caracteristică de dată de calitatea subiectului
activ.
Sancţiuni: au crescut limitele minime, iar la agravată apare o pedeapsă complementară.
În practică: întocmirea unei copii a unui act inexistent – infracţiunea de la art. 320. NU are
relevanţă dacă s-a falsificat actul original sau copia legalizată. Sunt înscrisuri oficiale actele
întocmite de organele de cercetare penală. De asemenea, reprezintă înscris oficial actul notarial –
putem avea aici un concurs cu falsul intelectual (când, pe lângă atestarea unor împrejurări
neadevărate, semnează un fals pentru martorul asistent).
Articolul 321 – Falsul intelectual
Situaţii tranzitorii: are corespondent art. 289 din VCP. Faţă de articolul corespondent, la 321 se
majorează limita minimă, şi din acest punct de vedere, VCP este lege mai favorabilă. O altă
modificare – apariţia funcţionarului public, în loc de funcţionar. Ceea ce iarăşi restrânge sfera
subiectului activ – şi din acest motiv, legea veche e mai favorabilă.
Obiect juridic: relaţiile privind încrederea în înscrisurile oficiale.
Obiect material: înscrisul oficial.
Subiecţii
Subiectul activ: doar funcţionarul public. Doar cel competent să întocmească actul oficial care
este falsificat.
Participaţia este posibilă, dar pentru existenţa coautoratului, este necesar ca toţi participanţii să
aibă competenţa cerută pentru întocmirea actului respectiv. De pildă, am un proces-verbal al unei
şedinţe de Senat şi acolo sunt mai multe persoane ce întocmesc actul.
Subiectul pasiv: unitatea de la care emană înscrisul falsificat.
Situaţie premisă: acea realitate preexistentă în legătură cu care înscrisul oficial constată diferite
date sau fapte, care pot fi ulterior utilizate în valorificare unor interese legitime.
Latura obiectivă
Elementul material: fie o acţiune, fie o omisiune. În privinţa variantei comisive, avem de-a face
cu o acţiune de atestare mincinoasă a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.
Varianta omisivă – omisiunea de a consemna, de a insera unele date sau împrejurări, care există
în realitate.
Cerinţe esenţiale adăugate elementului material:

- elementul material trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului de către
funcţionarul care avea această atribuţie;
- a doua cerinţă: ca faptele sau împrejurările necorespunzătoare adevărului sau datele ori
împrejurările omise să se refere la acea situaţie de fapt pentru a cărei constatare se încheie
înscrisul;
- atestarea mincinoasă ori omisiunea să fie producătoare de consecinţe juridice.
Urmarea imediată: crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite.
Legătura de cauzalitate: rezultă în mod direct.
Latura subiectivă: vinovăţia sub forma intenţiei, directă sau indirectă.
Forme: tentativa este posibilă şi se pedepseşte, consumarea are loc în momentul în care înscrisul
al cărui conţinut a fost alterat, este perfectat, încheiat.
Sancţiuni: sporire a minimului special.

Articolul 322 – Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
Situaţii tranzitorii: VCP art. 290. Modificare majoră: în privinţa elementului material. 290 se
raporta doar la falsul material în înscrisuri oficiale. 322 se raportează şi la falsul intelectual. O
altă modificare e legată de modificarea pedepselor – majorarea limitelor, iar Codul vechi e lege
mai favorabilă.
Obiect juridic: special: se protejează relaţiile privind încrederea în veridicitatea înscrisurilor sub
semnătură privată folosite. Sigur, obiectul juridic generic e comun – încrederea în înscrisurile
producătoare de consecinţe juridice.
Obiect material: înscrisurile sub semnătură privată.
Subiecţii
Subiectul activ: nu este circumstanţiat. Participaţia penală – posibilă sub toate formele, inclusiv
coautoratul.
Subiectul pasiv: principal – statul. Adiacent – persoana împotriva căreia este folosit respectivul
înscris.
Situaţie premisă: o stare de fapt sau de drept împotriva căreia urmează să fie folosit înscrisul.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune, respectiv aceea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată,
fie în variantele prevăzute de art. 320 (contrafacerea sau alterarea), fie în modalităţile prevăzute
de art. 321 (atestarea nereală a unor împrejurări sau omisiunea de a insera nişte fapte sau
împrejurări reale).
Cerinţă esenţială: ca înscrisul să fie folosit de autorul falsului sau să fie încredinţat spre folosire
altei persoane. ! DACĂ autorul falsului foloseşte el însuşi înscrisul, voi avea doar art. 322, nu şi
uz de fals.
Dacă înscrisul sub semnătură privată e autentificat, el devine oficial şi de aceea, folosirea lui
după autentificare reprezintă infracţiunea de la art. 320.
Latura subiectivă: intenţie directă sau indirectă (după părerea prof. Cioclei!). Există şi părerea că
ar fi doar intenţie directă – nu cred că este corect, pentru că acel scop e o cerinţă a laturii
obiective, chiar dacă se răsfrânge şi asupra laturii subiective. Nu transformă intenţia.
Forme: tentativa este incriminată şi există tentativă, atunci când a început acţiunea de folosirea a
înscrisului de către autor SAU atunci când a început acţiunea de încredinţare spre folosire altei
persoane, dar aceste acţiuni au fost întrerupte sau au rămas fără rezultat. Consumarea – când se
creează o stare de pericol (în momentul folosirii înscrisului sau în momentul încredinţării lui spre
folosire).
Sancţiuni: majorarea limitelor de pedeapsă.
Uzul de fals – articolul 323
Situaţii tranzitorii: 291 VCP corespondent. Singura diferenţă faţă de VCP – apariţia amenzii ca
sancţiune alternativă, pentru uzul de fals în cazul înscrisului oficial. Pentru această variantă,
legea nouă e mai favorabilă. Pentru varianta înscrisului sub semnătură privată, limitele sunt
identice, dar dacă se optează pentru pedeapsa amenzii, VCP e mai favorabil.
Obiect juridic: ! infracţiune derivată, ca atare obiectul juridic special diferă, după cum uzul
priveşte un înscris oficial sau unul sub semnătură privată, obiectul juridic fiind similar cu cel al
infracţiunii din care provine înscrisul fals.
Obiect material: înscrisul fals – fie că e oficial, fie că e sub semnătură privată.
Subiecţii
Subiectul activ: orice persoană (necircumstanţiat). Dacă e vorba de un înscris sub semnătură
privată, autor al infracţiunii de uz NU poate fi autorul falsului. Dacă e vorba de un înscris oficial,
pot avea un concurs de infracţiuni.
Subiectul pasiv: coincide cu cel al infracţiunii de bază.
Situaţia premisă: fiind o infracţiune derivată – preexistenţa unei infracţiuni de fals, capabilă să
producă consecinţe juridice.
Latura obiectivă
Elementul material: o acţiune – de folosire a unui înscris fals. Simpla deţinere în vederea unei
folosiri eventuale NU reprezintă infracţiune.
Existenţa acestei infracţiuni este condiţionată de folosirea efectivă a înscrisului. Şi aici, înscrisul
trebuie să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice, dar nu este necesar ca o asemenea
consecinţă să se producă efectiv.
Condiţie a laturii obiective: ca folosirea să se facă în vederea producerii de consecinţe juridice.

Atenţie, avem de-a face cu o condiţie a laturii obiective, cu o prelungire a folosirii. Exemplu:
dacă am un înscris oficial fals şi îmi fac din el o bărcuţă de hârtie, îl folosesc, dar nu produc
efecte juridice.
Latura subiectivă: vinovăţia sub forma intenţiei – în ambele modalităţi, directă sau indirectă.
Condiţie a laturii subiective: scopul producerii de consecinţe juridice, dar NU califică intenţia.
Forme: tentativa nu se pedepseşte. Consumarea - chiar în momentul folosirii, nu are imporanţă

dacă s-au produs sau nu consecinţe juridice şi când anume eventual s-au produs.
CURS12
Cursul 12 (ultimul :( )
Titlul VII – Infracţiuni contra siguranţei publice

Articolul 334 – Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat
Această infracţiune a fost preluată din art. 85 din OG 195/20002. Ca diferenţă, a fost introdusă
amenda ca pedeapsă alternativă. Legea mai favorabilă este NCP.
Obiect juridic: relaţiile privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii a căror bună
derulare presupune respectarea unui set de reguli prevăzute în legea specială – OG 195/2002.
Subiecţii
Subiectul activ: necircumstanţiat. În funcţie de modalitatea elementului material, avem două
situaţii distincte. Pentru conducerea şi pentru tractarea unei remorci – subiectul activ nu poate fi
decât persoană fizică. Pentru punerea în circulaţie – poate fi şi o persoană juridică, respectiv cea
care are dreptul să dispună de vehiculul respectiv.
Participaţia: la conducerea sau tractarea pe drumuri publice NU putem avea coautorat. O altă
particularitate din punct de vedere al participaţiei – în unele cazuri, este posibil ca instigarea sau
complicitatea să fie incriminate distinct, prin punerea în circulaţie. O instigare, de pildă, va fi
punere în circulaţie.
Situaţie premisă: în cazul acestor infracţiuni. Fiecare dintre alineate reprezintă practic o
infracţiune distinctă sau variante speciale ale infracţiunii. De pildă, pe alin. (1), situaţia premisă e
existenţa unui autovehicul sau tramvai neînregistrat potrivit legii. La alin. (2) – existenţa unui
autovehicul/ tramvai având un număr fals de înmatriculare sau înregistrare. La alin. (3) e vorba
de o remorcă neînmatriculată sau cu număr fals. Diferită e situaţia la alin. (4), unde e vorba de
autovehicule sau remorci ale căror plăcuţe cu număr au fost retrase, fie e vorba de înmatricularea
în alt stat, neavând drept de circulaţie în România.
În legătură cu înmatricularea/ înregistrarea etc: înmatricularea şi înregistrarea unui autovehicul

sau tramvai se face în condiţiile ordonanţei şi ne aflăm în situaţia premisă când nu sunt respectate
condiţiile. Probleme în legătură cu falsificarea numărului. Diferenţa dintre această ipoteză şi
aceea în care certificatul de înmatriculare provizoriu expiră – dacă e sau nu tot număr fals. Pentru
număr fals, avem mai multe ipoteze: fie se confecţionează un număr care se aplică la un vehicul,
un număr care poate sau nu exista în evidenţele poliţiei rutiere, dar care nu aparţine vehiculului
respectiv. Altă variantă ar fi modificarea prin ştergere sau adăugare a unei plăcuţe deja existente
şi care iese în evidenţă. Tot număr fals: când folosesc o placă de înmatriculare existentă în baza
de date, dar folosită la un alt vehicul: o iau şi o mut pur şi simplu la un alt vehicul.
Problema plăcuţei provizorii care expiră şi se circulă în continuare cu acea placă. Soluţii
divergente – s-a mers fie pe alin. (1), că vehiculul era neînmatriculat, fie că numărul ar fi fals,
nemaifiind înregistrat. S-a dat şi un RIL, care spunea că ne încadrăm pe alin. (1) – conducerea
unui autovehicul neînmatriculat.
Latura obiectivă
Elementul material: diferă de la o variantă la alta, dar practic avem: fie punere în circulaţie, fie
conducere pe drumurile publice la alin. (1) şi (2), fie tractarea unei remorci la alin. (3), fie din
nou, conducerea sau tractarea la alin. (4).
 Punerea în circulaţie = îndemnul sau acordul, dat de o persoană care poate să decidă în
acest sens (persoană fizică sau juridică), pentru ca un vehicul din cele indicate de text să
fie utilizat efectiv pe un drum public, deşi nu respectă condiţiile, formalităţile legale de
înmatriculare.
 Conducerea = acea acţiune prin care se asigură manevrarea mecanismelor care determină
deplasarea autovehiculului – acele manevre directe asupra vehiculului, care permit
deplasarea acestuia.
Condiţie ataşată elementului material: ca tractarea etc să se realizeze pe drumurile publice.
Noţiunea de drum public este definită prin art. 6 pct. 14 din OG 195/2002. În principiu, e vorba
de drumul deschis circulaţiei rutiere sau pietonale. În sensul textului de lege, jurisprudenţa a
stabilit că este drum public, spre exemplu, inclusiv aleea din faţa blocului, care are o singură
bandă de deplasare, sau trotuarul – el fiind deschis circulaţiei pietonale. Dimpotrivă, s-a stabilit
că NU este drum public parcarea unui supermarket, în măsura în care se circulă după ora de
închidere a parcării respective. Ca atare, nu ar mai fi un drum deschis circulaţiei publice. Eu am
rezerve. Dacă s-ar putea asigura o închidere totală a spaţiului, da. Dacă nu, şi prin spaţiu pot
circula maşini ce nu au neapărat ca scop deplasarea la supermarket – situaţia e discutabilă şi aş
merge pe varianta că e drum public. Mă gândesc de pildă la spaţiul din mall-ul de la Băneasa,
unde parcarea nu e niciodată închisă şi multe persoane folosesc respectiva cale pentru a scurta
drumul spre locuinţă.
Noţiunea de vehicul se regăseşte în art. 6 din OG. Ca şi noţiunea de autovehicul sau tramvai.
Autovehiculul e acel vehicul care are capacitatea de autopropulsare – are un motor propriu prin
care se realizează deplasarea. Tramvaiul e vehicul, nu autovehicul. De aceea e tratat separat în
unele texte. Spre deosebire de autovehicul, în categoria de vehicul intră atât mecanisme care se
autopropulsează, dar şi care nu se autopropulsează, iar diferenţa majoră e că vehiculele, de
regulă, sunt acele mijloace de transport care nu se folosesc pe drumurile publice decât în mod
accidental – escavatoare, tractoare agricole etc.
Latura subiectivă: fapta se comite cu intenţie, directă şi indirectă.

Forme: fapta se consumă în mod diferenţiat, după modalitatea elementului material. Fie la
momentul punerii în circulaţie, fie la momentul conducerii pe drumul public, fie la momentul
tractării. Reţinem aici, NU are relevanţă durata deplasării. Adică, poate fi şi o deplasare extrem
de scurtă. Dacă e pe drum public, fapta se consumă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Variante: practic, avem variante de sine stătătoare sau infracţiuni diferite pentru fiecare alineat în
parte. Legat de acest aspect, sigur că dacă e vorba despre acelaşi vehicul, punerea în circulaţie şi
conducerea, dacă e realizată de aceeaşi persoană, reprezintă o singură infracţiune. Pot avea un
concurs de infracţiuni între conducere şi tractarea unei remorci, dacă sunt realizate elementele
infracţiunii – nici remorca nu e înregistrată, nici vehiculul nu e înregistrat.
Articolul 335 – Conducerea unui vehicul fără permis
Articolul 335 are drept corespondent în legea specială art. 86 din OG 195. În mare,
reglementarea e aceeaşi. Inclusiv la nivelul pedepselor. Nu putem avea, deci, situaţii tranzitorii.
Obiect juridic: acelaşi ca la art. 334.
Subiecţii
Subiectul activ: necircumstanţiat. În varianta conducerii, alin. (1) şi (2), subiect activ nu poate fi
decât persoană fizică. La încredinţarea vehiculului, poate fi antrenată şi răspunderea persoanei
juridice.
Latura obiectivă
Elementul material: la alin. (1) – conducerea unui autovehicul ori tramvai, de către o persoană
care nu posedă permis de conducere. Aceeaşi condiţie a elementului material: conducerea să aibă
loc pe un drum public.
Permisul de conducere se obţine în baza dispoziţiilor prevăzute de aceeaşi OG.
Forme: tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul conducerii autovehiculului pe

drumul public, indiferent de durata acestei acţiuni.
Latura subiectivă: intenţie directă sau indirectă.

S-a pus problema în practică dacă eliberarea unui permis în care e menţionat greşit numele
conducătorului e un permis fals. NU. E vorba de neîndeplinirea condiţiei ataşate elementului
obiectiv, pentru că în realitate permisul există. Eroarea autorităţilor nu are legătură cu existenţa
permisului în sine.
Variante: la alin. (2) o atenuată – e vorba de conducerea unui vehicul, deci sfera de aplicare se
lărgeşte, în sensul că şi acele vehicule care nu sunt propulsate intră în această variante. Aici, voi
avea variantă atenuată. Chiar dacă persoana nu posedă pur şi simplu permis. Intră aici, şi nu în
primul alineat, şi cei ce conduc autovehicule având permisul suspendat/anulat etc.
Specificul aceste variante e dat de faptul că ea se poate realiza prin inexistenţa permisului
corespunzător, iar aici trebuie să facem legătura cu vehiculul. Dacă un deţinător de permis
categoria B conduce o macara sau un tractor pe drumul public, neavând permisul de categoria
respectivă, se încadrează aici. Problema mare care se pune la acest alineat este legată de
retragerea/anularea/suspendarea dreptului de a conduce, având în vedere că de multe ori,
retragerea etc nu se face în mod fizic, ci poate să se facă şi fără a fi ridicat permisul în momentul
în care s-a comis o contravenţie. De pildă, depăşirea numărului de 15 puncte, care duce automat
la suspendarea permisului. Dacă aceste contravenţii nu se constată nemijlocit, există obligaţia
comunicării conducătorului auto, a faptului că permisul a fost suspendat. Dacă această
comunicare nu există, nu pot reţine infracţiunea. Pot merge pe latură subiectivă – intenţia – omul
nu a ştiut că are permisul suspendat.
Tot cu privire la latura subiectivă, valabil şi pentru alin. (1) – decizii în care conducătorul auto
transportă de urgenţă o persoană aflată într-o stare fizică gravă (accident etc). Au existat speţe în
care s-a mers pe ideea că nici pe latură subiectivă nu se poate absolvi conducătorul şi nici nu
poate invoca starea de necesitate. Într-o speţă era vorba de o persoană bătrână şi bolnavă ce
trebuia transportată, iar în altă situaţia, de o persoană căreia i s-a făcut rău în discotecă şi a fost
transportată la spital de un prieten cu permisul suspendat. Aici, având în vedere situaţia, s-a mers
pe această idee. DAR dacă există o urgenţă – problemă de viaţă şi de moarte, ne aflăm în
prezenţa unei cauze justificative.
La alin. (3) - o agravată. Poate fi tratată şi ca o variantă specială, deoarece observaţi că diferă
elementul material, pentru că aici e vorba de încredinţarea unui vehicul pentru a fi condus, când
cel care îl încredinţează ştie că persoana nu îndeplineşte condiţiile pentru a conduce vehicului,
ori se află sub influenţa unor substanţe psihoactive.
Articolul 336 – Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
Această infracţiune are drept corespondent art. 87 din OG 195/2002. Există o modificare
esenţială – în NCP, faţă de vechea reglementare, starea de îmbibaţie alcoolică peste limita legală
(0,80 g/l) se stabilea în funcţie de momentul conducerii autovehiculului. Marea modificare a
noului text se referă că această îmbibaţie alcoolică trebuie stabilită la momentul prelevării
mostrelor biologice.
În privinţa situaţiilor tranzitorii, pentru alin. (1) şi (2), NCP e mai favorabil, pentru că apare şi
varianta amenzii alternativ, iar în privinţa alin. (3), pedepsele sunt identice şi practic nu vorbim
de situaţii tranzitorii.
Revenind la modificarea majoră de care vă vorbeam, în Comisia pentru NCP s-a vorbit mult de
această modificare, au existat multe ezitări, ne-am consultat inclusiv cu experţii IML. Situaţia de
pe vechea reglementare devenise de netolerat. În toate dosarele cu conducere sub influenţa
alcoolului, se ajunsese ca în 90% din cazuri, persoana să nu poată fi trimisă în judecată sau chiar
dacă era trimisă, se făcea un calcul în faţa instanţei şi mereu reieşea o situaţie sub limita legală. A
te raporta la momentul conducerii = a face un calcul retroactiv al alcoolemiei. El se făcea aşa: se
lua o probă la un anumit moment, după care, la un anumit interval se lua o altă probă, pentur a se
vedea gradul de absorbţie şi gradul de dezintoxicare. Uneori, nu se lua cea de-a doua probă şi se
rămânea la una singură, dar inevitabil, întotdeauna, pentru că momentul respectiv nu era
considerat momentul săvârşirii faptei, trebuia să se facă un calcul retroactiv, care calcul se făcea
pe baza declaraţiilor persoanei respective. Toate aceste date erau puse într-o formulă care lua în
calcul şi detalii anatomice ale persoanei – vârstă, greutate- şi rezulta o expertiză care putea fi
reprezentată şi într-o curbă grafică (a alcoolemiei). Sigur că exista şi ipoteza, dar foarte rar
întâlnită, când de la momentul consumării nu trecea mult timp. Dar în general, reieşea un nivel al
alcoolemiei foarte mic. Se ajunsese la un blocaj în aceste dosar. Astfel că, de comun acord cu cei
de la IML, pentru a debloca situaţia, în Cod s-a trecut la momentul prelevării mostrelor
biologice.
În practică, deşi nu era nevoie, au continuat să se ia două probe se sânge. A existat problema –
care probă e relevantă. La primul dosar apărut, s-a pus întrebare prealabilă. Răspunsul a fost –
momentul primei recoltări. Numai că, cum noi am anticipat oarecum, acest text, pe acest motiv,
a fost atacat la Curtea Constituţională, textul devenind imprevizibil, încălcându-se principiul
legalităţii – vezi Doamne, omul nu ştie cum să bea şi cât să bea, se spune că momentul comiterii
faptei este deplasat la un moment ulterior - momentul recoltării probelor. Prin Decizia sa, Curtea
Constituţională a stabilit că acest text este neconstituţional, mai exact prevederea la momentul
prelevării mostrelor biologice, astfel că ea nu mai e în vigoare.
Care e situaţia actuală? Nu se întâmplă nimic foarte grav, ci se revine pur şi simplu la situaţia
anterioară... Ce se va întâmpla? Se va continua cu acea celebră calculare a curbei alcoolemiei,
ceea ce e minunat din punct de vedere al inculpaţilor. DACĂ se combină o asemenea infracţiune
cu o ucidere din culpă, rudele victimelor nu vor fi prea vesele.
Având în vedere această Decizie a Curţii Constituţionale, lucrurile revin la situaţia anterioară,
inclusiv din punct de vedere al jurisprudenţei. Cred, totuşi, că într-un fel sau altul, aici ar trebui
să intervină o modificare legislativă, altminteri se va ajunge la acelaşi blocaj.
Articolul 337 – Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (îl luaţi din
comentariul la Cod sau orice alt curs)
Articolul 338 – Părăsirea locului accidentului (idem)
Art. 339, art. 340 şi art. 341 NU intră la examen.
Nu vom da la examen abandonul de familie, bigamia sau incestul.
Data viitoare nu ne vedem. Succes la examen!

Cursul 2 Penal

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 2 Penal

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Penal special II, V.

Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

Articolul 266 – Nedenunţarea

Nu se poate reţine coautorat, deoarece există o obligaţie individuală a fiecărei persoane de a

Legătura de cauzalitate: ex re, rezultă din materialitatea faptei (infracţiune de pericol).

În privinţa formelor, fapta se consumă în momentul în care expiră termenul rezonabil şi ne

Tentativa nu este posibilă.

Observăm că avem două cauze de nepedepsire:

Nu există probleme de procedură.

Pedepsele sunt în limite normale.

Articolul 267 – Omisiunea sesizării

Obiect material: nu există.

Şi la această infracţiune avem o situaţie premisă – existenţa unei infracţiuni în legătură cu

Intră în această categorie şi infracţiunile de serviciu ca atare, dar şi infracţiunile în legătură cu

Urmarea imediată: o stare de pericol.

Legătura de cauzalitate: rezultă ex re.

Tentativa nu este posibilă.

Variante: o atenuată (forma de vinovăţie diferită – culpa).

Procedura: e valabilă procedura comună.

Sancţiuni: nu avem de făcut comentarii – sancţiuni normale: închisoarea alternativ cu amenda.

Articolul 268 – inducerea în eroare a organelor judiciare

Obiectul juridic secundar: drepturile şi libertăţile persoanei, eventual învinuită pe nedrept.

Obiectul material: nu avem.

Atenţie: la varianta agravată, probele nereale nu reprezintă obiectul material al infracţiunii, ci

Nu avem inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă o persoană se autoînvinuieşte mincinos

! Necesitatea ca sesizarea să se refere la o faptă penală. În ipoteza în care sesizarea se referă la o

Latura subiectivă: intenţie directă şi indirectă.

Forme: tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă diferenţiat, în funcţie de variante, fie în

! Cauză de nepedepsire: recunoaşterea denunţului nereal, ce trebuie să intervină înainte de

Articolul 269 – Favorizarea făptuitorului

Corespondent în VCP - art. 264 (Favorizarea infractorului). Dincolo de această modificare în

Nu avem nici în acest caz obiect material.

Subiectul activ: necircumstanţiat.

Participaţia: posibilă în toate formele.

Subiectul pasiv: organul judiciar a cărui activitate este perturbată.

Urmarea imediată: este o stare de pericol.

Legătura de cauzalitate: rezultă direct.

Forme: fapta se consumă în momentul realizării elementului material.

Tentativa: nu este pedepsită.

Variante: avem doar varianta tip.

Nu sunt chestiuni de procedură deosebite.

Cauză de nepedepsire la alin. (3).

Infracţiuni contra justiţiei

Obiectul juridic principal: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei penale.

Legătura de cauzalitate: ex re.

Latura subiectivă: în actuala configuraţie şi plasa în structura codului, infracţiunea se comite cu

Cauză de nepedepsire în alin. (3), care se referă la membrul de familie.

Obstrucţionarea justiţiei – art. 271

Influenţarea declaraţiilor – art. 272

Obiectul juridic: relaţiile privind justiţia în general.

Obiect material: nu avem.

Subiectul activ: necircumstanţiat.

Elementul material: acţiunea de încercare de a determina sau de determinare a unei persoane,

Urmarea imediată: o stare de pericol.

Legătura de cauzalitate: ex re.

Latura subiectivă: intenţie în ambele modalităţi.

Procedura este normală.

În alin. (2) o cauză care exclude infracţiunea.

Mărturia mincinoasă – art. 273

Obiect material: nu avem.

Urmarea imediată: stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

Legătura de cauzalitate: ex re.

Latura subiectivă: intenţia, în ambele modalităţi – directă şi indirectă. Trebuie stabilită cu