Efectul profesor

Rolul dascălului este acela de a forma și de a educa elevul, însă în mod

involuntar profesorul săvârșește anumite greșeli care au efect negativ pe termen mediu
sau lung asupra elevului, în astfel de situații apare didactogenia. Didactogenia este
ansamblul de tulburări psihologice și psihosomatice provocate la elevi de unele cadre
didactice. (Norbert Sillamy, 1996, citat de Poenaru R., Sava F).

Cauzele didactogeniilor sunt multiple, printre acestea se enumeră:

o lipsa unei atitudini calde, pline de omenie și respect a educatorilor față de elevi;
o lipsa unei atitudini controlate, aspect ce poate crea condiții pentru apariția
nevrozelor la copii;
o lipsa tactului pedagogic, aspect ce conduce la întelegerea eronată a adevăratului
sens al profesiunii de educator, cu efecte nocive asupra dezvoltării elevilor.
Personalitatea profesorului și cea a elevului sunt principalele elemente ce
condiționează tactul pedagogic;
o necunoașterea tehnicilor și cunoștiințelor psihopedagogice necesare pentru a
lucra cu copiii, necunoașterea obligațiilor profesionale ce decurg din profesiunea
de educator;
o egocentrismul, care se referă la lipsa capacității empatice;
Însă aceste didactogenii pot fi prevenite de către profesori prin autoreglare.
Profesorului trebuie să își păstreze echilibrul spiritual, să îl privească pe elev ca pe un
partener de dialog argumentativ, astfel va putea să vină în întâmpinarea trebuințelor
emoșionale ale elevului. (Poenaru R., Sava F).
Există o multitudine de aspecte ce pot interveni în apariția didactogeniei. Pot da
naștere unor didactogenii o serie de acte ale profesorilor, dar cunoaașterea acestora
poate orienta activitatea și direcționa lupta împotriva lor. După rolul pe care educatorul îl
are în determinarea lor, aceste greșeli pot fi grupate în directe și indirecte. Sunt directe,
deoarece rolul principal în declanșarea lor îl are cadrul didactic. Cele indirecte pot fi
considerate acelea în a cărei apariție, profesorul are un rol cu totul redus.
Cele directe pot fi clasificate în:
o didactogenii datorate personalității profesorului:
 caracterul profesorului: este lipsit de scrupule, de principialitate, este lipsit
de caracter, răzbunător, perfid, își bate joc de elevi, îi ironizează, îi
umilește;
 temperamentul profesorului: irascibil, impulsiv, violent, nerăbdător,
neatent, capricios;
o didactogenii datorate exercitării inadecvate de către dascăl a rolului ce îi revine:
 datorate aprecierii și relaționării greșite a profesorului cu elevii: este
distant cu ei, se paortă excesiv de autoritar, nu apreciază corect elevii, le
arată doar defectele, nu manifestă înțelegere față de ei, impune doar
punctul său de vedere, etc;
 datorate unei pregătiri profesionale inadecvate: nu stăpânește disciplina
de învățământ, acordă mai multe sancțiuni decît recompense, consideră
drept prioritar obiectul săi de studiu în comparație cu alte discipline,
solicită insuficient elevul, sau din contră îl solicită mai mult decât
posibilitățile sale, nerecunoașterea obligațiilor profesionale.
Alte situații cu potențial crescut didactogen ce vizează profesorul, se datorează
anumitor motive cum ar fi: indispoziția de moment, suprasolicitarea, oboseala, boala,
problemele de familie, greutăți și griji, experiență pedagogică redusă, numarul mare de
sarcini și îndatoriri, predarea de către un profesor a unei discipline pentru care nu
posedă studii corespunzătoare.
Totuși trebuie remarcat că, apariția didactogeniei se datorează și elevilor
(indiferența acestora față de muncă, pregătirea insuficentă a lecțiilor, rezultatele slabe la
învățătură, atitudinea nepoliticoasă, indisciplina, neatenția la cursuri, lenea, nivelul
redus de inteligență, lipsa de interes, etc), părinților (educația necorespunzătoare
primită în familie, indiferența, lipsa de interes a părinților față de elev, etc), conducerii
școlii (relații necorespunzătoare cu consiliul profesoral, atitudinea necorespunzătoare a
conducerii școlii față de profesor).
 Profesorii fac unele atribuiri cu privire la comportamentele elevilor, astfel în
planul succesului sau eșecului unei persoane, au fost evidențiate patru tipuri de atribuiri.
Acestea sunt:

 abilitatea - o atribuire internă, stabilă, dar necontrolabilă, ea fiind determinată,

mai degrabă, de calităţile native ale fiecărei persoane;
 efortul - o atribuire internă, dar instabilă şi controlabilă, fiind responsabilitatea
fiecărei persoane de a depune efortul cuvenit pentru reuşita unei sarcini;
 dificultatea sarcinii - o atribuire externă individului, stabilă şi necontrolabilă, ea
fiind impusă de o situaţie obiectivă sau de o sursă terță
 circumstanțele - atribuiri externe, instabile şi necontrolabile.

Bibliografie: