Sunteți pe pagina 1din 4

5. DOCTRINELE POLITICE ÎN PERIOADA REVOLUŢIEI ENGLEZE DIN SEC. XVII.

(Bacon,
Hobbes,Locke)

11.1. Ideologia politică a revoluţiei engleze

Revoluţia engleză (săvârşită în două etape – „Marea Revoluţie” din 1642–1649 şi „Revoluţia Victorioasă” din
1688–1689) a marcat începutul prăbuşirii societăţii medievale în Europa şi triumfului societăţii moderne.
Specificul revoluţiei engleze a fost determinat de caracterul dezvoltării politice a Angliei.

Ea este ultima mişcare revoluţionară din Europa, care s-a desfăşurat sub lozinci religioase. Lupta cu vechiul
regim a fost îndreptată împotriva ideologiei lui, care era exprimată de Biserica anglicană. Revoluţionarii s-au
pronunţat ca reformatori ai Bisericii – puritani (adversarii regelui). Existau două curente ale puritanismului:
prezbiterienii (moderat) şi independenţii (radical).

Evenimentele din anii 1688–1689 au fost numite în istoriografia britanică „Glorioasa Revoluţie”, ele
constituind un epilog al revoluţiei engleze, realizat prin compromisul între burghezie, care a avut din acel
moment acces la puterea politică, şi noua nobilime. Deoarece evenimentele au decurs fără vărsare de sânge,
această denumire a fost acceptată de mulţi istorici occidentali. Ca urmare, începe perioada triumfului
parlamentarismului englez. Marea Britanie devine un model al monarhiei constituţionale.

Revoluţia a asigurat burgheziei libertatea completă, a curăţat calea revoluţiei industriale din sec. al XVIII-
lea. În domeniul politic ea a asigurat trecerea de la monarhia absolută medievală la cea burgheză din epoca
modernă. De asemenea, a deschis calea cuceririlor coloniale. Principiile revoluţiei engleze au exercitat o influenţă
puternică asupra luptei pentru modernizare în alte ţări europene.

În cursul revoluţiei engleze s-au afirmat câteva puncte de vedere, care promovau ideea contractualistă.

E vorba în primul rând de exponenţii taberei revoluţionare, cum a fost partidul sau mişcarea independenţilor,
reprezentat de cunoscutul poet John Milton (1610–1674), autorul Paradisului pierdut, dar şi al multor pamflete
politice. Astfel, el opunea teoria contractualistă a originii statului concepţiilor feudal-teologice, subliniind interesul
general ca mobil fundamental al apariţiei acestuia. Din teoria contractului el deducea obligaţia regelui de a da
socoteală în faţa poporului, subliniind că poporul poate oricând să destituie pe guvernanţii care nu respectă
contractul.

Din acelaşi „partid” face parte şi Algernon Sidney (1622–1683), care din teoria contractualistă a originii statului el
trage concluzii în favoarea principiilor democratice, declarând că oamenii, instituind puterea de stat îşi limitează
libertatea doar în măsura în care e necesar pentru folosul general şi că păstrează pentru ei dreptul de a institui şi
răsturna guvernul. Revoluţia, adică răscoala generală a poporului împotriva monarhului, este considerată pe deplin
legitimă în condiţiile în care monarhul încalcă contractul.

11.2. Francis Bacon şi societatea ideală sau „Veacul de aur”


Francis Bacon (1561–1626/1629) a fost un filosof englez şi gânditor politic (nu trebuie confundat cu pictorul
Francis Bacon, 1909–1992, sau cu filosoful Roger Bacon, 1214–1294), om de stat, cel mai de seamă gânditor al
Renaşterii engleze. Este cunoscut prin aforisme celebre: Ştiinţa înseamnă putere; Oamenii nu pot stăpâni natura
decât supunându-se legilor ei; A cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze; Cititul îl face pe om
deplin, vorbirea îl face prompt, iar scrisul îl face exact ş.a. care exprimă plastic spiritul epocii.

Bacon a scris mai multe lucrări filosofice, dar şi o utopie neterminată, Noua Atlantidă (1617). El imaginează o
societate organizată pe baze raţionale, ştiinţifice, dar în care erau menţinute diferenţieri de clasă, inclusiv clasa
dominantă şi deci proprietatea privată. În roman se descrie o societate utopică pe coasta de vest a Americii.
Niciuna din scrierile lui Bacon nu ne-a oferit într-un spaţiu aşa de scurt o imagine atât de vie asupra
preferinţelor şi aspiraţiilor politice ale autorului aşa cum o face acest fragment, parte a unui plan grandios de
organizare a unui stat.

Astfel, în Eseuri de morală, economie şi politică (1597) se observă necesitatea unui stat centralizat puternic,
capabil să asigure şi să apere interesele burgheziei în dezvoltare. În altă lucrare a sa, Eseuri sau sfaturi civile şi
morale, gânditorul englez se referă la politica pe care trebuie să o probeze acest stat, la respingerea tuturor
nedreptăţilor sociale, explicate de autor prin prezenţa abuzurilor, exagerărilor şi privilegiilor feudale şi nobiliare.
Iar cauza şi motivul răzvrătirilor sunt inovaţiile mari şi bruşte în chestiunile religioase, mărirea impozitelor,
schimbarea de legi şi obiceiuri, infracţiunile legate de privilegii ş.a.

În fine, dacă concepţia filosofică a lui Bacon este de o mare valoare, atunci în problematica politologică găsim idei
îndrăzneţe, dar şi unele teze retrograde (faţă de popor, de războaie), care, de altfel, reflectau situaţia reală a
societăţii engleze din sec. XVI–XVII.

11.3. Thomas Hobbes şi teoria sa despre drept şi despre stat

Thomas Hobbes (1588–1679) a fost un filosof materialist englez, secretarul lui Francis Bacon şi continuatorul
filosofiei lui. Principalele opere filosofice şi politice ale Hobbes sunt: Despre cetăţean (1642), Despre corp (1655),
Despre om (1658), Elementele dreptului natural şi politic (1640) şi Leviathan sau materia, forma şi puterea unui
stat ecleziastic şi civil (1651/1652). Sistemul filosofic al autorului este scris în formă de trilogie, cuprinzând trei
mari sfere de cercetare: cercetarea naturii (Despre corp), a omului (Despre om) şi a statului (Despre cetăţean şi
Leviathan).

Leviathan, nume luat din Cartea lui Iov, este un uriaş care ţine într-o mână cârja papală, în cealaltă sabia, reunind
spiritualul cu temporarul şi al cărui corp este alcătuit din omuleţi alipiţi. Statul-Leviathan (monstru biblic, dragon al
haosului, simbol al forţei, Dumnezeu nemuritor), portretizat astfel, se bazează pe contractul care leagă toţi oamenii
între ei şi îi supune în totalitate. Ideile de bază ale Leviathanului, capodoperă a gândirii sale politice, pot fi
sintetizate astfel: starea naturală a omului este cea de „război al fiecăruia împotriva fiecăruia”.

Concepţiile materialist-mecaniciste ale lui Hobbes domină şi în doctrina sa despre stat. Referindu-se la
contractul social, el prezintă apariţia şi activitatea statului ca efect al voinţei, manifestată de toţi cetăţenii lui
prin însăşi constituirea sa. Totuşi statele însele, în relaţiile lor reciproce, se află în continuare în stare naturală; ele
nu se supun niciunor norme de drept pozitiv.

El concepe statul ca un mare mecanism care s-a format ca rezultat al ciocnirii intereselor şi pasiunilor
umane. Ca şi Grotius, Hobbes încearcă să cerceteze în primul rând natura omului luată în abstract şi din ea
să deducă ceea ce reprezintă statul.

El nu e de acord cu Grotius care afirmase că de la natură omului îi e proprie tendinţa spre comunitate, ci
consideră că teama şi nu instinctul de convieţuire generează societatea, pentru că omul de la natură e egoist în
esenţa sa. Aşadar, tendinţele egoiste şi teama caracterizează omul în starea naturală.

Pentru Thomas Hobbes, la fel ca şi pentru Hugo Grotius, contractul social reprezintă mijlocul instituirii şi
menţinerii vieţii sociale paşnice. Spre deosebire de doctrinarul olandez, Hobbes afirmă un conţinut exact şi
predeterminat al contractului social. Esenţa contractului social pentru gânditorului englez constă în
subordonarea necondiţionată a omului în raport cu puterea statului. Această subordonare se realizează şi
atunci când relaţiile social-politice şi juridice aduc fiecărui cetăţean şi societăţii în ansamblu doar dezavantaje. Prin
această ultimă idee, Hobbes se manifestă în calitate de reprezentant al absolutismului.
Scopul statului, bazat pe această doctrină, este instituirea şi menţinerea relaţiilor paşnice dintre oameni.
Acest scop poate fi atins, după părerea doctrinarului englez, prin intermediul unei puteri neîngrădite. Simbol al
acestei concepţii a statului este Leviathanul.

Statul este o creaţie artificială (umană), instituită în calitate de instituţie ce deţine puterea nelimitată
(absolută) asupra oamenilor. Statul are ca scop înlăturarea războiului dintre cetăţeni.

Puterea de stat este unică şi absolută, ea se exercită fără control şi este responsabilă. Ea stă deasupra legilor civile,
care numai de la ea îşi dobândesc întreaga lor putere. Doar puterea supremă e singura în măsură să hotărască ce e
bine şi ce e rău şi tot ceea ce stabileşte în această direcţie este obligatoriu pentru cetăţeni. Chiar şi proprietatea,
după Hobbes, se stabileşte de stat: ea este ceea ce acordă cetăţeanului puterea de stat. Supuşii sunt asemănători
sclavilor, cu diferenţa doar că supusul serveşte statului, iar sclavul slujeşte şi cetăţeanului.

În privinţa organizării puterii de stat, aceasta poate lua, după Hobbes, forme diferite. Puterea supremă poate
aparţine unei singure persoane (monarhia), mai multora dintre cei mai buni (aristocraţia), dar poate fi
organizată şi democratic, numai că, în toate cazurile, întreaga putere trebuie să se găsească în mâinile acelei
persoane sau acelui organ căruia i-a fost acordată.

Hobbes nu admite niciun fel de guvernări „mixte”, după cum nu recunoaşte niciun fel de formă de guvernare
denaturată sau deviată, întrucât prin această noţiune, după părerea sa, se dă o apreciere şi nu se defineşte caracterul
sau volumul puterii. El consideră, de asemenea, imposibilă o oarecare împărţire a puterii între diferitele organe ale
statului: puterea trebuie întotdeauna încredinţată în întregime în mâinile unui singur organ, fie el monarh sau
adunare.

11.4. John Locke şi teoria sa despre puterea de stat şi despre drept

John Locke (1632–1704), filosof şi gânditor politic englez, este considerat a fi un precursor al conceptelor
democratice moderne prin impunerea supremaţiei statului de drept. Totodată, Locke a definitivat, prin rigoarea
fundamentelor empirismului, consolidarea ideologiilor de bază ale liberalismului, ale conceptelor operaţionale
de constituţionalism şi parlamentarism (în lucrările Două tratate despre guvernare, Cugetări despre educaţie,
Eseu asupra intelectului omenesc ş.a.).

El este astfel nu numai părintele liberalismului, ci şi artizanul intelectual al unei revoluţii reuşite. El
fundamentează filosofic noua legitimitate bazată pe contract, adică pe consimţământ „tacit”. Este vorba deci
de o putere încredinţată, de o monarhie consensuală/constituţională fondată pe un pact. De aceea el
preconizează instituţii speciale şi în primul rând distincţia sau separaţia puterilor în stat.

Puterea e astfel împărţită între legislativ (reprezentat de o adunare); puterea executivă (având sarcina aplicării legii
prin administraţie şi justiţie), astfel încât observăm că executivul înghite şi puterea judiciară pe care Montesquieu o
va trata ca putere distinctă; puterea federativă, care este o putere continuă şi care vizează cu deosebire înfăptuirea
relaţiilor cu celelalte state. Pentru Locke, aceste două puteri executivă şi federativă ar putea fi unite în mâinile
monarhului.

În acelaşi timp, el este considerat şi primul mare iluminist european teoretician al toleranţei religioase,
întemeietor al principiilor pe care se va axa toleranţa modernă şi în alte domenii (moral, intelectual, politic) (în
lucrările Gândiri asupra vieţii creştine, Raţionalitatea creştinismului expus după Scriptură ş.a.

Spre deosebire de Hobbes, Locke va pune bazele unei riguroase separări între biserică şi stat.

Statul este o asociere a oamenilor pentru păstrarea intereselor temporale proprii, iar Biserica este o asociere nesilită
cu scopul căutării mântuirii. Din această precizare a resorturilor guvernării civile decurg scopurile care legitimează
folosirea forţei: apărarea păcii civile, a libertăţii şi a proprietăţii. Cât priveşte credinţele personale care nu afectează
relaţiile sociale, ele trebuie să fie tolerate de către puterea civilă.

Realizarea contractului în descrierea făcută de Locke are trei stadii: 1) oamenii trebuie să convină unanim,
trebuie să se asocieze în comunitate şi să pună puterile lor naturale, astfel încât să poată acţiona împreună pentru a
putea susţine drepturile altuia; 2) această comunitate trebuie să fie de acord, pe baza unui vot majoritar, să iniţieze
instituţii legislative ş.a.; 3) deţinătorii de proprietate într-o societate trebuie să fie de acord, fie personal sau prin
reprezentanţii lor, asupra oricăror taxe care sunt impuse asupra poporului, adică nicio taxă nu poate fi stabilită fără
acordul proprietarilor.

De fapt, apariţia statului îşi găseşte temei, potrivit doctrinei lui Locke, în teoria contractului social. Această
teorie constituie, în viziunea autorului, un argument pentru a respinge ideea cuceririlor militare în calitate de
fundament al constituirii statului. În baza teoriei contractului social Locke deduce şi conceptualizarea puterii
politice în calitate de drept la legiferarea şi drept la exercitarea activităţii aplicativ-juridice. El remarcă
necesitatea delimitării puterii politice de alte forme ale puterii.

Astfel, doctrinarul englez distinge: a) puterea politică de puterea părintească (puterea părinţilor asupra copiilor); b)
puterea politică de puterea proprietarului asupra sclavului; c) puterea soţului asupra soţiei etc. În calitate de
trăsătură distinctă a puterii politice (activitatea legislativă şi executivă) autorul menţionează utilizarea forţei de
constrângere a societăţii, organizate politic.

Abordând problema formelor de stat, el numeşte trei forme principale (monarhia, oligarhia şi democraţia),
iar fiecare dintre aceste forme îşi face apariţia în urma încheierii contractului social, poporul rămânând în
continuare deţinător al suveranităţii. Deşi gânditorul nu numeşte vreo formă de stat ca fiind cea mai bună, în
lucrările sale democraţia poate fi înţeleasă ca cea perfectă, respingându-se într-o manieră polemică guvernarea
absolută.