Reportaj

Andreea Vasile
grupa 3, jurnalism

„Trăiești și la CFR, dar e greu. ”

În fiecare zi, de la Gara de Nord din București, ​la ora 19:15, de la linia 5, pleacă
trenul CFR, IR 402, care ajunge tocmai la Chișinău. E întotdeauna plin și arareori mai
găsești un bilet un disponibil dacă nu ți-l cumperi cu cel puțin 4 zile înainte. Cunosc
bine situația deoarece merg aproape în fiecare săptămână acasă cu acest tren. De
data asta aveam locul 15, din vagonul 31, eram convinsă că știu unde este,
avusesem și cu o săptămână în urmă loc în același vagon, însă nu mică mi-a fost
mirarea când am descoperit că locul de pe biletul meu nu există. Acolo unde ar fi
trebuit să fie scaune, erau de fapt suporturi pentru biciclete. Nu eram singura căruia i
se vânduse un loc inexistent, alți trei băieți se aflau în aceeași situație. Am coborât
din tren în căutarea unui controlor care m-ar fi putut ajuta și am găsit, nu unul, ci doi
domni, îmbrăcați în binecunoscutele uniforme de culoare albastru închis, asortate cu
chipiul cu banda roșie pe care este cusută emblema CFR, purtau pe umăr nelipsitele
genți grele,de piele. Le-am întrerupt discuția și l-am rugat pe unul dintre ei să mă
ajute. Mi-a cerut biletul și am mers împreună să se convingă că, într-adevăr, nu
mi-am căutat locul în vagonul greșit. A dat un telefon, dar doamna pe care o apelase
nu i-a răspuns, așa că ne-a asigurat, pe mine și pe cei trei băieți, că va reveni în
curând. A venit după aproximativ 20 de minut, vizibil mai abătut decât înainte. Ne-a
spus că ni s-au dat, de fapt, locurile din compartimentul de urgență al controlorilor și
că acum nu are ce să facă, decât să ne ducă acolo. A intrat primul în compartiment,
scuzandu-se că trebuie să facă puțină ordine, apoi ne-a poftit înăuntru. Era ușor să
îți dai seama că aici își petrec timpul controlorii pe parcursul călătoriei . Întregul loc
dădea senzația de intimitate,bagajele lor erau sus, gecile așezate pe spătarul
scaunelor, iar pe măsuța de lângă geam era așezată o caserolă cu mânca.
Bărbatul a plecat din nou, întorcându-se peste câteva minute, alături de
colegul de mai devreme. Ambii aveau în jur de 50 de ani, cel cu care vorbisem eu
până atunci era înalt, slab, avea parul castaniu, iar în jurul ochilor căprui avea riduri
pronunțate, purta ochelari pe care îi ținea la jumătatea nasului, privind, de fapt,pe
sub ei. Colegul său era cu puțin mai scund și mai gras, părul îl avea alb și se
deosebea prin zâmbetul afișat, chiar dacă faptul că ne aflam și noi în compartiment,
nu îi mulțumea. Începe să vorbească:
- „Da’ tu nu i-ai explicat? ”
-„ Ba da, i-am și zis: Doamnă, vrei să-ți explic eu ce înseamnă vagon de
urgență? Că e de urgență, nu e al nostru. ”
După ce își primește răspunsul,bărbatul constată că ceilalți privesc în
telefoane și se plânge că tinerii de azi nu mai socializează și în viața reală. Băiatul de
lângă mine lasă telefonul deoparte și spune :
 - „ Vă ascultam, că și mama lucrează la CFR și știu că apar probleme din
astea.”
- „ Aa. da? Dar de unde ești? Cum o cheamă pe mama ta.”
- „Mărășești, pe mama o cheamă Mariana, e o femeie micuță și roșcată ”
- „Cred că o știu, dar acum nu mai e acolo nu? Au mutat-o?”
- „Da, acum e mai departe, se trezește la 5, să ajungă la muncă. Și tata tot pe
tren lucrează, voia sa mă bage și pe mine, dar nu am vrut.”
Omul care până acum a fost zâmbitor, devine serios, și vorbește cu regret în glas.
- „Nu. Tu să faci altceva. Trăiești și la CFR, dar mai greu. Banii sunt așa cum
sunt, ca în România,acasă nu stai, mai mult stai cu traista-n gât, nopțile la gară. Și
restructurările astea de la Mărășești, de ce crezi tu că se fac? Sunt oamenii mutați de
lânga casa lor, la gări până la care să facă o oră și jumătate pe drum, ca să renunțe
singuri la muncă, să nu spună că i-au dat ei afară.”
Celălalt controlor care până acum doar asculta, intervine:
- „Mai și riști, nu știi de ce oameni dai. Pe mine la început când m-au angajat,
m-au avertizat ăia mai mari că de la Fetești se urcă țiganii, să nu mă cert cu
ei, să iau pe bilet atâta cât îmi dau, că se enervează. Unii trăgeau frâna de
urgență să stea trenul pe loc, altul a scos o dată sabia.”

Asta e ceea ce li se întâmplă angajaților dintr-o companie de stat, oameni pe care

de multe ne enervăm și avem impresia că nu fac nimic deosebit, stau departe de
familii în majoritatea zilelor de sărbătoare când mulți alții petrec, copiii lor sunt mai
mulți crescuți de bunici și iau pe bilet atât cât primesc, pentru a nu-și pune viața în
pericol, acoperind costul biletului cu proprii bani veniți dintr-un salariu „ca în
România”