TERAPIILE DE ORIENTARE COMPORTAMENTALĂ

Orientarea comportamentală a apărut ca o reacţie faţă de terapiile care puneau un accent

deosebit pe forţele ascunse de natură înconştientă ale psihicului uman.
Baza teoretică a terapiei comportamentale îşi are originea în teoriile învăţării, care
considerau că personalitatea umană se structurează şi funcţionează în raport cu stimulii din
mediu, cu rolurile, situaţiile şi interacţiunile sociale şi nu cu forţele psihice interne, abisale.
Terapia comportamentală se ocupă de comportamentele observabile şi de condiţiile de
mediu care le modelează. Terapia este concepută ca un proces de învăţare.
Reacţiile, emoţiile şi deprinderile dezadaptative au fost achiziţionate în cursul istoriei
individuale şi ele s-au fixat deoarece au permis cândva subiectului să evite anumite experienţe
traumatizante. Ele tind să fie repetate nu numai în prezenţa stimulilor aversivi care le-au generat
ci şi în situaţii cu caracter general. Aceste reacţii nedorite fac obiectul psihoterapiei care tinde să
le elimine.
Deci, terapia comportamentală nu nu mai vizează o restructurare şi o reconstrucţie a
personalităţii ci doar reducerea şi eliminarea simptomelor.
Reyna arată că psihoterapia comportamentală este considerată ca un set de procedee menite
să elimine o multitudine de reacţii emoţionale cu caracter dezadaptativ, de comportamente
nedoritesi să elaboreze modele comportamentale mai eficiente care să permită individului să facă
faţă sarcinilor cotidiene, să interacţioneze adecvat cu alte persoane şi situaţii.
Conceptele de bază ale terapiei comportamentale sunt cele de întărire şi de control al
comportamentului (decondiţionare).
Principiul întăririi se referă la utilizarea şi manipularea stimulilor ambianţei astfel încât
anumite categorii de comportamente să fie recompensate şi astfel să crească posibilitatea lor de
manifestare. Psihoterapia devine astfel un proces logic de control al comportamentului bazat pe
cunoaşterea condiţiilor care permit modificarea acestuia
Decondiţionarea, ca principiu terapeutic, nu reprezintă o noutate în psihoterapie. Încă
înainte ca teoriile învăţării să capete amploare a fost utilizată aşa-numita tehnică a „practicii
negative” în tratamentul logonevrozelor şi nevrozelor motorii, solicitând pacientului să practice în
mod intenţionat deprinderea greşită, astfel încât aceasta să se supună controlului voinţei. Aceste
procedee sunt cunoscute sub numele de decondiţionare, desensibilizare sau reeducare.
După 1950 aceste tehnici au luat amploare, fiind integrate astăzi în psihoterapia
comportamentală.
Terapeuţii comportamentalişti citează un experiment celebru al lui Rayner şi Watson. Este
vorba despre Albert, un copil de 11 luni, care a fost condişionat să dezvolte o reacţie de frică faţă
de un şobolan alb, prin asocierea prezentării animalului cu un zgomot foarte puternic. Traptat
teama s-a generalizat şi pentru alte animale cu blană şi, în cele din urmă, şi pentru animale de
pluş. Rayner şi Watson au anticipat principiile terapiei comportamentale formulând ipoteza că
dacă stimulul generator de teamă ar fi asociat cu un stimul agreabil teama ar putea fi diminuată.
Concluzia care se desprinde din experimeantul anterior este aceea că dacă pacientul este
instruit să-şi reprezinte o experienţă anxiogenă într-o atmosferă relaxantă el va constata curând că
experienţa negativă nu este urmată de consecinţele negative aşteptate. Prin intermediul unor
procedee de acest tip pacientul învaţă să discrimineze între pericolele reale şi fricile sale
iraţionale.. Într-o astfel de abordare accesntul pus pe înţelegerea semnificaţiei stimulului
depăşeşte limitele stricte ale condiţionării, constituind orientarea cognitiv – comportamentală.
Orientarea cogitiv comportamentală reduce discrepanţele între terapiile dinamice şi cele
comportamentale. Diferenţa esenţială între cele două orientări terapeutice constă în maniera lor
diferită de a aborda simptomele.
Orientarea dinamică consideră că simptomul nu este important prin el însuşi ci doar ca un
simbol al unui proces nevrotic cu caracter mai profund. Acest proces trebuie scos la lumină şi
numai astfel pacientul va deveni mai adaptat.
Pentru oriantarea comportamentală simptomul reprezintă el însuşi o problemă care trebuie
eliminată fără pretenţia de a modifica altceva în structura personalităţii pacientului. Dacă
simptomul a fost achiziţionat prin învăţare, efortul terapeutic trebuie orientat spre dezvăţare.
În orientarea dinamică eliminarea simptomului nu este considerată vindecare. Mai mult,
eliminarea simptomului fără rezolvarea procesului nevrotic de bază este considerată periculoasă,
pentru că procesul nevrotic profund poate genera alte simptome mai severe decât cel iniţial.
Terapeuţii comportamentalişti consideră că vindecarea constă în decondiţionarea
subiectului de comportamentul nedorit şi înlocuirea cu altele dezirabile.

Tehnici ale psihoterapiei comportamentale

1. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite. Modelele de comportament odată

învăţate au tendinţa de a slăbi şi a dispare în timp, dacă nu sunt în întărite corespunzător. Penhtru
stingerea comportamentelor nedorite sunt utilizate frecvent două tehnici:
 Tehnica imploziei
 Tehnica expunerii
Ambele tehnici utilizează principiul stingerii reacţiilor condiţionate de evitare a stimulilor
anxiogeni şi de aceea sunt indicate în tratamentul tulburărilor anxioase. Metodele sunt
asemănătoare în esenţă, diferenţa constând în faptul că în terapia impolozivă pacientul se
confruntă cu situaţia anxiogenă în plan imaginar, în timp ce în tehnica expunerii confruntarea cu
stimulul are loc în realitate.
În terapia implozivă i se cere pacientului să-şi imagineze situaţii care îi produc anxietate.
Terapeutul, în loc să-l liniştească, manipulează astfel situaţia încât să producă o creştere masivă a
anxietăţii. Prin expuneri repetate la situaţii anxiogene, în condiţii de securitate afectivă, stimulii
anxiogeni îşi pierd forţa şi comportamentul de evitare a situaţiei respective are tendinţa să se
schimbe.
Tehnica expunerii se utilizează cu succes, mai ales la subiecţii cu posibilităţi imaginative
limitate. Ea constă în expunerea directă la stimuli anxiogeni, mai ales fobogeni. Cu toate acestea
există şi pacienţi la acre expunerea reală este prea dură.
Datele clinice au demonstrat că, deşi marea majoritate a pacienţilor obţin rezultate
favorabile la aceste tehnici, unii subiecţi nu obţin rezultate, iar la un număr mic de pacienţi se
produce o exacerbare a simptomatologiei.
2. Tehnica desensibilizării sistematice constă în reducerea unor modele comportamentale
nedorite prin punerea în acţiune a altor modele comportamentale antagoniste. Prin desensibilizare
pacientul este învăţat să se relaxeze în faţa unor stimuli anxiogeni reali sau imaginari. Termenul
de desensibilizare sistematică îi aparţine lui Wolpe, care, pornind de la premisa că modelele de
comportament bazate pe anxietate nu sunt altceva decât răspunsuri condiţionate, a elaborat o
metodă prin care pacientul este învăţat să rămână calm şi relaxat în situaţii anxiogene.
Etapele metodei de desensibilizare sunt:
 Învăţarea relaxării, care se realizează în primele 6 şedinţe de psihoterapie, după
metoda relaxării musculare a lui Jacobson. Jacobson a descris relaxarea musculară
progresivă, care duce la scăderea tensiiunii în diferitele grupe de muşchi şi la reglarea
ritmului respirator. Această metodă poate fi învăţată prin instrucţiuni înregistrate pe
bandă sau în şedinţe de grup. Pot fi utilizate şi alte tehnici de relaxare cum ar fi
hipnoza, meditaţia sau chiar medicamentaţia, pentru a facilita destinderea subiectului.
 Stabilirea ierarhiilor, se realizează tot în primele şedinţe. Pacientului i se cere
stabilească o ierarhie a situaţiilor generatoare de anxietate într-o ordine descrescătoare.
 Procedeul desensibilizării propriu-zise. Pacientului i se cere să se relaxeze cu ochii
închişi în timp ce terapeutul îi descrie tot felul de scene, începând cu unele neutre şi
înaintând progresiv pe linia ierarhiei situaţiilor generatoare de anxietate. Pacientul
încearcă să-şi imagineze situaţia descrisă de terapeut. În momentul în care pacientul
relatează că începe să resimtă anxietate, sedinţa se încheie. Tratamentul continuă până
când pacientul devine capabil să rămână relaxat în timp ce îşi reprezintă scene care
înainte îi trezeau o reacţie anxioasă de amploare.
Durata medie a unei situaţii de desensibilizare este de 30 minute, iar sedinţele au loc de 2-
3 ori pe săptămână.
Tehnica s-a dovedit eficientă în:
- remedierea fobiilor simple,
- a stresului la examen,
- în tulburări anxioase şi
- în tulburări de dinamică sexuală.
Tehnica desensibilizării este ineficientă:
- la pacienţii cu dificultăţi în învăţarea relaxării
- când ierarhiile de stimuli anxiogeni nu sunt relevante
- în cazul unor inabilităţi imaginative
3. Psihoterapia aversivă presupune înlăturarea modelelor nedorite de comportament prin
metoda clasică a sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea întăririlor pozitive cât şi
utilizarea unor stimuli aversivi. Iniţial metoda a fost folosită pentru alcoolici apoi a fost extinsă
pentru fumat, droguri, consum excesiv de mâncare etc.
Astăzi, utilizarea şocurilor electrice ca stimuli aversivi a scăzut mult datorită implicaţiilor
etice cât şi pentru că noile comportamente dezirabile introduse prin această metodă nu au tendinţa
de a se generaliza şi la alte situaţii decât asupra acelora la care s-a acţionat direct.
Ca o alternativă mai puţin stresantă s-au folosit imaginile mintale ale unor situaţii neplăcute
în locul stimulilor aversivi externi, dar această metodă nu a dat rezultate semnificative.
4. Tehnica modelării constă în însuşirea unor comportamente dezirabile prin imitarea altor
persoane (părinţi, terapeuţi). S-a dovedit utilă în formarea unor comportamente de auto-întreţinere
şi control alimentar la copiii handicapaţi (deficienţi mintal).
5. Psihoterapia asertivă constă în formarea unor abilităţi de a face faţă unor situaţii de
viaţă. S-a dovedit utilă mai ales la persoane cu dificultăţi în stabilirea unor contacte
interpersonale, datorită anxietăţii accentuate care îi împiedică să-şi exprime în mod liber emoţiile
şi chiar să-şi exprime afecţiunea şi la subiecţii dependenţi.
Antrenamentul afectiv îşi propune să-i înveţe pe pacienţi să-şi exprime deschis gândurile şi
emoţiile nîntr-o manieră nonviolentă. De ex. Pacienţii timizi sunt învăţaţi să adreseze altor
persoane remarci directe şi mai puţin confortabile, dar fără ostilitate şi agresivitate
Această tehnică nu dă rezultate în fobiile simple şi în stările de conflict interpersonal (care
sunt marcate de agresivitate).
6. Antrenamentul aptitudinilor sociale. Comportamentaliştii consideră comportamentul
social ca un ansamblu de deprinderi învăţate ce pot fi îmbunătăţite în diferite moduri. Pot fi
folosite diferite tehnici: instruire directă, modelare, înregistrări video cu comportamente standard,
inversare de roluri etc.
Procedeul poate fi aplicat pacienţilor cu deficit de adaptare socială secundar schizofreniei.
Nu este eficient la pacienţii cu anxietate socială, deoarece ei au aceste deprinderi dar sunt prea
anxioşi pentru a le folosi.
6. Autocontrolul. Toate formele de terapie comportamentală încurajează pacienţii să înveţe
să-şi controleze propriul comportament. Tratamentul prin autocontrol urmăreşte creşterea
posibilităţii pacientului de a-şi modifica singur comportamentul şi a fost folosit cu succes în
supraalimentaţie şi fumat excesiv.
Pot fi descriese 3 etape ale tratamentului: autourmărirea, autoîntărirea şi autoevaluarea.
Autourmărirea constă în efectuarea de consemnări zilnice asupra comportamentului problemă şi a
situaţiilor în care apare. Simpla înregistrare poate acţiona ca un puternic stimul pentru autocontrol
deoarece adesea pacienţii evită să recunoască adevărata dimensiune a problemei lor ca şi factorii
care o agravează. Odată ce problema a fost recunoscută începe a doua etapă.
Autoîntărirea constă în a solicita pacientului să-şi ofere singur o recompensă ori de câte ori
reuşeşte să-şi controleze comportamentul.
Autoevaluarea se referă la înregistrarea progreselor. În tratamentul prin autocontrol
pacienţii îşi asumă responsabilitatea propriei terapii, terapeutul având doar rol de sfătuitor. În
cazul în care comportamentul nedorit este determinat de stimuli specifici din mediu, subiectul
este îndrumat mai întâi să-i evite, iar apoi să se confrunte cu ei progresiv, lărgindu-şi astfel
controlul asupra propriului comportament.