Principalele surse pentru realizarea bazei furajere în ţara noastră

PRINCIPALELE SURSE PENTRU

REALIZAREA BAZEI FURAJERE ÎN
ŢARA NOASTRĂ

11
Capitolul 1

aza furajeră reprezintă cel mai însemnat mijloc de creştere a

eficienţei economice în sectorul zootehnic. Organizarea bazei
furajere şi asigurarea în cantităţi sufuciente şi în proporţii necesare a
nutreţurilor este condiţia principală a îmbinării raţionale a ramurilor
de producţie vegetală cu cele de producţie animală, contribuind astfel
la sporirea producţiei globale în agricultură, la folosirea mai intensivă
a pământului ca mijloc principal de producţie (ANGHEL GH., 1975).
Baza furajeră nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru
sporirea producţiei animaliere, reclamată la rândul ei de cerinţele de
consum ale populaţiei.
Tendinţa actuală de intensificare a producţiei în agricultură, ca
urmare a progresului tehnic care intervine cu maşini şi utilaje de
mare capacitate şi cu noi procedee tehnologice adaptate acestora,
dă o nouă orientare corespunzătoare şi în dezvoltarea bazei furajere
(CAPŞA I., 1985).

Furajul constituie unul din pilonii de bază ai producţiei

zootehnice. De cantitatea şi mai ales de calitatea furajului depinde
satisfacerea cerinţelor nutriţionale ale organismului animal şi în
ultimă istanţă nivelul de producţie al acestuia ( D.TUDORAN, L.TAMAS,
1997).
Furajele reprezintă totalitatea produselor de origine vegetală,
animală, minerală sau de sinteză, folosite în hrana animalelor care
determină asigurarea funcţiilor vitale ale acestora şi punerea în
valoare a potenţialului lor productiv.
Punerea în valoare a masei verzi spontane sau cultivate, nu
poate fi făcută decât prin intermediul animalelor ierbivore, astfel
obţinându-se produse de o mare valoare alimentară, industrială sau

B
în cazul animalelor de tracţiune, energie biologică.

12
 Principalele surse pentru realizarea bazei furajere în ţara noastră

Îmbinarea raţională a ramurilor de producţie animală cu cele

de producţie vegetală, impun în primul rând organizarea bazei
furajere şi asigurarea nutreţurilor în cantităţi suficiente şi în
proporţiile necesare determinate de cerinţele alimentare.
Este cunoscut faptul că majoritatea atât ca volum, cât şi ca
sortimente, provin din cultura plantelor, doar 20-40% prin producţia
vegetală, folosindu-se direct în alimentaţia omului, restul de 60-80%
servind ca furaje şi fiind folosite ca aliment numai după ce au fost
transformate în produse animaliere.

Furajele se pot obţine:

1. de pe pajişti (naturale sau semănate);
2. din cultura plantelor de nutreţ.

1.1. PAJIŞTEA - IMPORTANTĂ SURSĂ DE FURAJE

În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie

naturală de importanţă, mai ales în judeţele de deal şi de munte,
unde pajiştile formează o zonă economică predominantă.
Prin păşunatul permanent foarte intens, vegetaţia pajiştilor s-a
degradat mereu, prin împuţinarea şi dispariţia speciilor valoroase
pentru hrana animalelor, din care cauză productivitatea lor în
prezent este cu mult inferioară faţă de potenţialul productiv natural al
acestora.
Spre deosebire de orice altă cultură agricolă, care asigură o
singură recoltă pe an, pajiştile fie ele permanente sau temporare,
datorită particularităţilor biologice specifice, pot asigura mai multe
recolte pe an.
Rezultatele obţinute arată că, în comparaţie cu alte culturi,
pajiştile naturale dau la unitatea de substanţă activă cel mai mult
spor de producţie.
Cercetările efectuate arată că pajiştile semănate sunt capabile
să dea producţii superioare faţă de pajiştile permanente, iar pe lângă
producţiile mari pe care le dau, pajiştile semănate mai prezintă şi
alte avantaje, ca repartizarea mai uniformă a producţiei în perioada
de vegetaţie, precum şi posibilităţile multiple de folosire.
13
Capitolul 1

Pe pajiştile semănate toate lucrările se pot face mecanizat şi

se creează posibilitatea de alegere a speciilor în concordanţă cu
agrotehnica stabilă, precum şi cu modelul de exploatare.
Pajiştile semănate reprezintă o sursă importantă de furaje şi
nu exclud măsurile de îmbogăţire a pajiştilor permanente, ce se
completează reciproc în funcţie de condiţiile concrete existente,
alegându-se metoda cea mai eficientă din punct de vedere
economic.
Studiul pajiştilor permanente prezintă un interes ştiinţific
deoarece în acest fel se pot clarifica unele aspecte fundamentale ale
ecologiei cum sunt: relaţia dintre stabilitatea şi maturitatea
ecosistemelor, echilibrul bioloc în ecosistemele naturale şi în cele
influenţate de activitatea omului, aspecte discutate de altfel la primul
Congres Internaţional de la Haga din 1974.

1.2. PLANTELE FURAJERE – CA SURSĂ DE FURAJE

Cum pajiştile existente nu pot acoperi necesarul de furaj în tot

timpul anului, omul este obligat să cultive (pe terenurile sale) şi
plante furajere. Unele dintre aceste plante se cultivă pentru boabe,
iar altele pentru masă verde şi fân.
În ceea ce priveşte plantele perene pentru masă verde şi fân,
cele mai mari suprafeţe la noi în ţară, sunt ocupate de lucernă şi trifoi
roşu, fiind şi cele mai importante culturi din punct de vedere productiv
şi al conţinutului în principii nutritivi.
Având în vedere că plantele furajere perene reprezintă
principala sursă de hrană pentru animale, fiind cele mai bogate în
substanţe nutritive, în ţara noastră, în ultimele trei decenii s-a
desfăşurat o muncă vastă de cercetare în acest domeniu.
Rezultatele înregistrate au condus la crearea unor soiuri şi hibrizi cu
înalt potenţial de producţie şi elaborarea de tehnologii diferenţiate pe
zone ecologice, care în acest fel evidenţiază în măsură mai mare
potenţialul biologic ale acestor plante, în condiţii pedoclimatice
diferite, specifice regiunilor ţării noastre.
Cele mai valoroase plante furajere sunt cele de la care se
foloseşte în hrana animalelor întreaga plantă (rădăcina şi partea
aeriană) aşa cum este cazul sfeclei furajere.
14
 Principalele surse pentru realizarea bazei furajere în ţara noastră

Sortimentul de plante furajere luate în cultură este foarte

diversificat şi depinde foarte mult de condiţiile pedoclimatice. Multe
dintre aceste specii au fost neglijate o vreme, iar acum încep să
câştige din nou teren. De asemenea, prin ameliorare s-au obţinut o
serie de specii noi cu valoare furajeră ridicată (triticale, Tyfon, Perko,
Buko, Noko) sau poliploizi ai unor specii (Poliphaci).

1.3. CLASIFICAREA FURAJELOR

Există o serie de criterii după care se clasifică furajele datorită

diversităţii surselor de furaje şi varietăţii produselor furajere. În
tabelul 1.1. sunt redate principalele tipuri de furaje.
Exista o serie de criterii după care se clasifică furajele datorită
diversităţii surselor de furaje şi varietăţii produselor furajere. În
tabelul 1.1. sunt redate principalele tipuri de furaje.
Din punct de vedere economic, obţinerea acestor furaje din
pajişti - în totalitate sau în cea mai mare parte - ar fi cel mai
avantajos. Pajiştea prezintă avantajul că iarba are o mare capacitate
de a transforma energia solară în produşi de fotosinteză ( HOLMES,
1980), suprafaţa asimilatoare fiind de două până la şase ori mai
mare decât suprafaţa ocupată de plante. Un alt avantaj este faptul că
energia luminoasă, în pajişti, este convertită în produşi organici în tot
timpul anului la temperaturi ce depăşesc 5 0C. Aceasta face ca în cele
5-7 luni de vegetaţie să se poată realiza 25 t substanţă uscată
(COOPER, 1970). De asemenea, producţia economică utilă este
întreaga recoltă faţă de cereale unde ea este de 52 % din substanţa
uscată totală, la cartofi 85%, etc. (MONTHEYM, 1977).

Tabel 1.1.
Clasificarea generală a furajelor

Grupa Denumirea Sortimente

I Furaje fibroase fânuri, granule fânuri din plante verzi

deshidratate
II Furaje suculente nutreţ verde, siloz, semisiloz, rădăcinoase,
tuberculi, bostănoase, borhot, resturi
culinare
15
Capitolul 1

III Furaje grosiere paie de cereale, coceni de porumb, vreji,

plevuri
IV Furaje concentrate concentrate cultivate: porumb, orz, ovăz,
mazăre; concentrate industriale: făinuri
proteice
V Substanţe Grăsimi vegetale sau animale, hidraţi de
energetice carbon (celuloză, zahăr, amidon), melasă
VI Substanţe macroelemente, microelemente
minerale
VII Aditivi furajeri Vitamine, aminoacizi, antibiotice, coloranţi,
substanţe enzimatice
VIII Preparate furajere Nutreţuri combinate, premixuri, substituenţi

Aceste recolte de 25 t substanţă uscată produc 360 Gj energie

totală, ceea ce corespunde cu 215 Gj energie metabolizabilă/ha.
Aceasta la rândul ei produce prin produsele animaliere, 41 Gj
energie comestibilă şi 486 kg proteină dacă este convertită în lapte şi
doar 11 Gj şi 110 kg proteină dacă este convertită în carne. În
aceleaşi condiţii o recoltă de cereale boabe (5000 kg orz/ha) produce
73 Gj energie comestibilă şi 670 kg proteină ( HOLMES, 1980)
Cantităţi însemnate de furaje se obţin de la industriile care
valorifică materie primă agricolă. Astfel de la fabrica de zahăr se
obţin tăiţei de sfeclă (proaspeţi sau uscaţi) şi melasa, care ajută la
mărirea gradului de consumabilitate al unor furaje grosiere sau se
foloseşte la grăbirea unor procese fermentative pentru furajele care
se folosesc pentru murare. De la fabricile de ulei rezultă turtele şi
şroturile, de la mori tărâţa, etc.
Produsele secundare ale producţiei vegetale, rezultate din
cultura sfeclei de zahăr, a legumelor, a cerealelor păioase, a
porumbului, a leguminoaselor pentru boabe, trebuie valorificate
pentru că sunt consumate de animale cu plăcere.

1.4. PLANTELE FURAJERE – ÎN AGRICULTURA

BIOLOGICĂ

În ţara noastră, suprafaţa totală afectată producerii furajelor

este de peste 6 milioane hectare. Din această suprafaţă, pajiştile

16
 Principalele surse pentru realizarea bazei furajere în ţara noastră

permanente ocupă 4,9 milioane hectare iar plantele de nutreţ, anuale

şi perene, ocupă peste 1,3 milioane hectare.
Daunele provocate mediului înconjurător, care sunt cotidiene
şi în ţara noastră, ridică în atenţie o problemă deosebit de delicată
din agricultură, şi anume o agricultură gândită consecvent biologic. În
sprijinul unei astfel de agriculturi se pronunţă pe de o parte cercuri de
producători şi cercuri de consumatori din numeroase ţări, iar pe de
altă parte este luată din ce în ce mai mult în atenţie de cercurile
ştiinţifice oficiale.
Agricultura biologică s-ar putea defini ca un sistem de
conducere şi organizare a exploataţiilor agricole care implică restricţii
importante în materie de produse chimice de sinteză destinate
agriculturii. Metoda presupune practici culturale diverse având ca
scop protejarea mediului ambiant, menţinerea şi creşterea fertilităţii
solului, obţinerea de furaje (în cazul nostru) nepoluate şi produse
animaliere de calitate.
Această problemă este actualitate, tot mai mulţi cercetători şi
fermieri fiind preocupaţi de fermele biologice. Se ştie deja că pentru
trecerea unei ferme de la un sistem intens chimizat la sistemul de
agricultură biologică este necesasr să se scurgă un timp (3 – 10 ani)
pentru a se înregistra rezultate maxime.
Tinând cont că la noi în ţară foarte multe suprafeţe au fost
lăsate în paragină ani de zile, experienţele ar putea demonstra că
există posibilitatea scurtării acestei perioade folosind plante furajere
ca mijloc de îmbunătăţire şi refacere a structurii solului. Totodată
furajul produs este consumat de animale, gunoiul obţinut de la
acestea constituind principala sursă de materii humice utile solului.

1.5. MANAGEMENTUL PAJIŞTILOR ŞI AL CULTURILOR

FURAJERE

Eficienţa biologică a fitomasei obţinută din pajişti şi culturi

furajere în procesul de gestionare a resurselor furajere şi de decizie
tehnică, trebuie corelat cu criteriul eficienţei economice.
În ultimul timp cercetarea ştiinţifică europeană a elaborat noi
concepte în domeniul producerii furajelor. În lumina acestor
concepte, sistemul de cultură al plantelor furajere nu mai reprezintă
17
Capitolul 1

un sistem independent, ci este parte componentă (subsistem) al unui

sistem mai cuprinzător şi anume sistemul furajer. (BĂRBULESCU C.,
1956; LUISEAU P., 1990, CAPILLON A. şi colab., 1990).

Sistemul furajer este conceput ca un sistem de informare şi

decizie.

În prezent, atât în ştiinţă cât şi în practică, criteriile de

performanţă pentru sistemele culturilor furajere, sunt reprezentate
sub denumirea de valoarea de utilizare şi multifuncţionalitate.

Acest indicator „valoare de utilizare” a fost elaborat şi

generalizat de un grup de cercetători francezi ( JEANINE B. şi colab.,
1990, 1991; FLURY PH. şi colab., 1992, 1994) , iar apoi el a fost
preluat, extins şi adaptat economiei ţării noastre ( MOTCĂ GH.,
GEAMĂNU LIDIA,1993, 1994; NEACŞU MARILENA GABI, 1998).
Indicatorul sintetic, denumit „valoare de utilizare” poate fi
definit în sens larg ca un ansamblu de însuşiri care se iau în
considerare în aprecierea resurselor de fitomasă necesară
satisfacerii cerinţelor de nutriţie ale animalelor; corelate cu criteriul
eficienţei economice şi ecologice.
Ca atare, valoarea de utilizare ca furaj a unei resurse de
fitomasă (pajişti, culturi furajere) se stabileşte pe baza randamentului
util al culturii respective, al calităţii şi al facilităţii de conservare.
Ţinând seama de aceste considerente, valoarea fondului
pastoral al ţării noastre ca resursă naturală cu utilitate practică,
capătă un conţinut nou circumscris conceptului de dezvoltare
durabilă.

18