ION- tema şi viziunea despre lume

de Liviu Rebreanu

Apărut în 1920, romanul „Ion” se integrează în literatura interbelică, ilustrând direcţia obiectivă
şi realistă a acestei specii literare. Pentru Eugen Lovinescu, opera lui Liviu Rebreanu este un moment de
vârf al evoluţiei romanului de la subiectivitate la obiectivitate, în acest sens dovedindu-şi modernitatea.
Din perspectiva lui Nicolae Manolescu, „Ion” este o scriere de tip doric, deoarece recurge la o naraţiune
obiectivă, în cadrul căreia „Naratorul omniscient este divinitatea centrală a unui sistem teocentric”
Apartenenţa la proza realistă poate fi argumentată prin existenţa unor trăsături specifice acestui
curent literar în construcţia naraţiunii şi a personajelor, dar şi în modalităţile de valorificare a temelor
literare. Mai întâi, naraţiunea obiectivă, realizată de un narator omniscient şi omniprezent şi
impersonal, creează impresia de veridicitate a faprtelor relatate. Apoi, cronologia respectată, dublată
de legea cauzalităţii în prezentarea evenimentelor, se constituie într-un alt argument al integrării în
realism. În ceea ce priveşte personajele, construcţia riguroasă, prin apelul la biografie, la portretul
fizic şi la cel moral, alături de lipsa de idealizare, ca rezultat al îmbinării dintre calităţi şi defecte,
precum şi condiţionarea evoluţiei acestora de apartenenţa la un mediu social clar conturat
demonstrează viziunea realistă a romanului scris de Liviu Rebreanu. Iluzia veridicităţii, a vieţii în deplină
desfăşurare, este asigurată şi de elementele momografice, de surprinderea unor tradiţii şi obiceiuri
legate de evenimentele majore ale existenţei, naşterea, nunta, înmormântarea. Tema princcipală a operei,
problematica pământului, se realizează prin apelul la observarea unui mediu social surprins în toată
complexitatea sa, societatea rurală transilvăneană de la începutul secolului al XX-lea..
Ca specie literară, „Ion” este un roman, adică o operă epică de mari dimensiuni, cu numeroase
personaje şi cu o acţine complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, antrenând conflicte
puternice.
Geneza romanului ilustreză raportul strâns dintre ficţiune şi realitate. Trei sunt elementele care
stau la baza alcătuirii operei. Aşa cum afirmă autorul în „Mărturisiri”(1932), nucleul operei este secvenţa
sărutării pământului. Aceasta îşi găseşte un punct de plecare într-o întâmplare neobişnuită la care Liviu
Rebreanu a fost martor. Aflat pe hotarul satului Prislop, devenit, în cadrul ficţiunii, Pripas, autorul
observă gestul unui ţăran care, crezându-se neobservat, se apleacă şi sărută cu religiozitate pământul.
Întâmplarea este reţinută pe moment ca o bizarerie, dar va deveni în operă secvenţa simbolică din
capitolul al IX-lea, „Sărutarea”. Discuţiile autorului cu un ţăran pătimaş, însetat de pământ, repreziuntă
al doilea element de geneză a romanului iar al treilea îl constituie povestea unei fete care, după ce a
încălcat din iubire normele morale ale satului, este alungată şi de tată, şi de iubit. Acestor trei elemente li
se adaugă amănuntele autobiografice valorificate în descrierea vieţii familiei Herdelea, în destinul
învătătorului, dar şi în surprinderea firii inadaptate a lui Titu Herdelea, personaj pentru care prototip este
autorul însuşi. Nuvele „Zestrea”şi „Ruşinea” sunt primele opere epice ale autorului care utilizează
nucleele epice ce vor sta la temelia romanului „Ion”. De altfel, o primă variantă a operei, începută 1913,
purta titlul „Zestrea”.
Temele literare ale operei sunt problematica pământului în contextul societăţi transilvănene de
la începutul secolului al XX-lea, iubirea şi destinul. Cele dintâi se regăsesc formulate metaforic în titlul
celor două părţi ale romanului „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”. Pentru ţăranul sărac din satul
transilvănean Pripas, pământul este singura posibilitate de schimbare a statutului social inferior pe care îl
are. Dorinţa de a-l dobândi este atât de puternică încât înăbuşă pentru moment iubirea pentru Florica,
fată frumoasă, însă foarte săracă, în favoarea interesului pentru Ana, fata urâtă, dar bogată, care poate
prilejui, prin zestrea mare, urcuşul social. Arivismul lui Ion este , pe de o parte, integrabil într-o tipologie
şi, pe de altă parte, se dovedeşte neobişnuit, atipic. Ca ţăran doritor de pământ, Ion este un exponent al
lumii satului, dar prin metodele utilizate pentru înavuţire şi prin patima nefirească pe care o resimte
pentru glie, iese din normalitate. Tema destinului este ilustrată de funcţia anticipativă a unor secvenţe
epice şi de câteva imagini cu valoare de simbol. Hora, descrierea drumului care conduce spre satul
Pripas, Hristosul de tinichea tremurând în vânt şi ignorat de toată lumea, trăirile personajului din
secvenţa sărutării pământului sunt avertismente ale împlinirii unui destin tragic, spre asumarea căruia Ion
se îndreaptă în mod inconştient. Aşa cum afirma Nicolae Manolescu în legătură cu romanul obiectiv,
„Semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului”, dar acesta nu le observă, mânat fiind de
orbirea celor două patimi, pentru pământ şi pentru Florica.
Romanul este structurat în două părţi, „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, acestea însumând
13 capitole, ale căror titluri au valoare simbolică: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”,
„Ruşinea”, „Nunta”, „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”.
De aemenea, opera este configurată pe două planuri narative, cel al ţărănimii şi cel al intelectualităţii
rurale, ambele reuşind să redea impresia de frescă socială a satului transilvănean.
Relaţia incipit-final pune în evidenţă simetria şi construcţia circulară a operei, menită să
genereze impresia destinului care conduce până la sfârşot evoluţia personajelor, autorul însuşi
asemănând alcătuirea romanului cu o figură geometrică : „De aceea romanul, un corp sferoid, se termină
precum a început” (L. Rebreanu, „Mărturisiri”).
Incipitul conţine descrierea drumului care conduce spre satul Pripas, metaforă a destinului şi a
trecerii de la realitate la ficţiune. Toponimele (Pădurea Domnească, Cişmeaua Mortului. Râpele
Dracului) vor fi reluate în final în ordine inversă, deoarece, pe acelaşi drum pe care se pătrunde în
spaţiul ficţiunii, se realizează şi revenirea la realitate. Cititorul este condus abil de la un spaţiu
recognoscibil, redat prin toponime cu existenţă reală - Cluj, trecătoarea Bârgăului - , la un spaţiu
imaginar, centru al lumii fictive – satul Pripas. Verbele personificatoare din descrierea drumului se
organizează într-o gradaţie ascendentă care exprimă graba, nerăbdarea pătrunderii în ficţiune: „se
desprinde”, „trece”, „spintecă”, „aleargă”, „urcă anevoie”, „înaintează vesel”, „coteşte brusc”, „să dea
buzna”.Acestei grabe epice îi corespunde, în finalul operei, o anumită lentoare, exprimată simetric
printr-o altă gradaţie, acum descendentă, realizată , de asemenea, cu ajutorul verbelor personificatoare:
„coteşte”, „se îndoaie”, „se întinde... ca o panglică cenuşie”, „trece”, „se pierde”( „se pierde în şoseaua
cea mare şi fără început”). Simetria incipit-final este realizată şi cu ajutorul unei imagini simbolice, aceea
a Hristosului de tinichea de la marginea satului, avertisment pentru cele ce urmează să se întâmple, în
incipit, concluzie a evenimentelor tragice, sacţionate moral, în final. Impresia de forţă nemiloasă a
destinului care antrenează protagoniştii într-o învălmăşeală de evenimente cu şfârşit prestabilit este
conturată în finalul romanului prin imaginea satului lăsat în urmă de trăsura Herdelenilor: „Satul a rămas
înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste
xvârcolirile vieţii vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele”.
Descrierea drumului este urmată la începutul operei de cea a satului, ambele având valoare
anticipativă şi expozitivă.
Satul este încremenit în căldura zilei de vară. Nimic nu anunţă prezenţa omului. Printr-o viziune
cinematografică, naratorul aglomerează detalii, fără a le oferi un sens. Imagini disparate şi aparent
nesemnificative sunt aglutinate, construind un univers al ficţiunii verosimil, redat de o voce impersonală,
care se abţine de la orice comentariu. Asemenea unei camere de filmat, „ochiul” naratorului prezintă
câinele învăţătorului Herdelea, toropit de căldură, pisica albă care trece prin praful uliţei, rufele puse la
uscat pe frânghie, ulcica verzuie de lut de pe prichiciul pridvorului, găinile care scurmă în nisip.
Poziţionarea faţă în faţă a casei învăţătorului Herdelea şi a celei a lui Alexandru Pop-Glanetaşu
anticipează existenţa celor două planuri epice ale operei, unul care urmăreşte evoluţia intelectualităţii
rurale şi unul care se opreşte asupra ţărănimii, prin exponentul acesteia, Ion.. Tăcerea satului anunţă
marile conflicte care urmează să se desfăşoare, asemenea unei scene pe care piesa nu a început să se
joace.
În contrast cu satul amuţit şi încremenit din incipit se poziţionează secvenţa horei, aceasta având
atât valoare expozitivă, deoarece prezintă ierarhia socială a satului şi adună laolaltă personajele
principale, cât şi valoare de intrigă, întrucât cel mai important conflict al operei, dintre Vasile Baciu şi
Ion, îşi găseşte aici începutul. Hora are valoare simbolică, fiind, aşa cum considera Nicolae Manolescu, o
adevărată „horă a soartei”.Dansul tinerilor, Someşana, este o adevărată dezlănţuire de energii, în joc
fiind prinşi cei care îţi caută partenerul de viaţă. Privitorii sunt organizaţi în grupuri, în funcţie de statutul
social, deoarece satul este puternic stratificat iar cei bogaţi nu acceptă imixtiunea săracilor printre ei. Din
acest motiv, Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, încearcă zadarnic să se strecoare printre bogătaşi, „ca un
câine la uşa bucătăriei”.Intelectualii satului, preotul şi familia învăţătorului Herdelea, asistă un timp la
jocul tinerilor ţărani, dar refuză să intre în el, diferenţele sociale trebuind să fie respectate.
Ion şi Ana sunt prinşi în febra dansului, iar la sfârşit flăcăul îmbrăţişează fata cu mai multă
gingăşie şi mai prelung decât ceilalţi băieţi. Privirea cu care o urmăreşte ascunde în ea un „vicleşug
neprefăcut”, deoarece o iubeşte pe Florica, dar spre Ana îl mână faptul că are „locuri şi case şi vite
multe”, în timp ce prima „era mai săracă decât dânsul”. Nici măcar nu înţelege prea bine dacă fata lui
Vasile Baciu îi este dragă sau nu, însă în această secvenţă pare să manifeste o oarecare compasiune faţă
de ea şi o numeşte Anuţa. În timp ce , sub nuc, priveşte buzele subţiri ale Anei care îi dezveleau dinţii cu
strunguliţe, poartă în suflet râsul cald al Floricăi, „obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul
de primăvară”. Lupta din sufletul lui Ion nu ajunge însă să fie dureroasă, patima pentru pământ este la
început mai puternică şi învinge pentru moment iubirea purtată Floricăi.
Cearta dintre Vasile Baciu şi Ion din cadrul acestei secvenţe narative (intriga) deschide conflictul
principal şi exterior al operei, iar rivalitatea dintre Ion şi George Bulbuc, declanşată de interesul comun
pentru fata bogătaşului şi sfârşită printr-o încăierare puternică din care Ion iese învingător, anticipează
uciderea protagonistului din finalul romanului, în care raporturile de forţe se inversează., reprezentând,
în acelaşi timp, debutul unuia dintre conflictele secundare din cadrul acţiunii..Pe parcursul operei se
configurează şi alte conflicte secundare, precum cel dintre Ion şi Simion Lungu, din al cărui pământ fiul
lui Alexandru Glanetaşu îşi însuşeşte o brazdă, cel dintre Zaharia Herdelea şi Vasile Baciu, cauzat de
atitudinea diferită pe care o au aceşti membri ai intelectualităţii rurale faţă de Ion.
Conflictul interior nu capătă accente puternice, deoarece Ion, fire simplă şi frustră, nu poate trăi
simultan două pasiuni la fel de puternice. Dragostea pentru pământ anihilează pentru început „glasul
iubirii”, pentru a reizbucni mai târziu, după ce pământurile au fost debândite şi după ce Ana se sinucide
iar Petrişor, fiul său, moare. Un conflict interior pare să trăiască Zaharia Herdelea, tată de familie şi
învşţător român sub ocupaţie austro-ungară. Intrat în relaţii ostile cu autorităţile din cauza unei jalbe
făcute lui Ion, prin care voia să-l scape de închisoare, Zaharia Herdelea crede că poate scăpa el însuşi de
ameninţarea cu închisoarea şi de demiterea din funcţie dacă votează cu deputatul maghiar împotriva celui
român, câştigând astfel reputaţia de renegat. Luptele mărunte ale vieţii, greutăţile familiei, datoria de a-şi
mărita cele două fete, Laura şi Ghighi, şi de a-i facilita cariera lui Titu, fiul său, un poet visător şi fără
simţ practic, îl determină să ia decizii împotriva propriei conştiinţe, dar patriotismul îi iese la iveală în
secvenţa inspecţiei şcolare în urma căreia va fi pensionat.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde faptele săvârşite de Ion în vederea dobândirii pământurilor lui
Vasile Baciu: seducerea Anei şi transformarea ei în victimă, căsătoria care urmează unor îndelungi
negocieri în care fiecare parte pare să rămână inflexibilă; răceala faţă de soţia sa după căsătorie, scenele
violente şi ignorarea în urma cărora Ana se sinucide; moartea lui Petrişor; apropierea vicleană de George
pentru a-i facilita accesul la Florica, devenită între timp soţia bogătaşului. Punctul culminant îl
constituie decizia lui Ion de a merge la Florica în seara în care îl considera pe George plecat la pădure iar
deznodământul aduce cu sine uciderea lui Ion de către soţul Floricăi cu lovituri puternice de sapă.
Printre secvenţele semnificative ale operei, cu puternică încărcătură simbolică, se numără cele în
care protagonistul este aşezat în faţa pământului, din capitolele al II-lea şi al X-lea, „Zvârcolirea” şi
„Sărutarea”.
În capitolul al II-lea, „Zvârcolirea”, este justificată prin biografia personajului setea sa de
pământ. Din dragoste pentru pământul-mamă, Ion a refuzat să meargă în continuare la şcoală, deşi se
arătase un elev inteligent în perioada în care Zaharia Herdelea i-a fost învăţător. Aflat la secere, după
bătaia din ajun cu George Bulbuc, Ion contemplă pământurile care nu mai sunt ale lui din cauza
nevredniciei tatălui său care le-a vândut şi le compătimeşte ca pe o fiinţă dragă: „Locul nostru, săracul!”.
În faţa pământului uriaş se simte „mic şi slab cât un vierme”, dar are sentimentul că-l poate doborî, că
poate stăpâni peste tot cuprinsul, deoarece „pământul i-a fost mai drag ca o mamă” încă de când era
copil. Hotărârea pe care o ia acum îi va determina întreg destinul: „Trebuie să aibă pământ mult,
trebuie!”
În opoziţie cu această secvenţă se situează aceea din capitolul „Sărutarea”. Stăpân al tuturor
pământurilor, ca urmare a planului său de a se căsători cu Ana, Ion se duce să le viziteze imediat ce
primăvara dă semne de apropiere. Se îmbracă în haine de sărbătoare, deşi este o zi de luni, şi pleacă să-
şi vadă „inima moşiei” după care sufletul său tânjea. Pământul - ibovnică i se închină acum, deoarece
este numai al lui, este asemenea unui „duşman doborât”. Gestul cucernic al sărutării gliei ascunde o
înfrăţire nefirească între om şi pământ, o patimă exagerată ale cărei consecinţe sunt anticipate încă din
această secvenţă prin termenii care sugerează ideea morţii:”mănuşi de doliu”, „fior rece, ameţitor”.
Pământul – mamă, pământul-ibovnică şi pământul – stihie sunt cele trei ipostaze la care se raportează
protagonistul în relaţia sa cu glia pe care o iubeşte pătimaş.
O altă secvenţă semnificativă a romanului este sinuciderea Anei din capitolul „Ştreangul”.
Căzută din iluzia că soţul său o iubeşte şi că ar putea fi fericită alături de el, Ana conştientizează abisul
de nefericire în care s-a prăbuşit. Nici în copilul a cărui asemănare cu Ion este evidentă nu vede o
consolare. Obişnuită cu gândul morţii prin două decese la care a fost martoră, cel al lui Avrum şi cel al
lui Dumitru Moarcăş, Ana se sinucide în grajd, în vecinătatea animalelor care continuă să rumege
indiferente. Aceeaşi indiferenţă se va regăsi şi în reacţia lui Ion la fapta soţiei sale. După o primă senzaţie
de durere acută şi de milă, bărbatul se simte eliberat, uşurat, gândind că „bine a făcut că s-a omorât”.
Apoi grija pentru copil îl invadează, deoarece vede în el garantul proprietăţilor pe care atât de greu le-a
dobândit.
Perspectiva narativă prezentă în cadrul textului este obiectivă, viziunea „dindărăt” şi focalizarea
zero punând în evidenţă un narator impersonal, neimplicat în comentarea faptelor pe care le prezintă
rece, detaşat. Alternanţa secvenţelor narative este folosită în trecerea de la un plan epic la altul iar
succesiunea cronologică a evenimentelor se realizează prin înlănţuire. Printre tehnicile literare utilizate
în operă se numără contrapunctul, anticiparea şi „camera neutră”, cea din urmă fiind specifică
cinematografiei. Contrapunctul face legătura dintre cele două planuri narative ale textului, acelaşi
aspect fiind urmărit şi în rândul ţărănimii, şi în cel al intelectualităţii., un exemplu fiind raportarea
contrapunctică a nunţii dintre Ion şi Ana la nunta Laurei cu Pintea. Anticiparea presupune prefigurarea
destinului personajului principal în cadrul câtorva secvenţe- cheie, cum ar fi cea a sărutării pământului.
Tehnica literară a camerei neutre este folosită în incipit, creând impresia de veridicitate prin detaşarea
totală a naratorului .
Construcţia personajelor este realizată prin refuzul oricărei idealizări. De exemplu, Vasile Baciu,
principalul oponent al lui Ion, are în alcătuirea sa şi elemente pozitive, şi elemente negative. Destinul său
este repetat parţial de fiul sărac al Glanetaşului, deoarece amândoi s-au căsătorit pentru avere, dar
deosebirea dintre ei constă în faptul că tatăl Anei şi-a iubit soţia, pe când Ion o tratează pe Ana ca pe un
simplu obiect.
Ana este victima desăvârşită . Orfană de mamă, dar bogată, ea este fragilă în faţa nevoii de
îmbogăţire a lui Ion, flăcăul în tandreţea căruia crede drept compensaţie pentru privaţiunile afective din
trecut. Maltratată de tată şi de soţ, Ana sfârşeşte prin a se sinucide, după ce constată lămurit distanţa
dintre iluziile sale şi realitatea căsătoriei cu Ion. Caracterizată direct de către protagonistul operei („Cât
e de slăbuţă şi de urâţică!... Cum să-ţi fie dragă?”), Ana se conturează ca personaj principal şi prin
caracterizarea indirectă, aceasta surprinzând condiţia nefericită a femeii în societatea rurală în care
căsătoriile se fac numaidin interes material iar abaterea de la normele morale este drastic sancţionată.
Caracterizarea lui Ion- în foile următoare; opinie, încheiere