PARTEA A II A - Proces Bugetar Si Fiscalitate

PARTEA A II-A FISCALITATE ROMÂNEASCĂ ŞI EUROPEANĂ
CAPITOLUL 6
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.
Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi
transferurile bugetare constituie nu numai metode de prelevare şi de repartizare a resurselor
financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze
dezvoltarea economică şi socială a ţării în direcţia dorită de acestea.
Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora
Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare
ale unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea
apelării la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,
resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,
resursele financiare ale societăţii.
Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor
necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de
bunuri publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind
alocarea resurselor intre sectorul public şi cel privat.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul
public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că
alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim,
prin intermediul sectorului privat şi a celui public.
Structura resurselor financiare publice
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un
ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
 factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce
poate să determine sporirea veniturilor impozabile;
 factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin
preţ. Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea
resurselor din impozite şi taxe;
 factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
 factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active
şi sporirea numărului contribuabililor;
 factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor,
creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra
bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare
publice;
 factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin
dimensiunea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează
mărimea deficitului bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de
resurse sunt1:
Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din
veniturile cu caracter fiscal (impozite şi taxe de la agenţii economici cu capital privat şi de la
populaţie).
Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă
până la un an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor bonuri de tezaur. Resursele
astfel mobilizate constituie un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat pentru
acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru
acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale care nu
reuşesc să-şi asigure echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Resursele de trezorerie
sunt mobilizate numai temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din
circulaţie a bonurilor de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la
tezaurul public, pe termen scurt.
Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de
datoria publica a unui stat pe termen mediu şi lung. Recurgerea la împrumuturi nu poate
depăşi anumite limite, datorită efectelor pe termen lung pe care acestea le au asupra statului
debitor.
În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea pe calea emisiunilor
monetare fără acoperire, ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului.
Structura organizatorică a statelor 2 r reprezintă un alt criteriu de grupare a
resurselor publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:
 resurse ale bugetului federal;
 resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
 resurse ale bugetelor locale.
În statele de tip unitar, resursele publice se împart în:
 resurse publice aie bugetului central;
 resurse ale bugetelor locale.
Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale (contribuţii pentru asigurări sociale)
figurează în bugetul general (central) care se întocmeşte ca un buget consolidat prin
cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu eliminarea
transferurilor). În statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit atât în bugetul
general consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor.
Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional,
3
avem :
Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele
venituri la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o
1
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007,
p.176
2
p.176
3
p.176
anumită regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale,
contribuţia pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi
veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice particulare şi din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau
accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe,
chirii, arenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.
Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care
statul recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru
acoperirea cheltuielilor publice. în categoria resurselor extraordinare se cuprind:
emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile
contractate pe plan intern şi în exterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.
Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează
în4:
Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi
proprietăţile de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate
pe piaţă internă.
Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe
primite sub formă de ajutoare nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi
contractate de la guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la
bănci private sau la alţi deţinători de capitaluri băneşti.
Autorul Mutaşcu Mihai prezintă în lucrarea sa si alte criterii de clasificarea
veniturilor publice sau a resurselor publice pe lângă cele menţionate şi anume 5 :
După natura juridică se identifică:
 veniturile de drept privat, procurate de pe piaţă prin concurenţă ci
subiecţii economici privaţi şi reglementate de dreptul comercial (ansamblul
veniturilor patrimoniale);
 veniturile de drept public, atrase în mod legiferat din sectorul privat pe
calea prelevărilor fiscale şi statuate de normele dreptului public.
Clasificarea Fondului Monetar Internaţional. În viziunea acestui organism
internaţional veniturile publice sunt compuse din:
 veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale mai puţin contribuţiile
sociale);
 contribuţiile sociale (contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte
contribuţii cu caracter social);
 veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la
guverne străine, organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang
inferior);
 alte venituri (venituri din închiriere de proprietăţiale statului, dividende şi alte
rente, amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare, împrumuturi
de stat, alte venituri).
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele
publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
4
p.176
5
Mutaşcu, I., M., Finanţe pubice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 101
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom,
în condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Principalele categorii de resurse publice sunt6:
I. Resursele bugetului de stat:
* Venituri curente
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
* Venituri din capital
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale
A.2. Alte contribuţii.
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi
impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia
la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul
vamal) precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de
exemplu, venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului
special pentru protejarea asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de
guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr fi destinaţie, de la o perioadă la alta.
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu
caracter de venituri curente.
Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice
Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza analiza şi

previzionarea acestora se folosesc trei categorii de indicatori:
- indicatori privind nivelul resurselor financiare;
- indicatori privind structura resurselor financiare;
- indicatori privind dinamica resurselor financiare
-
/. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice
a) Un prim indicator privind nivelul veniturilor încasate este valoarea totală a veniturilor
publice (VT) care reprezintă o însumare a veniturilor publice şi se poate exprima atât în
mărime nominală, cât şi în mărime reală.
n
VT   vi
i 1
6
Moşteanu , T şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.
VT reprezintă venituriel publice totale
Vi reprezintă valoarea veniturilor fiecărui buget component al bugetului general
consolidat.
i reprezintă numarul bugetelor cmponente ale bugetului general consolidat
a) în comparaţii internaţionale se foloseşte, ca indicator privind nivelul veniturilor publice,

ponderea veniturilor publice în produsul intern brut.
VT
VT / PIB   100
PIB
VT reprezintă venituriel publice totale
PIB reprezintă nivelul produsului intern brut intr-o anumită perioadă de timp.valoarea
În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a

procesului de redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare, ceea ce
înseamnă o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB .
c) Un alt indicator folosit în comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile

publice medii pe locuitor exprimate în EURO
VT lei / loc
VT Euro / loc 
Curs lei / Euro
2. Indicatorii privind structura veniturilor publice

Aceşti indicatori exprimă ponderea fiecărei categorii de venituri publice în total
venituri sau într-o anumită grupă de venituri. Indicatorii privind structura veniturilor
publice se calculează pe baza clasificării veniturilor publice.
gi(%)= V i
 100
VT
unde:
gi(%) reprezintă ponderea venitului i în total venituri sau într-o anumită grupă de
venituri;
Vi reprezintă venitul a cărui pondere se calculează;
VT reprezintă venitul total sau volumul veniturilor unei anumite grupe de venituri.
3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice

Pentru a cuantifica modificările survenite în timp se folosesc o serie de indicatori:
 modificarea nominală şi reală, în mărime absolută şi relativă a veniturilor
publice;
 modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut;
 modificarea veniturilor publice medii pe locuitor, exprimate în USD;
 modificarea ponderii veniturilor publice;
 coeficientul de concordanţă a veniturilor publice în raportcu produsul intern brut;
 elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.
-
a) Modificarea nominală şi reală a veniturilor publice, exprimată în mărime absolută şi
relativă, permite comparaţii între veniturile publice ale mai multor ani.
Pentru a determina modificarea nominală a veniturilor publice vom folosi mărimea
veniturilor publice exprimate în preţuri curente. Această modificare poate fi determinată atât
în mărime absolută, cât şi relativă.
VTn / n 1  VTn  VTn 17
unde, VTn, VTn-1 reprezintă veniturile publice exprimate în preţuri curente pentru anul O
şi anul 1.
VTn  VTn  1
VTn / n 1  %    100
VTn 1
VTr reprezintă veniturile publice în expresie reală.
Pentru obţinerea unor informaţii cât mai aproape de realitate cu privire la modificarea
venitulor publice, vom folosi veniturile publice exprimate în preţuri constante.
Modificarea în mărime reală a volumului veniturilor publice se determină prin
următoarele formule:
- modificarea în mărime absolută:
VTnn Vnn 1
VTr  
Ip n I pn 1
- modificarea relativă în expresie reală:

VTrn  Vrn 1
VTr (%)   100
Vrn 1
b) Modificarea ponderii veniturilor publice în P1B se determină astfel:

VTn VTn 1
VT / PIB(%)   100   100
PIBn PIBn 1
c) Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în EURO/DOLAR se
determină astfel:
VT Euro / loc  VTEuro / loc n  VT Euro / loc n 1
d) Coeficientul de corelare dintre veniturilor publice şi produsul tern brut se

determină după următoarea formulă:
VTn
 100
VTn 1
k=
PIBn
 100
PIBn 1
e) Elasticitatea veniturilor în raport cu PIB

VTn  VTn 1
 100
VTn 1
e=
PIBn  PIBn 1
 100
PIBn 1
O elasticitate supraunitară ne indică o creştere a ponderii veniturilor publice în

PIB. Dacă elasticitatea este subunitară se reflectă o tendinţă de restrângere a ponderii
veniturilor publice în PIB. Dacă elasticitatea este unitară are loc o menţinere în timp a
ponderii veniturilor publice în PIB.
CAPITOLUL 7
IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE
Conţinutul şi rolul impozitelor
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie
directă din partea statului7.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat
este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o
anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează
impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori,
prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin
organele de stat locale
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul
acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice
care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru
muncitori şi funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii
funciari - renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul
produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă
impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice.
Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale
Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie
7
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi pPedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile
prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata
impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată,
sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale
la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale
reglementărilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele
de plată după cum se poate observa in figura următoare8.
Figur
ELEMENTELE IMPOZITULUI
Subiectul Unitatea de impunere
Suportătorul Cota impozitului
Obiectul impunerii Asieta
Sursa Termenul de plată
a nr2 Elementele impozitului
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul
sau funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni -
moştenitorul (moştenitorii) etc. in reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul
impozitului este denumit contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de
exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este
reţinut de către persoana care ii plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel
procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei
persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă
la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al
dreptului de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat
statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament.Mutaşcu Mihai
Ioan, autorul lucrării Finanţe publice face distincţie între subiectul activ 9 (beneficiarul) şi
subiectul pasiv10 (contribuabilul).
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În
mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate,
8
9
Subiectul activ reprezintă subiectul îndreptăţit prin lege să încaseze cuantumul impozitului, acesta fiind
autoritatea statului
10
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării
fiscale, transferul de valoare efectuându-se în relaţia directă cu statul.
sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o
măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în
sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect
al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit,
obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de
personal, la impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei,
deci, cu alte cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă
impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau
uneori cel exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În
cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la
impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă,
impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta
diminuează substanţa averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem
întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la
impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe
de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive).
Cotele procentuale pot fi, de asemenea 11:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne constant
(nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere
respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de început a
capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care şi
ţara noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).
2. . progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile).
Aceste cote progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse.
a) Cote/e progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul de impunere
aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit realizat de contribuabil
şi care se încadrează în aceea tranşă. Această metodă dezavantajează pe cei care au
veniturile impozabile situate la limita imediat superioară celei până la care acţionează o
anumită cotă de impozit mai mică, deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig
impozabil mai mic, care se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate
să obţină o sumă mai mare după plata impozitului decât un contribuabil cu un
câştig impozabil mai mare, dar care se situează cu acesta în tranşa imediat următoare în
care funcţionează o cotă de impozit mai mare. Din acest punct de vedere el sunt deci
inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun diferenţierea
acestora pe tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului
aferent fiecărei tranşe, prin însumare obţinându-se impozitul total de plată. Această tehnică
de impunere este mai echitabilă din punct de vedere al egalizării veniturilor şi se
aplică, de obicei, la impunerea persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi
11
Anghelache, G., Finanţele publice ale Românie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 102i
independente, a veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul
impozitului anual global.
3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte,
deoarece impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este
rezultatul aplicării aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor
cumpărătorilor sau beneficiarilor de servicii.
4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al
bazei de impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau
de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului.
Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia
contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte
sancţiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii),
sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.
Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care

au drept scop final stabilirea impozitului ce revine in sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în
metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a
cuantumului impozitului).
Principiile impunerii reprezintă toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative
care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea şi acceptarea prelevărilor
fiscale semnificând în fapt „dreptate” socială în materie de impunere12.
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii sau maxime, după cum urmează13:
1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat
să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin
promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi
clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea
cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obţinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de
fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie
stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea
principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea
impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât
un considerabil grad de nedreptate.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea
şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată,
12
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 113
13
acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici
să-i îndepărteze de la ocupaţiile.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva
arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la
capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de
politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de
pe poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu
interesele acestora.
Principii de echitate fiscală
Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială in materie de impozite.

Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a
veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de
plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.
Când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii
societăţii, trebuie să se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitate prin
impozit14.
Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru
toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică
să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării.
Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta,
în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care pot fi menţionate: mărimea
absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi
provenienţa veniturilor etc.
Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi
anume:
1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă
poate fi stabilit ca atare numai in cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit),
neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor,
adică cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii,
precum şi a situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în
întreţinerea sa etc.);
3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie
stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a
unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie
socială;
4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia
persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
Principii de politică financiară
La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin

financiar. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament ridicat, să fie stabil şi elastic.
14
p.198
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai
multe condiţii15:
1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice sau
juridice) care obţin venituri din aceeaşi posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin
cumpărare, etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului în aceeaşi măsură, ca
întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;
2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei
părţi din materia impozabilă;
3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi
perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil.
Un impozit este considerat stabil daca nu este influenţat într-un sens sau altul , de
mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Un impozit este stabil dacă
randamentul său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din economie,
adică volumul său nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele
asupra averii sunt, de pildă, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.
Elasticitatea impozitului presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanenţă
necesităţilor de venituri ale statului. Practica fiscală a demonstrat că elasticitatea impozitului
acţionează în special în sensul majorării încasărilor din impozite. Elasticitatea poate fi legală
sau economică16.
Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci când modificarea cotei sale
duce la modificarea volumului încasărilor.
Un impozit este elastic în raport cu conjunctura din economie atunci când încasările
cresc în faza de prosperitate şi se reduc în faza de recesiune
Aşezarea şi perceperea impozitelor
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în

stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
(încasarea) impozitului17.
Stabilirea obiectului impozabil
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru
ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale
să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce
se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda
evaluării directe, bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte18 cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor
semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor
de tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia
în consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
15
p.198
16
Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 133
17
Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.
18
Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Univbersitară, Bucureşti, 2007, p. 40
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului
impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt
create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei
impozabile ci se mulţumeşte cu o valoare medie a acesteia. Tehnica forfetară de evaluare poate
fi una legală sau una convenţională19.
1) în cazul forfetarii legale, se pleacă de la datele fixate cu anticipaţie
de către legiuitor şi strâns legate de materia impozabilă. El stabileşte o prezumţie legală cu
privire la unele elemente indispensabile pentru existenţa materiei impozabile.
2) Evaluarea forfetară convenţională presupune existenţa unui acord între
contribuabil şi reprezentantul fiscului, aceştia convenind în privinţa volumului materiei
impozabile pentru o perioadă de timp determinată.
Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în
cazurile în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează
contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea
materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care
subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o
conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe20, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea
pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea
obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care
cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu
participarea directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă
strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să
încheie un bilanţ fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să
rezulte veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea
acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale
procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.
Determinarea cuantumului impozitului
După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În

funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de
dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale
de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg
teritoriul ţării; această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la
unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte
impozabile, a sumei atribuite.
În cazul impozitului de repartiţie legiutorul nu stabileşte mai întâi cotele legale ale
impozitului, ci volumul lui total la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la
contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării şi pe
unităţi administrativ - teritoriale, până la nivelul fiecărei comune.
Impozitul de repartiţie prezintă cel puţin două avantaje21:
19
20
Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Univbersitară, Bucureşti, 2007, p. 40
21
 primul avantaj pentru stat este acela că el are siguranţa că impozitul de care are
nevoie va fi încasat, deoarece fiecare comună va stabili o astfel de cotă încât contingentul
comunal să fie atins;
 al doilea avantaj este acela că impozitul de repartiţie elimină tentativele de fraudă
deoarece disimularea unei părţi a materiei impozabile de către un plătitor este rapid
desconspirată de către vecinii săi care altfel vor plăti ei un impozit mai ridicat.
Impozitul de repartiţie prezintă însă şi două neajunsuri22:
 primul inconvenient este acela că soluţia face ca impozitul să fie lipsit de
elasticitate deoarece tentativa de creştere a contingentului naţional se izbeşte de opoziţia
consiliilor locale;
 al doilea inconvenient este cel legat de inegalitatea cotei pe care o
antrenează contigentarea impozitului astfel că povara fiscală va fi foarte diferită de la o
localitate la alta deoarece diferită este şi capacitatea contributivă a acestora.
Datorită neajunsurilor sale, impozitul de repartiţie a fost înlocuit cu cel de cotitate.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos in sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste
condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice
impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului
impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.
Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După
aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat
fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode23:
a) metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele
fiscale de la plătitori;
b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiiţarea de plată
pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite
obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată
b) prin stopaj la sursă ;
c) aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două
variante de realizare:
 când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita
impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);
 când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le
solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă
persoană (Ex. Impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc).
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului
pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi
diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.
22
23
Anghelache, G., Finanţele piblice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 105
Clasificarea impozitelor
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de
impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite
termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt,
în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea
pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,
clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs,
deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o
legătură cu situaţia subiectului impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu
situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub
denumirea de impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii
(transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce
înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor
indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau
juridice decât suportătorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
 taxe de consumaţie;
 venituri de la monopolurile fiscale;
 taxe vamale;
 taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite
pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în
impozite financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a
tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra
sănătăţii persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi
impozite incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele
incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe
profiturile excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar
în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale
organelor administraţiei de sfat locale.
Conform Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) impozitele pot fi clasificate astfel24:
1) Impozitul pe venit, beneficii, câştiguri din capital - pentru persoanele fizice
îmbracă forma impozitului pe venit net, iar pentru persoanele juridice, impozitul pe venitul
persoanelor juridice. Alte impozite pentru beneficii şi câştiguri: impozitul pe chirii, impozitul pe
dobândă, dividende.
2) Impozitul pe salarii şi mâna de lucru - impozitul pe salariu, pe venitul
asociaţilor unici sau liber-profesioniştilor.
3) Impozitul asupra patrimoniului - impozitul asupra patrimoniului net, pe
tranzacţii mobiliare şi imobiliare, pe proprietatea imobiliară, pe succesiuni, alte impozite
periodice de patrimoniu.
4) Impozite interioare pe bunuri şi servicii - se referă la impunerea bunurilor
şi serviciilor în stadiul producţiei sau comercializării, impozitele cumulative în cascadă,
aferente vânzării cu ridicata sau cu amănuntul, TVA, accize, taxe pentru utilizarea vehiculelor
cu motor, pentru exercitarea anumitor activităţi, impozitele asupra extracţiei sau a prelucrării
produselor extractive.
5) Impozitul pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale:
■ taxe de export;
■ taxe de import;
■ beneficii din schimb;
■ beneficii din monopolul de import-export;
■ taxe pe operaţiuni de schimb;
■ alte impozite pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale.
6) Alte încasări fiscale:
■ taxe de timbru;
■ alte impozite.
24
Moraru, D., Nedelescu, M., Stănescu, C., Preda, O., Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, p. 121
CAPITOLUL 8
IMPOZITELE DIRECTE
Caracterizare generală a impozitelor directe
Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere. Impozitele
directe reprezintă prelevări fiscale care au incidenţă imediată asupra capacităţii contributive şi
se stabilesc nominalîn sarcina unor persoane fizice şi juridice în funcţie de veniturie saua
verea acestora.
Impozitele directe prezintă următoarele trăsături distinctive25:
 sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau
juridice;
 se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de
impozit prevăzute de lege;
 au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp
la cunoştinţa plătitorilor;
 subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană;
 tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului
„nominativ".
 sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor
identificate de contribzuabili;
 sunt pretabile la dublă impunere;
 sunt pasibile de reacţii psihologice.
Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis
stabilite, fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt mai echitabile şi deci mai de
preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor
mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului, sub
forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte26.
Practica fiscală relevă existenţa a două categorii de impozite directe: impozitele reale şi
impozitele personale.
Impozitele reale
Impozitele reale s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în primele
stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au prezentat, în principal, sub următoarele forme:
 impozitul funciar;
 impozitul pe clădiri;
 impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;
 impozitul pe capitaluri băneşti.
Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs de
dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor
impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul
animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate pentru
lucrările de irigaţii sau de alţi factori.
25
p.2230
26
Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net
(venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi
dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii
pentru a realiza un venit mai mare decât cel mediu.
Actualmente, în practica fiscală internaţională există foarte puţine impozite reale,
majoritatea statelor lumii efectuând de-a lungul timpului operaţiuni de „cosmetizare” a
impozitelor reale prin „personalizarea acestora.”27
Impozitele personale
Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a
impozitelor pe avere.
. Impozitele pe venit
Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor categoriilor de
venituri obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse
atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii
sociale.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa
într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe
teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.
De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt
scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în
tara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele
fizice care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.
Obiectul impozabil îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură,
bănci, asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători, proprietari, mici
meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti.
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite
scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite,
sumele prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite,
cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii,
pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat
venituri, fiind deci o impunere individuală.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit
provenit dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de
sursa de provenienţă.
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit,
care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de
natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul
obţinut dintr-o anumită sursă.
Acest sistem prezintă avantajul simplicităţii, preciziei şi lejerităîţii constrângetrii în
cazul progresivităţii fiscale, însă comportă şi o seriede impedimente, cauzate în special de
27
faptul că are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare şi
dezavantajează persoanele care au o singură sursă de venit28.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o
persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur
impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent
întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie,
Ungaria etc.
Avantajul sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării progresivităţii
impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor
de sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal ridicat, iar impedimentele acestuia se
referă la imposibilitatea diferenţierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă
şi inechitatea pricinuită persoanelor care obţin venituri din mai multe surse29.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite
tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de
impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a
veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate. deoarece nu mai
sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea
veniturilor practicată in sistemul impunerii globale.
Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote
proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în
cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este
impunerea în cote progresive pe tranşe de venit.
În România, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit
perceput de la persoanele fizice îl reprezintă, în continuare, impozitul pe salariile individuale,
care de la 1 ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii.
Impozitul lunar se determină la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de
16% asupra bazei de calcul determinată ca diferenţă între venitul net din salarii, aferent unei
luni, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii şi a cheltuielilor
profesionale şi deduceri personale.
Venitul net anual din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din venitul
salarial brut a următoarelor cheltuieli:
a)contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările sociale
9,5%; contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 6,5%; contribuţia la fondul de şomaj
1%);
b) deducerea de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit brut de până la
10.000.000 Rol respectiv 1.000 Ron astfel:
- pentru contribuabilii care nu au nici o persoană în întreţinere2.500.000 ROL – 250
RON; care au o persoană în întreţinere 3.500.000 rol – 350 Ron, care au două persoane în
întreţinere 4.500.000 ROL – 450 RON; care au trei persoane în întreţinere 5.500.000 ROL –
550 RON; care au patru sau mai multe persoane în întreţinere 6.500.000 ROL – 650 RON;
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute din salarii între 1.000 RON şi 3.000
RON deducerile sunt degresive fată de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al Ministrului
Finanţelor, iar contribuabilii care realizează venituri lunare brute de peste 3.000 RON nu
beneficiază de deducere personală.
În ţara noastră, în cadrul preocupărilor privind introducerea impozitului pe venitul
global a fost instituit, începând cu 1 ianuarie 1998, un nou sistem de impozitare pentru
28
29
persoanele fizice române care realizează venituri de orice fel şi din orice activitate, pe
teritoriul României, cu excepţia celor supuse impozitului pe salarii şi impozitului pe venitul
agricol. Acest sistem, care se constituie într-un prim pas pe linia introducerii impozitului pe
venitul global, vizează atât cuprinderea pentru impunere a veniturilor realizate de micii
meseriaşi, liber-profesionişti, asociaţiile familiale, drepturile de autor, închirierile de imobile,
arendare, activităţi artistice sau sportive, inventatori etc., cât şi corelarea metodologiei de
calcul a impozitului pe veniturile asociaţiilor familiale, persoanelor fizice independente şi
liber-profesioniştilor cu cea a impozitului pe profit.
De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite în
cadrul sistemului asigurărilor sociale (dacă nu depăşesc cuantumul legal), alocaţiile de stat
pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor,
dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în
conturi la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire sau
sponsorizare, potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de
bunuri sau persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.
În general, impunerea are ca obiect venitul efectiv realizat, determinat ca diferenţă între
totalul veniturilor încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile efectuate pentru realizarea
veniturilor. În vederea determinării venitului impozabil, contribuabilii trebuie să depună, până
la data de 31 ianuarie a fiecărui an, declaraţia de impunere pentru veniturile realizate în anul
fiscal precedent.
Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi
independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi alte
surse este de 16% potrivit Codului fiscal, cu excepţiile prevăzute de lege.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul
brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Veniturile sub formă de dividende se impun cu o cotă de 16% din suma acestora,
obligaţia calculării şi reţinerii acestora revenind persoanei juridice care plăteşte dividendele.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume neimpozabile
lunare care este de 9.000.000 Rol – 900 Ron din venitul din pensii.
Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune prin reţinere la sursă cu
o cotă de 16%, iar veniturile din jocuri de noroc se impun cu o cotă de 20% aplicată asupra
venitului net care nu depăşeşte cuantumul de 100 milioane Rol si cu o cotă de 25% aplicată
asupra venitului net care depăşeşte acest nivel. Valoarea sumei neimpozabile stabilită pentru
fiecare concurs sau joc de noroc realizate de acelaşi plătitor intr-o zi este de 6.000.000 Rol –
600 Ron.
Conform Legii nr. 163 din 01.06.2005 începând cu data de 01.01.2006 pentru calculul
impozitului pe veniturile realizate de persoanele fizice din investiţii şi din transferul
proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal cota de impozit este de 16% cu excepţia
câştigurilor realizate din transferul titlurilor de valoare înstrăinate într-o perioadă mai mare de
365 de zile de la data dobândirii pentru care se menţine cota de 1%.
Sunt supuse de asemenea impozitării veniturile din transferul drepturilor de proprietate
asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora care se înstrăinează în termen de
până la 3 ani inclusiv de la data dobândirii precum si pentru veniturile din tranzacţionarea
terenurilor fără construcţii dobândite după 01.01.1990.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza
declaraţiei de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele
fiscale. Impozitul astfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol.
Perceperea impozitelor se realizează fie prin stopajul la sursă, fie direct de la
contribuabili.
Impozitul pe profitul persoanelor juridice
Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de

capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar
în altele se practică un sistem distinct.
În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi
societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita
capitalului pe care îl deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de
dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul
societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de
profitul rămas la dispoziţia societăţii30.
În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor
juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu
schimbările intervenite în derularea reformei economice şi sociale.
Începând cu 1 ianuarie 1995, a fost instituit un alt sistem de impozitare a profitului.
Printre trăsăturile acestui sistem putem menţiona:
– utilizarea, cu unele excepţii, a cotei de 38% pentru calcularea impozitului, indiferent
de forma de proprietate a capitalului, naţionalitatea firmei, sursa de formare a
profitului şi data înregistrării firmei;
– pentru mărirea interesului faţă de agricultură, profitul obţinut din această ramură este
impozitat în baza unei cote de 25%, dacă profitul provine în proporţie de cel puţin
80% din acest domeniu;
– profitul realizat de Banca Naţională a României, rămas după deducerea cheltuielilor
permisive şi a sumelor aferente fondului de rezervă, se impune în baza unei cote de
80%;
– profitul impozabil aferent ponderii veniturilor realizate din jocuri de noroc, baruri şi
cluburi de noapte în volumul total al veniturilor, se impozitează cu o cotă adiţională
de 22%;
– profitul impozabil al unei persoane juridice străine, rezultat dintr-o activitate
desfăşurată într-un sediu permanent în România, se impozitează cu o cotă adiţională
de 6,2%;
– impozitul aferent profitului impozabil obţinut din exportul bunurilor realizate din
activitatea proprie şi din prestări de servicii internaţionale se reduce cu 50%;
– impozitul aferent profitului utilizat pentru realizarea unor investiţii privind
modernizarea tehnologiilor de fabricaţie sau extinderea activităţii în scopul obţinerii
unui profit suplimentar, cât şi pentru investiţii destinate protejării mediului
înconjurător se reduce cu 50%;
– pierderea anuală înregistrată şi declarată de contribuabili în recuperează din profitul
impozabil lunar obţinut în exerciţiile fiscale următoare, fără a se putea depăşi 36 de
luni.
Pierderea anuală înregistrată şi declarată de contribuabili se recuperează din profitul
impozabil obţinut în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea se va efectua în ordinea
inregistrării profitului, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit potrivit prevederilor
legale.
30
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele Agenţilor Economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
În prezent se practică cota unică de impozitare de 16%, conform Codului fiscal.
Cota de impozit de 16% se aplică începând cu data de 01.01.2006 şi pentru veniturile
realizate de persoanele fizice şi juridice nerezidente, cu excepţia veniturilor obţinute din jocuri
de noroc pentru care se menţine cota de impozit de 20%.
Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi
În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru simplificarea
evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă
din punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra
veniturilor realizate de microîntreprinderi.
Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii.
a) sunt producătoare de bunuri materiale,
prestează servicii sau/şi desfăşoară activitate de
comerţ;
Microîntreprinderile b) au până la 9 salariaţi;
c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în
lei de până la 100.000 euro inclusiv;
d) au capital integral privat.
Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor nu mai

aplică acest sistem de impunere începând cu anul fiscal următor anului în care nu mai
îndeplinesc una dintre condiţiile prevăzute pentru a fi inclusă în categoria
microîntreprinderilor.
Nu pot opta pentru acest sistem de impunere persoanele juridice române care31:
– desfăşoară activităţi în domeniul bancar;
– desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, cu
excepţia persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste
domenii;
– desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive, cazinourilor.
– au capital deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 angajaţi.
Cota de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi, conform Codului fiscal este de
3%.
Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:
– veniturile din variaţia stocurilor;
– veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
– veniturile din provizioane;
– veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru pagubele
produse la activele corporale proprii;
– veniturile din exploatare, reprezentând cota parte a subvenţiilor guvernamentale şi a
altor resurse pentru finanţarea investiţiilor.
În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat, valoarea de achiziţie
a acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul justificativ, în
trimestrul în care au fost puse în funcţiune, potrivit legii.
31
Lregea 571/2003 privind Codul fiscal
Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit comunică opţiunea organelor fiscale
teritoriale la începutul anului fiscal , prin depunerea declaraţiei de menţiuni până la data de
31 ianuarie inclusiv.
În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre condiţiile impuse nu mai este
îndeplinită, microîntreprinderea are obligaţia de a păstra pentru anul fiscal respectiv regimul
de impozitare pentru care a optat, fără posibilitatea de a beneficia pentru periaoda următoare
de aceste prevederi, chiar dacă ulterior se îndeplinesc condiţiile necesare.
Pot opta pentru plata acestui tip de impozit şi microîntreprinderile care desfăşoară
activităţi în zonele libere şi/sau în zonele defavorizate.
Calculul şi plata impozitului se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
Impozitele pe avere
Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite persoane
fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele
forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulaţia averii şi impozite pe sporul
de avere sau pe creşterea valorii averii32.
În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc atât
sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii.
Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi
terenuri. Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de
clădiri (cu unele excepţii). În cazul persoanelor fizice impozitul se calculează prin aplicarea
unei cote de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii clădirilor. Pentru
persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale,
care poate fi cuprinsă intre 0,5% şi 1% asupra valorii de inventar a clădirilor, actualizate
conform prevederilor legale.
Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza
criteriilor şi a valorilor impozabile - lei/m2 - prevăzute de lege. Conform legii, valoarea
impozabilă pe metru pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, precum
şi în funcţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare. electrice, încălzire).
Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca
locuinţă, care nu sunt închiriate altei persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum
urmează33:
a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de
domiciliu.
În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplică
următoarele reguli:
– impozitul pe clădire se datorează de proprietar;
– valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea
clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar;.
32
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
33
Legea 571/2003 privind Codul fiscal
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate anumite
suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor. Acest impozit este
stabilit în sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său este diferenţiat pe categorii de
localităţi (municipii, oraşe şi comune), iar în cadrul localităţilor, pe zone.
Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite scutiri.
Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele de
15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.
Plata cu anticipaţie a acestor impozite datorate pentru un an de zile de către persoanele
fizice până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%,
stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului de
proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În raport cu modalitatea în care
are loc transmiterea dreptului de proprietate, întâlnim34:
 impozite asupra transferului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul
pe succesiuni; impozitul pe donaţii);
 impozite asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate.
În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impozitului îl constituie averea primită
drept moştenire de o persoană fizică. Sarcina fiscală se stabileşte fie asupra întregului
activ succesoral (de exemplu, în Marea Britanic, SUA, Australia etc), independent de
modul de împărţire între moştenitori, fie asupra fiecărei părţi succesorale (de exemplu
în Franţa, Belgia, Germania etc.) în condiţiile progresivităţii impozitului.
Subiectul impunerii îl constituie moştenitorii şi legatarii lor, iar materia impozabilă este
reprezentată de averea lăsată ca moştenire, din care au fost deduse în prealabil datoriile care
grevează succesiunea.
Determinarea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al căror nivel este
diferenţiat în funcţie de valoarea succesiunii şi de gradul de rudenie între decujus (decedat) şi
moştenitorii acestuia. La aceeaşi valoare a averii lăsată moştenire, impozitul este cu atât mai
mare cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat.
Impozitul pe donaţii s-a instituit pentru a preveni eludarea impozitului pe succesiuni
pe calea efectuării de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe donaţii îl
constituie averea primită drept donaţie de o persoană fizică. La determinarea valorii
impozabile, adesea nu operează reducerile care se fac în cazul succesiunilor. Subiectul
impozabil este persoana care a primit donaţia şi este numită donatar.
Impozitul se calculează în cote progresive, al căror nivel este influenţat de valoarea
averii donate, de gradul de rudenie între donator şi donatar şi, uneori, şi de momentul şi
scopul donaţiei respective.
Impozitele asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate se percep cu
ocazia tranzacţiilor privind bunurile imobiliare sau mobiliare şi sunt reprezentate de35:
- impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare;
- impozitul pe hârtii de valoare;
- impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.
Aceste impozite se stabilesc în cote proporţionale sau progresive şi se numesc taxe de
înregistrare deoarece se percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare la instituţia
publică de profil.
În România, pentru circulaţia capitalurilor sub forma câştigurilor din transferul
titlurilor de valoare, precum şi veniturile din operaţiuni de vânzare-' cumpărare de valută la
34
p.239
35
p.240
termen între persoane fizice a fost instituit un impozit de 1% sau 16% asupra câştigului
obţinut din actele de vânzare-cumpărare.
Totodată, în România s-a instituit şi un impozit pe donaţii pentru a descuraja eludarea
impozitelor prin actele de vânzare cumpărare sau a celor de succesiune.
CAPITOLUL 9
IMPOZITELE INDIRECTE
Caracterizarea generalã a impozitelor indirecte
În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot

avea un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când
producţia şi consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează
aceeaşi evoluţie, periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea
deficitului bugetar36.
Astfel, de exemplu, în România, în bugetul de stat pe anul 1998 era prevăzut ca
impozitele indirecte să devină predominante şi să deţină o pondere de 68,7% în totalul
veniturilor fiscale. În procesul de execuţie, deoarece P.I.B., în loc de o creştere zero, cum se
preconizase, a înregistrat, după primele 6 luni, o scădere de aproape 6%, a fost necesară
rectificarea bugetului de stat, prilej cu care veniturile ce urmau a se realiza din impozitele
indirecte au fost diminuate cu 8,3 mii miliarde lei, adică cu 18,6%.Rezultă că impozitele
indirecte manifestă o sensibilitate sporită fată de conjunctura economică.
Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici
esenţiale37:
 îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la
vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;
 nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă
bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a
acestora;
 în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la
aşezarea impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau
scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);
 perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică
preferinţa unor ţări pentru impozitele indirecte;
 cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia
personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor
indirecte;
 subiectul si suportătorul nu sunt una şi aceeaşi persoană; în calitatea de
plătitori ai impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în
calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa acestor
impozite;
 tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor
nefiind posibilă deschiderea „rolului nominativ".
Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:
 taxe de consumaţie,
 monopoluri fiscale,
36
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. - Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
37
p.240
 taxe vamale şi
 diferite taxe.
Dintre avantajele care justifică preferinţa unor state pentru practicarea impozitelor
indirecte cele mai importante sunt38:
 productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse
financiare pentru stat;
 prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil
evaziunea fiscală;
 fiind cuprinse în preţul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod
treptat de către contribuabili, care, cel mai adesea, le ignoră, confundându-Ie cu
preţul (fenomenul de "anestezie fiscală");
 uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conştient şi voluntar, şi
plata impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee este valabilă,
cel mult, în ceea ce priveşte procurarea unor obiecte de lux însă nu şi în ceea ce priveşte
bunurile de consum de strictă necesitate.
Alături de aceste avantaje impozitele indirecte prezintă şi o serie de deficienţe, şi
anume39:
 principala critică adusă fiscalităţii indirecte este legată de lipsa de echitate a
acesteia. Impozitele indirecte au un caracter regresiv (progresivitatc inversă) şi exercită o
presiune fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;
 un al doilea reproş adus impozitelor indirecte vizează randamentul instabil al
acestora generat de sensibilitatea lor în raport de conjunctura economică;
 cel puţin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile
şi din punct de vedere al costului de percepere al lor.
Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie relrvă prelevările fiscale care „răspund cel mai bine definiţieie
impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunurişi/sau
servicii sau derulării unr operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu” 40 fiind cuprinse
în preţul de vânzare al mărfurilor şi serviciilor care circulă în interiorul statului cere impune
respectivele prelevări obligatorii.
Altfel spus, taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de
vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile
asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea
pot diferi ca structură de la o ţară la alta. De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul,
pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele,
încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi
sub denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe
vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de
consum sau mijloace de producţie.
Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se
consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest
fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare,
38
p.249
39
p.241
40
Inceu, A., M., Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare; Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p.191
accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul,
berea, apele minerale etc.
În România se practică accize pe produse, cum sunt: băuturile alcoolice, vinurile şi
produsele pe bază de vin, berea, produsele din tutun, produsele petroliere (benzina premium,
regular pi normală, benzina fără plumb şi motorină), cafeaua, apele minerale şi apele gazoase,
cu conţinut de zahăr sau de alte produse de îndulcit şi substanţe aromatizate, confecţiile din
blănuri naturale, articolele din cristal, bijuteriile din aur şi/sau platină, autoturismele pi
autoturismele de teren (inclusiv din import, rulate), parfumurile, apele de colonie şi apele de
toaletă, aparatele video de înregistrat sau de reprodus, camere video, cuptoarele cu microunde,
telefoanele mobile, aparatele pentru condiţionat aer.
Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie
în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, în mod normal, produsele
provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele
destinate exportului, de regulă, nu sunt impozitate. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea
accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul. De exemplu, pentru produsele
din tutun nivelul acestor cote depăşeşte frecvent 50 şi chiar 60 de procente.
În ţara noastră, în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, regimul accizelor a
fost instituit prin Legea nr. 42/1993. În conformitate cu această lege, accizele se calculau, în
principal, în baza sistemului ad-valorem prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de
impozitare. La ţigarete, acciza era stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură. Sistemul ad-
valorem practicat la noi a generat o serie de aspecte negative, cum sunt: fenomene de
evaziune fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare şi
comercializarea ilicită a produselor de acest gen provenite din import; concurenţă neloială în
rândul producătorilor de alcool şi băuturi alcoolice.
Pentru înlăturarea acestor carenţe, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/1997
s-a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei sume fixe stabilite pe
unitate de măsură şi exprimată în ECU. Acest din urmă sistem viza produse şi grupe de
produse ca: alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea şi produse petroliere şi a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1998.
Drept urmare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/1998 se prevede ca de la 1
ianuarie 1999 să se treacă la:
– stabilirea de accize în lei/U.M. pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri pi produse pe
bază de vin, bere, produse din tutun şi cafea;
– actualizarea trimestrială (prin ordin al ministrului finanţelor) a nivelului accizelor
stabilite în lei, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei şi a cursului de schimb valutar
pentru produsele: alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun şi cafea;
– pentru a se limita aria evaziunii fiscale şi pentru a uşura misiunea organelor fiscale cu
atribuţii de control privind determinarea corectă a cuantumului accizelor datorate
bugetului de stat, în cazul alcoolului etilic alimentar, al băuturilor alcoolice şi al
oricăror altor produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conţin
alcool etilic alimentar, accizele se datorează şi se calculează o singură dată de către
agentul economic producător sau importator.
Urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile referitoare la accize incluse în
Codul Fiscal 41 sunt în cea mai mare parte armonizate cu prevederile directivei a XII-a a
Uniunii Europene.
Produsele supuse accizelor sunt grupate în două categorii42:
- produse la care se practică accize armonizate cu cele din Uniunea Europeană
41
Legea 571/2003publoicată în M.Of. al României nr. 927/23.12.2003
42
p.252
(bere, vinuri, băuturi fermentate, alcool etilic, produse din tutun, uleiuri minerale,
electricitate);
- alte produse accizabile (cafea, unele confecţii din blănuri naturale, articole din
cristal, bijuterii din aur şi platină, produse de parfumerie, etc).
Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat
pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: bere; vinuri;
băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri; produse intermediare; alcool etilic; produse din
tutun; uleiuri minerale.
Nivelul accizelor armonizate a fost majorat anual începând cu data de 01.07.2004 , prin
hotărâre a guvernului, în conformitate cu angajamentele asumate de România în procesul de
negociere cu uniunea Europeană.
Conform OG 27/2000, majoritatea accizelor se exprimă în lei echivalent euro/U.M.

Accizele pentru alcool etilic, distilate de origine agricolă, băuturi alcoolice distilate, se
determină pe baza unor accize unitare stabilite sub forma unor sume fixe (în euro) pe
hectolitru de alcool pur, pentru vinuri prin folosirea unor accize unitare exprimate în euro pe
hectolitru grad alcoolic, iar pentru bere prin folosirea unor sume fixe pe hl/1 grad Plato.
Băuturile fermentate, altele decât berea şi vinul, precum si produsele intermediare au acciza
unitară stabilită în sume fixe (exprimată în euro) pe hectolitru de alcool pur.
- alcool etilic, distilate de

origine agricolă şi băuturi
alcoolice distilate;
euro/hectolitru alcool pur
- băuturi fermentate altele
Acciza unitară la băuturi
decât berea şi vinul;
alcoolice
- produse intermediare.
euro/hectolitru grad - vinuri.
alcoolic
euro/hectolitru grad Plato - bere.
Pentru calculul accizelor la bere, legiuitorul a stabilit accize unitare diferenţiate, în

funcţie de capacitatea nominală de producţie a contribuabilului, cu scopul de a favoriza micii
producători independenţi care deţin instalaţii de fabricaţie cu o capacitate nominală anuală
care nu depăşeşte 200.000 hl.
Capacitatea nominală de producţie pe care o deţine un agent economic trebuie
declarată la organul fiscal teritorial la care este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, până
la data de 15 ianuarie a fiecărui an.
Pentru a fi consideraţi mici producători şi, implicit, a beneficia de accize reduse,
agenţii economici trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii.
- sunt agenţi economici producători de bere care din punct de vedere

juridic şi economic sunt independenţi faţă de orice alt agent economic
producător de bere;
- utilizează instalaţii fizice distincte de cele ale altor fabrici de bere;
- folosesc spaţii de producţie diferite de cele ale oricărui alt agent
economic producător de bere;
Micii producători independenţi
- nu funcţionează sub licenţa de produs a altui agent economic
producător de bere.
Accizele pentru produsele din tutun sunt exprimate în sumă fixă (pentru ţigarete, ţigări
de foi şi tutun destinat fumatului), precum şi mixt, atât în sumă fixă, cât şi sub formă de cotă
procentuală (pentru ţigarete. Pentru ţigarete acciza datorată este egală cu suma dintre acciza
specifică şi acciza ad valorem. Acciza specifică se calculează în echivalent euro pe 1000 de
ţigarete, iar acciza ad valorem se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra
preţului maxim de vânzare cu amănuntul. Preţul maxim de vânzare cu amănuntul este preţul
la care produsul este vândut altor persoane decât comercianţi şi care include toate taxele şi
impozitele.
Pentru uleiuri minerale şi cafea, accizele sunt stabilite unitar, în euro pe unitatea de
măsură.
LISTA
cuprinzând impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă
Nr. Denumirea produsului sau a grupei U.M. Impozit(echivalent
crt. de produse euro/U.M.)
1 Ţiţei to 4,00
2 Gaze naturale 1.000 7,40
Impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă se datorează pentru

cantităţile livrate, exclusiv cantităţile livrate cu titlu de redevenţă.
Regimul de antrepozitare
Producţia şi /sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a fost plătită
poate avea loc numai într-un antrepopzit fiscal. Antrepozitul fiscal este locul aflat sub
controlul,autorităţii fiscale competente, unde produsele accizabile sunt produse, transformate,
deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de către antrepozitarul autorizat în anumite
condiţii prevăzute de lege. Regimul suspensiv este regimul fiscal conform căruia plata
accizelor este suspendată pe perioada producerii, transformării, deţinerii şi deplasării
produselor.
Antrepozitarul autorizat este persoana fizică sau juridică autorizată de autoritatea
fiscală competentă, în exercitarea activităţii acesteia, să producă, să transforme, să deţină, să
primească şi să expedieze produse accizabile, într-un antrepozit fiscal.
Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Din
punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu
amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma
 impozitului cumulativ (multifazic) şi forma
 impozitului unic sau monofazic.
În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la
care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator.
Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul
verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate
încasa fie în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie
în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul când se numeşte impozit pe circulaţie sau
impozit pe vânzare.
Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra
întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de
vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare
participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Referitor la obiectul taxei
pe valoarea adăugată este de menţionat că sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de
mărfuri către terţi şi pentru consumul propriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii,
bunurile importate. Totodată, sunt impozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării
sau cumpărării, ca de exemplu: creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai
general, orice tranzacţie privind transferul proprietăţii unui bun material.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:
a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător
la consumator;
b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra
preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de
vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă
stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor
mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total
al vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună,
trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori
aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată
aferente mărfurilor respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe
valoarea adăugată să fie evidenţiată distinct în fiecare factură.
La baza aplicării taxei pa valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii
mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.
Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor
bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie
impozitată valoarea adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse
impozitării. Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării,
exporturile fiind impozitate, iar importurile fiind scutite.
În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată
realizată atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării
respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar
importurile vor fi impozitate.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare
în calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o
dată cu cumpărarea lor.
Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub
incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de
servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor
imobiliare între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane
fizice; importul de bunuri şi servicii. De menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate
de o manieră independentă de către persoane fizice sau juridice.
Pentru ca operaţiunile de mai sus să poată fi supuse taxei pe valoarea adăugată trebuie
ca transferul dreptului de proprietate să se refere la bunuri aflate pe teritoriul României, iar în
cazul prestărilor de servicii acestea trebuie utilizate în România, indiferent de locul unde este
situat sediul sau domiciliul prestatorului. Bunurile din import sunt supuse impozitării în
România, la intrarea acestora în tară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.
Obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data efectuării
livrării de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor.
Dacă este vorba de livrări de bunuri şi prestări de servicii cu plata în rate sau de cele
care dau naştere la decontări sau încasări succesive, obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată
intervine la expirarea perioadei pentru care se face decontarea sau, după caz, la data stabilită
pentru plata ratelor.
Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din
care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: preţurile
negociate între vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele
negociate pentru prestările de servicii; suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau
suma convenită între parteneri, pentru operaţiunile de intermediere; valoarea în vamă, stabilită
potrivit legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi
serviciile din import; preţurile cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele
stabilite prin licitaţie etc.
Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că, iniţial, s-a utilizat o
cotă de 18% pentru bunurile şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi.
De la 1 ianuarie 1995, s-au aplicat următoarele cote: cotă normală de 18%, cota redusă de 9%
şi cota zero. Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate
utilizării în exclusivitate în scopul apărării sănătăţii, precum şi la aparatura tehnică medicală.
Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin
care se pune accent pe creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la formarea veniturilor
bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc
majorarea cotelor aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel, cota normală
(standard) s-a majorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%.
Totodată, a avut loc restrângerea numărului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată,
apreciindu-se că unele din scutirile care se acordau până la această dată nu se înscriau pe linia
cerinţelor privind armonizarea legislaţiei române cu legislaţia statelor membre ale Uniunii
Europene referitoare la taxa pe valoarea adăugată.
Din anul 1999, cota normală (standard) este de 19% şi se aplică pentru operaţiunile
privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare şi prestările de servicii din ţară şi din
import. Cota zero s-a aplicat la exportul de bunuri şi prestările de servicii care privesc direct
exportul, efectuate de agenţi economici cu sediul în România.
În conformitate cu Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură fiscală cota
standard a taxei pe valoare adăugată este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare
pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de taxa pe valoare adăugată sau care
nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoare adăugată
Cota redusă a taxei pe valoare adăugată este de 9% şi se aplică asupra bazei de
impozitare pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri43:
– dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente
de arhitectură şi arheologie, grădini zoologice şi botanice, târguri expoziţii;
– livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv
publicităţii;
43
Legea 571/2003 privind Codul fiscal
– livrările de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;
– livrările de produse ortopedice;
– medicamente de uz uman şi veterinar;
– cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv
închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
Potrivit ultimilor reglementări persoana impozabilă este orice persoană, indiferent de
statutul său juridic; iar din punct de vedere al regimului de impozitare, operaţiunile
impozabile se împart în operaţiuni impozabile şi operaţiuni scutite, acestea fiind la rândul lor
scutite cu drept de deducere şi fără drept de deducere.
Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre ale U.E. şi în
alte ţări cum sunt: Japonia, Canada, România, Bulgaria.
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot desprinde
o serie de avantaje, sunt următoarele44:
- este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi serviciilor;
- este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile privind
bunurile şi serviciile;
- este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare
stadiu;
- este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul şi nu
influenţează consumatorul în a reduce consumul;
- este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere şi detaxarea
investiţiilor şi exporturilor;
- asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontărilor.
Taxa pe valoarea adăugată are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai
important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică.
Monopolurile fiscale
După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile fiscale. Astfel,
statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun,
sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.
Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale.
Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra
comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale sunt
instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu
amănuntul.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem
menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor
alcoolizate), Spania (asupra tutunului pi petrolului) şi Tunisia.
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o
parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl realizează
ca orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează
de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul
vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie indus şi un asemenea impozit
indirect.
Algoritmul de calcul al impozitului indirect monopolul fiscal este45:
44
p.254
45
Mf=Pv-(Cp+P)
Unde:
Mf reprezi8ntă monopolul fiscal;
Pv ilustreazămpreţul de vânzare stabilit de către stat la bunul produs;
Cp relevă costul ocazionat de producerea bunului;
P semnificăprofitul statului ca întreprinzător.
În România, s-a instituit un monopol fiscal parţial în anul 2000 46 asupra

comercializării alcoolului etilic rafinat şi a alcoolului tehnic; prin această reglementare s-a
interzis circulaţia şi comercializarea alcoolului brut, etilic rafinat şi tehnic între agenţii
economici, în special, pentru înlăturarea fenomenului evazionist. în anul 2001 s-a renunţat
însă la acest monopol.
Aria de acţiune a monopolurilor fiscale precum şi importanţa acstora a scăzut,
actualmenet statele având la dispoziţie alte instrumente de procurare a veniturilor.
Taxele vamale
Caracterizare generală a taxelor vamale
Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului pi tranzitului
de mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent
sunt cele asupra importului de mărfuri.
Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în
încurajarea exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul
cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de
taxe, ele au fie un scop pur fiscal, fie unul economic. n unele ţări se întâlnesc situaţii când
statul instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea
lor în ţară, iar în altele când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite
care deţin o pondere importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica
unor taxe vamale de export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere), Thailanda
(la exportul de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte
minereuri, cherestea, uleiuri de palmier şi piper).
Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului
exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe
vamale de tranzit nu se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în
încurajarea tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută,
cum sunt: tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra
valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată
cu depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală
de import.
Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor
de consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă.
După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem,
specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată
(de exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).
46
Prin O.G. nr. 181/26.10.2000
Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un
tabel care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare
categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamala exprimate în procente,
precum şi cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în
reglementările legale.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional
sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale
autonome şi taxe vamale preferenţiale.
Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de
mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările
membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza
cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.
În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate,
care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul
ţărilor cu care România întreţine relaţii comerciale pe baza unor convenţii sau înţelegeri
internaţionale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.
Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică
tuturor agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele
care fac obiectul importurilor.
Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României,
care se aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se
aplică la valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul
de schimb comunicat de Banca Naţională a României.
Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil)
pe baza valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au
fost induse în preţ, şi următoarele elemente:
- cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;
- cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe transportului
mărfurilor importate, pe parcurs extern;
- costul asigurării pe parcursul extern.
Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la
biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de
plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
În afara taxelor vamale obişnuite, pe plan internaţional se mai practică şi alte tipuri
de taxe, cum sunt47:
- taxe de retorsiune, care sunt taxe sancţionalc aplicate faţă de ţările care au luat
măsuri de politică comercială unilaterală şi neloială;
- taxe compensatorii, instituite ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei
subvenţii acordate, direct sau indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare;
- taxe anti-dumping ce sunt percepute suplimentar, peste taxa vamală obişnuită pentru
a contracara politica de dumping prin care unele state încearcă să cucerească noi
pieţe.
In ţara noastră se practică doar taxe vamale de import care se determină prin
aplicarea cotelor proporţionale la valoarea în vamă. Odată cu aderarea la Uniunea Europeană,
România a renunţat la propriul Cod vamal şi a trecut la utilizarea Codului Vamal Unic al
Uniunii Europene în relaţiile comerciale pe care le are cu ţările extracomunitare.
47
p.259
Taxele
Taxa derivă din latinescul „taxis" şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la

dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat conform
dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public
instituţional.
Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare 48:
- bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat
transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;
- obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care
beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite în
fond un drept legal;
- la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii
necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice
speciale de natură instituţională;
- cu echivalent, deoarece există un raport direct şi imediat între transferul de valoare
efectuat şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de obicei valoarea
serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din punct
de vedere conceptual taxa de preţul politic);
- definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de
către stat;
-cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în vederea
furnizării unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau
ecologică;
- datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în
sarcina persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;
- cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită
frecvenţă.
Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane
fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice.
Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu,
titlu nerambursabil, urmărirea in caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o
contraprestaţie din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de
un anumit serviciu.
După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:
 taxe judecătoreşti,
 taxe de notariat,
 taxe consulare şi
 taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu
acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite
acte, copii etc., fiind încasate de către notariate.
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de
origine, acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat in
legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.
48
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două
feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum
sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate,
paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă
această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de
vânzare şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.
Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci
când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin
aplicarea unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea
taxelor se poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.
În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie
intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.
Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la
persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază.
Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început
participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat
pentru oferirea avantajului respectiv.
Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio" şi reprezintă un transfer
de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu
destinaţie strict precizată, datorat conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi
juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură
socială.
Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare 49:
- bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de
putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social;
- obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor
persoanelor fizice şi juridice;
- la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor
servicii publice comunitare sau sociale;
- fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între
transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă parte,
este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;
- definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de
către stat;
cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării
unor servicii publice de natură comunitară sau socială;
- datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în
sarcina persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter socio-
comunitar;
- cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită
frecvenţă stabilită reglementat.
49

PARTEA A II A - Proces Bugetar Si Fiscalitate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA A II A - Proces Bugetar Si Fiscalitate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA A II-A FISCALITATE ROMÂNEASCĂ ŞI EUROPEANĂ

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora

Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice

Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza analiza şi

a) în comparaţii internaţionale se foloseşte, ca indicator privind nivelul veniturilor publice,

În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a

c) Un alt indicator folosit în comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile

2. Indicatorii privind structura veniturilor publice

3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice

VTn / n 1  VTn  VTn 17

VTr reprezintă veniturile publice în expresie reală.

- modificarea relativă în expresie reală:

b) Modificarea ponderii veniturilor publice în P1B se determină astfel:

d) Coeficientul de corelare dintre veniturilor publice şi produsul tern brut se

e) Elasticitatea veniturilor în raport cu PIB

O elasticitate supraunitară ne indică o creştere a ponderii veniturilor publice în

IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

Conţinutul şi rolul impozitelor

Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

Subiectul Unitatea de impunere

Suportătorul Cota impozitului

Obiectul impunerii Asieta

Sursa Termenul de plată

a nr2 Elementele impozitului

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care

Principii de echitate fiscală

Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială in materie de impozite.

Principii de politică financiară

La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin

Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în

Stabilirea obiectului impozabil

Determinarea cuantumului impozitului

După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

Caracterizare generală a impozitelor directe

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de

Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi

Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor nu mai

Caracterizarea generalã a impozitelor indirecte

În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot

Conform OG 27/2000, majoritatea accizelor se exprimă în lei echivalent euro/U.M.

- alcool etilic, distilate de

Pentru calculul accizelor la bere, legiuitorul a stabilit accize unitare diferenţiate, în

- sunt agenţi economici producători de bere care din punct de vedere

Impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă se datorează pentru

În România, s-a instituit un monopol fiscal parţial în anul 2000 46 asupra

Caracterizare generală a taxelor vamale

Taxa derivă din latinescul „taxis" şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la

S-ar putea să vă placă și