Sunteți pe pagina 1din 2

Ilie Cioara- despre atasamente

În lumea pe care o străbatem, întâlnim în mod frecvent ataşamentul apreciat ca iubire. Şi eroarea
continuă ca durată în timp, chiar şi atunci când încercările Vieţii demonstrează până la evidenţă
că nu este nicidecum vorba de iubire. Să încercăm descifrarea acestui simbol ca sens şi conţinut.
Prin ataşament se înţelege o legătură sufletească puternică şi de lungă durată faţă de cineva sau
ceva din afara fiinţei noastre. Această afecţiune este acordată fie unor persoane, vieţuitoare,
lucruri materiale sau orice altceva din lumea exterioară.
Din această succintă enumerare rezultă că o astfel de legătură se înscrie, încă din capul locului,
drept capcană care înrobeşte sufletul. Or, înrobirea prin însăşi natura ei ne îngrijorează şi ne
tulbură sufleteşte. Teama de a nu pierde ceea ce am îndrăgit în mod exagerat, ne va urmări
întreaga viaţă.
Să încercăm investigarea fenomenului, punându- ne fireasca întrebare: De ce oare simţim nevoia
de a ne ataşa de cineva sau ceva? Ce lipsuri ne îndeamnă să căutăm asemenea suporturi în
afara fiinţei proprii? Fiecare impuls de ataşare este iniţiat, împlinit şi susţinut în continuare, din
cauza ignoranţei de sine. Nu ne cunoaştem "Natura noastră reală" a cărei realizare ca structură
atotcuprinzătoare ne mulţumeşte în totalitate. În "Cunoaşterea" noastră directă, adică prin trăire
în uniune cu Eternitatea, nu este loc de nimic altceva. Numai în ipostaza de fragment - limitat şi
egoist, interesat doar de "eu şi al meu" - vom simţi nevoia imperativă de a avea şi "altceva" ca
împlinire şi suport. Această fictivă nevoie naşte dorinţa de acumulare care, întocmai ca un
magnet puternic, atrage şi îngrămădeşte tot soiul de banalităţi. Şi cu cât avem mai mult, cu atât
dorinţa pretinde şi mai mult. Marcat de această veşnică insatisfacţie, sufletul devine un adevărat
abis, pe care nu-l putem îndestula niciodată.
Cultivarea ataşamentului începe încă din primii ani ai copilăriei, în care un rol important revine
părinţilor. Jucăriile sunt primele obiecte, faţă de care unii copii, încă de timpuriu, fac o adevărată
pasiune. Am întâlnit persoane mature care încă îşi păstrează şi adoră ursuleţul, de pildă. O dată
cu înaintarea în vârstă, ataşamentele s-au înmulţit ca număr şi diversitate, înscriind o paletă cât
mai variată. Averea, gloria, titluri, renumele, apreciate în mod subiectiv, sunt de obicei cele mai
frecvente forme de ataşare, ceea ce demonstrează că la acest capitol am rămas tot copii
nemintoşi.
Un alt gen de ataşare, de nuanţă mai subtilă, o reprezintă acumulările memoriale sub formă de
teorii, crezuri ce oferă posesorului importanţă psihologică cu implicaţii negative fatale, atât în
actuala existenţă cât şi pentru vieţile ulterioare - ele fiind purtătoare de destin.
Pentru a elimina orice nedumerire, venim cu următoarea precizare: întreaga bogăţie a lumii, ca şi
toată ştiinţa actuală a pământului nu sunt ceva de condamnat. Numai absolutizarea lor le dă
caracterul de nocivitate. Când toate acestea ne stăpânesc, armonia, echilibrul din noi dispar,
deoarece ele sunt întotdeauna însoţite de orgolii, temeri, frământări, zbucium sufletesc. Aceste
efecte cu adevărat dezastruoase ne degradează din punct de vedere moral şi totodată ne
grăbesc sfârşitul, adică moartea la acest nivel de existenţă. Dacă însă le vedem aşa cum sunt ele
în realitate, ca relative şi trecătoare, precum suntem şi noi ca cetăţeni ai acestei planete, atunci
noi devenim stăpânul lor şi le folosim în mod inteligent, în momentul când împrejurările ne solicită
să o facem.
În continuare, vă relatez un exemplu de ataşament legat de viaţa monahală. În urmă cu câţiva
ani, un credincios practicant al Rugăciunii Inimii, a încercat să-mi demonstreze că metoda folosită
de el îl va conduce la mântuirea sufletului. Deşi convingerile mele erau diferite şi am comentat
această practică religioasă şi în alte teme, am hotărât totuşi să recurg la o consultare astrală. Şi,
desprins de corpul fizic, iată-mă în "lumea de dincolo" cu dorinţa de a întâlni pe părintele Antal,
ghidul cercului spiritualist, despre care amintesc în cartea: "O călăuză astrală. Ferestre spre
Infinit". În faţă îmi apare o altă entitate, pe al cărei chip puteam citi cu uşurinţă bunăvoinţa,
bunătatea, frumuseţe sufletească şi Iubire.
- Eu doream să-l întâlnesc pe Antal, îi spun eu.
- Am venit eu în locul lui, îmi răspunde el, zâmbind şi cu un aer complet degajat.
Apoi, fără să-i transmit altceva, mă invită să-l urmez. Ne aflăm deasupra unei localităţi ca
întindere circa 2 km pătraţi. Pe întreaga suprafaţă o construcţie curioasă, formată din cămăruţe
gen chilii legate între ele printr-un singur acoperiş. În interior, o seamă de coridoare. Înaintăm
împreună pe unul din aceste coridoare. Ajunşi în faţa unei uşi, mă invită să intru. După ce
deschid uşa, am în faţă perspectiva unei chilii de călugăr. Icoane pe pereţi, un pat acoperit cu o
cergă lăţoasă, ţesută din lână albă cu dungi negre. Pe un scaun stătea un bărbat scund, cu ochi
albaştri. Mă îndrept spre el în grabă şi încerc să-i sărut mâna. "Părinte Calinic, îi zic eu, lasă-mă
să-ţi sărut mâna, că aşa se cuvine". Şi-a lăsat mâna în jos spunându-mi "O... Nu... " Apoi, îndată
mi-a sărutat el mâna. Şi fără să vreau, iată înfiriparea discuţiei:
- Ştii, părinte, că noi ne-am mai întâlnit? Te-am văzut lucrând fără de rost pe o mirişte!
- Cum fără de rost!?
Replica, rostită cu oarecare iritare sau mai degrabă contrarietate, vădea că fusese impresionat de
aprecierea mea. Entitatea însoţitoare, rezemată de peretele chiliei cu aceeaşi naturaleţe şi
zâmbet binevoitor, i-a răspuns:
- Stai puţin, că n-a vrut să spună chiar asta!
În clipa aceea, m-am desprins fără voia mea şi am venit în corp. De fapt, intuisem totul. Nu mai
era nevoie de nici o altă explicaţie. Acesta era şi modul de educaţie pe care l-am primit de la
Antal. Ne cerea ca singuri să aflăm răspuns la problemele de viaţă cu care ne confruntam.
Aceasta este de altminteri şi esenţa "Cunoaşterii de sine".
Sfântul Calinic a părăsit pământul în urmă cu 126 ani. Odată ajuns "dincolo'', în astral, şi-a
continuat modul de viaţă de pe pământ de care a fost ataşat. Ca monah, practicant al Rugăciunii
inimii, şi-a îndrăgit atât de mult chilia şi ceea ce făcea, încât "dincolo" ataşamentul, determinat de
mecanicitatea minţii, l-a forţat să-şi imagineze chilia şi să continue practicarea îndeletnicirii sale
terestre. În lumea astrală el va continua să-şi ducă existenţa până ce va înţelege că în mod greşit
s-a ataşat de ceva exterior şi că şi-a acordat importanţă prin ceea ce făcea. Toată activitatea sa
de monah s-a desfăşurat în interiorul cochiliei "ego"- ului, făcându-l astfel prizonier al acestei
metode, prin însăşi natura ei, pur egoistă. De asemenea, orice practică, fie ea oricât de
promiţătoare, este şi rămâne activitate egocentrică, deci înlănţuitoare. Aşadar, prizonieri aici şi la
fel vom fi şi după moarte, fiindcă mintea condiţionată îşi construieşte în lumea astrală şabloanele
înrobitoare şi derutante în care ne-am pus nădejdea.
Ce ar trebui să facă un astfel de credincios, aici ca şi "dincolo", în dimensiunea astrală? Un lucru
foarte simplu. Să conştientizeze că este prizonier al "ego"-ului. Această simplă deconspirare cu
ajutorul Atenţiei-Lumină face ca stresanta înlănţuire să dispară fără nici o altă intervenţie. Prin
urmare, eliberarea - ca punct iniţial - de gânduri, imagini, dorinţe, senzaţii, într-un cuvânt de
întreaga mişcare a minţii, ne ajută să realizăm integritatea fiinţei şi uniunea cu Sublimul manifest
ca Iubire sfinţitoare.
Tot în legătură cu această temă, vă redau din memorie sfatul unui bătrân monah. Iată cum a fost
el păstrat cu aproximaţie: "Taică, dacă te legi cumva de cârja pe care îţi sprijini neputinţa
bătrâneţii, azvârle-o şi pe aceea, ca atunci când vei părăsi pământul să fii liber de toate ale lui".
Am încheiat citatul. După această înţeleaptă îndrumare orice alte comentarii sunt de prisos!
Ilie Cioara